Apărut în România literară nr 35/36, pg. 23, Erwin Lucian Bureriu: „ARTA SENIORIALĂ”



În România nu am avut un Romain Rolland sau un Thomas Mann. Educația muzicală, firavă odinioară, a devenit inexistentă azi.
Îmi imaginez ambianța lumii artistice emigrată în Statele Unite. În Los Angeles Largest Area locuiau, aproape unul de altul Thomas Mann, Bruno Walter, Adorno, Schoenberg. În perioada în care lucra seniorul Thomas Mann la „Parsifalul” său american, „Doctor Faustus”, Adorno, devenit în roman personajul Kretzschmar, le-a ținut invitaților scriitorului o adevărată conferință despre sonata opus 111 a lui Beethoven, această lucrare de senectute, cu demonstrații la pian. El argumenta absența celei de a treia părți pur și simplu din cauză că în arhitectura lucrării nu mai era loc pentru ceva în plus, întrucât totul fost spus. Scriitorul a folosit atât opiniile lui Adorno despre sonată cât și cele vizând imaginarele compoziții ale personajului Adrian Leverkuehn. (Inspirându-se, desigur, și din sistemul dodecafonic al lui Schoenberg, care devenea în compozițiile lui Adrian nu ceea ce este în realitate, ci o Apocalipsă satanică… Interesantă este constatarea muzicianului/scriitorului referitoare la sacra castitate convențională ce apare în operele de senectute, nu numai ale lui Beethoven, dar și la Wagner (eseul lui Thomas Mann „Suferințele și măreția lui Richard Wagner”). Un mod foarte serios și german de a face muzicologie cu orice prilej.
Fie-mi permis să adaug aici și observația că am simțit glacialitatea convențională care se poate observa și la ultimele lucrări ale lui Bruckner din ultima fază a vieții. De altfel, simfoniile neterminate ale lui Schubert și Bruckner, a opta, respectiv a noua, se opresc după partea a doua, dând senzația de finit, ca la sonata op.111. Când nu mai e nimic de spus. (Te Deum-ul adăugat la Bruckner nici nu-și mai avea rostul și se interpretează mai mult pentru a fi în ton cu lungimile celorlalte simfonii). Iată un fragment din roman, o adevărată analiză muzicologică, de un rafinament extrem a lui „Kretzschmar”(Thomas Mann devenind un analist de tip „seniorial”):
„Neatinsă de subiectivism, personal. CONVENȚIA (s.n.) apare frecvent în operele târzii, într-o secătuire sau, s-ar putea spune, o epuizare, într-o delăsare a eului care producea un efect și mai înfiorător-majestuos decât orice cutezanță personală. În aceste construcții, între subiectiv și convențional se stabilea un raport nou, unul determinat de moarte (…). Unde măreția și moartea fac cauză comună, rezultă un obiectivism înclinat spre CONVENȚIONAL (s.n.) și acesta întrece în suveranitate subiectivismul cel mai dominator…personalitatea pură se mai întrecea pe sine, pătrunzând în mit, în supranaturalul colectiv.”
Această temă a îmbătrânirii ce se reflectă în productul artistic se regăsește și la noi, în „perioada albă” a pictorului Grigorescu. Aspectul e de interes, efectul nefiind neapărat acela de sclerozare sau de alzheimerism, ci o foarte interesantă oboseală a creierului care poate produce forme revoluționare, neașteptate, de expresie artistică.
Erich Bergel, genialul dirijor brașovean, realiza orchestrarea „Artei fugii” lui Bach. Trebuie spus că există mai multe variante de orchestrație a acestei opere „în alb”, aparținând mai multor compozitori. „Arta fugii” e „o lucrare didactică”, „gândită în abstract” şi „scrisă pentru sine”, necesitând orchestraţie ca să nu rămână o creaţie de muzeu.
Orchestrația lui Bergel a admis instrumentele moderne, contemporane nouă, deoarece nu credea într-o reconstituire artificială, cu arsenalul unei orchestre de epocă, dotată cu instrumentele arhaice și, în consecință, un sound ce încearcă să reconstituie atmosfera epocii în care a trăit compozitorul. Bergel a netezit calea spre urechea modernă, demonstrând perenitatea unei partituri scrisă pentru toate timpurile.
„Arta fugii” nu avea nevoie de orchestraţia lui Bergel ca să-i dea viaţă, spune acum dirijorul Mandeal, după dispariția lui Bergel, mai ales că această orchestraţie nu respectă soundul arhaic, „sunetul epocii”. Care sunet al epocii chiar nu este necesar. Faptul că Bach nu a notat nici o indicaţie de instrumentaţie în „Arta fugii” şi a scris-o în partitură desfăşurată şi în cheile vocale a dus în prima jumătate a secolului trecut la concluzia că e o lucrare abstractă, teoretică, o demonstraţie de ştiinţă contrapunctică fără legătură cu viaţa de concert, sau că e o operă deschisă, care poate fi interpretată la orice instrumente. Însă abstracțiunea in varianta Bergel „umanizeaza” lucrarea, afirmă Mandeal și putem completa cu toată seriozitatea, o aduce în lumea noastră. Dar oricâte variante s-ar încerca, Bach nu a mai dorit ca muzica lui să fie ascultată, ci gândită în tăcere, în Marea Tăcere.
Bach a scris această enormă forţă latentă dată tocmai de faptul că este o abstracţiune, dar sunetul nu se poate imagina pur, aşa cum ţi l-ar da un moog synthesizer, ci doar viu, plămădit de un anume instrument sau de o anume voce. Or, în momentul în care îţi înfăţişezi un sunet, mental, îl auzi şi cu o anumită culoare, nu-l auzi doar la o anumită înălţime sau cu o anumită intensitate.
Bach ajunsese stadiul în care „vedea” sunete pure, în abstract. Personal nu am de ce să cred că „apropierea de divinitate”, ca la Bruckner, marele credincios, odată cu vârsta și de ce nu, cu moda, determină mutația stilistică și conceptuală a unor compozitori precum Bach, Beethoven, Wagner, Bruckner. Vitalitatea compozițiilor de tinerețe și maturitate evoluează spre o ciudată dar explicabilă SENILITATE. Nimic comun cu apropierea de un dumnezeu-pretext. Există o domolire instinctuală și în lungirile abstracte, devitalizate ale unor opere literare („Glassperlenspiel” de Hermann Hesse). Îmbătrânirea creierului, de nimeni comentată pentru că ar trebui să se facă o referire dificilă la psihanaliză, are ca efect inerția în creație, devitalizarea lunecând spre un neant numit deseori abstracțiune. Sunetele pure, după mine reprezintă antecamera extincției vitalității (sonata opus 111 și ultimele cvertete de Beethoven, cele două părți ale simfoniei neterminate de Anton Bruckner, comentarea superdimensionată a sonatei 111 de către Thomas Mann. Adesea tocmai aceste creații de senectute par mai moderne decât restul creației autorilor, anticipează (conform unor comentatori) direcții noi în artă ca postromantismul, impresionismul, expresionismul.

Advertisements