Cum am făcut toată presa (pamflet)


În lunile de după revoluția timișoreană democrația era abia în fașă, nu se consolidase ca azi, când țara arată ca o roșie paradisiacă. „Paradicsom” în maghiară înseamnă pătlăgea roșie dar și Paradis. De aia românii din acea parte a țării care a fost sub cumplitul jug maghiar, preferă să spună la roșii „părădaisă”, atât de apropiat de paradis. Roșul social-democrat este azi în România paradisiac.

Acum mai bine de un sfert de secol, direcția țării curgea spre această democrație din fiecare roșie. În zilele acelea erai liber să facă ce-ți trecea prin minte. Un coleg de la redacție m-a luat la sediul care va fi al FSN-ului. O doamnă din birou, pe care o chema Fâșie, a întrebat grupul de oameni de acolo: „Cine știe să scrie la mașină?” Doar eu am ridicat mâna. Și am urmat-o, împreună cu vreo trei inși, la cineva acasă. Acolo era mașina de scris. Am început a scrie cum că noi, subsemnații, în ziua și anul fondăm un partid nou în Banat, feseneul. Probabil că un mai vechi membru fondator decât doamna Fâșie și cu mine ar putea fi doar Iliescu. Ceilalți au venit ulterior către noi din partea primei formațiuni democrate, care a scris revoluția din balconul operei, FDR-ul. Noi, feseniștii am confiscat revoluția în sufrageria doamnei Fâșie.

A doua zi, la redacție la mine, la Orizont a venit un telefon, iar vremelnica doamnă redactor-șef Antoaneta Iordache mi-a spus să merg la liberali, că se face un ziar și cum mă pricepeam să desenez macheta unei publicații, ca secretar principal de redacție, să-i ajut pe băieți. OK. Și la PNL era aglomerație. Cu scule trebuincioase la îndemână, foi A3, riglă din Poligrafie, creion de grafit gros, așteptam indicații. Din când în când domnul Curvezan, președintele, urca pe un scaun și citea diverse hârtii, cerând aprobarea mulților pentru publicarea materialelor. Ziarul se va numi „Dialog liberal”. Oprindu-se la mijlocul unei fraze, Curvezan mă întrebă direct: „Domnule tehno, câți de „i” are cuvântul miniștri? Vin din ministere la Timișoara.” „Păi, zic, depinde de câți miniștri vin.”„Vin trei, așa că vom scrie „miniștriii”. „Perfect”, aprobai. Dintr-un colț cineva strigă, „dom` președinte, ăla face mișto de noi. Îl știu, că-i comunist!”„O fi. Trebuie să ne folosim și de acești oameni. Ce, știi matale să faci o machetă? Ba. Atunci mucles.” M-au plătit pentru machetă, dar pe a doua n-am mai apucat s-o fac. Cineva m-a urmărit cum lucrez și mi-a furat meseria.

Nu-i bai. Vrei bani? Hai la PNȚcd. Un bun coleg, fost la Cultură, era angajat de țărăniști ca redactor-șef la „Vestul”. M-a chemat la el și curând semnam un contract, devenind automat membru al partidului. „Nu-i rău că sunt și fesenist?”„Canci, parcă trebuie să știe cineva?” Am publicat în ziarul țărănist materiale neutre, despre Canalul Bega, ba chiar unul laudativ la adresa domnului Iliescu. Nu comenta nimeni. În criza aceea de ziariști profesioniști valoram ceva. Luam salariu de la revista Orizont iar țărăniștii mă plăteau bine, cu cinci mii de lei din aceia de atunci. Într-o zi, când ne-am dus la tipografie să scoatem ziarul, n-am mai găsit hârtia. Marile suluri dispăruseră. Toate celelalte publicații au fost tipărite pe hârtia noastră. Nu puteam afla cine ne-a făcut-o și așa s-a terminat distracția.

Între timp încercam să-i determin pe feseniști să facem un ziar. Doamna Fâșie a spus că o publicație nu valorează cât munca cu oamenii, de la om la om, cu lipirea afișelor electorale, cu încasarea cotizației. Nu eram dispus la așa ceva, așa că am acceptat să mă alătur grupului de ecologiști, cu care am și realizat două numere ale publicației, foarte ingenios numită „Ecologistul”. Oamenii s-au plictisit de atâta presă în tirajuri enorme, nimeni nu a cumpărat ziarul, cred că nu s-a vândut nici un exemplar. Și făcusem o grafică faină, era chiar cel mai elegant ziar. Așa că într-o zi l-am împrăștiat pe străzi, în tot orașul. Pentru că nu aveam o difuzare, agenți și chioșcuri, mi-au spus că acela care scoate ziarul trebuie să-l și difuzeze. Ce mai principii ecologiste! Și l-am difuzat eu, „free”, punându-l în teancuri groase, pe bănci, pe trotuar, pe unde se mai putea.

În fine, un grup de militari feseniști antimaghiari au finanțat apariția ziarului „Cuvânt românesc”, dedicat în special realegerii lui Ion Iliescu. Era prima publicație realizată computerizat. Teancuri masive de ziare au fost depozitate la sediu. Între timp FSN-ul s-a despărțit, sediul fiind ocupat de noul PDSR care nu ne-a mai permis să recuperăm ziarele. Cred că noul partid le-a vândut la materiale reciclabile, că pe vremuri se cumpăra hârtie pentru a fi topită pentru noi publicații.

Lucrurile nu stau pe loc, așa că am fost cooptat să tehnoredactez publicația semi-sexy „Pardon” a lui Emil Șain, revista „Vrerea” a lui Nicolae Danciu Petniceanu și să colaborez cu pamflete și eseuri la „Vip în Banat” a lui Dinu Barbu. Domnii aceștia mă mai și plăteau uneori. Până au picat ziarele lor. Partidele și „Societatea Timișoara” nu aveau nevoie de presă, fiind deservite de „Renașterea”, „Timișoara”, „Ziua de Vest”, „Tim-polis”, „Orizont”. Cu astea nu putea concura o redacție de amatori, și apoi tehnoredactarea computerizată a ras vechea galaxie „Gutenberg”, nemaifiind nevoie de machete, așa că nu mai puteam călări un cal mort și mi-am deschis propria afacere.

Advertisements

4 thoughts on “Cum am făcut toată presa (pamflet)

  1. Chiar ați făcut toată presa și chiar aveți ce povesti!
    Înțeleg că încurcătură cu atâția de i, in funcție de câți exponenți sunt, e mai veche de 2017-2018.

    Like

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.