Cum am făcut toată presa (pamflet)


În lunile de după revoluția timișoreană democrația era abia în fașă, nu se consolidase ca azi, când țara arată ca o roșie paradisiacă. „Paradicsom” în maghiară înseamnă pătlăgea roșie dar și Paradis. De aia românii din acea parte a țării care a fost sub cumplitul jug maghiar, preferă să spună la roșii „părădaisă”, atât de apropiat de paradis. Roșul social-democrat este azi în România paradisiac.

Acum mai bine de un sfert de secol, direcția țării curgea spre această democrație din fiecare roșie. În zilele acelea erai liber să facă ce-ți trecea prin minte. Un coleg de la redacție m-a luat la sediul care va fi al FSN-ului. O doamnă din birou, pe care o chema Fâșie, a întrebat grupul de oameni de acolo: „Cine știe să scrie la mașină?” Doar eu am ridicat mâna. Și am urmat-o, împreună cu vreo trei inși, la cineva acasă. Acolo era mașina de scris. Am început a scrie cum că noi, subsemnații, în ziua și anul fondăm un partid nou în Banat, feseneul. Probabil că un mai vechi membru fondator decât doamna Fâșie și cu mine ar putea fi doar Iliescu. Ceilalți au venit ulterior către noi din partea primei formațiuni democrate, care a scris revoluția din balconul operei, FDR-ul. Noi, feseniștii am confiscat revoluția în sufrageria doamnei Fâșie.

A doua zi, la redacție la mine, la Orizont a venit un telefon, iar vremelnica doamnă redactor-șef Antoaneta Iordache mi-a spus să merg la liberali, că se face un ziar și cum mă pricepeam să desenez macheta unei publicații, ca secretar principal de redacție, să-i ajut pe băieți. OK. Și la PNL era aglomerație. Cu scule trebuincioase la îndemână, foi A3, riglă din Poligrafie, creion de grafit gros, așteptam indicații. Din când în când domnul Curvezan, președintele, urca pe un scaun și citea diverse hârtii, cerând aprobarea mulților pentru publicarea materialelor. Ziarul se va numi „Dialog liberal”. Oprindu-se la mijlocul unei fraze, Curvezan mă întrebă direct: „Domnule tehno, câți de „i” are cuvântul miniștri? Vin din ministere la Timișoara.” „Păi, zic, depinde de câți miniștri vin.”„Vin trei, așa că vom scrie „miniștriii”. „Perfect”, aprobai. Dintr-un colț cineva strigă, „dom` președinte, ăla face mișto de noi. Îl știu, că-i comunist!”„O fi. Trebuie să ne folosim și de acești oameni. Ce, știi matale să faci o machetă? Ba. Atunci mucles.” M-au plătit pentru machetă, dar pe a doua n-am mai apucat s-o fac. Cineva m-a urmărit cum lucrez și mi-a furat meseria.

Nu-i bai. Vrei bani? Hai la PNȚcd. Un bun coleg, fost la Cultură, era angajat de țărăniști ca redactor-șef la „Vestul”. M-a chemat la el și curând semnam un contract, devenind automat membru al partidului. „Nu-i rău că sunt și fesenist?”„Canci, parcă trebuie să știe cineva?” Am publicat în ziarul țărănist materiale neutre, despre Canalul Bega, ba chiar unul laudativ la adresa domnului Iliescu. Nu comenta nimeni. În criza aceea de ziariști profesioniști valoram ceva. Luam salariu de la revista Orizont iar țărăniștii mă plăteau bine, cu cinci mii de lei din aceia de atunci. Într-o zi, când ne-am dus la tipografie să scoatem ziarul, n-am mai găsit hârtia. Marile suluri dispăruseră. Toate celelalte publicații au fost tipărite pe hârtia noastră. Nu puteam afla cine ne-a făcut-o și așa s-a terminat distracția.

Între timp încercam să-i determin pe feseniști să facem un ziar. Doamna Fâșie a spus că o publicație nu valorează cât munca cu oamenii, de la om la om, cu lipirea afișelor electorale, cu încasarea cotizației. Nu eram dispus la așa ceva, așa că am acceptat să mă alătur grupului de ecologiști, cu care am și realizat două numere ale publicației, foarte ingenios numită „Ecologistul”. Oamenii s-au plictisit de atâta presă în tirajuri enorme, nimeni nu a cumpărat ziarul, cred că nu s-a vândut nici un exemplar. Și făcusem o grafică faină, era chiar cel mai elegant ziar. Așa că într-o zi l-am împrăștiat pe străzi, în tot orașul. Pentru că nu aveam o difuzare, agenți și chioșcuri, mi-au spus că acela care scoate ziarul trebuie să-l și difuzeze. Ce mai principii ecologiste! Și l-am difuzat eu, „free”, punându-l în teancuri groase, pe bănci, pe trotuar, pe unde se mai putea.

În fine, un grup de militari feseniști antimaghiari au finanțat apariția ziarului „Cuvânt românesc”, dedicat în special realegerii lui Ion Iliescu. Era prima publicație realizată computerizat. Teancuri masive de ziare au fost depozitate la sediu. Între timp FSN-ul s-a despărțit, sediul fiind ocupat de noul PDSR care nu ne-a mai permis să recuperăm ziarele. Cred că noul partid le-a vândut la materiale reciclabile, că pe vremuri se cumpăra hârtie pentru a fi topită pentru noi publicații.

Lucrurile nu stau pe loc, așa că am fost cooptat să tehnoredactez publicația semi-sexy „Pardon” a lui Emil Șain, revista „Vrerea” a lui Nicolae Danciu Petniceanu și să colaborez cu pamflete și eseuri la „Vip în Banat” a lui Dinu Barbu. Domnii aceștia mă mai și plăteau uneori. Până au picat ziarele lor. Partidele și „Societatea Timișoara” nu aveau nevoie de presă, fiind deservite de „Renașterea”, „Timișoara”, „Ziua de Vest”, „Tim-polis”, „Orizont”. Cu astea nu putea concura o redacție de amatori, și apoi tehnoredactarea computerizată a ras vechea galaxie „Gutenberg”, nemaifiind nevoie de machete, așa că nu mai puteam călări un cal mort și mi-am deschis propria afacere.

Advertisements

BÁNYAI LÁDISLAU, din volumul „Pe făgașul tradițiilor frățești”


BÁNYAI, LÁDISLAU (1907-1981) – profesor universitar, istoric, membru corespondent al Academiei Române. Studii la Budapesta, Grenoble, Paris. Profesor în învăţământul secundar (1930-1933), cadru didactic la Facultatea de Istorie din Cluj, Rector al Universităţii „Victor Babeş”, Director adjunct la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, membru corespondent al Academiei Române. Publicist şi poet.
Autorul cărții „Pe făgaşul tradiţiilor frăţeşti”.

***

Se va spune că istoriografia română în socialism a fost mincinoasă. Și cu ajutorul lui dumnezeu, democrația zilelor noastre e singura în posesia adevărului. Așa să fie. Numai că în „Biblioteca de istorie” a Institutului IORGA, în 1971, L.Banyai semnează un studiu, „Pe făgaşul tradiţiilor frăţeşti”. Aflăm că au existat numeroși români care s-au opus ocupării Budapestei de către armata română, care au și luptat împotriva acestui demers.

***

Așadar, la 21 martie 1919 Mihaly a cedat puterea coaliţiei comuniştilor şi social-democraţilor, care au proclamat o republică a Sfaturilor.  La Oradea s-a creat Sfatul central al revoluţionarilor români, având ca sop nu unirea cu boierimea, ci cu „harnica şi cinstita muncitorime şi ţărănime, cu Republica sfaturilor din România”. „Instaurarea dictaturii proletariatului în Ungaria a declanşat o largă mişcare de solidaritate în rândul maselor muncitoare române…s-a făcut o agitaţie deschisă pentru o bună vecinătate cu Republica Ungară a Sfaturilor. Guvernul burghezo-moşieresc român, sub îndemnurile puterilor Antantei, a răspuns însă cu intervenţia armată la revoluţia proletară din Ungaria şi a luat măsuri drastice împotriva celor care s-au declarat solidari cu această revoluţie…în 7 mai 1919, o mie de soldaţi români staţionaţi la Dej demonstrează împotriva trimiterii lor pe frontul INTERVENŢIONIST (s.n.)…” Iorga: „La Hernad au părăsit trenul. A fost nevoie să se bată la sânge dezertorii”. A. Marghiloman: „Spiritul celor din Transilvania e bolşevism.”
Kun Bela a adresat un mesaj guvernelor român, cehoslovac şi iugoslav: „In numele guvernului revoluţionar maghiar al sfaturilor am onoare să vă comunic că recunoaştem fără nici o rezervă pretenţiile teritoriale naţionale ridicate de dvs. Aţi motivat aceste pretenţii teritoriale naţionale pentru ca să se pună capăt oprimării milenare exercitate asupra conaţionalilor dvs. de către clasele stăpânitoare maghiare, în credinţa că procedaţi astfel în interesul şi în conformitate cu voinţa acestor populaţii. Fostul guvern nu a admis propunerile dv., invocând aşa-zisul drept istoric, care din vechea oprimare deduce dreptul de a continua oprimarea. Din prima zi a venirii noastre la putere am rupt cu acest principiu, declarând în mod repetat şi solemn că nu ne bazăm pe principiul integrităţii teritoriale şi acum vă aducem şi direct la cunoştinţă că recunoaştem fără rezervă TOATE (s.n.) pretenţiile dv. teritoriale naţionale. În schimb cerem imediata încetare a ostilităţilor, nemastecul în treburile noastre interne, tranzitul comercial liber şi încheierea unor convenţii economice corespunzătoare intereselor ambelor părţi, apărarea minorităţilor naţionale care rămân pe teritoriul dv. Aţi obţinut prin aceasta tot ce aţi urmărit. Nu este nevoie să vărsaţi nici o picătură de sânge şi nici să jertfiţi viaţa vreunui singur soldat, să transportaţi furia războiului în regiuni paşnice, pentru a vă realiza aspiraţiile naţionale. Acele clase care oprimau pe conaţionalii dv. erau, în acelaşi timp şi asupritorii maselor muncitoare ale poporului nostru…ne-am eliberat şi noi de sub dominaţia acestor clase…nici un interes naţional nu justifică menţinerea situaţiei războinice actuale…continuarea războiului din partea guvernelor amintite violează în modul cel mai grosolan interesele naţionale proclamate de ele. Dacă continuaţi totuşi războiul, o faceţi numai pentru interese străine, în interesul fostelor clase stăpânitoare maghiare.”

Textul mesajului a apărut în presa română cu întârziere şi în formă prescurtată, cu concluzia: „…guvernul român nu va da nici un răspuns, considerând că nu se poate sta de vorbă cu bolşevicii din Budapesta”. Gazeta socialistă ADEVĂRUL: „…nu înţelegem această hotărâre a guvernului…nu cumva am prefera un guvern de BARONI (ce trimitere la actualitate, s.n.)…Ce ne pasă nouă ce guvern are Ungaria şi ce drept am avea noi să-i impunem un program pe care ea nu-l vrea şi care ar fi antidemocratic şi ostil nouă”. Marghiloman: „O notă ruşinoasă pe care guvernul a trimis-o presei”. Iorga: „De ce n-am trata şi noi cu stăpânii situaţiei din Ungaria?”

Intervenţia militară întreprinsă de guvernul I.I.C. Brătianu „a fost susţinută cu arme şi echipament şi din Anglia…Muncitorii români aflaţi în Ungaria în uzinele de armament din insula Csepel…s-au angajat în apărarea revoluţiei proletare ungare. S-a format şi un batalion românesc în cadrul Regimentului roşu internaţional, compus din muncitori din vechea Românie. Circa 2000 de muncitori români, maghiari, germani veniţi din Oradea, Arad şi Timişoara s-au înrolat în Armata Roşie ungară. În România a crescut valul de proteste împotriva intervenţiei armate…manifestele îndemnau la nesupunere pe cei chemţi la mobilizare…ceferiştii şi petroliştii, minerii din Valea Jiului şi Mureş-Uioara s-au solidarizat cu revoluţia proletară din Ungaria…în demonstraţii la Bucureşti, Ploieşti, Galaţi, Brăila etc muncitorii au cerut încetarea intervenţiei împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor…Reacţiunea română, sprijinită de marile puteri imperialiste ale Antantei a contribuit la restaurarea în Ungaria a marilor latifundiari…” , şi a fascismului, păstrat în conserva de la Szeged, unde guverna Horthy. Consecinţa a fost un „antisemitism sălbatic” etc.