Cum l-am imprimat pe Nicu Covaci


Prin anii șaptezeci a sosit la studioul de radioteleviziune din Timișoara regizorul teleast Titi Acs cu scopul de a imprima formația „Phoenix”. Pe atunci titularul group-ului era deja Nicu Covaci. Trebuie spus, înainte de ridicarea cortinei, că exista dorința băieților de a urma exemplul altor formații din occident, care cântau cu acompaniamentul marilor orchestre ale filarmonicilor. Cunoșteam, de pildă, primele piese din „Alan Parsons Project”, imprimate în studioul londonez de pe Abbey Road, cu aportul orchestrei simfonice. Am discutat personal acest lucru cu dirijorul Nicolae Boboc de la Filarmonica „Banatul”; o colaborare cu „Phoenix” nu numai că ar fi fost o premieră pe țară, dar ar fi avut o mare priză la public. Boboc nu era dispus să colaboreze cu un group pop-rock și aici una din cauze ar fi fost orgoliul nemăsurat al omului îmbrăcat în cojoc din blană de lup, Nicu Covaci. Argumentele unui redactor la radio n-au fost, se pare, suficiente. Mai târziu, după niște ani dirijorul a fost într-un turneu în Apus și a adus de acolo benzi magnetice conținând un experiment interesant, „Tubular Bells” al scoțianului Mike Oldfield, în care erau folosite și instrumente mai puțin obișnuite într-o formație rock. Mi-a împrumutat și mie benzile pentru o zi și vedeam că de fapt ar fi dorit totuși o colaborare cu „o formație vocal-instrumentală”, cum se spunea atunci grupurilor de „muzică tânără”. Era însă prea târziu, după originala „emigrare” a Phoenicșilor în Germania.
Conform pretențiilor lui Titi Acs, Covaci a solicitat sprijinul unor elevi, instrumentiști la Liceul de muzică. Urma să combine instrumentele electronice cu viori, cor și solist. Întregul efectiv de tehnicieni și redactori de la resortul muzical s-a revărsat în cabina mare, de imprimări muzicale, deservită de un mixer cu multe canale, marca „Philips”, ajuns, după câțiva ani la Muzeul Tehnic (care nu mai există azi). Au fost instalate microfoane pentru grupuri instrumentale dar și pentru unele instrumente individual. Tehnica recordingului modern bâjbâia serios, părerile erau împărțite, mai ales în privința ghitarelor electrice. Unii doreau să le capteze în relația microfon-boxă, alții să le lipească direct în mixer, asta pentru că lipseau acele compartimente care separă intrumentele (mai ales toba), utilizate pe Abbey Road. Tehnicienii scoteau fum din pistoalele de lipit cabluri, redactorii se certau dincolo de ochiul de ciclop, la mixer, elevii dădeau falseturi, Nicu Covaci nu mai putea efectiv să stăpânească haosul. La un moment dat s-a decis să se „tragă” un negativ cu toate istrumentele, vocile fiind amânate pentru un play-back. A fost exact pauza în care l-am abordat pe temutul șef al formației.
-Ia-ți ghitara și vino. Am la dispoziție cabina mică și te pot imprima cu niște folk. Dacă nu reușește imprimarea voastră, că nu prea îi văd finalul, măcar să-i propun lui Acs varianta asta.
Covaci a acceptat. De tehnicieni deobicei nu aveam nevoie. Le făceam treaba tot la fel de bine. I-am propus să cânte în engleză, cu toate că exista riscul de cenzurare a peieselor. Aveam să imprim la microfonul crainicului, fără nici un artificiu tehnic. Din start double six-ul era la distanță egală cu vocea. Și iată-l în cabină pe elevul Liviu Butoi, cu un Blockflöte, o bucată de lemn, cu care voia să-l acompanieze pe maestru, spre marea supărare a acestuia. În cele din urmă l-am convins că potrivirea dintre cele două instrumente este indiscutabilă. Și astfel, într-o versiune originală au cântat amândoi un gospel pacifist celebru, „We Shall Overcome Someday” și un folk de Philips Leitch Donovan, în stil power flower (rețin doar melodia și în text avea ceva legat de „…the sky in London”). Îmi amintesc că în același studio de imprimări, cu mixerul Philips am primit permisiunea să stau la butoane singur (nu era atribuția mea, fiind redactor pentru emisiunea literară), imprimând o mică ochestră, e drept, cu instrumente „reci” și soliști, după aceeași metodă folosită în cazul lui Covaci. La un singur microfon Siemens. E vorba de un play back cu songuri pentru teatrul popular din Lugoj, invitat la un concurs la Londra, unde aveau să meargă cu piesa „Broadway Melody” de Yura Soyfer. Nu se admiteau în occident atâtea persoane, așa că au luat doar streiful cu ei, fără muzicanți. În același an „butona” și inginerul de sunet Alan Parsons, în alte condiții, la Londra. Viețile noastre au fost paralele câtva timp. Iar lugojenii au luat locul întâi cu trupa lor și n-au uitat să se revanșeze pentru recordingul pe care l-am făcut într-o noapte pentru ei.
Revenind la Covaci. Din tot ceea ce s-a lucrat timp de opt ore la studioul timișorean, Titi Acs a ales doar cele două piese în engleză, împrimate de mine în „studioul mic”. Televiziunea a dat dovadă de curaj în acel moment de minirevoluție culturală. Nici nu avea încotro, „haiducismele” înregistrate cu trudă în studioul mare nu puteau fi difuzate, fiind rateuri. Ghitara rece a salvat, împreună cu Nicu Covaci și excelentul jazzman de mai târziu, Liviu Butoi, prestigiul „Phoenix”. Imprimarea instrumentelor electrice era foarte problematică în România de atunci, în absența tehnicii specifice.

Advertisements

Cum va fi poimâine România


Intelectualii noştri de elită încearcă să depisteze cauza răului ce stă la baza descompunerii morale, emanând din ţinuturile româneşti. De fapt, nu evenimente mai apropiate de noi merită a fi incriminate, ci Primul Război Mondial, răul-relelor, lovitura de gong care a schimbat cel puţin Europa. Comentarea declanşării lui ţine de competenţa, de-acum, a unor istorici ce nu i-au fost contemporani. Efectul lui, dacă ar fi doar literar-artistic, precum amplificarea expresionismului, ca traumă spirituală a părţii perdante, ar însemna doar un câştig al creativităţii…Dar în plan politic şi etnic a însemnat edificarea primului stat socialist şi crearea, mai mult sau mai puţin artificială a unor noi state „naţional-unitare”. În timp ce lumea veche se retrăgea „in nuce”, Franţa, Germania, Austria, Ungaria, Anglia, lumea nouă se silea a-şi crea o nouă statalitate, ocupând spaţii vidate de puterea fostelor imperii. Dar Uniunea Sovietică, Iugoslavia, Cehoslovacia, România Mare nu mai sunt. Ceea ce s-a dorit a fi imitarea statelor centralizate unitar, s-a dovedit a fi o imensă incompatibilitate etnică şi teritorială. Părţile obligate a trăi împreună de către Pacea de la Paris, ofereau o mare încărcătură explosivă, cum am putea denumi diferenţele de cultură, civilizaţie. Statul român interbelic nu a oferit un exemplu de convieţuire firească dintre „naţiunile” componente, dar nici dintre români. Beneficiul maxim de care se bucurau conducătorii ţării nu era potenţialul uman, ci infrastructura, oraşele ardelene, construite de statele învinse. Din care, treptat, au fost trimişi în emigrare evreii, germanii, maghiarii. Ţin să menţionez că guvernul bucureştean nu a ţinut cont de dorinţa de „unire cu ţara” a populaţiei româneşti din Sudul Dunării, timocenii. (Chiar şi azi cei ce predau în româneşte în Timoc sunt plătiţi prin chetă, nu de statul român…) Treptat s-au pierdut Basarabia, Maramureşul „istoric”, o parte din Banat, Dobrogea şi Bucovina. Numai atât? Deh, o nimica toată; vezi ce-a păţit Iugoslavia. Dar un sâmbure unic, de gândire şi simţire românească ar fi putut ţine laolaltă cele zece milioane de români din afara frontierelor actuale. O formaţiune statală deosebit de interesantă ar fi fost acea Confederaţie Danubiană, propusă de bănăţeanul A.C. Popovici, acceptată de împăratul Austriei, Carol. State Unite ale Europei Centrale. Guvernele corupte ale noilor state „naţional-unitare” însă n-au dorit să împartă prada.
România Mare a fost un puzzle de civilizaţii şi culturi diferite. Multiculturalismul n-a fost niciodată recunoscut de aşa-zişii „învingători”; românii se mai distrează şi azi, pe stadioane, cu slogane legionare. Nu se poate stabili cu precizie un epicentru al răului ce generează alt rău. Este cursul istoriei. Dramatic e faptul că, dacă într-o anume perioadă românii le-au sugerat unor minorităţi să emigreze, azi le sugerează acelaşi lucru chiar românilor… Un fapt mai puţin consemnat este că foarte mulţi concetăţeni români sunt rezultantă al unor FAMILII MIXTE. Cum s-ar zice, oameni cu sânge amestecat. Cine se declară pur-sânge românesc să ridice un deget. Migrațiile care au trecut secole în șir peste aceste teritorii este imposibil să nu fi lăsat urmări și urmași. S-ar putea ca ei să aibă, în acest fel, vaccinul antinaţionalist şi să devină populaţia majoritară, dacă nu și este deja, a teritoriului sau ţării, ori cum se va numi România în viitor. Nu e ușor să definești românitatea, ca popor diferit de celelalte. Și să nu uităm că un sas a botezat România. Este absolut necesară compatibilitatea noastră cu omenirea. Care constă chiar în acest amestec sanguin și rasial. Numai în acest fel vom pune stavilă complexelor de inferioritate care mai apasă asupra unor regiuni subdezvoltate de la noi…

Muzica programatică


…Și cel mai semnificativ atac al lui Debussy este acela la adresa wagnerianismului, „un fel de pastă multicoloră întinsă aproape uniform în care nu se poate deosebi sunetul unei viori de acela al unui trombon…Câteva opere fezandate ale lui Wagner, „Tannhauser”, „Siegmund” (probabil „Siegfried”, n.n.), „Lohengrin”…( …) „Sonatele lui Beethoven sunt foarte prost scrise pentru pian…” Să fi fost mai bine scrise pentru…orchestră? „Să vezi soarele ridicându-se este mai folositor decât să asculți simfonia Pstorală.” E valabil și pentru lucrările descriptivist-naturaliste ale lui Claude Debussy. „Gândiți-vă la scena de la pârâu, unde boii vin să se adape (vocea fagoturilor), fără să mai vorbim de privighetoarea mecanică și de cucul elvețian…furtuna, spaima ființelor se învăluie în faldurile unei mantii romantice, în timp ce un tunet nu prea serios își face auzit bubuitul.” Lasă, că bine le-a făcut francezul, ar zice comentatorii noștri miștocari…„Beethoven nu era literar nici de doi bani.” Dacă francezii se recunosc în ceea ce debitează acest muzicolog amator, atunci nația (folosesc cuvântul „nație” că ei au inventat statul lor național și unitar – o ficțiune imposibilă și pentru ei și pentru alte țări care se pretind astfel) este damnată să nu poată egala muzica germană.

I s-a lipit de frunte eticheta „impresionist” ca să pretindă francezii că au și muzicieni impresioniști, nu doar pictori. „O pastă multicoloră, întinsă aproape uniform” nu găsim în niciun caz la Wagner, ci tocmai la „impresionistul” Debussy. Marea lui, din carton ondulat și plicticoasa după-amiază a unui faun sunt pași deciși către o muzică programatică (spun astfel pentru a ocoli cacofonia „muziCĂ CU program”). Obsesia literaturizării acestui gen de muzică este adesea falsă. Programatismul implică o dependență nefastă de literaturizare, o pierdere a purității, a însăși esenței muzicii. Bach și Bruckner sunt cel mai apropiați de muzica pură.

Debussy îi reproșează lui Beethoven faptul că „nu era literar nici de doi bani”, ceea ce este onorant mai degrabă. Nefericit a fost momentul în care Berlioz a atașat „Fantasticei” lui agresivul program, pentru ca toți cretinii să-i descifreze muzica într-o cheie literară, ca pe un roman, cu acțiune. Ce s-ar întâmpla dacă n-am citi programul simfoniei? Ne-am da seama că putem să „vedem” orice în locul indicat de compozitor că ar fi neapărat drumul spre eșafod, procesiune funerară, balul din înalta societate, eroul drogat care visează. Atașând „desfășurătorul literar” simfoniei Berlioz și-a atârnat singur o tinichea în coadă. Compozitorul n-are voie să fie scriitor. Nu suntem obligați să ne imaginăm boi la pârâu (un fagot nu reprezintă un bou), nici privighetori mecanice, acolo unde, probabil din naivitate senină Beethoven s-a apropiat prea mult de anumite sugerări concrete, dar fără să notifice pe hârtia partiturii „a se cânta precum cucul, a mugi precum boul”. Prin însăși constituția lor, prin materialul folosit pentru un instrument acesta poate scoate sunete asemănătoare cu cele din natură. Furtuna din Pastorală nu este obligatoriu  imitarea unui fenomen natural real. Să zicem că poate fi orice, dacă lipsesc comentatorii, „muzic-ologii”.

Să nu mai fim atât de obsedați de „sugestii”, de asemănări. În esența ei muzica nu e făcută pentru a imita ceva. Atunci de ce dă Bruckner titluri, „simfonia Apocalipsa”, spunând mereu că-l imită pe dumnezeu? Foarte simplu. Dumnezeu nu există și atunci rămâne doar muzica singură, în stare pură. Niște comentatori nepricepuți găsesc ecouri de dansuri populare sau imitații de munți și hăuri înspăimântătoare în simfoniile bruckneriene. Însă singurul element „concret” ar putea fi la el…sentimentul. Care nu e nici el concret. „Arta fugii” a lui Bach nici nu indică instrumentele la care trebuie interpretată. Încercați să citiți partitura doar cu sentimentul, înlăturați tentația de a „auzi” instrumente și atunci vă veți da seama de imensa abstracțiune care e muzica. O invenție a creierului. Atât de mult călcată în picioare, aceste membre care necesită adăugirea de încălțări…
Zgomotul stradal l-au copiat inventatorii bruitiști francezi, Pierre Schaeffer în studioul ORTF, din lipsa unei vocații muzicale. Messiaen imită păsări. Oare ce imită instrumentul „Ondes Martenot”? Dorința de a construi mereu noi instrumente este în puternic contrast cu existența viorilor, care străbat aproape neschimbate prin secole. Adolphe Sax construiește pentru Berlioz saxofonul și pentru Wagner – „Wagner Tube”. Unde era jazzul fără saxofon? Tuburile lui Wagner se aud însă foarte rar. Se simte atât de acut nevoia unor efecte noi? „Programaticii” da. Ei vor să sugereze. Să descrie, precum literații. Așa face Dvorak cu simfonia „În lumea nouă”. A fost așa de impresionat de noul continent încât voia să „descrie” America, folosind clișeele descriptorilor. Și Debussy ne spune să stingem valurile mării și să ascultăm muzica lui, deoarece „doar așa” se aude cu adevărat freamătul apelor.

Simpla adăugire a textului, libretului nu îi conferă muzicii program. Wagner a fost suficient de inteligent să facă muzica să alunece pe lângă text. Adică, una cântă vocea, altceva face orchestra, care insinuează gânduri. Aici muzica sugerează sentimentele eroului, personajului sau chiar „părerea” compozitorului. Dar să faci program dintr-o muzică strict orchestrală este o îndepărtare de la misiunea acestei arte, adică o concesie confortabilă pentru ascultător. „Tablouri dintr-o expoziție” ar putea fi muzică „mai” pură, dacă n-am fi atenționați că „doar așa” arată evreul sărac, poarta Kievului etc. Ravel, orchestrându-l pe Musorgski, recunosc, genial, încearcă un adevărat simbolism cu instrumentele. „Doar așa arată Bydlo – pânza cu edecari”, ah, ce viață tristă. E și ceva impresionism, iată, la acest rus care numai la curente muzicale nu i-a stat capul. „Poemul extazului” este o o splendidă muzică pură a lui Scriabin.

Încerci să cunoști cât mai puțin despre denumirile și explicațiile conținutului muzicii, dar nu poți, te îneacă informațiile, cultura exagerată. Balerinii infestează partituri nevinovate, precum în uvertura continuată într-o porțiune orchestrală a „Indiilor galante” a preclasicului Rameau. Prost-gustul pornografic francez introduce repede aici balerini fără straie pe ei, pentru a sugera, chipurile, fericirea lumii primitive de dinaintea civilizației. Vrei să asculți muzica, închizi ochii. Dacă îi deschizi, vei vedea felul în care sunt răstălmăcite bietele partituri naive cu gunoaiele programatice ale subculturii moderne. Măcar americanii îi spun fenomenului „counter-culture”.

Timișoara-Budapesta, pe CFR-11 ore./Timișoara-Munich-San Francisco, par avion – 11 ore.


Alte vremuri…

FĂRĂ AUTOSTRADĂ SPRE EUROPA, CU O CALE FERATĂ RETEZATĂ ȘI UN CANAL CE NU MAI ESTE NAVIGABIL. TIMIȘOARA, DIN FOSTĂ CAPITALĂ A UNGARIEI. A AJUNS UN ORAȘ MARGINAL. DAR CONTRIBUTOR LA PIB PE LOCUL DOI, DUPĂ BUCUREȘTI,
Județul Timiș are în prezent cea mai densă rețea de căi ferate din Europa. O datorează Imperiului.

Prima cale ferată dată în folosință pe teritoriul de azi al României a fost  calea ferată Oravița–Baziaș  din Banat (1854), pentru trafic de marfă. Prima cale ferată construită pentru trafic de călători a fost  calea ferată Szeged–Timișoara, care a conectat  Timișoara la Europa. Până la încheierea procesului de desăvârșire a statului român de la 1 decembrie 1918, căile ferate s-au dezvoltat o perioadă în cadrul a două rețele separate; una în vechea Românie și alta în imperiul habsburgic, care din 1867, în urma pactului dualist, a devenit Austro-Ungaria.
Cea mai densă rețea feroviară (59,1 km / 1000 km2) devine și mai densă în județul Timiș (91,4 / 1000km2), cu mult peste media la nivel național (45,2 / 1000km2).
\Distanţa Timişoara-Budapesta în 11 ore. Astăzi trebuie să schimbi mai multe trenuri ca să ajungi de la Timișoara la Szeged. Linia ferată care trecea din Cenad în Ungaria a fost retezată după 1918, iar podul CF-rutier peste Mureș a fost aruncat în aer de armata română în 1940. De atunci nici un cap administrativ român nu a mai dorit refacerea accesului marelui oraș către Europa. Planurile idealiste ale unor edili timișoreni de a face aici o zonă metropolitană de un milion de locuitori s-au izbit de încăpățânarea provincială a regățenilor-conducători.
Linia Szeged-Timişoara-Baziaş a conectat Banatul la marile rute feroviare europene, aici făcându-se o perioadă legătura între acestea şi transportul fluvial pe Dunăre.

În perioada sa de glorie de până atunci, Baziaşul fusese conectat, prin Viena, chiar şi cu Parisul şi cu alte mari centre europene. Anii 1858-1879 au reprezentat perioada de maximă înflorire a Baziaşului, când el a constituit unul dintre cele mai importante puncte de legătură între estul şi vestul Europei.

Calea ferată dintre cele două localităţi a devenit istorie în 1940, atunci când podul ridicat la Cenad pentru acestă cale ferată plus șoseaua a fost distrus. Cum graniţele au blocat total circulaţia în această regiune unită de mult timp, iar autorităţile comuniste nu au fost interesate de o asemenea cale de comunicaţie, traseul nu a mai fost refăcut niciodată.

Da, culmea, a existat cânva un pod peste Mureș, rutier și feroviar, care a scurtat distanța dintre România, Ungaria și Occident. Cum a existat viață și înainte de România Mare…Într-o vreme a fost chiar cel mai rentabil pod din Europa, asta sub regimul „odiosului imperiu”.

Finalul Primului Război Mondial și Tratatul de la Trianon au însemnat însă și finalul transportului feroviar pe la Cenad, spre Apátfalva.
Cenadul a ajuns cap de linie (mai bine-zis, sfârșit de lume) și a intrat sub administrația CFR.

Redeschiderea graniței de stat, la 20 octombrie 2002, după lungi tergiversări din partea Bucureștiului, a însemnat reluarea traficului rutier, însă spre Kiszombor (Ungaria). Drumul național (DN) 6 a fost reabilitat pe porțiunea Cenad-Fronieră (10 km) prin Programul „Strategia de dezvoltare regională a regiunii de frontieră vest“, cu sprijin financiar prin Programul PHARE CBC Ro-Hu pentru a face față unui trafic intens de autoturisme, prin punctul de trecere a frontierei Cenad-Kiszombor fiind deocamdată permis doar traficul autoturismelor și utilitarelor de mic tonaj.
Agenția de Dezvoltare Economico-Socială Timiș (ADETIM) a propus în 2009 un studiu de fezabilitate și un proiect tehnic pentru „Amenajare acces rutier la rampă pod peste Mureș la Cenad, România, L=1,2 km“. Rămâne însă de văzut dacă dorința autorităților timișene și a mediului economic zonal va deveni cândva realitate.

Din 1919 încoace, statul român nu a dat deloc dovadă că dorește poduri peste Mureș la Cenad, mai cu seamă că a fost de acord și cu demontarea celui feroviar, scăpat de bombardamente în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Iar explozia celui rutier, în 1940, va rămâne deocamdată un mister…”
Dar ce să-i faci, reconstruirea podului, chiar dacă ar fi deosebit de utilă pentru România, NU ESTE PREVĂZUTĂ ÎN PROGRAMUL DE GUVERNARE AL P.S.D.

Sursa de inspirație, monografia Cenadului a lui Dușan Baiszki, membru al Filialei din Timișoara  a Uniunii Scriitorilor.

Cum am făcut toată presa (pamflet)


În lunile de după revoluția timișoreană democrația era abia în fașă, nu se consolidase ca azi, când țara arată ca o roșie paradisiacă. „Paradicsom” în maghiară înseamnă pătlăgea roșie dar și Paradis. De aia românii din acea parte a țării care a fost sub cumplitul jug maghiar, preferă să spună la roșii „părădaisă”, atât de apropiat de paradis. Roșul social-democrat este azi în România paradisiac.

Acum mai bine de un sfert de secol, direcția țării curgea spre această democrație din fiecare roșie. În zilele acelea erai liber să facă ce-ți trecea prin minte. Un coleg de la redacție m-a luat la sediul care va fi al FSN-ului. O doamnă din birou, pe care o chema Fâșie, a întrebat grupul de oameni de acolo: „Cine știe să scrie la mașină?” Doar eu am ridicat mâna. Și am urmat-o, împreună cu vreo trei inși, la cineva acasă. Acolo era mașina de scris. Am început a scrie cum că noi, subsemnații, în ziua și anul fondăm un partid nou în Banat, feseneul. Probabil că un mai vechi membru fondator decât doamna Fâșie și cu mine ar putea fi doar Iliescu. Ceilalți au venit ulterior către noi din partea primei formațiuni democrate, care a scris revoluția din balconul operei, FDR-ul. Noi, feseniștii am confiscat revoluția în sufrageria doamnei Fâșie.

A doua zi, la redacție la mine, la Orizont a venit un telefon, iar vremelnica doamnă redactor-șef Antoaneta Iordache mi-a spus să merg la liberali, că se face un ziar și cum mă pricepeam să desenez macheta unei publicații, ca secretar principal de redacție, să-i ajut pe băieți. OK. Și la PNL era aglomerație. Cu scule trebuincioase la îndemână, foi A3, riglă din Poligrafie, creion de grafit gros, așteptam indicații. Din când în când domnul Curvezan, președintele, urca pe un scaun și citea diverse hârtii, cerând aprobarea mulților pentru publicarea materialelor. Ziarul se va numi „Dialog liberal”. Oprindu-se la mijlocul unei fraze, Curvezan mă întrebă direct: „Domnule tehno, câți de „i” are cuvântul miniștri? Vin din ministere la Timișoara.” „Păi, zic, depinde de câți miniștri vin.”„Vin trei, așa că vom scrie „miniștriii”. „Perfect”, aprobai. Dintr-un colț cineva strigă, „dom` președinte, ăla face mișto de noi. Îl știu, că-i comunist!”„O fi. Trebuie să ne folosim și de acești oameni. Ce, știi matale să faci o machetă? Ba. Atunci mucles.” M-au plătit pentru machetă, dar pe a doua n-am mai apucat s-o fac. Cineva m-a urmărit cum lucrez și mi-a furat meseria.

Nu-i bai. Vrei bani? Hai la PNȚcd. Un bun coleg, fost la Cultură, era angajat de țărăniști ca redactor-șef la „Vestul”. M-a chemat la el și curând semnam un contract, devenind automat membru al partidului. „Nu-i rău că sunt și fesenist?”„Canci, parcă trebuie să știe cineva?” Am publicat în ziarul țărănist materiale neutre, despre Canalul Bega, ba chiar unul laudativ la adresa domnului Iliescu. Nu comenta nimeni. În criza aceea de ziariști profesioniști valoram ceva. Luam salariu de la revista Orizont iar țărăniștii mă plăteau bine, cu cinci mii de lei din aceia de atunci. Într-o zi, când ne-am dus la tipografie să scoatem ziarul, n-am mai găsit hârtia. Marile suluri dispăruseră. Toate celelalte publicații au fost tipărite pe hârtia noastră. Nu puteam afla cine ne-a făcut-o și așa s-a terminat distracția.

Între timp încercam să-i determin pe feseniști să facem un ziar. Doamna Fâșie a spus că o publicație nu valorează cât munca cu oamenii, de la om la om, cu lipirea afișelor electorale, cu încasarea cotizației. Nu eram dispus la așa ceva, așa că am acceptat să mă alătur grupului de ecologiști, cu care am și realizat două numere ale publicației, foarte ingenios numită „Ecologistul”. Oamenii s-au plictisit de atâta presă în tirajuri enorme, nimeni nu a cumpărat ziarul, cred că nu s-a vândut nici un exemplar. Și făcusem o grafică faină, era chiar cel mai elegant ziar. Așa că într-o zi l-am împrăștiat pe străzi, în tot orașul. Pentru că nu aveam o difuzare, agenți și chioșcuri, mi-au spus că acela care scoate ziarul trebuie să-l și difuzeze. Ce mai principii ecologiste! Și l-am difuzat eu, „free”, punându-l în teancuri groase, pe bănci, pe trotuar, pe unde se mai putea.

În fine, un grup de militari feseniști antimaghiari au finanțat apariția ziarului „Cuvânt românesc”, dedicat în special realegerii lui Ion Iliescu. Era prima publicație realizată computerizat. Teancuri masive de ziare au fost depozitate la sediu. Între timp FSN-ul s-a despărțit, sediul fiind ocupat de noul PDSR care nu ne-a mai permis să recuperăm ziarele. Cred că noul partid le-a vândut la materiale reciclabile, că pe vremuri se cumpăra hârtie pentru a fi topită pentru noi publicații.

Lucrurile nu stau pe loc, așa că am fost cooptat să tehnoredactez publicația semi-sexy „Pardon” a lui Emil Șain, revista „Vrerea” a lui Nicolae Danciu Petniceanu și să colaborez cu pamflete și eseuri la „Vip în Banat” a lui Dinu Barbu. Domnii aceștia mă mai și plăteau uneori. Până au picat ziarele lor. Partidele și „Societatea Timișoara” nu aveau nevoie de presă, fiind deservite de „Renașterea”, „Timișoara”, „Ziua de Vest”, „Tim-polis”, „Orizont”. Cu astea nu putea concura o redacție de amatori, și apoi tehnoredactarea computerizată a ras vechea galaxie „Gutenberg”, nemaifiind nevoie de machete, așa că nu mai puteam călări un cal mort și mi-am deschis propria afacere.

BÁNYAI LÁDISLAU, din volumul „Pe făgașul tradițiilor frățești”


BÁNYAI, LÁDISLAU (1907-1981) – profesor universitar, istoric, membru corespondent al Academiei Române. Studii la Budapesta, Grenoble, Paris. Profesor în învăţământul secundar (1930-1933), cadru didactic la Facultatea de Istorie din Cluj, Rector al Universităţii „Victor Babeş”, Director adjunct la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, membru corespondent al Academiei Române. Publicist şi poet.
Autorul cărții „Pe făgaşul tradiţiilor frăţeşti”.

***

Se va spune că istoriografia română în socialism a fost mincinoasă. Și cu ajutorul lui dumnezeu, democrația zilelor noastre e singura în posesia adevărului. Așa să fie. Numai că în „Biblioteca de istorie” a Institutului IORGA, în 1971, L.Banyai semnează un studiu, „Pe făgaşul tradiţiilor frăţeşti”. Aflăm că au existat numeroși români care s-au opus ocupării Budapestei de către armata română, care au și luptat împotriva acestui demers.

***

Așadar, la 21 martie 1919 Mihaly a cedat puterea coaliţiei comuniştilor şi social-democraţilor, care au proclamat o republică a Sfaturilor.  La Oradea s-a creat Sfatul central al revoluţionarilor români, având ca sop nu unirea cu boierimea, ci cu „harnica şi cinstita muncitorime şi ţărănime, cu Republica sfaturilor din România”. „Instaurarea dictaturii proletariatului în Ungaria a declanşat o largă mişcare de solidaritate în rândul maselor muncitoare române…s-a făcut o agitaţie deschisă pentru o bună vecinătate cu Republica Ungară a Sfaturilor. Guvernul burghezo-moşieresc român, sub îndemnurile puterilor Antantei, a răspuns însă cu intervenţia armată la revoluţia proletară din Ungaria şi a luat măsuri drastice împotriva celor care s-au declarat solidari cu această revoluţie…în 7 mai 1919, o mie de soldaţi români staţionaţi la Dej demonstrează împotriva trimiterii lor pe frontul INTERVENŢIONIST (s.n.)…” Iorga: „La Hernad au părăsit trenul. A fost nevoie să se bată la sânge dezertorii”. A. Marghiloman: „Spiritul celor din Transilvania e bolşevism.”
Kun Bela a adresat un mesaj guvernelor român, cehoslovac şi iugoslav: „In numele guvernului revoluţionar maghiar al sfaturilor am onoare să vă comunic că recunoaştem fără nici o rezervă pretenţiile teritoriale naţionale ridicate de dvs. Aţi motivat aceste pretenţii teritoriale naţionale pentru ca să se pună capăt oprimării milenare exercitate asupra conaţionalilor dvs. de către clasele stăpânitoare maghiare, în credinţa că procedaţi astfel în interesul şi în conformitate cu voinţa acestor populaţii. Fostul guvern nu a admis propunerile dv., invocând aşa-zisul drept istoric, care din vechea oprimare deduce dreptul de a continua oprimarea. Din prima zi a venirii noastre la putere am rupt cu acest principiu, declarând în mod repetat şi solemn că nu ne bazăm pe principiul integrităţii teritoriale şi acum vă aducem şi direct la cunoştinţă că recunoaştem fără rezervă TOATE (s.n.) pretenţiile dv. teritoriale naţionale. În schimb cerem imediata încetare a ostilităţilor, nemastecul în treburile noastre interne, tranzitul comercial liber şi încheierea unor convenţii economice corespunzătoare intereselor ambelor părţi, apărarea minorităţilor naţionale care rămân pe teritoriul dv. Aţi obţinut prin aceasta tot ce aţi urmărit. Nu este nevoie să vărsaţi nici o picătură de sânge şi nici să jertfiţi viaţa vreunui singur soldat, să transportaţi furia războiului în regiuni paşnice, pentru a vă realiza aspiraţiile naţionale. Acele clase care oprimau pe conaţionalii dv. erau, în acelaşi timp şi asupritorii maselor muncitoare ale poporului nostru…ne-am eliberat şi noi de sub dominaţia acestor clase…nici un interes naţional nu justifică menţinerea situaţiei războinice actuale…continuarea războiului din partea guvernelor amintite violează în modul cel mai grosolan interesele naţionale proclamate de ele. Dacă continuaţi totuşi războiul, o faceţi numai pentru interese străine, în interesul fostelor clase stăpânitoare maghiare.”

Textul mesajului a apărut în presa română cu întârziere şi în formă prescurtată, cu concluzia: „…guvernul român nu va da nici un răspuns, considerând că nu se poate sta de vorbă cu bolşevicii din Budapesta”. Gazeta socialistă ADEVĂRUL: „…nu înţelegem această hotărâre a guvernului…nu cumva am prefera un guvern de BARONI (ce trimitere la actualitate, s.n.)…Ce ne pasă nouă ce guvern are Ungaria şi ce drept am avea noi să-i impunem un program pe care ea nu-l vrea şi care ar fi antidemocratic şi ostil nouă”. Marghiloman: „O notă ruşinoasă pe care guvernul a trimis-o presei”. Iorga: „De ce n-am trata şi noi cu stăpânii situaţiei din Ungaria?”

Intervenţia militară întreprinsă de guvernul I.I.C. Brătianu „a fost susţinută cu arme şi echipament şi din Anglia…Muncitorii români aflaţi în Ungaria în uzinele de armament din insula Csepel…s-au angajat în apărarea revoluţiei proletare ungare. S-a format şi un batalion românesc în cadrul Regimentului roşu internaţional, compus din muncitori din vechea Românie. Circa 2000 de muncitori români, maghiari, germani veniţi din Oradea, Arad şi Timişoara s-au înrolat în Armata Roşie ungară. În România a crescut valul de proteste împotriva intervenţiei armate…manifestele îndemnau la nesupunere pe cei chemţi la mobilizare…ceferiştii şi petroliştii, minerii din Valea Jiului şi Mureş-Uioara s-au solidarizat cu revoluţia proletară din Ungaria…în demonstraţii la Bucureşti, Ploieşti, Galaţi, Brăila etc muncitorii au cerut încetarea intervenţiei împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor…Reacţiunea română, sprijinită de marile puteri imperialiste ale Antantei a contribuit la restaurarea în Ungaria a marilor latifundiari…” , şi a fascismului, păstrat în conserva de la Szeged, unde guverna Horthy. Consecinţa a fost un „antisemitism sălbatic” etc.

GEORG TRAKL


Mă simt legat de acest poet austriac, care a murit atât de tânăr în WW1. El reprezintă, în expresionismul timpuriu, însuși tragicul destin al Imperiului, pe care l-a trăit și resimțit profund. Debutul meu editorial a fost catalogat de critică drept poezie expresionistă. Au contribuit la orientarea mea și numeroasele traduceri/tălmăciri din Trakl. Face parte din afectivitățile mele conștiente, din afinitățile mele elective.

 

ÎN EST

Orgile sălbatice-ale furtunii de iarnă
Asemeni sunt mâniei întunecate a oamenilor,
Valul purpuriu al bătăliei,
Desfrunzitele stele.

Cu sprâncenele sparte și brațe de-argint
Soldații salută noaptea.
În umbrele cenușii ale toamnei
Suspină spiritele celor uciși.

Spinoase pustietăți înconjoară orașul.
Luna vânează pe treptele însângerate
Femeile-ngrozite.
Lupii sălbatici năvălesc prin porțile sparte.