Nu-i român ca Ion Romînu


Tocmai se împlinesc 100 de ani de la nașterea dirijorului de cor din Reșița și director al Filarmonicii „Banatul” din Timișoara. Nu mă leagă nici un fel de duioase amintiri pentru acest muzicant, îmi sunt indiferente premiile pe care le-a luat „în cadrul mișcării artiștilor amatori”. Știu doar că în paginile noului format al revistei „Orizont”, care au pornit din 1972, noi voiam să facem loc și altor arte, nu numai literaturii și politicii. Cronica muzicală era importantă în acel context. Redactorul-șef, Ion Arieșanu, observând că nu mai are în redacție un angajat cu…„urechi muzicale” și cultură în domeniu, m-a însărcinat cu o rubrică permanentă de concert la Filarmonică. Partea proastă e aceea că urechile mele erau „prea de tot” muzicale, sesizam falseturile trase de orchestră sau soliștii de prim-plan, utilizarea orgii electrice în absența unei orgi cu tuburi, ca în sălile adevărate de concert, dar eram și foarte critic cu vocile. Această parte vulnerabilă a ansamblurilor. Coruri care falsau, vârstele foarte diferite și, în consecință, prestațiile diferite. Numărul prea mic de repetiții pentru piesele impozante, partiturile dirijorale prea mici, de fapt destinate auditoriului, greu vizibile de dirijorii prea înalți. Amănunte, vor spune unii, dar pentru cine privește cu atenție, un concert poate fi și coșmar. Apoi să mai critici și repertoriul? Concertul, format din trei părți, cuprindea deobicei o uvertură, un poem simfonic, „ceva ușor”, ca un „aperitiv”. Urma concertul pentru pian (bietul instrument a stat pe verticală, apoi e pus pe picioare în pauză de oamenii de serviciu) sau vioară și orchestră, deobicei cu un bis din partea solistului. Asta ar fi „supa”. După pauză, simfonia. „Friptura”. Repertoriul e ales și în funcție de numărul de orchestranți disponibili. Romanticii și postromanticii preferă orchestrele mari. Trebuie plătit și un percuționist, chiar dacă acesta e pe podium pentru a da un simplu gong. Bruckner, Mahler, Wagner se cântau rar, pentru că micile orchestre clasice sau timpuriu-romantice, un Mozart, un Schubert nu necesită orchestre mari. Iată un exemplu de repertoriu ieftin și bun: uvertura la „Coțofana hoață” de Rossini, concertul pentru pian KV 53 de Mozart și simfonia I de Beethoven. Un concert greu: uvertura la „Maeștrii cântăreți” de Wagner sau „Preludiile” lui Liszt, „Imperialul” lui Beethoven și simfonia VIII de Bruckner. Dacă vor să muncească, orchestre și dirijori vor alege repertoriul greu. Sau vor face un amestec.
Ion Românu i-a scris redactorului-șef o scrisoare prin care se arăta profund nemulțumit de cronicile mele muzicale. Nu pentru că nu ar fi bine scrise, ci pentru că „nu aparțin unui absolvent de Conservator”. Era clar că instituția scârțâia din toate încheieturile uneori și asta nu dădea bine la public. Cronicele mele diminuau pezența în sală și câștigurile angajaților. Arieșanu m-a chemat la el și fără să mai motiveze decizia mi-a spus-o franc că „de mâine nu te mai ocupi de muzică”. Ceea ce m-a ambiționat și am ajuns să scriu muzicologie și cronici de concert la „România literară”. Locul rubricii mele muzicale din revista „Orizont” a fost luat de conservatoristul și instrumentistul Doru Murgu. Din acel moment toți dirijorii au devenit „maeștri”, prestația clăparilor – un „minunat perlaj al pianistului/ei, corul, inegal ca vârste și forță a emisiei vocale, „un superb ansamblu uniform” etc. Toți păreau să se bucure, până a venit momentul contopirilor instrumentiștilor Filarmonicii timișorene cu cei de la Operă într-o fosă îngustă, de dădeau unii în alții, pentru a putea da naștere operei „Lohengrin” de Wagner. Cronica mea din presa centrală avea ca titlu „Este acesta Wagner?” și a spulberat îndrăzneața montare, în rolul titular fiind și un fost corist, scund și încercând disperat să acopere orchestra cu glasul său nepotrivit pentru ceea ce trebuie să fie o emisie dintr-un piept de taur, cum e puternicul și grasul Kaufmann în Germania. Îmi pare rău că după abia două reprezentații Lohengrin și-a încetat emisiunea în Timișoara. În privința lui Wagner, imposibil demontat la un cămin cultural, Ion Românu n-a mai avut dreptate. Nu un simplu cronicar muzical poate pune pe picioare un ansamblu puternic și profesionist. Nicolae Stan nu era vinovat, așa că am revenit, în întâmpinarea dezamăgirii lui, cu un interviu pe care i l-am luat pe vechiul meu spațiu din revistă, în care puneam în evidență efortul extraordinar și corectitudinea cu care a cântat pe de rost o partitură imensă.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.