Un mare unionist


Destinul lui Traian Vuia a fost, până la urmă, tragic, dacă este adevărat că nici măcar cu modelul propriu de avion nu s-ar fi ridicat în aer, dacă a rămas la Paris, fiind un comentator al felului în care s-a realizat Marea Unire…
Mai mult sau mai puţin aviator, Traian Vuia a fost unul dintre bursierii testamentului lui Gojdu, a făcut la Budapesta studii de drept pe banii fostului nobil maghiar de sorginte macedo-română. Istoricul I.D.Suciu descoperea documente care atestau opiniile politice ale lui Traian Vuia vizavi de marginalizarea, în timpul regimului interbelic, a publicistului ardelean naţionalist Valeriu Branişte. Iată o mostră: “Regretăm că ţara noastră, care nu e condusă de cei mai buni fii ai ei nu a ştiut aprecia şi profita de capitalul-om al acestui bărbat, pentru că nu ştie să aprecieze nici capitalul material, cu atât mai puţin cel spiritual.” Este acesta un alt Traian Vuia. Dar Suciu spune: “ În niciun caz nu e vorba de antiromânism, în ceea ce-l priveşte pe Vuia. Poate ni se par naive ideile lui, însă el îi îndemna pe bănăţeni să discearnă între Regatul României şi o Românie a tuturor celor ce aspirau spre aderarea la un stat unitar. Nu ţara lui Brătianu sau Marghiloman, a moşierimii şi ciocoilor, nu neapărat exclusiv una fanariotă…”

Tudor Arghezi și WW1


Armata germană în București

Arghezi se situează de partea extremă a „germanofililor”, considerând intrarea țării în conflagrație un „Război de operetă, cu aspect african, operă a unor muieri, regina anglă, doamnele Brătianu, Bibescu…Vinovata principală e Anglia”. De fapt Arghezi detestă alăturarea armatei române celei rusești imperiale. După război el se va considera înfrânt, fiind încarcerat, ca și Slavici, pentru „colaboraționism”. Antantofilii jubilarzi i‑au catalogat injurios și subiectiv pe colegii lor din tabăra înfrântă. „Florile de mucigai” oferă, conform sârbofilului Iorga, ceva „scabros”, „cel mai ordinar limbaj”. El nu putea înțelege transfigurarea suferinței celui proscris, tragismul destinului celor ce au gândit ca Arghezi, trăind sub aceeași aură a înfrânților. (În 1914 Sextil Pușcariu se afla în România, unde nu a rămas însă la declanșarea războiului, ci s‑a întors în Ardeal pentru a se înrola în armata austro‑ungară. Petre Carp a fost singurul susținător al regelui Carol I. Mai târziu îi spunea regelui Ferdinand că se va ruga lui dumnezeu ca armata română să fie înfrântă și că‑și trimite pe cei trei fii să lupte împotriva României. De altfel și‑a pierdut un fiu în luptele din Transilvania…). Amintesc aceste cazuri, alese la întâmplare, pentru a sublinia faptul că nu pentru toți intelectualii a fost valabil triumfalismul, că sumbrele agonii expresioniste ale unui Georg Trakl, poetul în haine militare, puteau fi proprii și țărilor române, mai ales în perioada marilor înfrângeri de pe front. Poezia argheziană a fost caz singular, în România nu a existat un grup compact de poeți și muzicieni expresioniști ca în Austria. Până la recunoașterea oficială, Arghezi și‑a avut propriul destin dramatic pe care și l‑a trăit cu un rar, la ginta noastră, simț al tragicului. Dincolo de tematic, de frescă murală de un mare inedit expresiv în peisajul liricii noastre din acea epocă, poetul impune regulile unui nou joc în poezie, aruncând în derizoriu clișeele și inventând o limbă ca un fagure de fiere. După mareșalul rimelor și verbului revolutionar, este o prostie, impietate și lipsă de profesionism să mai rimezi substantiv cu substantiv, verbele la gerunziu și alte „facilități” de versificație. Prin violență si expresivitate limba literaturii argheziene s‑a îndepărtat de posibilitatea traducerii; dar a invitat româna pe piscurile accesibile doar forței marii inovații. Mediocritățile literare se folosesc de aceeași limbă precum crainicii de televiziune. Trăind un secol mediocru, ne vom ascunde prin stufărișul memoriilor si comentariilor, ferindu‑ne de lecția drastică a genialului Arghezi. Și numai el mai poate demonstra cum că limba română nu este pe cale de a se desființa și că e de o mare fortă și expresivitate. Calități ce‑i conferă vitalitatea necesară supravietuirii între limbile utilizate de alte genii, de pe alte coordonate geografice. Arghezi nu ne‑a creat o limbă „compatibilă” și ușor vandabilă, ci una a unei cetăți inexpugnabile. Dar poezia nu i‑a fost suficientă, pamfletul își iese din matca versului bine strunit pentru a se face proză. Prea puțini știu că nu doar baronul von Killinger a fost amendat, memoria istoriei literare trăind comod cu acest conflict, de altfel având niște cauze subiective și nu neapărat una marcat antigermană. Arghezi îl face, în 1915 pe Take Ionescu, „un maimuțoi, care minte ca o prostituată, cu lacrimi autentice, pe obraji”, antantiștii fiind „forțe tâmpite și mocirloase”. Mai dur va fi în noiembrie 1917, in „Gazeta Bucurestilor”: „Transilvania, pe care cafenelele din București o anexaseră cu mult înainte de declanșarea războiului, nu mai ispitește nici iluziile bucătarului domnului Take Ionescu. Iar coroana de împărăteasă, făgăduită de un sylf nefericitei regine Maria, nu mai formează idealul de găteală solemnă decât al vreunei prințese de ospiciu”.

Antanta ostilă României pentru acțiunile acesteia din 1919


Horthy Miklos salută armata română

Antanta acuză: „…armata română pradă, rechiziţionează şi trimite în România însemnate sume de bani şi materiale de căi ferate, supunând Budapesta unei blocade inutile, care înfometează oraşul. (Propaganda noastră spune că românii au hrănit orașul. Armata lui Ferdinand a oprit însă un tren cu cartofi, cumpărați de maghiari de la români. N.n.). Tot materialul de război urma să fie predat României (…) armata de ocupaţie prelua uzinele de armament, jumătate din întregul material de căi ferate, maşinile necesare construcţiei, 30% vite, 30% din utilajul agricol ca DESPĂGUBIRE PENTRU SOLDAŢII ROMÂNI ÎMPIEDICAŢI DE LA MUNCA CÂMPULUI, totul comparat cu condiţiile impuse de Aliaţi celor învinşi.
America se opune acestei măsuri care nu mai aşteaptă judecata puterilor învingătoare. Consiliul Suprem îi intentează României proces. America ameninţă că se retrage de la tratative.
Generalul american Bandholtz scrie: „Forţa suntem noi; voi reprezentaţi doar ordonanţele”. E drept, românii au luat uneori mai mult decât aveau dreptul. În anii 20 mai rugineau prin gările noastre numeroase locomotive luate din Ungaria pe care TEMBELISMUL ADMINISTRATIV nu ştiuse să le folosească. Ocupanţii au lăsat în voia ei lovitura de stat care l-a adus sus pe Horthy Nicolae-întâiul”.
Generalul american Bandholtz mărturisea că nutreşte “sentimente de ostilitate faţă de aliaţii români şi sentimente prietenoase pentru inamicii unguri”.
Rapoartele comisiei interaliate ne arată că autorităţile militare româneşti continuă a goli Ungaria de resursele ei de tot felul…O astfel de atitudine va aduce pentru România cele mai serioase consecinţe”.
Delegaţii americani amerinţă că părăsesc Parisul dacă nu se vor lua măsuri severe împotriva României, propunând excluderea ei dintre Puterile Aliate, ruperea relaţiilor diplomatice, blocada economică. „Iar materialele furate din Ungaria au ruginit şi urmaşii lui I.I.C. Brătianu ne-au zădărnicit împotrivirea…UNIREA O DATORĂM RĂZBOIULUI ȘI VICTORIEI ALIAȚILOR” spune istoricul Gh.I.Brătianu.. „S-a văzut doar în Banat ce a însemnat faptul că sârbii ne-au putut-o lua înainte…Efectul cel mai paradoxal al cuceririi Budapestei rămâne instaurarea horthysmului.”
Marele eșec al reginei Maria la Paris fost președintele american Wilson. L-a șocat la prima lor întâlnire vorbind despre dragoste. Grayson, doctorul lui Wilson, confirma: ”Nu am auzit niciodată o doamnă să vorbească despre astfel de lucruri. Cu adevărat nu am știut unde să ma uit, atât eram de stânjenit.” Maria s-a autoinvitat apoi la prânz, „…împreună cu domnii din anturajul meu”.

După 1918 însă România Mare nu era deloc un paradis pentru minorități. Președintele Wilson, la Paris îi spuse lui Brătianu tranşant: “Dacă veți consimţi la acest imens spor de teritorii, trebuie să acceptaţi şi acest preţ” adică un control strict asupra felului în care se comportă statul român cu minoritățile. I.I.C. Brătianu se radicalizează: “Dacă se va schimba Wilson din fruntea statului său, vor mai fi valabile pretenţiile actuale, nu se vor ivi noi interese? Care să nu mai fie acelea ale trusturilor evreieşti din spatele preşedintelui SUA.” Durere mare evreii în România. Nu se putea egalitate cu majoritarii…Astăzi au venit la rând maghiarii.