Vânătoare de ciori


(DINTR-UN VOLUM DE PROZĂ SCURTĂ)

Presa anunţa o absolut ingenioasă acţiune în forţă a vânătorilor sportivi împotriva imensului stol de ciori care poposeşte, la oră fixă, în arborii marelui parc al catedralei ortodoxe. Bietele zburătoare n-au nici o vină că nu ştiu să folosească toaletele ecologice. Dar porumbeii parcă ştiu? E posibil ca stolurile de porumbei să depăşească numeric pe acela de ciori. Monumentele istorice ale oraşului trebuie curăţate periodic din cauza frecventării lor de către porumbei. Acum măcar există acele dispozitive electronice care îi alungă. Dar cu ani în urmă ele nu existau.
-Și se va trage? În parcul catedralei?
-A, vă gândiți că s-a tras în oameni, la catedrală, în 1989. Dar nu vă gândiți în ce hal pângăresc catedrala cu…prefer să nu spun cu ce. Faptul că fac zgomot e un pretext. Orașul acoperă cu zgomotul lui croncănitul. Asasinele ciori preferă copacii din preajma lăcașului sfânt, umplând cu găinaț…Scuze. Ah, e atât de penibil.
(Spre deosebire de colegii de zbor, hulubii,  frecventează în fel şi chip aceste muzee în aer liber, fără ca vânătorii să aibă iniţiative în ceea ce-i priveşte. Deci, discriminare…)
-Înțeleg că dacă s-ar duce să se așeze pe catedralele catolice v-ar deranja mai puțin.
-Dumneata mă persiflezi. Nu religia le atrage, ci parcul.
-Ciudat că nu TOT parcul, ci doar cel din spatele catedralei.
-Dumneata…Nu mai am nimic de spus.

O sută de vănăCIORI trebuiau să se prezinte în parc. Sesizând, probabil, ridicolul situaţiei, n-au venit decât câţiva. Nu puteau trage focuri de armă, așa cum a făcut Creangă-răspopitul, trăgând asupra ciorilor de pe biserică. „Întunecat la suflet din cauza vremii, cu urechile iritate de croncănitul păsărilor ale căror pene negre îi deşteptau prin asociaţie stolul negru al călugărilor, lăsaţi asupra bisericii române, Creangă puse mâna plin de ciudă pe puşcă (de unde se crede că vâna haiduceşte pe la Humuleşti, când nu era în calea superiorilor), se repezi pe uşă afară şi o descărcă în pâcla cu ciori. Tocmai atunci păşea în ograda bisericii protopopul care, descoperind în Nembrodul cu halat pe diacon, zise uimit: ”-Dar bine, diacone, unde s-a mai văzut faţă bisericească umblând cu puşca? Creangă răspunse iar în stilul lui Nastratin: – D-apoi eu nu-s judan, cinstite părinte, să mă tem de puşcă”, arată George Călinescu în lucrarea sa despre Ion Creangă. ”Curierul de Iaşi”  a făcut publică întâmplarea, iar mitropolitul Calinic a ordonat o anchetă.

Ziarişti eram mai mulţi decât vânători. Curgeau primele interviuri: „…Strategia noastră este aceea de a speria colonia şi de a o determina să nu mai terorizeze oraşul şi să plece în afara lui. Trebuie să le şocăm pe ciori…” Cum poate fi şocat un instinct multisecular, asta nu prea ştiau purtătorii de arme.
După o oră de aşteptare, iată şi stolul; parcă în expectativă, prudent, se opreşte pe antenele de televiziune ale clădirilor nu prea îndepărtate de parc. Se opresc la sediul lui Laszlo Tokes, deasupra bisericii reformate.
-Ha-ha, se pare că au schimbat religia. Se duc la protestanți. Lasă, să-l binecuvânteze și pe pastor…
Antenele se clatină, totul este negru de atâtea ciori, croncănitul lor acoperind alte zgomote urbane. Dar domnul care vorbise de protestanți s-a bucurat degeaba. La oră fixă păsările şi-au luat zborul spre parc, spre…casă, spre catedrala ortodoxă.
Se filma în delir, blitzurile fulgerau. Bubuiturile sinistre ale armelor făceau victime în aer. Se prăvăleau peste noi zburătoarele.
Apoi, ca într-un film de groază, urmă AGRESIUNEA; ciorile se aruncară în jos, asupra noastră, croncănind, cu ciocuri precum cuţitele. Ne-am pus braţele pe ochi, unii se aruncară la pământ. Era ca în filmul PĂSĂRILE lui Hitchkock.
„Terminaţi!”, se auziră ţipete adresate vânătorilor. „Încetarea focului!”
Şi ne-am „cărat” de acolo, fiecare pe cont propriu, cu televiziuni cu tot. Oraşul era întors pe dos din cauza împuşcăturilor, crezând că s-a întors revoluţia…
De atunci ne-au devenit simpatice şi aceste brave şi zvelte zburătoare; vârstnicii, care dau pâine porumbeilor deobicei, au decis să vină şi în parcul central, împărţind din sărăcia lor şi ciorilor, acestor fiinţe care, probabil, din dragoste pentru oameni, vor să fie cât mai aproape de aceştia, împărtășindu-le chiar și credința, însoțindu-i spre slujbele din centru. Chiar în centrul circulat agresiv de maşini. Sunt convins că niciodată domnii cu arme nu vor mai atenta la vieţile bietelor fiinţe care, în necunoştinţă de cauză, continuă să ne iubească, să ne considere protectori…

Advertisements

Povestea porcului


(SCHIȚĂ DINTR-UN VOLUM DE PROZĂ SCURTĂ)

Când Nicolae Danciu Petniceanu m-a invitat la el, să-i fac macheta revistei unui cenaclu particular, stătea în grădină la o masă și răsfoia gazete. În mijlocul mesei trona o sticlă borțoasă, cu o pară în interior, care crescuse, de mică, într-o țuică de Almăj. „Hai, Lucică, hai la treabă. Că tot ai zis că mai stai în țară. Nu tragi un lichid dân ăsta, hrana zeilor? Nu, bine, știu că americanii nu beau, nu fumează și nu… Am o veste bună pentru tine…Măi, nevastă, ți-am zis să nu dai drumul la porci în grădină tocmai acum, că avem treabă, io șî Luci…Așa, încuie-i oleacă…Luci, să nu zici că nu poți, mâine sunt invitat la Geo Galetaru, ne duce cu mașina la Igriș. Să vii și tu, că ești priecen cu poetu`. E vorba de tăierea porcului la ei, pun pariu că n-ai mai asistat de mult la așa ceva, apoi mergem la Mureș, facem grătar pe o roată din aia de la discuit, cum n-a văzut America și ne cărăm cu ultimul pod plutitor din România. Să faci niște poze pentru ai tăi, să vadă și ei cum e. Dimineața vii la mine, ne ia de aici…”
Nu știu dacă știți, Geo este coleg de-al nostru.
A doua zi dimineața, am schimbat o sută de tramvaie, prin toată Timișoara, până la Danciu, sau să-i zic Nicu, acasă, mă așteptau deja, că întârziasem în trafic. Nu era Geo la volan, ci un neam de-al lui, cu toată familia. Era un fel de Aro, cam vechi, în care, pe lângă nenumăratele persoane ne-am înghesuit și noi doi. Trebuie spus că Nicu este foarte corpolent, să nu zic gras, că fac discriminare (îi ziceam, uneori, că-i „porcolent”…). Dar eram prea din cale-afară de băgați unul în altul, abia respiram, nu știu cui îi puțeau bascheții, și pe o vreme superbă am ajuns în locul necunoscut mie, numit Igriș. Nicu a coborât vesel în curte cu un „Bună ziua pentru voi, c-am venit aici și noi”. Ne-au întâmpinat gazdele, cam acre, care ședeau deja la o masă de scânduri negeluite, sub un umbrar de vie. Și gazdele erau multe, în față aveau niște farfurii unse, sleite și cu niște resturi care zburau mereu la pisici și câini. Se pare că ora prânzului trecuse pe aici și nu avea să se mai întoarcă.
Nicu a pus pe masă încă o uiagă cu tărie și o pară crescută în ea. Lumea se veseli brusc, lichidul magic se topi și acum vreo trei tineri se chinuiau să scoată fructul afară. Au reușit, har domnului, spărgând recipientul și sugând para până la dispariție.
Eram tot cu acel rucsac americănesc în spate, am scos aparatul foto, un Canon cumpărat din San Francisco și am pozat numeroasa asistență, apoi am ieșit, ca pretext, în stradă să fotografiez istoria. Geo, cam neplăcut impresionat de propriile rude, a ieșit și el să-mi explice. „În anul 1179 a fost înălțată aici mănăstirea călugărilor cistercieni benedictini, distrusă apoi de invazia tătară. Așa cum casele mândre, nemțești și ungurești au fost lăsate în paragină de actuala populație, după cum se vede…Mănăstirea de la Igriș a fost ctitorită de soția regelui Béla al III-lea al Ungariei, Ana de Chatillon (cosmopolită adunare), fiind întemeiată ca abație-filială a Mănăstirii Pontigny, a fost locuită inițial de călugări veniți, ai crede?, din Franța. Aici s-a aflat nucleul primei biblioteci propriu-zise de pe actualul teritoriu al României. Apoi călugării din Igriș au înființat propria lor abație-filială, mănăstirea Cârța, în apropiere de Sibiu. Nu știu dacă are legătură cu Badea Cârțan, tu i-ai spune „Cărțan”. În mănăstirea Igriș a fost înmormântată cea de-a doua soție a regelui Andrei al II-lea al Ungariei, Yolanda de Courtenay, fiică a împăratului latin al Constantinopolului, Pierre d’Auxerre.”
„Ești al naibii de bine informat, Geo. Hai să stăm în iarbă, că mi-e cam foame și am la mine ceva exotic. Așa, consideră că te-am invitat la un McDonalds. Uite, chifla asta de o jumătate de metru.”

De fapt, mi-am scos din bagaj sandviciul cu unt de arahide și avocado, îndesat cu sila de soția mea, dar care mi-a prins bine, ca prandiliu. Geo a zis că nu-i priește mâncarea americană, dar a gustat și el. Apoi am găsit, pe garduri, aguride, care-ți „strepezesc” dinții, da-s faine. M-am trezit cu Nicu, pe urmele noastre, prin sat. „Mă, Geo, ai tăi or tăiat porcu`și n-or făcut nici un fel de mezeluri, ca la noi, în Banat. Ei or vinit din Mehedinți, acolo la voi aveți două rânduri de dinți, ha-ha, și acolo când se taie animalu`, vine familia și neamurile și-l halesc pe loc. Ați băgat la butoi niște carne cu sare. Dacă am crezut că vom hali ceva grătare, astea s-ar putea să se întâmple mâine, la Mureș. Acu` hai acasă, să prindem un loc de culcare…”
Dar seara a fost mirifică. În afara celor ce, cu țuica lui Nicu în cap, deja dormeau prin odăile zidite de ugro-nemțimea sau franțujii de altă dată, care au emigrat în țara lor între timp, am fost la masa din curte câțiva dispuși să asculte poezii pe care Geo se apucase să ni le citească. Că doar nu era să vorbim despre Dragnea…Am primit niște jumări excelente și..„șorici”, cum le zic regățenii, tot excelente, care prind bine doar când ești crăpat de foame și în prag de răscoală de 1907. Tocmai în timpul lecturii, veniseră cu o mașină de ocazie și cei doi fii ai lui Geo. Știam că unul abia se eliberase din închisoare din cauza unor droguri. Cu care Geo nici nu vorbea. În acest caz, fiind deja mulți, gazdele binevoitoare m-au rugat să dorm împreună cu Nicu Danciu, pe coridor, în loc să ocup un pat în odaia de oaspeți. Am rămas ca la dentist, Nicu era prea mare și nu încăpeam amândoi pe năsălia din coridor. „Măi, n-aveți și voi prin pod vreun copârșeu? Mi-ar fi mai comod…”
Am cedat, în final. Noaptea era mirifică, sforăia toată lumea. Am ochit de mai multe ore cocina, care era acum fără locatar, cu acoperiș orizontal, de tablă. Cu puloverul din rucsac și bluza cu glugă, pentru serile cețoase din San Francisco, iarăși o grijă magistrală a soției mele, m-am tolănit, sub superbele stele de Igriș, pe tabla aia, dar cum sunt lung, îmi atârnau picioarele în afară. Picioarele astea au fost mereu un impediment în avion, când aveam scaunul pe interval, trebuind să mă repliez când veneau stewardesele cu cărucioarele să ne hrănească. M-am ghemuit cu acel rucsac sub cap. Nu știu dacă am dormit, sau cât. A doua zi lumea se agita la hârdăul cu apă de ploaie din ogradă, să-și dea pe ochi. Mi-am luat pastila de diazepam, ca să nu fac hipoglicemie, și am urcat în mașina ce ne ducea la Mureș. Locul era minunat, spațiu și arbori, pod plutitor. Puteai să-ți faci necesitățile în minunata natură a patriei, oriunde, fără să fii văzut, fără să-ți bată cineva-n ușă ca să termini mai repede.
Bărbații familiei pregăteau un foc și agățau deasupra un disc metalic dintr-o fostă mașină de discuit ogoare. „Discuiți, biscuiți?” Absolut uluitor, că pe discul acela se vor prăji niște resturi de porc.
Estimp m-am cărat la Mureș, să fac o baie, cu trupul meu personal, bronzat de soarele subtropical din California. Cum era duminică, igrișenii ieșiseră și ei la iarbă verde. N-am ales bine locul de baie, căci un ciopor de fete și femei veniseră pe malul înalt și se uitau curioase la persoana care îndrăznise să înfrunte curentul puternic al râului. Obișnuit cu Timișul, Mureșul mi s-a părut tulbure și periculos. Și acolo, mi s-a spus mai târziu, era locul de scăldat al sexului opus. Făceau uz de topless. Am ieșit afară rușinat și mi-am tras blugii tăiați pe la genunchi și cu franjuri „pră mine”. „Damele” se hlizeau a proasta.
Ai noștri deja puseră la fript ceva și se agitau. Așa că m-am grăbit. Crăpam de foame. În disc se făceau, cu greu, niște șorici cu grăsime. Carne – canci. „Io-s de vină, că m-am născut carnivor”, îmi reproșam. „Nu mânci cu pită?” mă întrebă Nicu. „Detest pita”, răspunsei. „S-or dus după bere, dar nu s-or mai întors.” „Lasă, Nicule, it`s fine…”„Fain pe naiba”, zise Nicu, deja troscăit de la țuica proprie. „ Se pare că ne vom întoarce cu o mașină de ocazie. A venit o mașină la podul plutitor. Ai văzut podul?”„Ba,”răspunsei. „Trag o fugă…” Se apropie și Geo să-mi explice, pe tonul lui de dascăl rural, de română: „Râul Mureş desparte Banatul de Timiş de judeţul Arad, dar şi Banatul de Crişana. Din Igriş se poate trece peste Mureş doar cu bacul. Sau compa, cum îi spun localnicii. Compa este ceva arhaic şi pitoresc, ultimul de acest fel care mai funcţionează. Podul ăsta este singura soluţie pentru a traversa râul pentru cei care vor să ajungă repede din zona Sânpetru, Periam, Igriş, Sânnicolaul Mare sau Cenad, până la Nădlac, la granița cu Ungaria. De exemplu, distanţa dintre Sânnicolaul Mare şi Nădlac este de aproximativ 10 kilometri, pe hartă, însă pe şosea trebuie să se ocolească aproape 100 de kilometri. Cam 50 de kilometri este între ele dacă se traversează prin Ungaria. Altă soluţie nu există. A existat un pod peste Mureş pe vremea Imperiului Austro-Ungar, însă acesta a fost aruncat în aer după primul Război Mondial. Să crape de ciudă dușmanul. Prostii de-ale noastre…”
Cu rucsacul în spate și fără mult protocol am plecat spre podul plutitor. Dincolo de ape se vedeau clădirile înalte ale unei ferme din Ungaria. Un Mercedes alb se pregătea să urce pe pod. L-am întrebat pe driver încotro se duce. „La băi, la Mako. E ceva de mers, dar tot e mai aproape decât prin Cenad.”
Traversarea Mureșului cu bacul era o noutate pentru mine, așa că n-am stat pe gânduri. Am scos un teanc de euro. Mașina avea doar doi pasageri. Și am trecut peste vreo trei frontiere, una a județuluiTimiș, alta a Aradului și cea a Ungariei. Obaie de Occident. La Mako am găsit un taxi dispus să mă arunce înapoi, în România, la Cenad. Noaptea, în gara unde s-a tăiat calea ferată ce ducea la unguri și a fost aruncat podul în aer. Am revăzut celebrul cap de linie, acolo unde românii au tăiat accesul  spre lumea largă. Nu mai conta la ce oră a venit o rablă de motor, târându-se incredibil de lent până la Timișoara, pe o linie șubrezită de cei o sută de ani de când n-a mai fost îngrijită de imperiali. Din nou acasă!