Adagio de Bruckner/ „Sehr feierlich un sehr langsam”


Din simfonia a șaptea de Anton Bruckner, triumfând decisiv peste toate opiniile stil Hanslich, partea a doua, adagio-ul „sehr feierlich un sehr langsam” se poate decupa din contextul simfoniei, ca piesă de sine stătătoare. Ca poem simfonic, ca un Te Deum, ca un marcia funebre. Această piesă nu prezintă asemănări cu nimic din ceea ce este existent. Sobrietatea, pustiirea, răceala monumentală și o permanentă traversare a Styxului caracterizează toată creația lui simfonică. Dar acest adagio nu este programatic nici cât marșul la moartea unui erou din simfonia lui Beethoven, nu e procesiunea funebră a lui Chopin, nu e nici moartea lui Siegfrid din Wagner, cu toate că motivul central debutează cu patru tube-Wagner. Construcția unui marș funebru este deobicei aceeași la orice compozitor, în afară de Bruckner. (Observați că nu mă refer aici nici la marșul spre eșafod al lui Berlioz sau la Bruder Jakob, întors pe minor al lui Mahler din simfonia întâi. Nu e cazul.). Tempourile unei procesiuni lipsesc cu desăvârșire la Bruckner, cu toate că, se pare, această piesă a fost dedicată morții preferatului său, Richard Wagner. Deobicei o asemenea piesă debutează lent, apoi urmează un crescendo și stingerea. În acest caz, în S7, nu simți pașii procesiunii.
Motivul central, introdus de cele patru tube, este reluat de o violentă repetare prin toate instrumentele cu corzi, glorificarea prin tutti orchestral în major, în forte fortissimo, e frântă de singurătatea suferinței unui flaut în minor, într-o ingenioasă replică. Între repetările motivului central, de fiecare dată prelucrat altfel, sunt insulele comentariilor/dialogurilor instrumentale, cu foarte moderne meditații modale, înșurubate unele în altele, cu măiestrie, cu aluzii mai mult sau mai puțin vădite la motivul central. Și asta nu mai e muzică de secol XIX. Ne este profund contemporană. Finalul este descendent și rupt, ca o surpriză.
Piesa în sine a fost, în contextul simfoniei, cea mai potrivită ca rămas bun de la Wagner. A scos în relief acele tube inventate de Wagner și realizate cu ajutorul francezului Adolph Sax, inventatorul saxofonului. Dar a fost difuzată în radio-ul german și înaintea anunțării știrii înfrângerii de la Stalingrad. Atunci a fost un omagiu tuturor celor ce au pierit în lupta aceea inutilă. Imprimarea radio a fost realizată atunci sub bagheta lui Furtwaengler. Nu a sunat ca un marcia funebre, ci ca o meditație profundă asupra existenței. Au fost inteligenți redactorii radio. Aceeași piesă s-a difuzat în Germania și la moartea lui Hitler. Și nu moartea lui Siegfried a lui Wagner. Siegfried a fost totuși un mitologic erou…

CUM AM LUPTAT CU „BANDIȚII”


În programul de educare din mers a militarilor securității române prin anii optzeci avea să fie bifată și o întâlnire cu scriitorii. Nu exista nici un motiv să refuzi o asemenea invitație politicoasă, așa că echipa noastră redacțională de la revista Orizont și unii membri din filiala noastră s-a prezentat punctual la sediul instituției. Avea să fie un fel de „schimb de experiență”, în care aveam rara ocazie să aflăm și câteva din faptele cele mai interesante la care participaseră militarii, putând servi drept izvor de inspirație scriitoricească.
După o primire neconvențională, cu sticle și pahare, le-am citit militarilor câte ceva din poeziile și prozele noastre. Lucruri absolut neinteresante, garantez. Urmară gazdele, mai bine-zis principalul vorbitor fiind sau comandantul, sau nu știu care ofițer superior. Rețin povestirea fascinantă a militarului în care se derula acțiunea de prindere și lichidare a „bandiților din munți”. „După cum bine știți și din paginile minunate ale romanului MUNTELE, de Radu Theodoru, care s-a inspirat din documentele noastre…”
(Desigur, îngerii securității în acest roman călăreau pe cai albi și lichidau „dușmanii poporului”. Cea mai îndelungată luptă a oamenilor din munți împotriva comunismului s-a dat în Banat, vreme de mai bine de doisprezece ani. Oamenii lui Uță și Spiru Blănaru voiau să atragă atenția Occidentului, care trebuia să ne scape de ruși. În strategia lor era cuprinsă și eventualitatea ca în Timișoara și Arad să înceapă o rebeliune generală. Și în timpul revoluției din Ungaria, o unitate de tancuri pornise să ocupe centrul Timișoarei. Comandanții ei au fost executați. Timișoara a reușit abia în 1989.)

Ofițerul ne evocă existența grupului de „bandiți”, deosebit de numeros în zona Teregova-Semenic-Țarcu. S-a constituit un Comandament special în această speță, coordonat de însuși generalul Gheorghe Pintilie în 1949 printr-o adresă a Direcției Generale a Securității Poporului către Direcția Regională a Securității Timișoara, unde aveau misiuni speciale colonelul Ambrus Coloman, maiorul Aurel Moiș, maiorul Kling Zoltán (pe care tata îl va cunoaște bine la Lugoj…), maiorul politic Marcel Teodorescu. Una din luptele duse cu aceste grupuri înarmate mi-a atras atenția în mod deosebit. Avea să se petreacă exact în centrul orașului, ziua, cu împușcături sub privirile trecătorilor. „Am tras chiar eu și l-am nimerit dintr-un foc,” conchise sobru și nu bine dispus ofițerul.

În acea zi de neuitat eram la cursuri la etajul doi al Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Fațada clădirii era orientată spre Timiș. Și deodată, zarvă mare, focuri de armă automată, toți elevii se lipiră cu nasurile de geamuri. Pe plaja de lângă râu alergau niște oameni, asta era chiar în centrul orașului, ceva mai jos de Podul-de-Fier. Se auzeau somațiile. S-a tras. Unul dintre fugari a căzut. Se petreceau lucruri ca în filme, pentru copii acțiunea aceasta live era șocantă. Presa a scris pe larg despre lichidarea „bandiților” anticomuniști de la Teregova, comună unde avusese loc chiar o rebeliune anticomunistă, lăsată cu focuri de arme și cadavre.
Mi-a venit să-i spun amintirile mele tovarășului comandant. El o lăsase orfană pe Anculia Stănica, mica zână în costum național de la Teregova, care-mi fusese colegă de bancă, într-un an în care tata fusese detașat în zonă și locuiam în comună. Le-am povestit ulterior colegilor de redacție. „Ce coincidențe înspăimântătoare”, exclamă sentimentalul meu redactor-șef Ion Arieșanu. „Bine că nu te-ai apucat să-i povestești colonelului. Din fericire, ți-ai ținut și tu gura odată, și chiar atunci când trebuia.”

…În era epoca marelui mucles, nici în familie nu se vorbeau anumite lucruri, în prezența copiilor. Când tatăl meu dispărea pentru 2-3 zile, mi se spunea că e „pe teren”. Nici n-aș fi înțeles anumite chestii în primii ani de școală. Prindeam frânturi de discuții între bunicii materni și mama mea. Așadar, el era „reținut” la securitate. Pentru discuții cu comandantul Kling (Klingsor, în opera lui Wagner!). Pentru ce? A „fost văzut” la o întrunire legionară. Dar mulți legionari au fost înscriși în PMR. Și excluși ulterior. Era cazul lui Romulus, tatăl meu, fost sergent în Garda Regală Călare, combatant în război până în preajma Donului și salvat, prin nașterea mea, care i-a acordat o permisie. După care nu a reluat lupta împotriva germanilor, ceea ce e bine, mama mea fiind nemțoaică, scutită, printr-un document straniu, de deportare în Siberia, ca fostă membră a Grupului Etnic German. Naivului meu părinte nu i-au găsit nici o problemă, care ar fi putut afecta viitoarele mele studii superioare.

Era un maistru forestier, trimis unde era nevoie. Așa ne-am cărat, de la Lugoj la Bocșa, apoi la Teregova. Aici încă nu se terminaseră luptele cu „bandiții” anticomuniști. Am ajuns într-un vagon de marfă, iarna, niște sănii imense transportându-ne bagajul spre locuința unui avocat, unde aveam să stăm în gazdă. Eu, copilul de clasa a patra, aveam un pui de cocoș bine dresat, pe care îl țineam pe cap, în timp ce stăteam călare pe bagaje în sanie. Asta mi-a atras simpatia locuitorilor.
E drept că mulți din colegii mei de clasă veaneau la școală în costume naționale, iar eu eram cel căruia i se striga mereu cu reproș „ești niamț!” Eram îmbrăcat ca un elev de la oraș. Și am fost pus în bancă împreună cu o fată pe care o chema Anculia Stănica. Eram o pereche simpatică. Al naibii dascălul care a avut această inițiativă, bârfită de tot satul. Eram neamțul în pantaloni scurți și ea era fiica unuia dintre partizanii anticomuniști ai lui Spiru Blănaru. Erau mai mulți Anculia în grupul din munți. Oameni tineri, care și-au lăsat familiile luptând pentru un ideal…

Într-o zi, din „gara mică” am luat trenul forestier care urca destul de abrupt spre muntele Țarcu. M-a încântat călătoria pe platformele vagoanelor care mergeau să se încarce cu lemn de foc și bușteni. Undeva, într-o poiană, împreună cu forestierii am stat la o masă de lemn, mâncând păstrăvi cu mămăligă. Apoi ne-am dus cu toții la pescuit. Doar eu am avut norocul să prind un păstrăv de vreo opt sute de grame, spre amuzamentul tuturor. La întoarcere, panta căii ferate fiind bine înclinată, ne-am întors cu drezinele, muncitorii de lumeau „derzine”, era mai ușor de pronunțat. Astea erau niște vagonete cu bănci și cu frână. La bord urcau patru-cinci oameni și vagonetele veneau singure la vale. După niște kilometri în care coborârăm ca fulgerul, tatăl meu puse frână și se apucă de pescuit, că Hidegul curgea pe lângă noi. Se apropia seara, mama mea era plictisită, așa că aruncă în apă niște pietre, să sperie peștii. Dar nu asta l-a determinat pe tata să urce în drezină…La un moment dat, nu departe de noi a trecut apa un om călare și înarmat. Era bărbos, cu un cojoc slinos pe el și nu părea să ne dea atenție. Am luat-o repede la vale. Cine o fi fost ăla? Nu trebuie să știm niciodată prea multe.

Să nu te depărtezi niciodată de sat! Dar perioada „băiețismelor” de tot felul am petrecut-o, scurt timp, în această Teregovă, la poalele muntelui Țarcu, râpos și plin de zăpadă mereu. Cu gașca noastră de băieți, în care am fost, în fine, primit, cutreieram zonele cu „sălașe” montane și „morțăriile” în care, mi se spunea, veneau noaptea „moronii”, stafiile îmbrăcate în alb. Erau oamenii din munți, care mai rămăseseră în viață după atâtea bătălii, venind călare și înfășați în cearceafuri albe, ca să pară strigoi și își luau merindele ascunse de sătence în morminte și-n colibele sălașelor…
Vara, aceste drumeții sfârșeau cu o baie colectivă în Timiș. Gașca, total dezțolită, se arunca în apa limpede și rece. Desigur, eu aveam rezerve în a mă dezbrăca de tot. O dată am cedat totuși, ca să nu mai fiu „neamț”. Și tocmai atunci, o turmă de fete venise la baie și nu avea de gând să plece în altă parte, ele curioase fiind cum arată, de fapt, în acea postură, gașca noastră. Era și Stănica printre răutățile alea mici. Unul dintre băieți, mai puțin copilăros (se și rădea în partea pubiană) i-a strigat, ce, ai venit să-l vezi pe neamțul tău. Parcă nu știu că sunteți îndrăgostiți! Și începu să le stropească, iar ele au fugit strigând. Așa am scăpat, am ieșit din apă și ne-am putut îmbrăca. Era și timpul, că pe lângă noi treceau câțiva milițieni care probabil voiau să inspecteze sălașurile. Ne-am ascuns speriați. Dar nu cu noi aveau ei probleme…

Cu ceva ani în urmă se iscă război în comună. Partizanii Grigore Ianosega, zis Ionescu, și Moise Anculia, zis Păsulă, (în documente figurează „Pasule”, autoritățile necunoscând, probabil, faptul că în Banat la fasole i se spune păsulă, ca în maghiară, „paszuly”), membri activi ai organizației fură arestați și păziți în primărie. Toată Teregova se afla în alertă. Cei din organizație se temeau că arestații vor vorbi, sub tortură. Oamenii lui Spiru Blănaru, între ei și Petru Anculia hotărăsc să atace primăria. Iată cum descrie evenimentele, la anchetă, unul din cei implicați în atacul asupra postului de jandarmi din Teregova: „După ce s-a organizat atacarea, pe la orele 2 noaptea am plecat cu toti în curtea preturii (primăriei), vizavi de Postul de jandarmi, unde ne-am plasat în poziție de tragere, iar Petru Anculia și Stoichescu Ion s-au plasat în curtea Postului de jandarmi.
La semnalul dat prin fluierături de către comandantul organizației, Ionescu Gheorghe a început atacul, Spiru Blănaru a tras cu mitraliera, ajutat a fost de Grozăvescu Ianăș iar restul am tras cu diferite arme ce aveam asupra noastră. Petru Anculia si Ion Stoichescu au tras cu un pistol automat și cu o armă civilă.
Unul dintre ei a aruncat si trotile (grenade). După ce s-a tras câteva minute, s-a dat ordinul, nu pot să precizez de către Spiru sau Ionescu, ca să intrăm în Postul de jandarmi să scoatem pe prizonierul Anculia Moise. După terminarea atacului au intrat la post Copăceanu Martin și Cimpoca Iacob, care au ieșit împreună cu Moise Anculia, Ei au luat de la post două arme Z. B.(carabine Zbrojovka-Brno).”

Mă tot întrebam a cui fată era Stănica. Rămasă orfană. Dar despre asta nimeni nu sufla un cuvânt. Era o tăcere secretoasă în toată zona.
Uneori chiar și pentru mai multe zile tata pleca înspre Țarcu, la exploatările forestiere, cu trenul „mic”. Era momentul să dăm lovitura, ocupând toată gara forestieră și plimbându-ne cu vagonetele. Nimeni nu o păzea, cred că paznicului îi era teamă că va fi obligat de legionari să-și predea armanentul.

Mă pricepeam la manevrarea drezinelor, dotate cu frâne și le-am plimbat  pe două colege de clasă, cred că le chema Ioana și Gerlinde. Brusc Ioana se apucă să încarce fân într-un vagon acoperit, pentru transportarea hranei, numit „tambă”. Cam nedumerit, le-am lăsat să urce în fânul acela. După care m-au chemat, să stau cu ele, la tăvăleală prin fân. Precoce erau copiii din Teregova…Dați-vă jos imediat, am strigat, șeful, tata o să se supere pentru fânul vostru, și am început să-l descarc din tambă. Chiar la timp, că se și auzea șuieratul locomotivei, care se întorcea remorcând o garnitură cu bușteni. Și m-am făcut nevăzut, împreună cu fetele acelea „rele”, luând-o prin porumbiște, spre sat.

Reprezentantii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului au efectuat deshumarea cadavrelor a patru luptatori anticomunisti din Teregova, ucisi de trupele Securitatii in 1949. Între ei, Petru Anculia (zis Miloi). După ce au fost uciși, cadavrele au fost expuse în fața Preturii din Teregova. Anculia a fost îngropat în secret de către autorități la periferia comunei.