Bomba asupra orașului Nagasaki, observă Thomas Mann “nu mai era necesară”


Septuagenarul THOMAS MANN lucra la DOCTOR FAUSTUS, în California, pe fundalul bombardării Germaniei și a intrării în luptă a fiilor lui în uniformă americană, documentându-se despre legenda populară a lui Faust care i-a fost trimisă de UCLA (University of California, Los Angeles), contemplând zilnic Pacificul, dându-și cu emoție examenul de cetățean al Statelor Unite și însoțindu-și nepoțelul născut în San Francisco… Ce era în sufletul lui putem doar să bănuim. Din paginile reci și lucide nu străbate nici o lamentație, ca aceea a personajului Adrian compozitorul…Corespondează sau conferențiază împreună cu un ales club de septuagenari, Heinrich Mann, Bruno Walter, Klemperer, Stravinsky, Adorno, Bartok, Hesse, Feuchtwanger, Schoenberg, Alban Berg, Anton von Webern (ultimii trei – importanți reprezentanți ai expresionismului austriac postwagnerian). Grupul german californian îl propune chiar ca Președinte al celei de a doua Republici Germane. Articolele citite în public sau tipărite în State vizau destinul tragic al Germaniei erau foarte apreciate în clubul german și îngițite lacom, pe nemestecate, de publicul american.

Deobicei muzicienii nu au nivelul intelectual al scriitorilor. Se pare că Arnold Schoenebrg n-a înțeles exact rolul ficțiunii în romanul lui Thomas Mann, așa că autorul a găsit de cuviință să-l liniștească prin mențiunea ce va însoți toate edițiile: „genul de compoziție expus în capitolul XXII, numit dodecafonic sau serial, este în totalitate proprietatea spirituală a unui compozitor și teoretician contemporan, Arnold Schoenberg și a fost atribuit de mine unui personaj fictiv, eroul tragic al romanului meu…/Thomas Mann”. Iată și un fragment din incriminata descripție a sistemului care a formulat reguli stricte atonalismului: „…din cele 12 trepte ale alfabetului temperat, format din semitonuri, să se alcătuiască cuvinte mai mari, cuvinte din 12 litere, anumite combinații și raporturi reciproce ale celor 12 semitonuri, formulări de serii (…) Nici unui sunet nu i-ar fi îngăduit să reapară până nu vor fi apărut și toate celelalte”. Este o expunere seacă, lucidă și în spirit matematic. Adrian Leverkuehn este însă un compozitor-ficțiune, reprezentând do-decadența, descompunerea morală, primitivă a acelei părți din spiritual germanic care trăiește consecința implicării în două conflagrații devastatoare. Thomas Mann îl mântuiește pe Schoenberg și sistemul său componistic, (chiar și despre Beethoven se spunea că ar fi introdus diabolus in musica, dacă ar fi numai acele neclarități tonale din sonata opus 111, comentată sclipitor în roman), care n-ar fi diabolic în sine, dar să nu uităm că expresionismul austriac de după prima conflagrație reflectă o stare de spirit ce ne duce la psihoza tragic, morbid a înfrântului. Relatând felul în care s-a născut această ultimă capodoperă, de senectute, autorul explică, mereu explică: ” La dorința lui Schoenberg cartea va purta un post scriptum care să clarifice dreptul de proprietate intelectuală. E PUȚIN ÎMPOTRIVA CONVINGERII MELE (s.n.). Tehnica dodecafonică îmbracă ÎN SFERA CĂRȚII lumea pactului cu diavolul și magia neagră, un caracter pe care în realitate nu le are și care face ca ea să fie PROPRIETATEA MEA PERSONALĂ, a cărții. Gândirea lui Schoenberg și versiunea pe care o dau eu sunt îndepărtate între ele (…) ar fi însemnat aproape o jignire să fie pomenit în carte numele său.”

Thomas Mann în romanul său american, adică doar scris în State, este, mai mult decât în alte scrieri, ceea ce el însuși a afirmat despre sine. Un scriitor-compozitor, un muzician între poeți. Compozițiile lui Adrian sunt INVENTATE de el, descrierea lor este un demers destul de inaccesibil celor ce caută construcții epice. Își arată deferența față de muzicologul Adorno, îl consultă în privința tehnicii descriptivismului muzicii, a transpunerii ei în cuvinte. După câte-l știm, nu a avut neapărată nevoie de aceste consultări. Fără pian, fără mâzgălituri pe portativ, scriitorul compune ceea ce consideră necesar, transcripția realizându-se direct în cuvinte. Senzația de profesionism e reală. „Piesa aceasta e scrisă în trei părți, fără semn de alterație la cheie (…) sunt împletite în ea trei tonalități, si bemol major, do major și re major (…) care formează un fel de dominantă de gradul doi, si bemol major o subdominantă, și do major păstrează exact mijlocul”.  Urmează descrierea unor compoziții imaginare, puse pe seama lui Adrian. Din punct de vedere instrumental aproape imposibil de interpretat. Schoenberg i-a spus prietenului său cam evaziv, că poate s-ar putea interpreta, dar că el personal nu ar scrie o asemenea partitură. „Cât de înspăimântător este efectul acestor glissandi de tromboane, enunțând tema acolo unde cele patru voci (…) Urletul, luat ca temă – ce oroare! Și ce panică acustică naște din repetat prescrisele glissandi de timpani, un efect muzical sau sonor facilitat de morbiditatea pe diferitele trepte a timpanului mecanic – manipulate aici în tremolo. Efectul este pur și simplu sinistru”. Romancierul, inventând această muzică de nimeni ascultată, face un joc plin de umor pretinzând că orchestra a fost dirijată chiar de o persoană reală, Klemperer…Chiar dacă nu are asemenea efecte, cel puțin straniu sună și un „Pierrot lunaire” de Schoenberg sau „Wozjek” de Berg, în sistem dodecafonic aceste opus-uri aducând mai multe forme diabolice decât „Mephistowalz” de Liszt sau “Damnațiunea lui Faust”, în romantismul lor depășit.

Romanul faustic se termina, odată cu războiul, nu înainte ca, spre stupoarea autorului, tipărirea sa fiind deja anunțată în Elveția. În acest timp fusese lansată și bomba asupra orașului Nagasaki, Thomas Mann observând că ea “nu mai era necesară pentru obținerea victoriei, ci doar pentru a preveni participarea Rusiei la acea victorie”. Truman nu mai era și președintele lui Thomas Mann. Prozatorul german începea să vadă cu alți ochi politica americană. El observă că moartea lui Roosevelt a fost salutată cu veselie în anumite cercuri. Și ar fi afirmat: „Consacrați-vă finanțării păcii, iar nu reînarmării globului, puneți capăt războiului rece”. Și în acest moment, omul care avea deja cetățenie americană, se ambarcă pentru Europa. Va revedea Elveția și pe Hans Castorp. Și va muri pe vechiul continent. El, cetățean american.

Est-europenii


Occidentul și mai ales Nord-America au o percepție diferita   față de est-europeni. Este jenant faptul că, după unificarea Germaniei esticii au fost priviți în mod deosebit. În Statele Unite se pare că mai firesc au fost integrați chiar locuitorii lumii a treia, afro-asiaticii ori hispanicii sau orice latino. Est-europenii sunt, nu-i așa, încă bântuiți de cele mai grave maladii, greu de acceptat pe noul continent, cum ar fi stafia mentalului comunist, proletcultismul bine asimilat de la sovietici, etică sovi-etică, alcoolism, fumat excesiv, implanturi dentare și plombe realizate cu materiale radioactive, tratamente încă din copilărie cu antibiotice, ce slăbesc imunitatea și toate calitățile umane. De parcă nu tot noi, europenii estici am fi vizionat, pe vremuri pelicule anglo-saxone și hollywoodiene cu gangsteri și drogați, cu havane generoase atârnând de prea-cinstitele guri, primii în topul consumului de whiskey și marijuana. S-ar părea că, după ce ne-au aranjat în cele două războaie mondiale, călcându-și pe inima doctrinei Monroe, America reinventează roata, redescoperă puritanismul prohibiției alcohol-tutun, revoluționează medicina și repertoriul medicației și medicamentelor, fixează noi criterii nutriționiste, globalizând fast-foodurile, McDonaldsurile. Nu avem motive să facem opoziție vizavi de aceste idei novatoare, mai ales că, după valorificarea inteligenței germane capturată în urma ultimului război, valențele tehnico-științifice ale demersurilor civilizației s-au îmbogățit fastuos cu rachetele lui von Braun  și mai ales cu uluitoarea inventare a tehnicilor virtuale. Strămoșii noștri nu vor uita cum pe insula unde acum e Statuia Libertății se făcea trierea emigranților căutându-li-se micozele unghiilor, sifilisul ori tuberculoza, expediindu-se în țara de origine persoanele în vârstă. Acum tabagismul, plombele, nutriția conținând grăsimi par a fi la fel de periculoase cu persistența mentalului comunist. Și cu toate astea est-europenii nu au bombardat WTC-ul, sunt forță de muncă viabilă și depozitarii unei culturi. Atunci care să fie cauza felului în care sunt primiți pe continentul american? Departe de a fi încă posedați de obscurantismul stalinist, est-europenii sunt o serioasă concurență, în fața căreia mulți nativi americani nu pot decât  a invoca diverse pretexte pentru a se proteja de noii-veniți. Habarnismul american în privința geografiei și istoriei universale este preluat de ignoranța europenilor în ce privește America. La concurs. Se uită faptul că intervenționismul a modificat geografia bătrânului și viciosului continent, imperiile au căzut, coloniile s-au desprins, Estul a fost cedat moscoviților. Esticii pot fi considerați eventual victime, ale Estului extrem și-ale Occidentului totodată. Însă când vreun yankeu simpatic vizitează chiar și o țară precum România, se înfruptă cu plăcere din viciile estice ale sarmalelor, micilor sau cârnaților afumați după metoda bucătăriei Mamei Austria. Care este una din cele mai bune din lume, dacă nu chiar…