Hamlet și fereastra verde


 

 

(Din volumul de debut „Afectivități conștiente”)

 

De când bufonul a pătruns la Elsenor,
S-a mai amânat necesarul omor.
Îmbătrânește Hamlet și-i ruginește spada,
Iar ura-n el și-a domolit cascada.

Chiar Majestatea-Sa se teme, să nu râdă
Curtenii de iubirea-Sa, bătrână, hâdă.
Ș-o vizitează pe Regină rar.
Și cum rămâne cu celebra crimă, dar?

Sub bolțile-ntunecate, oamenii mai și râd, câteodată,
De tristul bufon, cu șira-ncovoiată.
Și-mbătrânesc, ating și ani o sută
Și moare crima cea neîncepută.

De când bufonul a pătruns la Elsinor,
Hamlet își amână răzbunarea pe lume, universalul omor…
Netânăr, slab, el tot mai des privirea-și pierde
Pe-o gotică fereastră de viață verde…

( Apărut la Editura Eminescu, colecția „Luceafărul”, 1968)

Advertisements

Descoperirea de sine



Descoperirea de sine este cel mai fascinant fenomen din viața omului. În primul rând senzația că, abia începută, viața nu are un termen limitat. De aici – pierderea timpului, ratarea unor șanse cu adevărat folositoare. Persoane care se simt îndrumătoare, intervin permanent cu „tradiționale, folositoare și necesare” atenționări, datorită cărora aspirantul spre maturitate se simte deposedat de inițiativele personale. Considerat mereu un neajutorat, adolescentul este mereu orientat spre „căile cele bune”, ca un handicapat. În cazul unei inteligențe ieșită din comun, aceste direcționări sunt absolut inutile. În cazul „micii persoane”, exemplar „reușit” din toate punctele de vedere, părinții se simt proprietarii unei valori, unei bijuterii personale. La rândul său, adolescentul aspirant la maturitate este tot mai conștient de sine, are tentația independenței, a fireștii senzații că-și aparține sieși. Dintr-un fel de modestie care mi se inocula forțat, a trebuit să cred că nu era cine știe ce de capul meu. Asta a fost curată ipocrizie. Care a avut un rezultat opus. Oglinda venețiană, pe care o priveam tot mai ades, mi-a șoptit ceea ce părinții nu mi-au spus, nu știu de ce, pentru că știam de la alți tineri scriitori că mamele lor le insuflau ideea că sunt cei mai deosebiți din lume. Ambele „formule” de educație au instigat la atitudini personale de narcisism. Așa ajungem să ne comparăm cu alte persoane pe criterii estetice. Iar această formulă subiectivă ne paște la toate vârstele. Văd asta la unii colegi, seniori, extaziați de propriile persoane. Dar nu-i condamn. Ceea ce putea fi, în vremuri normale, interpretabil prin judecățile lui Freud, este acaparat de timpurile morbide pe care le trăim. În această țară criteriile valorii sunt compromise, prin inexistența lor, de mult timp. Ranchiuna, invidia, răutatea, spiritul de mahala fac ca omul să nu se mai manifeste în plenitudinea sa. Candoarea dispare repede, omul trebuie să-și facă singur dreptate. Vremuri similare or fi fost și atunci când Walt Whitman scria poemul verslibrist „Cântec despre mine însumi”. Dar nu era nimic egoist în acel „Mă sărbătoresc și mă cânt”, pentru că poetul adăuga că prin tot ce are mai bun vrea să aparțină toturor. Nu, n-au fost vremuri similare. Egoiștii noștri ar spune: ceea ce aparține tuturor, trebuie să-mi aparțină doar mie. De aceea, din moment ce nimeni nu-ți oferă atenția care ți se cuvine, datorită prestației care s-ar încadra în ceea ce este valoare, necesară unei societăți normale, atunci vii și-ți iei singur din castronul comun. Cine nu înțelege asta, cine e slab, va ceda repede. O spune mai bine Victor Hugo:
„Ceux qui vivent, ce sont ceux qui luttent ;
Ceux dont un dessein ferme emplit l’âme et le front.(…)
Ceux dont le coeur est bon, ceux dont les jours sont pleins.
Ceux-là vivent, Seigneur ! les autres, je les plains.(..)
Car le plus lourd fardeau, c’est d’exister sans vivre.