De ce s-au demontat antenele?


Cineva se întreabă pentru ce erau antenele din Timișoara. Antenele erau pentru undele medii. Cele de la Boldur, lângă Lugoj, tot o pereche, erau pentru unde lungi.
Acolo unde s-a construit un monstru de mall timișorean era terenul protejat și interzis, pe care au fost ridicate din 1955 antenele de radio-emisie. Prima, o schelă pătrată, din patru bare înalte de peste 200m a fost ridicată cu specialiști din Ungaria. După un timp a mai fost ridicată o antenă, o schelă triunghiulară, cu material furnizat de Uzinele Mecanice din oraș, la aceeași înălțime, apoi o antenă mai mică, servind ca rezervă în cazul în care cele două intrau în mentenanță.
Cele 2 antene mari de radio emiteau cu o putere de 400KW pe frecvența de 630KHz (frecvența din care rezulta înăltimea lor de circa 240 metri). Extinderea orașului a făcut ca antenele, emițând pe unde medii să rămână, cu spațiul larg din jurul lor, cam aproape de centrul orașului. Probabil acesta să fie motivul pentru care au fost demontate toate, ridicându-se alte turnuri departe de oraș, în zona Orțișoara. Cu toate că am lucrat ca redactor în studioul de radio timișorean, nu am călcat niciodată în teritoriul antenelor, nu era permis, auzeam vag despre niște tuburi enorme care le deserveau într-o clădire ciudată, cu boltă rotundă. Cineva a pus pe Youtube filmul demontării care a avut loc în 2003.
Tot un gigant releu de televiziune se află afară din oraș, pe calea Urseni, la fel de înalt ca și fostele antene. Este funcțional, ca și antenele de radio pentru unde lungi.
E un mister de ce nu se știe îndeobște motivul demontării antenelor. Una din clădirile fostului post de radio-emisie arată jalnic, încă n-a fost demolat și nu știm ce conține. Înțeleg că tot complexul a fost zonă strategică în socialism. Emisiile au fost direcționate spre Vestul continentului, erau un fel de „Vocea României ne-libere”, o colegă susține că le-a auzit  tocmai de la Paris. Se difuzau emisiunile pentru străinătate, în mai multe limbi, tot de aici. Arătau bine antenele, chiar și în proximitatea highway-urilor și între blocuri-turn. Existau și câțiva angajați care le vopseau din când în când, profesiune periculoasă și spectaculoasă. Un coleg, cred că era cam hâtru, ne relata că emisiile erau prea penetrante prin zidurile clădirilor și că dacă punea un cartof pe calorifer, reușea să încropească un soi de galenă, ascultând radio. Nu știu ce e poveste sau realitate, am rămas puțin nostalgic după acele suple structuri care se duelau cu cerul și datorită cărora, în tinerețe, îmi puteam asculta propriile emisiuni. (Fotografii de pe site-ul cartierului Circumvalațiunii)

Advertisements

Șisturile bituminoase


Armada de cântăreți ai vechiului regim trebuia dusă în așa-zisele „documentări” și pe marile șantiere. Mă refer aici în special la noi, scriitorii angajați cu ștate de plată în publicațiile literare, obligați s-o facem, dar și la colaboratorii noștri, care erau în stare să scrie ceva reportaje la comandă „socială”. Și dacă tot am fost duși cu autobuzele la Anina, trebuia să vedem marele șantier al șisturilor bituminoase. Investiția enormă era promițătoare, cu toate zvonurile care circulau din start că „pietrele nu ard” și nu vor da curent electric. La drept vorbind, în general cu toții credeam că rașchetarea frumoaselor dealuri împădurite va aduce foloase reale economiei iar caloriferele nu vor mai fi reci iarna.
Ceea ce zadarnic veți căuta pe Google, pentru că informația a rămas secretizată probabil este faptul că un viitor om politic, pe atunci un geolog mai puțin cunoscut, Emil Constantinescu, era unul prospectorii de bază, vizat în acea aventură social-economică direct de Elena Ceaușescu. Inginerul geolog, viitor șef de stat, a fost implicat în marea, măreața activitate pe șantierele șisturilor de la Anina. Cunoscător și profesionist, după cum se va vedea în final…Informația e „pe surse”, chiar pe sursele de atunci, așa că se știa că este unul din specialiștii desemnați din cabinetul 2.

Noul amplasament al fabricii, mutat de la Oravița pe platformele de la Anina era destul de izolat. Se baza doar pe minele de carbune din Caraș – insuficiente, deși nimeni n-a spus asta decât prea târziu.
Mutarea amplasamentului e rezultatul voinței Elenei Ceausescu: s-a opus importurilor, țara să se bazeze doar pe resurse interne. Există și astăzi acest concept la nivel politic înalt. Nu-i așa că trebuie continuitate în viziunea economică, de la socialism la așa-zisa social-democrație?
Șantierul si-a triplat costurile și a întârziat cu încă 5 ani. Nimeni nu a pus la București problema carburantului insuficient la arderea șisturilor. Nu era spațiu pentru o haldă de steril pentru depozitarea cenușei. Și s-a ridicat atunci turnul de 220 de metri, ca să disperseze cenușa și să nu îngroape uzina. Rocile ardeau fără sa produca energie, pentru că lipseau cărbunii. Asta am aflat ulterior, noi am fost doar martorii începutului. Sfâșitul poveștii se cunoaște. Mai există câte ceva din Orasul Nou, oraș-fantomă. Nu se poate spune că românii n-ar avea și harul dezastrelor, în formă continuată.

 

Monument pentru anticomuniști


În semn de recunoştină pentru sacrificiul suprem al românilor bănăţeni de pe aceste meleaguri, care au avut curajul de a se fi ridicat împotriva bolşevismului, iar apoi au îndurat cu demnitate suferinţele din temniţele comuniste. TEREGOVA. BĂNĂȚENII AU DUS CEA MAI ÎNDELUNGATĂ LUPTĂ ANTICOMUNISTĂ, 12 ani. La care putem adăuga revoluția din 1989.

.