Cavaleri ai baghetei


logoCPT
La Opera din San Francisco  dirijase  CARLOS KLEIBER, se spunea despre el A FOST UN GENIU EXCENTRIC. Mama sa era o evreică din California, Ruth Goodrich, căsătorită cu dirijorul austriac de excepție, Erich Kleiber. O combinație rară, din care rezulta în 1930 Karl Ludwig Bonifacius Kleiber. Emigrați în 1940 la Buenos Aires, din motive lesne de înțeles, aveau să-i spună lui Karl – Carlos.   Din nefericire, fenomenalul artist nu mai e în viață. Îmi rămăsese în memorie filmul alb-negru televizat, realizat la Stuttgart în timpul repetiției cu orchestra Radio (Suedfunk Symphony Orchestra) la LILIACUL lui Johann Strauss. Un tânăr înalt, peste măsură de inteligent, cu un dezvoltat simț al umorului, scotea din somnolența înghețat-germanică aparatul, de altfel corect și riguros al orchestrei, încercând să-i impună căldura sentimentală a spiritului austriac. Stilul său era totalmente neconvențional.
Se folosea de un arsenal străin celorlalți dirijori. Unui violonist i-a atras atenția că un anume pasaj trebuie să-i amintească de o închipuită domnișoară, care se lamentează desuet, plânsul corzilor trebuind să fie intenționat siropos, cu efect delicat grotesc. Și Kleiber cântă imitând instrumentul. O face destul de des și cu măiestrie, orchestra îl privește când rezervat, când cu amuzament, treptat atmosfera se destinde, dirijorul cântă dezlănțuit cu ansamblul. În secțiunea următoare ni se prezintă aceeași piesă, de data asta în concert. Cu gesturi elegante conductorul reamintește discret și expresiv indicațiile de la repetiție și totul merge perfect, în locul redării albe a partiturii, orchestra din Suttgart trăiește sentimentele personajelor din spatele știmelor sale.…
Ileana Cotrubas ne redă colaborarea cu dirijorul Carlos Kleiber: “A lucra cu el era o fericire incredibilă: de fiecare dată aveam sentimentul că mă depășesc, într-atât eram de inspirată de muzicalitatea și de personalitatea sa. Întâlnirea noastră a fost excepțională si ea m-a împins incontestabil dincolo de posibilitătile mele naturale. Era unic pe toate planurile. De exemplu, înainte de fiecare reprezentație, venea în cabină pentru a ne comunica observațiile sale despre seara precedentă, recomandându-ne să fim atenți la cutare pasaj sau la cutare detaliu care lăsa de dorit. Niciodată nu am întâlnit un asemenea perfecționist, și sunt foarte tristă că și-a întrerupt cariera, căci era singurul șef de orchestră – și totusi eu am lucrat cu cei mai buni, care respiră odată cu muzica.
Pentru mine, Carlos Kleiber e o personalitate în sensul de veritabil artist al secolului nostru…
Să spun drept, eram prea impulsivă și, de exemplu, cu Carlos Kleiber mă certam adeseori! Sigur că-l respectam, dar nu cred că un interpret trebuie să se lase strivit în fața unui dirijor sau a unui regizor, fără a îndrăzni să-și dea cu părerea. Nu suntem niște marionete, ci profesioniști: avem dreptul să interpretăm un rol pe care l-am lucrat conform propriei noastre sensibilități. Geniul dirijorului (sau al regizorului) înseamnă să folosească munca noastră cât mai bine.
Am cântat puțin sub conducerea lui Carlo Maria Giulini, un mare senior, totodată foarte uman. Cu Karl Böhm am participat la câteva spectacole de la Viena, dar n-am repetat niciodată cu el. I-am apreciat mult pe Riccardo Muti si pe Georges Prętre, care posedă un instinct muzical de o precizie incredibilă, cât si pe John Pritchard si pe James Levine, pe un mare muzician precum Claudio Abbado. Am avut plăcerea de a-l întâlni adesea pe Colin Davis. Lorin Maazel posedă o inteligență ieșită din comun. Îmi place foarte mult de Zubin Mehta. Dar nici unul nu m-a stimulat într-atât precum Carlos Kleiber, cu care, repet, am trăit o experientă unică, pentru Boema si, mai ales, pentru Traviata la München.”
La rândul meu, având o adevărată colecție de interviuri cu unii cavaleri ai baghetei, am regretat că, aflându-mă pentru mult timp afară din țară aș fi putut, cu doar doisprezece ani în urmă să asist măcar la o repetiție (discografia Kleiber este regretabil de redusă și DVD-urile de negăsit). În timp, am avut colocvii cu virtuoji precum Jindrich Rohan, la Praga, un fascinant conductor de o eleganță desăvârșită. La Moscova l-am cunoscut pe Evgheny Svetlanov la un concert de muzică germană, în sala mare a Conservatorului. Yehudi Menuhin venise la Timișoara cu orchestra festivalurilor din Bath și mi-a declarat că sala conservatorului din orașul meu este cea mai bună din Europa ca acustică (păcat că a ars în anii democrației). Pentru brașoveanul Erich Bergel, considerat azi unul dintre celebritățile secolului XX, m-am deplasat în capitală, sala Radio a stat sub fascinanta sa execuție a simfoniei nr. 8 de Anton Bruckner, dirijată fără partitură.
După o asemenea prestație Bergel zăcea întins în culise, consultat de medicul său. …Interviul mi-a relevat un geniu de o modestie înfiorătoare. Eram ca și abonat la toate repetițiile lui Nicolae Boboc, în urbea natală, personalitate de o vastă cultură. De la el am primit cadou și una din baghetele lui Toscanini, recompensă pentru cronicile pe care le-am scris despre Requiemul lui Mozart, cu monumentalul său ecou natural din domul catolic, aparținând acum discografiei lui Boboc. Lui Richard Oschanitzky i-am luat ultimul interviu, el pășind în eternitate după câteva zile. A fost un animat dialog despre expresionismul austriac și introducerea dodecafonismului în jazz, într-o perioadă nefavorabilă acestei muzici… capitaliste. În fine, se contura integrala simfoniilor lui Bruckner, sub bagheta lui Cristian Mandeal (revoluția a rupt ciclul, ultimele două simfonii rămânând în afară). Imprimările din sala de marmură a Casei Scânteii și domul din Cluj, cu orchestra clujeană, dotată recent cu instrumente noi m-au impresionat și vedeam în Mandeal un brucknerian. Avea să-mi declare, spre regretul meu, că el e deschis spre orice repertoriu…I-am mai cunoscut, la o vorbă, pe Mihai Brediceanu, cu al său uitat polimetronom, pe Jean Martinon la pupitrul imensei orchestre a ORTF- Paris, pe Walter Mihai Klepper și Remus Tașcău. Lista s-ar putea continua. Dacă l-aș fi întâlnit pe Kleiber aș fi scos o carte.
Minunată familie de muzicieni. Tatăl, Erich Kleiber era deja un renumit dirijor și, din considerente obscure își dorea fiul dedicat altor domenii. La Buenos Aires, Karl, German-born Austrian a fost școlit în limba engleză, sortit unei cariere de chimist. Unii biografi consideră că el ar fi fost, de fapt, fiul lui Alban Berg, expresionistul. Carlos era înalt, ca acesta, tatăl său fiind scund, iar Ruth se cunoscuse cu Alban Berg mai mult decât bine. Totul a rămas un mister, personal înclin să cred că buzele lui Carlos sunt foarte asemănătoare celor ale lui Erich-tatăl. Tânărul va coti brusc spre muzică, realizând o freelance career. După un periplu prin Munich și Elveția, între 1966-1073 devine Kapellmeister în Stuttgart (Erster Kapellmeister am Staatstheater Stuttgart und Auslandgastspiel mit der Stuttgarter Staatsoper). Atras de Alban Berg, va dirija drama muzicală a acestuia, WOZZECK la Edimburg Festival. În repertoriul său îl găsesc, desigur, pe regele simfoniei, Anton Bruckner. Un film alb-negru realizat la Stuttgart ni-l relevă la o repetiție pentru imensa operă wagneriană TRISTAN. În Preludiu Lumea începe cu cele patru sunete inerte, chromatice, anticipând universul atonal expressionist. Este însăși ceața din care se detașează cele patru elemente constitutive ale Creației, din care se detașează căldura melodios-umană, într-un crescendo al voinței de a exista.
Ca un muzicolog, Carlos descifrează împreună cu orchestranții sensul capodoperei . Va coborî și în bunkerul Teatrului din Bayreuth pentru varianta tristanescă din 1974. Reîntors pe continentul American, va dirija Chicago Symphony Orchestra, New York Metropolitan Opera și în Sud, la San Francisco…În anii optzeci, din nou Europa, Wiener Philharmoniker, Concergebow Amsterdam. Se retrage în Slovenia, în 1990, dar îl revăd, la tv. în 1992, la concertul de anul nou din Viena, păstrând ceva din aparițiile demonice din tinerețe.
Dar, se spune: “Er war sein eigener Daemon, nicht der Daemon der anderen”. Pentru Claudio Abado a fost “one of the greatest of the 20th century”. Iar în contextul prezenței unor Mravinschi, Furtwaengler, Sir Simon Rattle, macedo-germanului Karajan, Celibidache apar doi Kleiber. Despre Carlos cineva avea să afirme, cu umor cum că pentru secolul trecut UN KLEIBER ESTE MULT PREA DESTUL.

 

Advertisements

Requiemul lui Mozart este inegalabil!


Requiemul lui Mozart este punctul zero al lucrărilor din această specie muzicală. Frumusețea lui este de-a-dreptul înspăimântătoare. Până la el, Missa lui Bach nu intră în discuție. Legenda spune că un om îmbrăcat în negru a intrat la Mozart făcându-i o comandă, dar nu s-a mai prezentat niciodată după partitură. E o pură ficțiune, de altfel compozitorului i se apropia sfârșitul. Lucrarea a și rămas neterminată, ca în cazul lui Schubert sau Bruckner, însă părțile Benedictus, Sanctus etc. au fost bine scrise de elevul Suessmayer, echilibrând tragismul mozartian cu un sentiment ceva mai senin. Requiemul se poate spune că e dintr-o bucată, nu este deloc inegal. Dramatismul său este extrem, trecându-se de la disperare la revoltă. Se spune că Lacrymosa l-a impresionat și pe compozitor, care ar fi plâns în timp ce o scria. Lucrarea este de departe cea mai închegată dintre opusurile mozartiene. Un apogeu. Și mai ales, fără egal. Din acest punct, toți compozitorii esențiali s-au grăbit să încerce a pune pe muzică textul latinesc al requiemului. Fără rezultate concludente și fără succesul net al lui Mozart. Să continuăm cu Beethoven. El s-a scremut mult cu a sa imensă Missa Solemnis, fără să poată realiza, pe un spațiu mai restrâns densitatea și dramatismul lucrării lui Mozart. Ne-am fi așteptat la altceva din partea celui care a compus marșul funebru din Eroica. Aș banaliza un pic subiectul afirmând că, aflat în fața unei mese încărcată de mâncăruri, nu poți decât să ciugulești, de pe un platou o liguriță de icre, de pe altul o felie de mușchiuleț, o aripă de pui, puțină salată…Mozart oferă o „masă” completă. Din Missa beethoveniană nu rămân multe lucruri notabile. Din Deutsches Requiemul lui Brahms, absolut genială este partea „Denn alles Fleisch es ist wie Gras”. Doar atât? Da, această parte este singura care mă impresionează profund, mai ales dacă timpanele explodează, când le vine rândul, acoperind muzica prin monofonia lor de artilerie. Requiemul lui Gabriel Fauré este molcom, ca adormirea maicii domnului, cu un melodism confortabil, mediocru, ca orice muzică franțuzească. Războinicul Berlioz s-a ambiționat și el să monteze, cu orchestra modernă imensă, și grămada de suflători care l-a consacrat în Drumul spre eșafod din Fantastica, unde melodia centrală, spectaculoasă se repetă de mai multe ori, atestând cabotinismul, un Requiem panoramic. Din care nu se reține mai nimic. Grand Messe des morts trebuie cântat cu cât mai multe instrumente și un cor de peste două sute de suflete. Nu se putea să nu concureze, după atâtea opere, cu un Messa da Requiem, Verdi. Pe nedrept alăturat lui Mozart. Sechelele scriitorului de operă a făcut ca vocile solistelor cu bel-canto-ul lor să aibă partituri lungi, precum Brunhilde a lui Wagner despre care critica neagră la suflet spunea că rage ca o vită înjunghiată. Cele patru timbre esențiale ocupă un spațiu prea mare, vocalismul italian lucrează deplin în detrimentul instrumentalismului occidental. Mai lipsește un șlagăr precum „Să bem…” stil Traviata pentru ca opera să-și dea duhul definitiv. Pătrunzând în secolul fără valori, ajunge, și la Britten, cu al său War Requiem, politizat de bombardarea germanilor a catedralei din Londra. Soundul este dur, te pune pe fugă. Prefer Variațiunile pe o temă de Purcell. (De fapt mai mult melodismul temei preclasice). Alți laureați ai insuccesului, Cherubini, Saint-Saens (Sans Sens), Suppe (ambițioși francezii), Marțian Negrea (negrul fiind culoarea doliului) etc.

Cvartetul de coarde în C-dur op.76 nr.3, „Kaiserquartet” de Haydn


E posibil ca la comemorarea începerii Primului Război Mondial, care a avut loc la Sarajevo, locul atentatului asupra arhiducelui Franz Ferdinand, multă lume să nu-și fi dat seama că Filarmonica din Viena interpreta imnul Germaniei, care a fost în 1914 cel al Austro-Ungariei. (La Sarajevo a fost ridicată și o statuie a lui GAVRILO PRINCIP. Teroristul are statuie. Oare cui i-a trecut prin minte așa ceva? Da, și la Belgrad a fost ridicată una, de doi metri…de probab

Staatsoper in Wien

il nostalgici după un nou WWI.)

Emoționant moment, când în  capitala Bosniei, în clădirea bibliotecii, distrusă de sârbi și refăcută din fonduri UE a fost cântat imnul lui Franz Joseph, în bârlogul naționalismului sârb. De fapt, compoziția lui Haydn, cvartetul de coarde în C-dur op.76 nr.3 „Kaiserquartet”. Interpretat astfel, fără nimic fastuos, cu infima orchestrație a unui cvartet, nu a avut o impunătoare prezență, fiind mai degrabă o distinsă și nezgomotoasă prezență în concertul de la Sarajevo. Fostul imn imperial a devenit actualul imn al Germaniei Federale.

În 1792 Austria era în război cu Franţa. Contele Franz Josef Saurau, comandantul garnizoanei oraşului Viena, a comandat poetului Lorenz Leopold Haschka(1749-1827), un text mobilizator, partea melodică fiind încredinţată lui Josef Haydn, care compune aşa numitul Kaiserlied (inspirat din melodia populară croată „ Vjutro rano se ja vstanem malo pred zorom” pe care o cunoştea din Burgerland  locul său natal). ” Gott erhalte Franz, den Kaiser,/Unser guten Kaiser Franz/Lange lebe Franz, der Kaiser,/In des Glückes hellstem Glanz!/Ihm eblühen Lorbeerreiser,/Wo er geht, zum Ehrenkranz!”…etc. Bunicii mei cântau mai târziu pe varianta noului text, dedicat altul împărat, tot Franz, “Unser Kaiser Franz Joseph…” În forma lui inițială,”Gott erhalte Franz den Kaiser”, textul era dedicat lui Franz II ( 1763-1827).

În 1922 preşedintele Germaniei, socialistul Friedrich Ebert, declară ca imn naţional acest “Deutschland, Deutschland über alles”, muzica lui Josef Haydn fiind folosită cu versurile scrise în 1841 de Hoffmann von Fallersleben ( 1798-1874). Textul nu exprimă dorința de expansionism, Drang nach Osten, rămasă în memoria celor ce-și amintesc doar faptul că el a fost preluat de cel de al treilea Reich. El oglindea momentul fast al unificării regiunilor germane într-una, cu întârziere față de Franța, de exemplu: “Deutschland, Deutschland über alles,/Über alles in der Welt,/Wenn es stets zu Schutz und Trutze/Brüderlich zusammenhält,/Von der Maas bis an die Memel/Von der Etsch bis an den Belt -…”
Naziștii și-au compus propriul imn, care nu are nimic comun cu varianta Haydn, păstrată însă și ea.Începând cu 1952, Germania și-a pus cenușă pe creștet, îl păstrează pe Haydn, dar din text se cântă doar strofa treia: “Einigkeit und Recht und Freiheit/Für das deutsche Vaterland!/Danach laßt uns alle streben/Brüderlich mit Herz und Hand!…”etc.
Austria nu rămâne fără imn. A fost aleasă tema principală din cantata K 623 , scrisă în 1791 special pentru francmasonerie de W.A. Mozart (1756-1791), el însuşi francmason. Cantata a rămas din 15 noiembrie 1791 (cu textul schimbat în 1806), imnul francmasonilor din lumea întreagă.
Ca text pentru noul imn austriac au fost alese versurile scriitoarei Paula von Preradovic (1887-1951), nepoata poetului naţional croat Petar von Preradovic ( 1818-1872).
Cele două țări germanice sunt, în privința imnurilor, pe mâini bune. Haydn și Mozart garantează asta.