Beat Generation



Alerg pe străzile secolului XX,
Râzând ironic, cu mâinile-n buzunare.
Și cântă cu mine trompeta
A jazz și-a relaxare.

Vă îmbrânciți mereu în jurul meu,
Vă ciocniți mereu mașinile moderne.
Hey, râde cu mine trompeta
A jazz și-a baliverne.

De nu întreb pe nimeni nimic,
Nici alții în mine ce am nu mă-ntreabă.
Hi! , răgușește trompeta tot mai încet
A jazz și-a n-am treabă.

E mult cenușiu în zidirile voastre
Și-n ochii voștri-anonimi de pe ulițe.
Hey, urlă în mine zeci de trompete
A jazz și a sulițe.

Și n-o să vă pese de n-o să-mi mai plimb
Pe streets râsul ironic și bun.
Și n-o să vă pese dacă-n infinit
Am lăsat vreo urmă a ceea ce am cioplit.
Hey, doar trompeta va trage atunci
o lovitură de tun!

(1966)

Advertisements

Eminescu



Un poet ce poartă-n sine spiritul durerii sale
Și din marmura tăcerii dăltuiește-un univers,
Inventând, cu graiul sacru, stele-aprinse în petale,
Dăruindu-se luminii prin imagini de neșters,

Limpezind fiorul zilei cu-armonii scăldate-n soare,
El simțirea și rațiunea le unește ne-obosit
În sonorități ce ce și-astăzi au rămas nepieritoare
În cuvintele-aurite, cu efigie de mit.

Și-ntr-un zbor peste viață, îi găsește-un nobil sens
Și-i se dăruie cu totul, într-o candidă pasiune.
Lângă fraza-i curgătoare e văzduhul mai intens
Și un verb din crisalidă face clopote să sune.

Prin vremelnice tenebre fruntea i-a rămas senină,
Valu-albastru spală spuma tipărită în nisip.
Chiar și umbrele sunt rodul unei jerbe de lumină,
Ce-i păstrează veșnic tânăr sufletu-aburit pe chip.

Și cuvântul lui e tânăr, de aramă, statuar,
Mantia-i se-nnobilează de izvoare și pădure.
Oameni, fapte și legende din poemele-i transpar,
Lumi întregi de-nțelepciune urcă-n sonurile pure…
(1978)

Călătorim spre a călători


Și mă scufund din nou în amănunte,
Primind nedreaptă sfadă de la muză,
Așa cum, pentru gesturi – erezie –
Șira spinării membrele-și acuză.

Nu v-am uitat, cum să vă uit, ah, scopuri
(Care scuzați mijloace indulgent)
Eu mă abat doar la o stea vecină.
Nimic nu-i de prisos pentru-a fi lent.

Compătimesc pe solii ce-și omoară
Sub dânșii caii. Cai ei înșiși, mor…
Ce vești? A, Roma? Nu vezi că e soare?
Copacii-s roșii…A născut un nor…

Stai, diligență! Nu călcați cristalul!
Și floarea-ceea cum de se ivi?
Opriți galopul! Prânz la iarbă verde!
Călătorim spre a călători.
(Pentru Goethe, 1968)

Periplu la Mako


024

Clădirea „HAGYMATIKUM”
( hagyma=ceapă)

(Re-postez acest material, deja apărut, ca să nu lucrez la altul și să pierd evenimentele de azi, 10 august)

 

Turistul roman își dă seama, abia ajuns dincolo de frontieră, că prețurile sunt ajustate în funcție de venituri, iar la acest capitol stăm cam de două ori mai prost decât Ungaria. România a rămas în urmă faţă de Polonia, Cehia sau Ungaria. Salariile minim şi mediu sunt cu 50% mai mari sau chiar duble în aceste ţări.  Adevărul este că am călătorit de nenumărate ori în Ungaria și Cehoslovacia și în regimul trecut. Dintotdeauna puterea de cumpărare a românilor era și atunci mai proastă decât a celorlalți.

Am cunoscut minunata capitală Budapesta, dar nici un orășel de provincie. (Printr-o minune apărea prin 2003 la Editura Corint din București monografia UNGARIA, o broșură a profesorului Szavai Janos de la Sorbona, care ne spune cum “triplarea teritoriului României” a afectat, după WW1, mai ales Ungaria, “căreia i-au fost amputate 71% din teritoriu şi 61 % din populaţie s-au acordat Iugoslaviei, Cehoslovaciei şi României, teritorii locuite de unguri”. După Trianon, aşadar, cinci milioane de unguri s-au aflat în zone compacte în ţările nou constituite. Mihaly Karolyi, aristocratul premier, a preluat atunci o putere democratică în Ungaria, cedată însă Comunei maghiare, condusă de Kuhn Bela. “Forţele contrarevoluţionare ale amiralului Horthy, împreună cu armata română i-au pus capăt în anul 1919”.
Nagy Imre, conducătorul revoluţiei anticomuniste din 1956, care face cinste Ungariei, a fost, pur şi simplu spânzurat, ca şi fruntaşii germani după WW2. Românii s-au oferit voluntar să-l ţină în detenţie pe revoluţionarul maghiar. Franco a dorit să trimită trupe în ajutorul maghiarilor, dar n-avea avioanele necesare; le aveau, în schimb, americanii, în bazele din Spania, dar n-au fost de acord să le dea în folosinţă franchiştilor. Poate că dacă o făceau, Nagy ar fi câştigat, în lupta cu blindatele lui Hruşciov …
Budapesta voia, și asta se vede, să ia locul Vienei, să devină capitala imperiului. Spectacolul panoramic al metropolei este impresionant. Însă, după câte mi-a relatat un funcționar al consului onorific maghiar din Timișoara, se pare că tocmai orașele mici au cunoscut o dezvoltare deosebită în Ungaria, după 1989.

Știam despre Mako faptul că există acolo multe case de vânzare mai ieftine decât în zona Timișoarei.
Mako este orașul…cepei. Studiez cultivarea usturoiului și cepei în lume.  Un oras mic din Franta se considera capitala usturoiului. Insula Wight are si ea un festival al usturoiului. Există și în California o capitală a usturoiului. Makó este renumit pentru ceapa și usturoiul său. Dar și pentru Attila József sau Joseph Pulitzer, Jozsef Galamb (creatorul Ford-T). În 2004 orașul Makó a câștigat primul loc în concursul „Cel mai înfloritor oraș din Ungaria” în 2005 a fost premiat cu argint în Europa. Hagymaház/Hagymaticum este un complex de clădiri în stil ultramodern unde sunt și celebrele băile termale.
Pentru mine – o surpriză totală. Dar de la Timișoara până la frontieră drumul e lung și plicticos, prin localități sumbre, decăzute de la revoluție încoace. Calea ferată, una din cele mai rentabile pe vremea imperiului, care trecea la Cenad podul de peste Mureș, a fost tăiată după tembelismul din WW1, din podul aruncat în aer se mai păstrează doar pilonii. Regiunea Csongrad și județul Timiș își doresc refacerea vechii, tradiționalei legături și redeschiderea punctului de frontieră al Cenadului (în momentul de față acesta se numește impropriu „Cenad”, fiind deviat spre vest cu vreo zece kilometri. De fapt acolo este Kiszombor). Maghiarii își propun și să sape un șenal navigabil pe Mureș între Arad și Szeged, după modelul canalului lor Tisza-Duna. Nu-mi doresc aici însemnări de ghid touristic, ci un pic de polemică. Într-o zi de toamnă oarecare peisajul parcă doarme în picioare. Obosit de-atâta sezon estival, tricolorul românesc atârnă sfâșiat ca o zdreanță pe catarg, la frontieră, semn că nu-i a bună. În timp ce așteptăm la control, văd un lanț de trăgători pe teritoriul maghiar, apropiindu-se de fâșia ce îi despărțea de România. Nu, nu vânau migranți, trăgeau în fazani sau iepuri, chiar în proximitatea clădirilor vămii. Mișto. În fața noastră o Dacia 13oo ne gaza copios. Pornim și iată-ne „în străinătate” și imediat peisajul se schimbă, apar ogoare impecabil arate și în paralel cu șoseaua, despărțit cu o fâșie de iarbă, un bike-lane, nu ca acelea din California, încadrate în carosabil. Pe stânga apare rurarul Kiszombor, cu clădiri asemănătoare construcțiilor țărănești din Banatul de pustă, purtând pecetea acelor arhitecți ai fostului imperiu. Trecem podul rutier ultramodern, lipit de unul „clasic”de cale ferată și intrăm într-un oraș parcă alcătuit din  clădirile baroc sau jugendstil, edificii ale administrației sau învățământului, aparținând înfloritoarei perioade imperiale; în ambianța noilor edificii futuriste, opera arhitectului Makovecs Imre. (MAKOvecs…) Populația calmă, nestresată și amabilă ne arată că nu suntem în România, cea mereu nervoasă, vulgară și obraznică.
Ceea ce nu veți vedea în țara noastră – grija pentru…nevăzători. Aceștia au în tot orașul piste pe care pot umbla fără bastonul alb, pipăind doar cu talpa pantofului porțiunile de preumblare cu dungi în relief sau peroanele din stațiile de autobus cu aceleași reliefuri, rotunde. Pistele de biciclete, rasteluri de parcare în fața fiecărui magazin.  Țărănismul etalării mașinilor lipsește, sunt preferate bicicleta sau comodele vehicole electrice pe patru roți de bicicletă, silențioase și conduse mai ales de seniori, sau mai pe românește, de „bătrâni”, de „boșorogi”.