Opincă fantezistă


Mako

Nimic nu se compară  cu fantezia atârnării unei opinci valahe la amețitoarea înălțime a catargelor pentru drapele de pe Parlamentul din Budapesta, în 1919. Regele Ferdinand a interzis armatei române să arboreze steagul românesc pe clădirea din Budapesta. Fără nici o poruncă din partea Antantei, procedând la fel cu armata sârbească ocupată cu ocuparea Banatului timișean, armata română a „luat” Budapesta cu doar două tunuri de câmp și 400 soldați, plus olteanul din trupă, cel cu opinca. Menționez că singura sursă, (măcar să fi avut două-trei surse, ceea ce ar fi făcut credibilă ridicola aventură), deci absolut singura sursă, dar care a avut un succes enorm încât a devenit mitologie, basm de adormit copiii este inventatorul- generalul Olteanu. (Povestea este sub semnul întrebării, ca și aceea a soldatului sovietic care ar fi arborat drapelul roșu pe Reichstag – un trucaj fotografic propagandistic.)

Iată aici descrierea evenimentului făcută de generalul Marcel Olteanu (tot oltean, ca și „negriciosul soldat”? N.n.), care a fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, eveniment apărut și în cartea „Huzarul negru”, 1926, şi preluată, din post în post de cartea generalului Gheorghe Mărdărescu, „Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei”, 1922. „Huzar” și „desrobire”, în loc de husar și dezrobire.

„Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919, așa începe povestea. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, (?) uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb. „Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie.”(…) A coborât steagul (DAR CUM A URCAT LA EL?) în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului (CONFORM LUI GH. I. BRĂTIANU SOLDAȚII ROMÂNI NU PURTAU LA ORA ACEEA OPINCI, CI BOCANCI ȘI CĂCIULI LUATE DIN DEPOZITELE ARMATEI RUSE, CARE S-A RETRAS DIN LUPTĂ ÎN 1917. AȘA CĂ E GREU DE CREZUT VARIANTA DE OPERETĂ A OPINCII, n.n.), s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atârne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…

(CUM DE TE URCAȘI, SOLDAT, PE COGEAMITE ÎNALTA CLĂDIRE CU DRAPEL ÎN VÂRF, LA FEL DE UȘOR CA PE O CLAIE DE PAIE DE LA TINE DIN SAT? ȘI MAI ALES CUM S-AR FI PUTUT VIZUALIZA UN OBIECT ATÂT DE MIC, CĂȚĂRAT AȘA DE SUS, TOCMAI DIN STRADĂ? CINEVA ÎȘI BATE JOC DE INTELIGENȚA NOASTRĂ. CARE ÎNCĂ MAI ESTE. CÂTĂ MAI ESTE. N.n.)
….“Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, (SE OPREAU ȘI SE HOLBAU MAGHIARII LA CEEA CE, LOGIC VORBIND, NICI NU S-AR FI PUTUT VEDEA. N.n.) ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi. Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atâta măiestrie şi atât de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă. (Între timp povestitorul se interesează, n.n.)
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! – O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi – poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul”. Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: “Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici…”(OBSERVAȚI CÂT DE ADMIRATIV ESTE DOMNUL-FICȚIUNE FERENCZI LA ADRESA VITEJIEI ARMATEI ROMÂNE. NU SE MIRĂ, CI AD-MIRĂ, n.n.)
…Bivolaru era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, un vulpoi de Mehedinţi. (DINȚI DE MEHE-DINȚI, n.n.). L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: „Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa . (ADICĂ PE TOATĂ SUPRAFAȚA CORPULUI, n.n.)
– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta? (ÎNCĂ O INADVERTENȚĂ A GENERALULUI OLTEANU, CĂCI LA ORA ACEEA NU SE „FĂCUSE”  ÎNCĂ ROMÂNIA MARE. N.n.)
Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie: „E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…”. Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”. CONCLUZIA CHIAR ESTE O OBRĂZNICIE. TOATE ȚĂRIȘOARELE PERIFERICE SE DOREAU A FI „MARI”. Serbia Mare, Bulgaria Mare, România Mare. Parțial sau total s-au fâsâit aceste tendințe imperialiste. Și i-auzi, ia, voia soldatul să mai pună opincă și pe Viena. Bancuri de slabă calitate, de un naționalism vulgar, de mahala.

 

 

Advertisements

Franceziii – geloși pe „Hotel California”


ACESTA ESTE, DE FAPT, HOTELUL ÎN CARE A STAT FORMAȚIA

ACESTA ESTE, DE FAPT, HOTELUL (în Los Angeles) ÎN CARE A STAT FORMAȚIA

Există și în San Francisco un HOTEL CALIFORNIA (fotografia nu-mi aparține)

UNELE SUTANE ORTODOXE DIN ROMÂNIA SPUN CĂ E VORBA DE O MELODIE SATANISTĂ. POC! Francezii sunt mai eleganți…

Am publicat în 2014 volumul de eseuri „Hotel California”, nu pentru că aș fi locuit într-un hotel, ci pentru că mi-a plăcut piesa semnată de formația „Eagles”. După cum mi-a plăcut. California. Evident că francezii de la LE FIGARO nu pe mine mă atacă (la drept vorbind, mi-ar fi făcut plăcere, cartea mea fiind californiană fiind etalată și la Paris, la o expoziție internațională…), ci pe fericiții compozitori, care, sunt convins, au avut în ureche o piesă a groupului britanic Jethro Tull, „We Used To Know”. (Soloul de ghitară din centrul piesei chiar că se potrivește!…). E îndeobște cunoscut faptul că francezii, genetic vorbind, nu prea au vocații muzicale în general, iar înclinații spre pop-rock și alte specii counter-culture chiar deloc. Așa că ceea ce au scris mai jos e o bârfă:
„Celebra piesă Hotel California, compusă de Glenn Frey, nu are surse atât de romantice pe cât s-ar putea crede. Faimosul hotel este de fapt (inexact! N.n.) un centru de dezintoxicare pentru alcoolici și drogați”, relatează „LE FIGARO fr. Cultural”: ” La chanson qui dure plus de six minutes, un record pour l’époque, retrace en effet la fuite d’un individu, enfermé entre les quatre murs d’un hôtel, qui s’avère en réalité un centre de désintoxication dont il ne pourra jamais sortir. Comme le chantait l’artiste: You can check out any time you like/ But you can never leave (Tu peux quitter l’hôtel quand tu veux/ Mais tu ne pourras jamais partir).
Cine nu este atent la text poate crede că “Hotel California” este un loc idilic unde se ajunge cu părul în vânt, pe vreme însorită, complet liber. Grupul a ales de altfel o fotografie a luxosului Beverly Hills Hotel din Los Angeles pentru coperta albumului său. Dar titlul, deși pare foarte romantic, ascunde realitatea mult mai sumbră a unui om copleșit de o patimă nebunească. Piesa, care durează peste șase minute, record pentru perioada când a fost lansată, povestește fuga unui bărbat, închis între cei patru pereți ai unui hotel, care se dovedește a fi de fapt un centru de dezintoxicare din care nu va putea ieși niciodată. “Poți ieși din hotel când vrei,/ Dar nu vei putea pleca niciodată”, cântă membrii grupului.
Patima devorantă a naratorului nu este exprimată explicit. Potrivit lui Don Henley, celălalt membru fondator al Eagles, textul piesei “reflectă perfect spiritul epocii, o perioadă de mari excese în California și în mediul muzical”.
Se pare că naratorul este și victima drogului si alcoolului. “Please bring me wine…/We have’t had that spirit here since 1969” (Adu-mi vin, te rog…/Nu am mai avut astfel de alcool din 1969), spune textul.”
SURSA TRADUCERII ESTE AGERPRES/(AS — autor: Lelia Bretan. Agerpress a furat încă o dată textul din Figaro pe care și-l atribuie, fără să menționeze sursa.

„Eagles” au furat melodia de la „Jethro Tull” și titlul…de la cartea mea. Adevărat?

Acest song este, oricum, poate cel mai minunat din toată istoria pop-rock.
Este o minciună sfruntată varianta franceză. Hotelul în care s-a compus piesa există în realitate, am fost informat în acest sens, și adevărul, în nocturnă, e fotografiat în acest material .
Piesa a fost compusă de Don Felder, chitaristul trupei în perioada 1974-2001, (de care nu amintește sursa franceză), plus Don Henley şi Glenn Frey, în 1977. Este Povestea unui călător obosit care devine prizonierul unui hotel luxos din California. Prizonier în sensul bun. În anul 2008, Don Felder povestea despre faptul că că Don Henley şi Glenn au avut cea mai mare contribuţie asupa părții lirice. „Toţi trei ne îndreptam într-o noapte, cu maşina, spre Los Angeles. Niciunul dintre noi nu era din California, dar era imposibil ca în momentul în care intri în acel oraş să nu fii ameţit de luminile lui şi de imaginile hollywoodiene. Toate încep să ţi se învârtă în cap laolaltă cu visele pe care le ai. De acolo a plecat totul”, a declarat acesta.
Acești domni nu sunt întrutotul autorii. Despre linia melodică s-a spus, foarte exact, că e foarte asemănătoare cu cea a piesei „We Used To Know”, din 1969, a trupei Jethro Tull. Se poate verifica pe YouTube, dacă nu aveți un disc cu britanicii. Această formație a concertat împreună cu Eagles într-un turneu, înainte ca aceștia să înregistreze „Hotel California”, iar liderul Jethro Tull, Ian Anderson a declarat, într-un interviu pentru BBC, mai mult glumind, că încă aşteaptă beneficii materiale pentru folosirea drepturilor de autor pentru ea. În declarațiile oficiale, Anderson nu a făcut niciodată referire la un plagiat. Băieți buni…
Adevărul este că varianta Eagles este mult mai evoluată din punct de vedere instrumental, a fost lucrată în studio timp de 8 luni, în căutarea hitului perfect.”S-a întâmplat să ne închidem în studio și câte două, trei zile, trăgând piesa de nenumărate ori de la capăt. Aveam o masă de ping-pong, un frigider, role… ce ne mai trebuia?”, a relatat Don Felder, acest celebru purtător a unei guitare Gibson Les Paul. Cu acest super hit, Eagles a câștigat premiul Grammy pentru cea mai bună piesă a anului 1977, ceremonie la care membrii trupei nu s-au prezentat pentru a-și ridica premiul, deoarece Don Henley nu împărtășea ideea de competiție. Din păcate, la începutul lui 2016 a murit Glenn Frey: „Guitariste et membre fondateur du groupe emblématique du rock californien des années 1970, celui qui avait composé Hotel California a succombé à une pneumonie à l’âge de 67 ans. Nous l’avions rencontré en 2013. Bon vivant, Glenn Frey revenait d’un séjour gastronomique à Paris: «J’adore la cuisine d’Alain Passard» nous avait-il expliqué d’emblée.” S-a întâmplat cu toate că adora bucătăria franceză…

P.S. Pe Blogul ortodox Sacsciv se afirmă prostia că melodia ar fi SATANISTĂ. Nici pomeneală, piesa e clar STALINISTĂ.

Le Figaro se mai interesează de această piesă de mai multe ori.

La féminisation du vice est souvent associée à la drogue et à l’alcool. Tout au long de la mélodie, ces addictions sont omniprésentes. En effet, l’artiste évoque dans le premier couplet «la senteur tiède des colitas» (petits bourgeons), qui sont des joints de marijuana au Mexique. Plus loin dans le morceau, le terme «steely knives» (couteaux d’acier) ferait référence aux aiguilles de seringues.

Il semblerait que le narrateur soit également tombé sous le charme de l’alcool. «Please bring me my wine(…) / We haven’t had that spirit here since 1969 («Apportez-moi mon vin s’il vous plaît(…) / Nous n’avons plus cet alcool depuis 1969»).

Dans la droite lignée du Beat Generation qui dressait un portrait décadent de la jeunesse des années 1960 ou d’un  Baudelaire  dans ses Paradis Artificiels, la chanson  Hotel California  des Eagles incarne véritablement l’esprit libertaire de toute une époque.”

Feminizarea viciilor (de ce feminizarea? N.n.) este adesea asociată cu drogurile și alcoolul. De-a lungul melodiei, aceste dependențe sunt omniprezente. (Marijuana este permisă, sub forma unor medicamente-droguri. N.n.) Într-adevăr, artistul evocă în primul verset “mirosul cald al colitas” cum se spune la marijuana în Mexic. Mai târziu, în piesă, termenul “cuțite de oțel” (cuțite de oțel) se referă la ace de seringă.

Se pare că naratorul sa îndrăgostit de alcool. „Vă rog să-mi aduceți vinul meu (…) / Nu am avut acest alcool aici din 1969.”

În linia dreaptă a generației Beat care a trasat un portret decadent al tineretului anilor ’60 sau un Baudelaire în Paradisul său Artificial, piesa Hotel California – Eagles întruchipează cu adevărat spiritul libertarian al unei ere.” Doar atât? Eu cred că este un punct forte din muzica anglo-americană a curentului „counter-culture” și, dat fiind faptul că e compusă în gamă minoră îi conferă originalitate și un frumos sentimentalism bărbătesc. 

„O istorie a românilor din Ungaria”


Este Ungaria atât de ungurească, precum pare? Nicidecum, răspund doi istorici din Banat, Ionel Cionchin și Radu Păiușan. Despre zonele de formare a poporului român și Lucian Boia are o opinie mai curând îngăduitoare decât naționalistă. Teritoriul daco-romanilor e o chestiune ce nu poate primi, așadar, un răspuns definitiv. Formarea poporului român la Nordul Dunării nu e adevărul complet, consideră autorul, pe de altă parte situarea românilor la Sud de Dunăre, care a lăsat multe semne autentice, nu convine căci ar lăsa maghiarilor supremația în Ardeal.
Cu totul relevante pentru imensa documentare la care au recurs cei doi bănățeni, aceşti intelectuali, români “durch und durch” sunt observațiile din cartea lor, “O ISTORIE A ROMÂNILOR DIN UNGARIA”. Traco-daco-getismul domnului I.Cionchin. trage interesante concluzii, “bătute în cuie”, cam categorice, în textele publicate: “Exista o scriere vlacă-românească de origine dacică, care (CĂ_CARE? S.n.) se citea de la dreapta spre stânga…MENUMORUT se citeşte TU ROMUNE(M)”…Toponimul “Bihor” se întâlneşte şi în “Buhara” (de ce nu şi în “Buharest”? n.n.). “Temesa” a dat “Timişul” (la sârbi, “Tamiş”, la englezi “Tamisa”,n.n.). “De la Pathisus uşor s-a ajuns la Tisa”. Hidronimul este “românesc”. “Kanizsa” ar veni de româneste „Cănița”. Atunci de ce nu ar veni și “Csatad-Lenauheim” de la “Ciaţa” românească, așa cum este scris pe gara localității? Aşa-zisul toponimic românesc Timişoara ar fi fost “din greşeală interpretat TEMES+VAR”; Kolosvar ar fi trebuit să dea, conform istoricului, “Colojoară”. Lasă că și germanii spun că Temeswar vine de la Temes-WEHR, altă improvizație, considerând că “Wehr-apărare” este forma justă. Totul numai ca Temeşvar să nu fie maghiar, cum este, de fapt. Revenind la autorul nostru, dânsul consideră că “Românescul BAN este singurul care poate aspira la o carieră internaţională de exemplu Panonia, Panat, Banloc“. Interesant, Ardealul este o “codrenie” (cu sau fără C. Zelea? n.n.…) Balatonul e un hidronim curat românesc: “Balta-ton”. Nu știm precis dacă în această baltă s-a pescuit vreodată și ton. Și “Dunăre” este la fel. Dar Vaida? Vajda vine de la “voi da”. Altă observație interesantă este aceea că secuii ar fi români maghiarizaţi, ceea ce nu cred Marius Sala şi Ioana Vintilă-Rădulescu, autorii enciclopediei LIMBILE LUMII, Bucureşti, 1981. Este sigur că, alături de istoricii timişoreni o mai credea Pavel Coruţ, cu nume de “kuruts”, deci încă o victimă a maghiarizării. Întrucât pe lume totul este românesc,o concluzie se impune de la sine: ungurii nu sunt decât români maghiarizaţi. Oricum, un craniu recent găsit demonstrează că suntem strămoşii ungurilor, prin Codrenia trecând spre Asia populaţia africană de Neanderthahl. În fine, mi se pare că, oricât ar fi de bine documentată, o poziţie antimaghiară se profilează şi în Timișoara. acest ungher post-ungar al ţării, “fost” multietnic şi tolerant, dar asezonat cu platformă-program PNR.