Demonstrând spre Marele Platou


 

 

 

L-am cunoscut mai bine pe colegul meu, Amfiloh, doar când, printr-o coincidență, am plecat împreună la o demonstrație, cu ai noștri, de la sindicat. Amfiloh este contabilul firmei la care lucrez. Ni s-a repartizat un traseu urmând să trecem din piața Universității, către sediul unui partid din Kiseleff și de acolo la Parlament. Un traseu lung. Aveam cu cine să discut în maratonul ăsta. Nu știam pentru ce sau împotriva cui demonstrăm. Și de aici se declanșă totul.
Amfiloh era, la servici, un om domol, corect. Avea doar o ușoară defecțiune trupească, la șira spinării, ceea ce îi dădea adeseori un aer de politețe, dusă până la umil. Era o adevărată mașină de calcul și îi domina pe toți cu precizia lui. De altfel, obișnuia să spună:
– Azi puterea este a computerelor. Mâine va fi a noastră.
Puterea. A cui, asta nu se putea ghici cu ușurință. Nici nu încerca nimeni să afle. Se crede că e a așa-zisei social-demografii. Sau democrații. Băiatul ăsta era ușor ocolit și nu știu, dar mă simțeam mereu vinovat cu ceva față de el. Mă simțeam, oarecum în numele tuturor vinovat. Așa sunt eu câteodată. Și poate că asta m-a făcut să doresc să mă la dus pe Marele Platou. Era asta o utopie de-a lui, dar mi-o servea de parcă ar fi ceva real. Nu era nici platou cu sendviciuri, nici Platoul Bucegilor. Era un loc, sau cum spun imbecilii, „locație”, un spațiu de confort și satisfacții, poate pe DN7, poate pe Autostrada Soarelui, pe unde se scurg scursorile? Urma să aflu, odată, cândva, fără termen.
-Păi acum ai ieșit din comoditatea ta, din nou pe stradă, din nou #rezist, surâse Amfiloh, aici nu ești acasă. Și cu mine ai sfeclit-o.
Păi, cu toate că o propoziție nu se începe cu „păi”, însă s-o ia dracu` de propoziție, colegul meu era un ceas al disciplinei și ordinii. Cu timpul, desigur, mergând la pas alături de domnul cocoșat, am învățat să-i respect opiniile.
– Te-ai bărbierit cu insistență azi, îmi spune. Ia zi, chiar crezi că vom reuși dacă ni-s bărbieriți?
– Să mă ia naiba, nu cred deloc ceva, în general. Ce să reușim? De obicei nu iese nimeni din casele alea mari, nici din guvern, era să-i zic curvern, nici din Casa Popoului, a poporului. Dar mă bărbieresc, cred că este OK să ai o față netedă, chiar pe un craniu în care creierul a fost șters. Asta în general. Singurul lucru pe care-l obținem în urma protestelor noastre este accesul liber la propria noastră persoană. Da, tot am avut intenția să ies azi în oraș, să casc gura după niște fete mai tinere decât doamnele alături de care demonstrăm. Dar, recunosc, e o chestiune deșartă și mizeră. La îndemâna oricui. A oricăror imbecili. Am venit aici, în fond, să protestăm, dar și să ne aliniem, să susținem, să acordăm încredere, așa că ai dreptate. Dacă vrei, pot ieși la viitorul protest nebărbierit. Ce contează? Tot ne afundăm mâine în Marele Platou. Parcă așa s-a stabilit.
– Mâine, în Platou? Ce să căutăm noi tocmai mâine în Platou? Lasă, te rog, romantismele astea, că sunt sătul de ele la „vrâsta mia”. Toată firma noastră e plină de romantici. Nu știu de unde v-a adunat fostul director, că sunteți unul și unul…
N-am răspuns. Însă opinia îmi aparține. Deci pot pleca unde vreau și n-o să dau socoteală nimănui. Pentru mine Marele Platou este o abstracțiune, dar simt că acolo ne vom împlini cu adevărat. Va fi o zi în care n-o să mai demonstrăm degeaba, ca acum. Căci nu știu dacă v-am spus, dar nici azi nu va ieși nimic. Ordonanța de urgență se va da oricum, moțiunea de cenzură pică ca deobicei, președintele va mulge legile, sau le va promulga. Demonstrația e un sport. De un an jumătate vrem justiție inatacabilă de borfașii de politruci. S-ar părea că altceva nu ne mai trebuie
-Nu înțeleg de ce pretind unii că trebuie să luăm o atitudine, am întrebat brusc. Facem asta mereu și tot nu…
-Este o datorie civică. Uite, de pildă, ieșitul ăsta afară, în piața publică. Nu știu cum să-ți spun, este o metodă de socializare.
-De un an și ceva tot socializăm. Mie nici nu-mi place mulțimea, societatea, bârfa, statul bot în bot și fund la fund. Purtăm tot felul de lozinci, le schimbăm. A spus nu știu cine că în Universității n-are sens…
-Ba are. Este ceva simbolic. Este un spațiu emblematic, dacă înțelegi ce e asta. Emblematic. Dă bine la aspect. Și la respect.Trebuie urmărit un anume traseu.
-Da, și pe Kiseleff iese chelbosul ăla și ne spune că problema e la Parlament. Și toată lumea se năpustește pe Bulevardul Victoria Socialismului.
-Să nu mai spui așa, se rățoi la mine Amfiloh. Știu că o spui cu năduf. Nu avem nevoie de năduf. Nici de zăduf. Nici de pămătuf. Am simțit asta acum un sfert de secol, în mulțimea aia de la Timișoara, care atrăgea gloanțele.
-Și ce s-a ales? Praful de toate instituțiile. Cred că și acolo vă trimitea câte unul, ba la casa parohială, ba la județ, ba la operă, ba la consulatul scârboșilor de iugoslavi. În timp ce alții spărgeau vitrine.
-Da` știu că ți-ai fi dorit să spargem mereu vitrine. Nu ți se potrivește protestul tăcut și n-ai chef să cari niște lozinci.
-Asta cu lozincile, care mereu se schimbă, e o treabă ca jocul cu cartonașe al copiilor de grădiniță. Ai văzut ce se mai agită mass media la filmat lozinci. Fiecare se duce apoi la postul de la care primește bani.
-Dar e normal, zise Amfiloh. E normal. ABSOLUT normal. Și hormonal.
-Și mass media câștigă ceva din marșurile noastre. Care sunt tăcute, pașnice și gratuite. De la Ștefan cel Mare românii tot în marșuri o duc și tot nu le iese nimic. Mai bine marș acasă. Căci ălora nu le pasă. Ne trimit de la Ana la Caiafa. Ne indică piste false, ținte false și apoi, în spatele geamurilor râd de noi. Noi, cei care suntem mereu și mereu aceiași. Credem că se rezolvă ceva.
-Ploaia de azi ți-a stricat tot cheful, zi-i mai bine așa. Parcă n-ai ști ce sănătos e să te plimbi. Dăcât să stai în fața televizorului și să-ți facă alții treaba.
-…În timp ce tu te joci cu telefonul, cu aprinsul telefonului la un semn al nu știu cui. Știi ce, am nostalgia Marelui Platou.
-Și eu, dar tu nu știi ce înseamnă să demonstrezi spre Platou. Acolo se termină toate. Sau Totul. Acolo sunt toate împlinirile pentru care clamăm. După ce ajungi acolo, nu mai există marșuri, plimbări, proteste.
-Și nu ne dorim acest lucru?
-Nu, zise categoric Amfiloh. Noi nu umblăm pentru a ajunge undeva. Spunea Goethe, „Călătorim spre a călători”. Viața e un marș continuu, revendicările noastre nu tind spre împlinirea lor, căci nu ni le va împlini nimeni. Așa e dat, de secole, cum bine ai spus.
-Cum ar veni, nu putem spera la nimic. De ce nu ne-am dori atunci Marele Platou? E singurul loc unde te poți împlini. Cam pe unde crezi că e asta?
-În tine însuți, spuse decis Amfiloh.
-Atunci, dacă totul e în zadar, eu rămân. Român cu voi.
-Rămâi cu bine… (DIN VOLUMUL ÎN PREGĂTIRE „LUNETISTUL DIN TURN”)

Advertisements

SAN FRANCISCO BAY AREA


Poziția geografică a uneia din cele cele mai mari suprafețe urbane din lume, SAN FRANCISCO BAY AREA, megalopolis format din o sută de orașe,

Coline în San Francisco (Russian Hills și farul)

Lombard Street – unicat

Urcând pe Lombard Street

oferă și una din cele mai favorabile poziții strategice la vreme de conflict armat. Relieful extrem de ciudat a rezultat din frământările brutale ale scoarței terestre, în zona în care placa tectonică pacifică se freacă de cea a nord-americană. San Andreas Fault pornește din sudul Californiei, din adâncul lacului Salton Sea, șerpuind la suprafață, pentru a intra în imersiune în dreptul peninsulei San Francisco, continuându-se spre Nord. Ea are cel puțin 17 ramificații, cu înălțimi variabile, în adâncurile golfului Monterey creând un relief fantastic, cu cel mai înalt munte submers din Pacific și un canion de dimensiunea celui creat de Colorado.

Golful intern a luat naștere prin scufundarea scoarței terestre, în care au năvălit apele fluviilor Sacramento și St. Joachin, care în final au rupt zăgazul terestru spre Pacific formând strâmtoarea Golden Gate. În zona Deltei, adică a apelor care curg dinspre Sierra Nevada, o apariție singulară este Muntele Diavolului, din vârful căruia priveliștea unei întinse câmpii poate fi asemuită doar cu cea pe care o oferă doar Kilimandjaro.

San Francisco Bay Area este una din cele mai fabuloase din lume, cu pădurile Redwood și copacii multimilienari sequoia sempervirens, cu plajele imense de la oceanul-oceanelor, unde valurile vuiesc ca o fiară cosmică. Cu metropola care și adăugat o gigantică infrastructură, cu poduri legendare și arhitectură fantezistă, chiar pe dealurile-falii, înfruntând seismele și incendiile de vegetație. Omul luptă cu natura în mod vizibil aici, și zilnic. Patru milioane de oameni, din cei aproximativ treisprezece, cât are SFBA, trăiesc în lumea IT creată de Silicon Valley…

…Ca dintr-o imensă gură de tun, ieșeau prin strâmtoarea Golden Gate forțele militare expediționare în Războiul Pacificului. Ca și mai la Sud, din San Diego și Los Angeles. De aici, din posrturile San Francisco și mai ales Oakland plecau cuirasatele și portavioanele spre conflictul cu Japonia, de aici se aproviziona armata americană, dar și canadienii sau australienii. Insula Comorii, Treasure Island, o creație artificială dedicată Expoziției Universale din 1936 devenea bază militară, cu rachete îndreptate spre toate colțurile globului. Statele Unite și-au demonstrat capacitatea unică de a produce, de la an la an sporeau produsele industriei de război. San Francisco și Oakland ofereau cu mult mai mult spațiu decât Pearl Harbour navelor grele, necesitând adâncimi mari pentru tonajul acestora.

În anii cincizeci Japonia înceta să mai devină o țară sub ocupație. Prin Tratatul de la San Francisco a fost semnată la 8 septembrie 1951 independența imperiului agresor. Japonezii americani, internați în lagăre au fost eliberați. În prezența delegațiilor țărilor beligerante, Tratatul s-a semnat la WAR MEMORIAL OPERA HOUSE, marcând începutul „Sistemului San Francisco”, termen introdus de istoricul John W. Dower. Spre deosebire de americani, sovieticii aveau cu totul alte păreri. Andrei Gromîko, prezent și el la San Francisco pentru a băga bețe-n roate, susținea că Tratatul nu dă garanții că militarismul japonez nu va reînvia. Japonezii nu au atacat URSS, ci America și iată că aici, pe țărmul Pacificului s-a creat o coaliție a Statelor Unite și Japoniei împotriva punctelor de vedere sovietice. John Foster Dulles a stabilit statutul Taiwanului cu același prilej.
Japonezi există în număr mare, nu numai în Hawaii, ci și în în San Francisco și arealul golfului. Angajați în fabricile de IT sau în restaurantele specifice. Și ceea ce sare în ochi mai întâi este numărul mare de mașini japoneze, am apreciat că ar fi cam 40% din totalul vehicolelor de pe autostrăzi. Sunt alte vremuri. Nu mi se pare deloc nefiresc ca țărmul asiat al Pacificului și California să conviețuiască pașnic, folosindu-și inteligențele în folosul întregii omeniri.
În timpul războaielor din Coreea și Vietnam, San Francisco, Oakland și toată Bay Area și-au menținut rolul de bază militară. După terminarea războului rece, uriașele clădiri ale hangarelor, cazărmilorși altor baze militare, risipite peste tot, au devenit pustii, agresate de vegetație. Adevărate parcuri, spațiile s-au umplut de sălbăticiuni, căprioare, iepuri, gâște canadiene. Bicicliștii prefer aceste locuri pe care nu circulă mașini. După două secole în care spanioli, mexicani, britanici și americani au tot construit forturi și obiective strategice, arealul San Francisco și-a regăsit liniștea.