Cine ne mai citește?


CRONICARII LITERARI NU NE CITESC CĂRȚILE. E DESTUL SĂ CITEASCĂ UNUL, IAR CEILALȚI DOAR INTERPRETEAZĂ CE A SCRIS PRIMUL LECTOR. AȘA SE NASC „ISTORIILE” ȘI „DICȚIONARELE”
Dau exemplul meu personal.
Dumitru Micu, „Gazeta literară”, nr. 31, 1968: „Multă reflexivitate tradusă în comentariu, ce nu strangulează lirismul, dar cedează mai ales abstractului. Declarativ, se pronunță pentru firesc, pentru ingenuitate, adoră starea de copilărie, stângăcia.”;  Mircea Zaciu, “Dicționarul scriitorilor români”, 1995:  “Poetul își confecționează o falsă mască a grandilocvenței, pentru a-și apăra starea de copilărie și ingenuitatea. O solemnitate regizată și o memorie mai degrabă a vârstei dau versurilor sale caracterul de elegie a materiei transfigurate. Se proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența, frenezia simțurilor, erezia, negația, stângăcia, imperfecțiunea, viața și e sfidată candoarea, virtuozitatea, în lungi discursuri care trădează totuși o sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție.”;  Marian Popa, “Istoria literaturii române de azi pe mâine”: „Și-a consumat mai întâi livresc prisosul energetic în serviciul purității ideale și al concretului idealizabil, pentru a evolua spre criticism.” Da, am evoluat abia acum spre criticismul …criticii literare. Dar a mai rămas ceva din debut, „candoarea și copilăria”.

Advertisements

Prima scriere nu aparține analfabetismului


Freemasoneria britanică ne aduce  cu picioarele pe pământ; după ce tracomanii ne intoxicaseră cu pretinsele scrieri ale “civilizaţiei Vinca”, recte tăbliţele din Tartaria transilvană, de pe teritoriul român. Christopher Knight & Robert Lomas, autorii celebrei “Secretul lui Hiram”, apar la noi cu “Aparatul lui Uriel”, o interpretare a civilizaţiilor megalitice ca mijloc de protecţie şi estimare a unor posibile impacturi cu cometele, care au şi produs cel puţin două potopuri devastatoare: în 7620 î.H. şi 3150 î.H.

Dacă meteoritul tungus venea cu două ore mai târziu, nu lovea Siberia, ci distrugea toată populaţia Moscovei, spun autorii. Megaliţii din Europa sunt mai vechi, desigur, decât construcţiile sumeriene sau egiptene. Exista şi o limbă globală, nu doar o “indo-europeană” comună. Urmaşii populaţiei Grooved Ware au construit oraşele sumeriene. Sinclair Hood “a crezut că tablele din Tartaria au fost create după scrierea elamită din Sumer”. Ele sunt însă mai vechi și numai scriere nu erau; oamenii Europei megalitice au avut o sursă de simboluri COMUNĂ. Aşa că falșii învățați autohtoni degeaba strigă că pe teritoriul transilvan există cea mai veche scriere. Or fi fost strămoții lor mai puțin analfabeți decât cei de azi.

Conform autorilor cărții Rudgley zice: “Ideea că invenţia scrierii aparţine Europei, nu Asiei este exagerată”. Acele semne încrustate  NU ERAU SCRIERI ADEVĂRATE. Sham Winn spune că erau “standardizate şi convenţionalizate, folosite într-o zonă vastă, multe secole”. Ele sunt INSTRUCŢIUNI (de folosire) ASTRONOMICE. Oarecum “pe înţelesul tuturor”, elaborate de un anume Uriel, pe care-l îngrijora o anumită cometă. Astronomia primitivă era şi preventivă. Fenomenul Stonehenge este descris detaliat, ca şi aparatul lui Uriel. Oamenii urmăreau evoluţia corpurilor cereşti, planificau naşterile şi recoltele (copiii prelungeau domniile regilor, de altfel morţi. Enoch, personaj ce ajunsese în insulele britanice să studieze astronomia, reuşise ASTFEL să “trăiască”… 365 de ani. Practicile astea s-au păstrat în Tibet, unde Dalai Lama  trăiesc mereu).

Cometele dislocau mari fragmente din mări, provocând imensele “tsunami”. În retragere, oceanele lăsau civilizaţii distruse şi lacuri sărate (Caspica, Aral, Marea Moartă, Salt Lake etc.). Nu numai Mesopotamia a avut un potop, ci şi Merica (SUA), China, Europa… Frica  populațiilor provine de la comete.

Dar PROBLEMA ESTE SCRISUL: “…e posibil ca o civilizaţie megalitică să ajungă la un nivel avansat în ştiinţă fără o LIMBĂ SCRISĂ?” Evident că nu şi atunci  Tartaria transilvană e o pistă falsă.

Sumerienii au venit mai târziu, cu o scriere, cu giganticul poem al lui Ghilgameş şi o tulburătoare descriere a Potopului. Citez din traducerea apărută în 2002: “Când se iviră cele dintâi licăriri ale zorilor, iată că din adâncul cerului s-a ivit o pâclă neagră…Irragal smulse bârnele stăvilarelor cereşti la a cărui poruncă se sparse şi se rostogoli zidul de apă al Oceanului…preschimbă în beznă tot ce era lumină. Temeliile ţării se sfărmară ca un vas, talazurile apelor se revărsară peste oameni…” Zeiţa Iştar zice: “…tocmai eu, care zămislisem aceste făpturi: ele acum umplu marea ca icrele peştilor”…”furtuna a slăbit în lupta pe care o purtase, ca o femeie apucată de durerile facerii. S-a liniştit marea, a tăcut vântul năprasnic şi a încetat potopul…O zi, două zile, muntele Nitsir (nici vorbă de Ararat, n.n.) a ţinut corabia nemişcată…”

După aceste slove AUTENTICE, în care abundă figurile de stil şi conştiinţa artisticului, poate să înceapă Civilizaţia şi în alte zone, molipsite de patima scrisului. Oricum, nici Iliada, Odiseea, sau Eneida nu vor atinge geniul înaintaşilor, sau tragedia tăbliţelor (unii zic “tabletelor”, ca să le confunde cu cele elaborate în Silicon Valley…) parţial distruse. Acele rânduri care sunt lipsă, fac și mai eroică, valoroasă epopeea lui Ghilgameş. Este singura scriere sinceră; toate celelalte, inclusiv biblia, sunt copii, sunt urmaşi, mai mult sau mai puţin ipocriţi. Mâzgăliturile de la Tartaria  nu sunt, aşadar, prima scriere din lume.

„Balcanologia” lui Mircea Muthu


Un desen de-al meu de prin 1972

( Ed. Dacia, Cluj.)
Scriitorii care trăiesc prin aceste teritorii, foste imperiale, nu au nici o şansă; preţiosul nostru „dinozaur”, Nicolae Breban, îmi tot spunea că numai trăind în Bucureşti te poţi afirma , ca scriitor, în România. Prefer să nu-i împărtăşesc, nici experienţa, nici gloria. Nu înţeleg de ce trebuie să ne deplasăm la Est, acceptând imoralităţile de acolo, modalităţile artistice convenabile spaţiului balcanic, şi musai să ne mutăm în Groapa lu’ Ouatu. Consider că e mai grea o adaptare în sud-estul României decât o rămânere în vest… Nu-l înţeleg pe domnul Muthu; după ce dă atâta apă la moară balcanismului, încercând o integrare fortuită a întregului teritoriu spiritual românesc în această matcă, mai are şi îndrăzneala de a da indicaţii unui Occident bine coagulat… Deobicei deşertul se extinde; în absenţa aşezărilor civilizate, nisipul pătrunde tot mai adânc…La început a căzut Constantinopolul. Apoi a venit minunea; nereuşitul asediu al Vienei a mântuit Centrul Europei de nisip asiatic. Altfel continentul ar fi arătat precum Karakum. În ceea ce ne priveşte de noi, vesticii, geografic şi spiritual zidul balcanic trece pe curbura Carpaţilor, provinciile estice române fiind spaţiul gri, gestionat de imperiile nisipoase orientale. După catastrofa belicoasă, declanşată de balcanici, ca o replică la asediul Vienei noastre, America se implică, fără să i-o ceară nimeni şi Viena cade; urmează ambiţia unei Românii Mari de a crea din Banat şi Ardeal nişte zone gri, pătrunse şi ele de nisipurile orientale; ne voia Bucureştiul o placă turnantă spre Centrul Europei, să se mai occidentalizeze. Năuciţi de bombasticismul agresiv- naţionalist, naivii (şi nu prea mulţii ortodocşi) din fostele ţinuturi imperiale îşi “îndreptau speranţele spre răsărit”, în timp ce răsăritenii, invers, aspirau spre recunoaşterea europeană, plasând în mod eronat frontiera balcanismului undeva pe firul Dunării; valahii s-au crezut întotdeauna superiori bulgarilor, ceea ce nu s-a confirmat. Pe o perioadă îndelungată Bucureştiul nu poate spera să vadă capătul tunelului spre vest, reuşind, în schimb, cu “performanţele” sale administrative să trimită în beznă Banatul, cel împărţit „frăţeşte” cu o foarte activă şi înapoiată ramură balcanică, cea sârbească; şi, bineînţeles, Ardealul cu oraşele sale inteligente şi nobile, spoite acum cu bălegarul de măgar oriental. “Balcanologia”, d-lui Mircea Muthu apare taman ca un pion aşezat strategic într-o zonă ce trebuie balcanizată. Şi românizată la paroxism, „dupe” modelul principatelor periferice şi corupte. Comentariile criticului sunt pertinente, eseistice, raţional-decorative. S-ar putea alcătui o listă cu scriitorii citaţi de autor ca „reprezentanţi” ai spiritului balcanic. Însă, din acelaşi spaţiu spiritual putem numi pe alţii, profund ostili spiritului estic, formaţi la şcoala vestului, dar fiind nevoiţi să vieţuiască în zona care e-acum capcana “teritoriului gri”. Zona apuseană a ţării a fost influenţată de curente moderne; de pildă, de un expresionism sui-generis. Se vorbeşte în această carte, inteligent, despre o “tragedie fără tragism”, fără sublim, caracteristică operelor zonei balcanice. Însă, de pildă, expresionismul vine dinspre puterile înfrânte în război, din frustrarea neputinţei; acest expresionism cunoscând dimensiunile sublime ale tragediei. L-au cunoscut şi pe actualul teritoriu românesc (unde există şi conştiinţe care simt profund înfrângerea nemeritată, tragedia de sub ocupaţia opincii nedemne), cei ce au scris o literatură fără miştocăreli şi meterhanele, o artă ce nu mai trebuie “occidentalizată” pentru că ESTE astfel şi aparţine altei lumi şi altei civilizaţii. Ea apare consemnată episodic în istoriile literare autohtone, nefiind considerată “reprezentativă” pentru, eventual, judeţul Teleorman . Dar satisfacţia de a fi un occidental nu e suficientă dacă trăieşti într-o zonă, nu în curs de europeizare, ci de balcanizare. Cei ce metaharisesc narghilele la Bucureşti ne-au tratat întotdeauna ca nişte stăpâni, teritoriile ocupate fiind considerate de “istorici” ca dintotdeauna pământ românesc. De ce au venit „străinii” să vi-l civilizeze? Poate c-or vrut să occidentalizeze zona gri, da’ nu le-a mers, cu isteţii naţiei. Mi-e teamă însă că nimănui n-o să-i mai „ meargă”, acum, când Bucureştiul vrea să-şi măture nisipul crizei autohtone, reprezentative şi istorice, sub preş şi să-ntinză covoare înşelătoare, roşii, spre vestul care a renăscut din “cenuşa fostelor imperii”. Vorba lui Iorga: “SĂ NI FIII RUŞÂNI !”. Poate că în alte volume ale “Balcanologiei” vom afla şi ce au făptuit acei scriitori de pe aici, din fostul imperiu, cu care nu se poate face o listă neagră şi care pot fi consideraţi, dacă vor „beglerblegii” capitalei, veritabili ambasadori apuseni pe plaiurile mioritice, şi care ar putea să pună o vorbă bună pentru mântuirea din balcanofilie. Asta însă ar însemna cedarea Căii Victoriei? Cedarea „ valorilor” autohtone? Apoi, dacă Vodă vrea să intre în Cetate cu cal cu tot, deocamdată va trebui să aştepte “ante portas”.