Lirică germană


La San Francisco, pe Lombard Street

Günter Grass
Lichidare

Am lichidat totul.
Oamenii patru trepte urcau,
Sunau de două ori, ținându-și respirația,
Și-mi numărau banii pe podea,
Masa fiind deja vândută.
În vremea acestui comerț,
Ei înlăturau, câteva străzi mai încolo,
Monogramele indicând fostul stăpân
Și-i retezau măruntului om pașnic
Umbra personală.

Totu-am vândut.
Nu mai e nimic de luat de aici.
Însuși ultimul meu mărunt genitiv,
Păstrat cu-atâta devotament mult timp,
S-a putut vinde convenabil.

Am lichidat totul.
Scaunelor le-am făcut picioare,
Dulapului i-am retezat drepturile.
Paturile doar le-am ridicat,
Întinzându-mă fără dorințe lângă ele.

La sfârșit era totul vândut.
Cămășile, fără guler și fără speranță,
Pantalonii, care știau prea multe.
Unui cotlet crud
I-am dăruit tigaia mea
Și restul meu de sare.
***
Hermann Hesse

În ceață

E stranie o drumeție
Prin ceață, pe stânci solitare.
Un arbor de cellalt nu știe –
Stingher – fiecare.

Ci lumea-mi fu voluptuoasă,
Viața-mi lucra cu un rost.
Acuma, văzând ceața deasă
Nimic nu zăresc din ce-a fost.

Ciudat e umblatul prin ceață
Și beznă și ger
Și nu ne cunoaștem o viață
Și mergem stingher.
***
hans magnus enzensberger

proces istoric

golful e înghețat,
cuterele stau înțepenite.
asta nu desminte nimic.
ești liber.
poți să te-ntinzi.
poți să te ridici din nou.
poți să dispari ori să revii.
nu e păcat de numele tău.
asta este posibil.
chiar dacă moare câte unul
tot mai sosesc scrisori pentru el.
nu-s multe de zădărnicit.
poți să dormi,
asta-i posibil.
noaptea spărgătorul de gheață va fi aici.
atunci cuterele vor ieși în larg.
canalul este îngust.
în timpul nopții va îngheța la loc.
nu e păcat de numele tău.
***

Bertolt Brecht

Cârjele

Șapte ani un pas nu mi-a reușit.
M-am dus la un mare doctor, care
-Tot cu cârje? m-a-ntrebat uimit.
I-am răspuns că-s ologit prea tare.

El îmi spune: – Ce mai tura-vura!
Ia fii bun și fă o încercare.
Cârja te-ologește, vechitura.
Cazi, ori umblă-n patru picioare

Râse monstrul, ca un apucat,
Îmi luă și cârjele frumoase,
Sfârâmându-mi-le-apoi de oase,
Surâzând, în foc le-a aruncat.

Pot păși, de-atunci, sunt vindecat,
Vindecat de-un râset cu mult rost.
Doar când cârje mai văd câteodat`,
Câtva timp pășesc ceva mai prost.
***
(Traduceri din limba germană de Mariana și Erwin L. Bureriu din volumul „Panorama moderner Lyrik deutschsprechender Länder”. Apărute în „Orizont”, noiembrie 1972)

Advertisements

Exerciții


GEORGE BACOVIA
Tablou de iarnă

Ninge grozav pe câmp la abator
Si sânge cald se scurge pe canal ;
Plină-i zăpada de sânge animal –
Si ninge mereu pe un trist patinor…

E albul aprins de sânge închegat,
Si corbii se plimbă prin sânge… si sug ;
Dar ceasu-i târziu… în zări corbii fug
Pe câmp, la abator, s-a înnoptat.

Ninge mereu în zarea-nnoptată…
Si-acum când geamuri triste se aprind
Spre abator vin lupii licărind.
– Iubito, sunt eu la usa înghetată…

ERWIN LUCIAN BURERIU
Abatorul

Atârnă-n cosmos cărnurile-n sânge
Și barda taie-n corpuri purpurii.
E-o frenezie-a hranei, și nu plânge,
Și n-are niciun sens pe-aici să vii.

Așteaptă,-n lanțuri vitele-astea blânde,
Să vină nu-știu-cine să la ia
Și să le ducă, nu știu ele când e
Sorocul hotărât de-un nimenea.

Poporu-i abatoru`,-nfometat.
Lovesc cu târnăcoape ascuțite
În cranii. Trupuri cad cu zgomot plat
Și-ncepe simfonia de cuțite.

Viața-i un război copleșitor.
O vânătoare-n țarc, și nu ne pasă.
Căci dincolo de-acest cumplit omor
Avem confortul cărnii de acasă…

P.S. Versurile lui Bacovia șchiopătează foarte serios. Era perfect el în acel „Stam singur lângă mort și era frig…” Dacă pretinzi că scrii în metrică fixă e interzis să pui accente aiurea. Iar rimele substantiv cu substantiv, verb cu verb au fost abolite, e drept, ceva mai târziu, de Arghezi și Ion Barbu. Bacovia e un precursor. Însă nu e suficient să ai o temă „tare”, cu un tragism accentuat. Cu un creion pe hârtie încercați să faceți schema silabelor accentuate (l) și neaccentuate (-). Versurile Strofelor trebuie să iasă perfect simetrice. Atenție și la înșelătoarele cuvinte ca „viață”, „piață” etc. Ele nu au doar două silabe, cum se pronunță îndeobște, ci TREI, vi-a-ță. Nu „via-ță”. Și multe reguli din astea, care fac viața imposibilă celor ce nu renunță la muzica poeziei.

Nu-i român ca Ion Romînu


Tocmai se împlinesc 100 de ani de la nașterea dirijorului de cor din Reșița și director al Filarmonicii „Banatul” din Timișoara. Nu mă leagă nici un fel de duioase amintiri pentru acest muzicant, îmi sunt indiferente premiile pe care le-a luat „în cadrul mișcării artiștilor amatori”. Știu doar că în paginile noului format al revistei „Orizont”, care au pornit din 1972, noi voiam să facem loc și altor arte, nu numai literaturii și politicii. Cronica muzicală era importantă în acel context. Redactorul-șef, Ion Arieșanu, observând că nu mai are în redacție un angajat cu…„urechi muzicale” și cultură în domeniu, m-a însărcinat cu o rubrică permanentă de concert la Filarmonică. Partea proastă e aceea că urechile mele erau „prea de tot” muzicale, sesizam falseturile trase de orchestră sau soliștii de prim-plan, utilizarea orgii electrice în absența unei orgi cu tuburi, ca în sălile adevărate de concert, dar eram și foarte critic cu vocile. Această parte vulnerabilă a ansamblurilor. Coruri care falsau, vârstele foarte diferite și, în consecință, prestațiile diferite. Numărul prea mic de repetiții pentru piesele impozante, partiturile dirijorale prea mici, de fapt destinate auditoriului, greu vizibile de dirijorii prea înalți. Amănunte, vor spune unii, dar pentru cine privește cu atenție, un concert poate fi și coșmar. Apoi să mai critici și repertoriul? Concertul, format din trei părți, cuprindea deobicei o uvertură, un poem simfonic, „ceva ușor”, ca un „aperitiv”. Urma concertul pentru pian (bietul instrument a stat pe verticală, apoi e pus pe picioare în pauză de oamenii de serviciu) sau vioară și orchestră, deobicei cu un bis din partea solistului. Asta ar fi „supa”. După pauză, simfonia. „Friptura”. Repertoriul e ales și în funcție de numărul de orchestranți disponibili. Romanticii și postromanticii preferă orchestrele mari. Trebuie plătit și un percuționist, chiar dacă acesta e pe podium pentru a da un simplu gong. Bruckner, Mahler, Wagner se cântau rar, pentru că micile orchestre clasice sau timpuriu-romantice, un Mozart, un Schubert nu necesită orchestre mari. Iată un exemplu de repertoriu ieftin și bun: uvertura la „Coțofana hoață” de Rossini, concertul pentru pian KV 53 de Mozart și simfonia I de Beethoven. Un concert greu: uvertura la „Maeștrii cântăreți” de Wagner sau „Preludiile” lui Liszt, „Imperialul” lui Beethoven și simfonia VIII de Bruckner. Dacă vor să muncească, orchestre și dirijori vor alege repertoriul greu. Sau vor face un amestec.
Ion Românu i-a scris redactorului-șef o scrisoare prin care se arăta profund nemulțumit de cronicile mele muzicale. Nu pentru că nu ar fi bine scrise, ci pentru că „nu aparțin unui absolvent de Conservator”. Era clar că instituția scârțâia din toate încheieturile uneori și asta nu dădea bine la public. Cronicele mele diminuau pezența în sală și câștigurile angajaților. Arieșanu m-a chemat la el și fără să mai motiveze decizia mi-a spus-o franc că „de mâine nu te mai ocupi de muzică”. Ceea ce m-a ambiționat și am ajuns să scriu muzicologie și cronici de concert la „România literară”. Locul rubricii mele muzicale din revista „Orizont” a fost luat de conservatoristul și instrumentistul Doru Murgu. Din acel moment toți dirijorii au devenit „maeștri”, prestația clăparilor – un „minunat perlaj al pianistului/ei, corul, inegal ca vârste și forță a emisiei vocale, „un superb ansamblu uniform” etc. Toți păreau să se bucure, până a venit momentul contopirilor instrumentiștilor Filarmonicii timișorene cu cei de la Operă într-o fosă îngustă, de dădeau unii în alții, pentru a putea da naștere operei „Lohengrin” de Wagner. Cronica mea din presa centrală avea ca titlu „Este acesta Wagner?” și a spulberat îndrăzneața montare, în rolul titular fiind și un fost corist, scund și încercând disperat să acopere orchestra cu glasul său nepotrivit pentru ceea ce trebuie să fie o emisie dintr-un piept de taur, cum e puternicul și grasul Kaufmann în Germania. Îmi pare rău că după abia două reprezentații Lohengrin și-a încetat emisiunea în Timișoara. În privința lui Wagner, imposibil demontat la un cămin cultural, Ion Românu n-a mai avut dreptate. Nu un simplu cronicar muzical poate pune pe picioare un ansamblu puternic și profesionist. Nicolae Stan nu era vinovat, așa că am revenit, în întâmpinarea dezamăgirii lui, cu un interviu pe care i l-am luat pe vechiul meu spațiu din revistă, în care puneam în evidență efortul extraordinar și corectitudinea cu care a cântat pe de rost o partitură imensă.