PĂSĂRILE POT DEVENI UCIGAȘE (Schiță)


La celălalt capăt al lumii, la Pacific, am văzut un cârd enorm de păsări care stăteau pe epava unui vapor. Epava era detașată de țărm, la capătul unui wharf (debarcader) și acolo era doar imperiu lor. Nimeni nu le-a putut face să plece de acolo. Turiştii  filmează pescăruşi obraznici, care-ţi fură hotdogul din mână şi pelicani pasivi, postaţi pe epavă parcă pentru a o păzi.  Cargobotul istoric, pentru că a fost primul vapor realizat doar din beton armat, a fost construit  în docurile din golful San Francisco, la Oakland şi destinat transportului de petrol pentru războiul din Europa. Blestemul l-a însoțit tot timpul. „The Old Cement Ship”, denumit   după orașul omonim din Bay Area, „SS Palo Alto” a fost lansat abia în 1919, iar războiul se terminase. A stat la ancoră în golf vreo zece ani, după care, nişte investitori în industria de turism l-au adus, de-alungul coastei, în dreptul orăşelului Capitola, lângă Santa Cruz, Ca.,  unde a fost destinat industriei estivale  şi legat de ţărm printr-o platformă pe piloni. O furtună însă a rupt nava în două, desăvârşind falimentul patronilor, atinşi de criza mondială din 1929. De atunci păsările păzesc putrefianta navă, parcă dorind ca prin bătaia aripilor să o păstreze la suprafaţă.

Oh, dar păsările… Aceste locuri au fost frecventate de celebrul regizor Alfred Hitchcock, care tocmai devenise cetăţean american şi-şi cumpărase un ranch unde se mai retrăgea după obositoarele filmări de la Hollywood. Filmul-horror PĂSĂRILE  nu e axat doar pe un roman, ci mai ales pe un eveniment real, petrecut în 1963. Milioane de păsări, ce s-au hrănit cu nişte alge roşii, poluate, conţinând dioxină, dătătoare de furie, s-au năpustit peste Capitola, atacând oameni, spărgând geamuri, intrând în case. Prin radio s-a anunţat starea de urgenţă, orăşelul a fost părăsit şi mulţi au crezut că a venit sfârşitul lumii. După două zile fenomenul s-a stins. Hitchkok s-a documentat din ziarele din Santa Cruz, păsările au fost filmate mai ales aici, cu efecte speciale realizate ulterior în studiourile DISNEY. „Cum de joacă așa bine păsările în filmul dumneavoastră?”, l-a întrebat pe regizor un gazetar. „Pentru că au fost bine plătite”, răspunse zâmbind acesta.

Păsările stăpânesc și acum aceste locuri, bântuite de amintirile sinistre. Ca și ciorile din parcul timișorean de pe malul Canalului Bega. Care umblu de zgomot și găinaț totul, mai ales înalta catedrală ortodoxă. Într-o zi presa   anunţa o absolut „ingenioasă” acţiune în forţă a vânătorilor sportivi împotriva imensului stol de ciori care poposeşte, la oră fixă, în arborii marelui parc. Bietele zburătoare n-au nici o vină că nu ştiu să folosească toaletele ecologice. Dar porumbeii parcă ştiu? E posibil ca stolurile de porumbei să depăşească numeric pe acela de ciori. Monumentele istorice ale oraşului trebuie curăţate periodic din cauza frecventării lor de către porumbei. Acum măcar există acele dispozitive electronice care le alungă. Dar cu ani în urmă ele nu existau. Bietele ciori preferă copacii, spre deosebire de colegii de zbor, hulubii, care frecventează în fel şi chip aceste muzee în aer liber, fără ca vânătorii să aibă iniţiative în ceea ce-i priveşte. Deci, discriminare…

O sută de vănăCIORI trebuiau să se prezinte în parc. Sesizând, probabil, ridicolul situaţiei, n-au venit decât câţiva. Ziarişti eram mai mulţi. Curgeau primele interviuri: „…Strategia noastră este aceea de a speria colonia şi de a o determina să nu mai terorizeze oraşul şi să plece în afara lui. Trebuie să le şocăm pe ciori…” Cum poate fi şocat un instinct multisecular, asta nu prea ştiau purtătorii de arme.   După o oră de aşteptare, iată şi stolul; parcă în expectativă, prudent, se opreşte pe antenele de televiziune ale clădirilor nu prea îndepărtate de parc. Antenele se clatină, totul este negru de atâtea ciori, croncănitul lor acoperind alte zgomote urbane. La oră fixă păsările şi-au luat zborul spre parc, spre…casă. Se filma în delir, blitzurile fulgerau. Bubuiturile sinistre ale armelor făceau victime în aer. Se prăvăleau peste noi zburătoarele. Apoi, ca într-un film de groază, urmă AGRESIUNEA; zburătoarele se aruncară în jos, asupra noastră, croncănind, cu ciocuri precum cuţitele. Ne-am pus braţele pe ochi, unii se aruncară la pământ. Era ca în filmul PĂSĂRILE lui Hitchkock. ”Terminaţi!”, se auziră ţipete adresate vânătorilor. Şi ne-am „cărat” de acolo, fiecare pe cont propriu, cu televiziuni cu tot. Oraşul era întors pe dos din cauza împuşcăturilor, crezând că s-a întors revoluţia…De data asta nu algele au fost de vină, ci oamenii. Ciorile deveniră agresive pentru că voiau să fie lăsate în pace.
De atunci ne-au devenit simpatice şi aceste brave şi zvelte zburătoare; vârstnicii, care dau pâine porumbeilor deobicei, au decis să vină şi în parcul central, împărţind din sărăcia lor şi ciorilor, acestor fiinţe care, probabil, din dragoste pentru oameni, vor să fie cât mai aproape de aceştia, chiar în centrele circulate agresiv de maşini. Sunt convins că niciodată domnii cu arme nu vor mai atenta la vieţile bietelor fiinţe care, în necunoştinţă de cauză, continuă să ne iubească, să ne considere protectori…Nu ca păsările din California, care-ți fură hotdogul din mână și sunt o amenințare pentru ochișorii copiilor. Ciorile noastre n-au dat nici un film celebru. Ne lipsești, Hitchkock!

Advertisements

Iluzia Marelui Platou (schiță)


L-am cunoscut mai bine pe colegul meu, Amfiloh, doar când, printr-o coincidență, am plecat împreună la o demonstrație, cu ai noștri, de la sindicat. Amândoi holtei, el ceva mai în vârstă. Amfiloh este contabilul firmei la care lucrez. Ni s-a repartizat un traseu urmând să trecem din piața Universității, către sediul unui partid din Kiseleff și de acolo la Parlament. Un traseu lung. Aveam cu cine să discut în maratonul ăsta. Nu știam exact pentru ce demonstrăm. Și de aici se declanșă totul.
Amfiloh era, la servici, un om domol, corect. Avea doar o ușoară defecțiune trupească, la șira spinării, ceea ce îi dădea adeseori un aer de politețe, dusă până la umil. Era o adevărată mașină de calcul și îi domina pe toți cu precizia lui. De altfel, obișnuia să spună:
– Azi puterea este a computerelor. Mâine va fi a noastră.
A cui, asta nu se putea ghici cu ușurință. Nici nu încerca nimeni să afle. Băiatul ăsta era ușor ocolit și nu știu, dar mă simțeam mereu vinovat cu ceva față de el. Mă simțeam, oarecum în numele tuturor vinovat. Așa sunt eu câteodată. Și poate că asta m-a făcut să doresc să mă la dus pe Marele Platou…
-Păi acum ai ieșit din comoditatea ta, surâse Amfiloh, aici nu ești acasă.
Păi, cu toate că o propoziție nu se începe cu „păi”, însă s-o ia dracu` de propoziție, colegul meu era un ceas al disciplinei și ordinii. Cu timpul, desigur, mergând la pas alături de domnul cocoșat, am învățat să-i respect opiniile.
– Te-ai bărbierit cu insistență azi, îmi spune.
– Desigur, sunt de acord cu propriul meu trup…Sper să țin la drumeția asta. Scuze, cred că fiecare trebuie să fie de acord cu ceea ce i-a dat natura. Cred că este OK să ai o față netedă. Asta în general. Singurul lucru pe care-l obținem în urma protestelor noastre este accesul liber la propria noastră persoană. Da, tot am avut intenția să ies azi în oraș, să văd niște fete mai tinere decât doamnele alături de care demonstrăm. Dar, recunosc, e o chestiune deșartă și mizeră. Dacă vrei, pot ieși la viitorul protest nebărbierit. Ce contează? Tot ne afundăm mâine în Marele Platou. Parcă așa s-a stabilit.
– Mâine, în Platou? Ce să căutăm noi mâine în Platou? Lasă, te rog, romantismele astea, că sunt sătul de ele la „vrâsta mia”. Toată firma noastră e plină de romantici. Nu știu de unde v-a adunat fostul director, că sunteți unul și unul…
N-am răspuns. Însă opinia îmi aparține. Deci pot pleca unde vreau și n-o să dau socoteală nimănui. Pentru mine Marele Platou este o abstracțiune, dar simt că acolo ne vom împlini cu adevărat. Va fi o zi în care n-o să mai demonstrăm degeaba, ca acum. Căci nu știu dacă v-am spus, dar nici azi nu va ieși nimic. Ce să iasă? Demonstrația e un sport…
-Nu înțeleg de ce pretind unii că trebuie să luăm neapărat o atitudine, am întrebat brusc. Facem asta mereu și tot nu…
-Este o datorie civică. Uite, de pildă, ieșitul ăsta afară, în piața publică. Nu știu cum să-ți spun, este o metodă de socializare.
-De un an și ceva tot socializăm. Purtăm tot felul de lozinci, le schimbăm. A spus nu știu cine că în Universității n-are sens…
-Ba are. Este ceva simbolic. Este un spațiu emblematic, dacă înțelegi ce e asta. Emblematic. Dă bine la aspect. Trebuie urmărit un anume traseu.
-Da, și pe Kiseleff iese chelbosul ăla și ne spune că problema e la Parlament. Și toată lumea se năpustește pe Bulevardul Victoria Socia…
-Să nu mai spui așa, se rățoi la mine Amfiloh. Știu că o spui cu năduf. Nu avem nevoie de năduf. Am simțit asta acum un sfert de secol, în mulțimea aia de la Timișoara.
-Și ce s-a ales? Praful de toate instituțiile. Cred că și acolo vă trimitea câte unul, ba la casa parohială, ba la județ, ba la operă. În timp ce alții spărgeau vitrine.
-Da` știu că ți-ai fi dorit să… Nu ți se potrivește protestul tăcut și n-ai chef să cari niște lozinci.
-Asta cu lozincile, care mereu se schimbă, e o treabă ca jocul cu cartonașe al copiilor de grădiniță. Ai văzut ce se mai agită mass media la filmat lozinci. Fiecare se duce apoi la postul de la care primește bani.
-Dar e normal, zise Amfiloh. E normal.
-Și mass media câștigă ceva din marșurile noastre. Care sunt tăcute, pașnice și gratuite. De la Ștefan cel Mare românii tot în marșuri o duc și tot nu le iese nimic. Căci ălora nu le pasă. Ne trimit de la Ana la Caiafa. Ne indică piste false, ținte false și apoi, în spatele geamurilor râd de noi. Noi, cei care suntem mereu și mereu aceiași. Credem că se rezolvă ceva.
-Ploaia de azi ți-a stricat tot cheful, zi-i mai bine așa. Parcă n-ai ști ce sănătos e să te plimbi. Dăcât să stai în fața televizorului și să-ți facă alții treaba.
-…În timp ce tu te joci cu telefonul, cu aprinsul telefonului la un semn al nu știu cui. Știi ce, am nostalgia Marelui Platou.
-Și eu, dar tu nu știi ce înseamnă să demonstrezi spre Platou. Acolo se termină toate. Sau Totul. Acolo sunt toate împlinirile pentru care clamăm. După ce ajungi acolo, nu mai există marșuri, plimbări, proteste.
-Și nu ne dorim acest lucru?
-Nu, zise categoric Amfiloh. Noi nu umblăm pentru a ajunge undeva. Spunea Goethe, „Călătorim spre a călători”. Viața e un marș continuu, revendicările noastre nu tind spre împlinirea lor, căci nu ni le va împlini nimeni. Așa e dat, de secole, cum bine ai spus.
-Cum ar veni, nu putem spera la nimic. De ce nu ne-am dori atunci Marele Platou? E singurul loc unde te poți împlini. Cam pe unde crezi că e asta?
-În tine însuți, spuse decis Amfiloh.
-Ciudat. Asta înseamnă că…Nu înseamnă nimic.

-Chiar credeai? În ce credeai? Că există un loc unde se rezolvă totul. Am spus eu odată prostia asta și s-a prins de tine fără s-o înțelegi. Că există un loc unde lumea nu mai e în mișcare. Ce auto-păcăleală. Lumea trebuie să se miște, să creadă că face un lucru.

N-am răspuns. Dacă Marele Platou este ceva despre care tot discutăm, dar el nu există în realitate, atunci să călătorim spre a călători.