Vom conduce Europa



Am devenit piața de desfacere a Occidentului. Har domnului, că de a noastră ne cam săturasem, mai ales în ultimii ani ai ceaușiei. Dacă am redeveni piața proprie, prețurile imense și marfa proastă ne-ar decima pensia într-o săptămână.
Io nu știu cum de n-au devenit simple piețe micuța și cocheta Ungarie, matahala de Polonia, Cehia cea fină și productivă. Un semnificativ episod am trăit în momentul în care eram redactor la Vestul – PNȚ, eram luat pe teren, dar nu-mi era îngăduit să particip la ședințele cu țăranii. Ceva strigăte tot auzeam: „Luați-vă pământul înapoi dela CAP, cu tot cu animale și mașini/utilaje. Ele aparțin poporului, adică vouă. Dacă se opun feseniștii, îi bateți!” Fiecare a furat ce a vrut din proprietatea poporului. Ne-a incitat Occidentul să furăm instalațiile de irigat? Să înstrăinăm flota de pescuit, că n-ați vrut să mâncați stavrizi ieftini, din frigiderele alimentarelor. Somon scump și sălbatic, de Alaska mănâncă javrele boierești, care mulg banii bugetului. Au dispărut fabrici învechite tot din inițiativa Occidentului, care avea o ofertă convenabilă. N-aveam guverne competente, care să se opună distrugerii generale? NU AVEAM AȘA CEVA. Foștii bolșevici naționaliști s-au transformat în hoți. N-au roșiile străine gust! Ce gust au roșiile românești, din semințe străine, coapte pe paturi de pământ amestecat cu ierbicide, că sfânta balegă de vacă o exportăm cu tot cu fiară? Ne îmbrăcăm în second hand, cu miros occidental, devenind chiar eleganți după ce ne-am aruncat zdrențele made in Romania. Exportăm oi și porci. Ce râmâne aici e foarte scump. Carnea de pui ungurească măcar are gust, nu ca a noastră, că puii sunt hrăniți cu nu știu ce. Ați vândut și ați furat tot și Occidentu-i de vină. Ați închis mine de cărbuni, uraniu și fier, atâta cât mai era. Siderurgia mergea cu fier adus cu vapoare care nu mai sunt. Le-au furat europenii? Fabrici de conserve alimentare s-au relocat din țară spre Glina, groapa de gunoi a capitalei. Pământul și pădurile nu le-au luat europenii cu forța. Au intervenit jigodiile autohtone. Capitala furtului și jafului, monopolistă, nu se află în Vest – e Bucureștii. Au plecat milioane de oameni la muncă în alte țări. Se pare că nu e un complot, să li se dea salarii mai mici. Dimpotrivă, acolo au salarii mai mari. România și-a arătat adevărata față, la 10 august. Desigur, nu e demnă să stârnească simpatii în Germania, datorită permanentelor trădări. Dar să nu mai aud că suntem victimele altora. Suntem propriile noastre victime. Nu cred în ceea ce ar putea face bine pentru propriu-i popor această țară, cu guvernările ei post-revoluționare. Vândută sieși, nu celor din afară. Abolirea pedepsei capitale pentru sabordarea intereselor naționale este o gură de aer proaspăt pentru jigodiile noastre. A venit și pesta porcină, așa că vom importa. Focare de gripă aviară și vom importa. Important e că ne vine rândul să conducem Europa. Să avem grijă să nu o aducem la sapă de lemn, că nu vom mai avea de la cine importa.

Advertisements

„Optisprezece”


Ille de France este zona din jurul Parisului care pretinde că vorbește cel mai corect franțuzește. Nu se poate spune același lucru despre vorbitorii din jurul Bucureștilor. Sunt la fel de regionali ca și maramureșenii, bănățenii etc. din zonele rurale.
E o problemă de cultură generală sau e ceva mai grav. Observ că românii din interiorul arcului carpatic, care au ajuns în contact cu alte culturi și limbi ale Europei Centrale, nu numai că au, conform unor observații recente, un ADN diferit de cei de dincolo de munți, dar și o conformație craniană care le ușurează, de pildă, pronunția unor cuvinte care conțin vocale cu „tremă” (germ. „umlaut”) Ö și Ü. Cred că o majoritate a populației va pronunța „io” și „iu”. Nici să-i pici cu ceară nu pot altfel. Sau nu vor. Așa cum pocesc cuvintele din altă limbă (li se întâmplă și altora, rușii fac din „H” un „G”, până și câinii lor latră „Gav-gav” și nu „Hau-hau”, englezii aplică propriile lor reguli fonetice unor nume proprii, „Ekilis” în loc de „Akilis”, o serie de popoare nu se pot apropia de diacriticele noastre, ă, â, î), pocesc și pe cele din propria limbă. Deseori, numeralul cardinal „optsprezece” este pronunțat în mod greșit „optâsprezece”, „optisprezece” sau „optusprezece”, iar numeralul „șaptesprezece”devine automat „șaptisprezece”. Aș numi asta „vocalizare”, latinitatea noastră împăcându-se mai greu cu abundența de consoane alăturate, confortabile doar germanilor, dar și unor slavi de la Nord, precum cehii sau polonezii. N-am întâlnit nici un român din Est care să poată pronunța numele magazinelor „LIDL”. Ei o dau cu „LIDĂL”. E la fel de confortabil ca și „optisprezece”. Mulți rostesc, tot în mod eronat, clasa a „doisprezecea” în loc de clasa a „douăsprezecea”. Aici nu mai e confortul „vocalic” sau incapacitatea maxilo-facială de a pronunța cuvinte din altă limbă. E incultura crasă, instaurată de libertatea postrevoluționară de a te juca în mod periculos cu corectitudinea limbii. Și-apoi, degeaba merg copiii la școli, dacă în familie se vorbește greșit. Ce va fi cu centenarul UNIRII, când de fiecare dată vom auzi, la toate megafoanele pronunțându-se „o mie nouă sute OPTISPREZECE”? Ce altceva decât inconștiență și lipsă de respect pentru istoria neamului și pentru limba sa, ca un fagure de miere.

„Pluta Meduzei” (fragment/poem apărut în volumul „Armura demnității”)


Tablou de T. Gericault

„Armura demnității”, Ed. Excelsior Art, 2015. Coperta autorului.

3.Naufragiu


Orice naufragiu-i o lansare,
Când o plută-ţi faci din ce-a rămas;
Cine n-a murit, de-acuma are
Încă şanse, deci, pe noul “vas”.

Se improvizează un catarg,
Fâlfâie cămăşi în “arboradă”;
Valuri mai domestice se sparg,
Soarele începe să ne vadă.

Ţărmuri nu-s; doar orizontul plat.
Foamea guvernează elegant.
Cine va fi primul devorat
Va decide noul comandant.

El rămâne ultimul pe navă,
Singur, până velele se rup;
Sânge îşi va bea din vena-cavă,
Muşchii-şi va muşca apoi din trup…

Cronica literară de Constantin DRAM: „Uraganul de fier”- roman de E.L.Bureriu


005
„Conceput în trei părți distinctive, cuprinzând secvențe detașabile și independente, atât structural cât și semantic, romanul „Uraganul de fier” al lui Erwin Lucian Bureriu impune ca suprapersonaj timpul, privit ca factor dominant în relațiile oamenilor cu istoria. E mai întâi epoca lui Eugeniu de Savoia, când se pornea marele marș asupra Timișoarei. În pagini care amintesc de buna tradiție a romanelor istorice, autorul ne întinde de fapt o capcană. Așa că, de la imaginea clasică a carelor de război se trece pe nesimțite la realizarea unei alte imagini, ce va deveni simbolică în economia textului, cea a mlaștinilor imense și misterul creat în jurul existenței lor, care devin subiect de meditație…Plecând de la aceste imagini autorul brodează un ingenios scenariu care va aduce în fața cititorului istoria, fascinantă pe alocuri a unui element de importanță în zonă, canalul navigabil care străbate spațiul invocat unind două râuri într-un miraculos și folositor curs de apă. Se împletesc în această parte elemente care țin de un plan strict referențial cu elemente de ficțiune și improvizație în pagini ușor eteroclite, dar care dau savoare lecturii. Se îmbină imaginarul cu realitatea obiectivă a construcției Canalului Bega…
A doua parte a romanului se ocupă de destinele zonei într-un ev în care industria și comerțul încep să-și spună cuvântul. Și în această secțiune se poate identifica un nucleu narativ, care tratează evenimentele legate de revoluționarii pașoptiști. Sunt pagini scrise cu o anumită plăcere a relatării, a căutării elementelor care să suscite interes, care se derulează conform unui scenariu atent gândit. Navigația devine un leitmotiv. Întâmplările sunt narate cu amănunte de ordin cronicăresc…
În a treia parte a romanului timpul se apropie tot mai mult de zilele noastre. Sunt pagini ale unui fericit jurnal de bord, întoarceri în timp, toate ordonându-se spre epoca de glorie a canalului. Se observă calitățile bunului observator și analist care este Erwin Lucian Bureriu. O carte care se citește cu plăcerea celui care re-descoperă sau descoperă o lume.” (Fragmente din cronica lui Constantin Dram apărută în Convorbiri literare)