Printre ape…(Devenea deja plictisitor)


(Dintr-un proiect de roman, INUNDAȚIILE MELE)

…Peste cinci ani potopul revenise.
Acum lucram la revista Orizont și nu mai beneficiam de facilitățile unui reporter-radio.  Am cerut imperios redactorului-șef să plec, ca atunci, am luat trenul pe același traseu pe care-l cunoscusem cu ani în urmă, în 1970. Direcția – Săvârșin.
Vedeam din tren cum s-au ridicat în calea Mureșului niște diguri provizorii, de pământ, pentru ca în spatele lor să se recolteze grâul, contra cronometru. Am coborât în gară, aveam să mă întorc abia a doua zi, să „prind” momentul viiturii, așa că m-am dus la „cazare”. Administrația de partid se găsea într-o clădire lungă, înconjurată de un zid. Mi s-a spus că este „castelul”. Fostul palat regal. Mai trecusem pe acolo, dar în fuga mașinii, acum cinci ani. Când am dat de torentul peste care nu se putea trece și am făcut cale întoarsă.
După formalități, m-am instalat în cameră regală și am plecat să văd râul. Se anunța o creștere a debitului viiturii. De data asta se cunoștea ora la care vom avea un „vârf”.
Deocamdată venea noaptea, așa că am plecat să caut un birt. Era plin – stup. M-am înghesuit la o masă, trebuia să mănânc ceva.
„A, dânsul e castelanul nostru”, îmi zise o voce. Era un tovarăș de la administrație. „Să luăm și niște bere, tinere, că dimineața vom vedea pe dracul.”
I-am răspuns că am senzația unei capcane, dacă râul…
„E-n regulă, surâse el, am mai văzut acum un cincinal ceva asemănător.”
Da, dar atunci eu eram într-un elicopter, voiam să adaug, însă între timp veniseră berile.
Și am dormit bine în fostul palat regal, (care în zilele noastre s-a întors la destinația inițială), numai că m-am trezit pe la opt.
Am coborât în goană spre gară. „Ultimul tren a plecat spre Arad la cinci, domnu`, gara și toată linia ferată e sub apă. Și șoseaua e sub apă”.
Începuse ploaia, una din acele ploi putrede, calde, de vară suprasaturată de ape. Castelanul se afla în capcană. Încercau oamenii să ajungă cu tractoarele la niște case aflate deja sub apă. Linia ferată și drumul spre Lipova erau în imersiune. Mi s-a spus că e o porțiune scurtă de drum inundată. Scurtă, dar nu se putea trece. În dreapta era un deal. Nu eram decis ce să fac. Mașinile nu se încumetau pe un asemenea drum. Degeaba așteptam un camion mai zdravăn, care să se încumete…La marginea localității mai multe persoane așteptau, nu știu ce, că nu existau variante.
Cred că eu păream mai decis să acționez, căci o tânără m-a întrebat dacă vreau să plec în aval.
„Știți, soțul meu mă așteaptă cu un camion, la capătul acestei bălți și vrem să ajungem la Lipova. Mi-a dat un telefon din localitatea următoare și mă așteaptă. Cunosc bine drumul, am mai fost în situația asta și acum câțiva ani. Nu se poate altfel decât să urcăm pe deal, prin pădure…”
Era o șansă. Ceilalți priveau nehotărâți, unii aveau umbrele. Noi n-aveam. Și am plecat spre Lipova pe jos, erau vreo sută de kilometri până acolo. Dar neavând decât o șosea submersă, am urcat pe dealul din dreapta apelor.
„Vom fi în curând leoarcă”, spuse tânăra. „Dacă nu vă deranjează, ar fi cazul să renunțăm la țoale, pentru că se udă. Avem rucsacuri amândoi, după cum văd. Eu am pe mine un costum de baie.”
Nu era o idee rea. Aveam și eu așa ceva asupra mea, pregătit să merg și pe la ștrandul din Arad, o minunăție ce n-avea Timișoara. Nu era cazul să ne jenăm. Cu hainele în rucsac, mergeam, cu ploaia caldă șiroindu-ne pe corpuri, prin pădurea de pe deal, în paralel cu șoseaua, în speranța că vom întâlni curând ceva drum uscat. „Colega” de drumeție cunoștea o cărare, dar era plină de frunze moarte iar dedesubt lutul ud pe care lunecam mereu. Aveam numai noroi pe bascheți. Cu tot regretul, reportere, nu ți-ai luat de data asta cismele de cauciuc. Am discutat, așa, mergând, despre niște amintiri comune – inundația trecută și cum arătau Radna și Lipova atunci. Eram la câțiva metri deasupra carosabilului și printre copaci se vedeau apele tulburi, curgând cu destulă viteză. Doi tineri ciudați, singuri, doar în costume de baie, bronzați binișor la un început de primăvară în care norii aceștia gri încă nu se arătaseră, până într-o zi când începuse ploaia care dura de două săptămâni. Parcă ne cunoșteam de mult, debitând cu dezinvoltură despre viituri și defileul Mureșului care în aceste locuri se îngustează și forțează creșterea nivelului revărsării. La un moment dat ea a lunecat în jos și am reușit în ultima secundă să o prind de mână, însă rucsacul ei se rostogoli spre apă. Am sărit amândoi și am reușit să-l prindem. În același timp am văzut și camionul, la vreo cinci sute de metri. „Este EL”, se bucură doamna. „Și e pe uscat”. Ce a fost mai greu se isprăvise. Ne-am luat hainele pe noi și am coborât pe asfalt, scuturându-ne de noroi. Un tânăr în uniformă militară sări din cabină. „Dânsul e reporter, m-a însoțit, vine și el la Lipova”, explică ea. Un pic rezervat, soțul ne invită în cabină. „E bine să ne grăbim, s-ar putea ca apa să mai crească după ploaia asta”, zise el.
Șoseaua era pustie, așa că a demarat în viteză. După niște politețuri de ambele părți, am fost debarcat în Radna. Am luat-o pe jos alergând.
În fine, gara din Radna, ciudat de pustie. „Un bilet pentru Timișoara!” Cheferistul îmi surâse ciudat și-mi spuse să ascult cu atenție: nu se mai dădeau bilete pentru direcția asta, iar peste câteva secunde am auzit explozia. Terasamentul fusese aruncat în aer. Asta ar fi trebuit să se facă și acum cinci ani, pentru că de la Radna linia ferată o lua oblic spre Lipova-Timișoara, pe un terasament ca un dig, care stăvilea viitura și în fața acestui baraj apa creștea, inundând orașul Lipova. De data asta au avut mai multă minte și au lăsat o spărtură pe unde râul să curgă liber înspre Arad. Căci acum Aradul avea deja un dig de apărare, construit în cincinalul trecut.
Singura soluție pe care o aveam mai rămăsese trenul electric Radna-Arad.
„Luați-l, ăsta e ultimul. Radna va fi sub ape în jumătate de oră!”
M-am agățat de trenul care se și punea în mișcare. Istoricul tren imperial. Aveam poze și impresii destule pentru reportaj, așa că din gara Arad am luat alt tren, spre Timișoara. „Și cu asta am terminat cu condiția trimisului special în situații de calamitate. Era destul,” îmi spuneam.
N-a fost destul, căci am mai fost trimis și la Cenad, unde s-au semnalat infiltrații masive prin dig. Prin găurile de șobolan se strecurase apa, băltind pe suprafețe mari. Venise personal secretarul cu propaganda din Timiș, Ion Iliescu, să vegheze munca agricolă, căci se anunțase vizita oficială pe calea aerului. Șeful statului trebuia să apară cu elicopterul pe deasupra celor de pe câmp și nu trebuia oprită munca nici o clipă. Oamenii dădeau cu sapa cu o mână și mușcau dintr-o pită ținută cu cealaltă. În clădirea primăriei mișunau ștabi, trași la cravată, dădeau telefoane, aveau grijă ca toată suflarea din localitate să ofere un peisaj laborios, care „să dea bine” vizionat din elicopterul prezidențial cel nou, „Alouette”.
O a treia ieșire în acel an a fost la Dunăre, pentru un reportaj mai amplu, căci se aștepta ca fluviul să crească semnificativ, ceea ce, de data asta nu s-a mai întîmplat. M-am plimbat prin Orșova, am făcut plajă în apropierea apei, care era tulbure, dar nu prezenta nici un aspect spectaculos pentru mine.
Elicopterele nu mai erau puse la dispoziția reporterilor, era un ordin „de sus.” Cu puțin timp în urmă douăzeci și patru de temerari se înghesuiseră într-un biplan agricol, reușind să fugă din țară de pe aerodromul timișorean „Cioca.” De atunci tovarășii nu mai invitau reporteri, nici măcar pe cei de la televiziune, să zboare împreună cu ei prin zonele afectate de ape.
(Regret că nu pot să postez reportajul publicat atunci. N-am păstrat numărul de revistă în care a apărut, iar colecția Orizont a dispărut imediat după revoluție, din redacție. „Băieți iscusiți” au făcut totul ca să dispară eventualele materiale festiviste și ideologizate care ar fi putut constitui probe concrete că absolut toți redactorii revistei au fost nevoiți să scrie materiale în lumina minirevoluției culturale ceaușiste și în felul acesta, în noul regim unele persoane care aspirau către funcții importante ar fi putut fi considerate „compromise” și cu zero-șanse. Nu contau nici măcar acele dovezi care au atestat prezența unora la evenimente periculoase, care-i puteau costa viața. Glorioaselor reportaje din situații-limită li s-a pus pumnul în gură. Cine-și mai amintește, de pildă, de cartea minunată a lui Radu Theodoru „S.O.S., puhoaiele”, în care prodigiosul prozator, astăzi nonagenar, descrie evenimente și oameni, el însuși punându-și la dispoziție yachtul „Hai-hui” pentru salvarea sinistraților.

Advertisements

Nesimțirea


Cred că primul interviu l-am luat unui soldat care, numai în dres de baie se scufundase la trei metri sub apă pentru a pune saci care să astupe nu știu ce gură de canalizare, care avea joncțiune în Ungaria și băltea în nu știu ce localitate de acolo. Printre oamenii acelui șantier disperat mă plimbam cu microfonul deschis și descriam ce văd, fără notițe și texte. Într-una din seri mă întorceam frânt de oboseală de la transmisia prin cablu în care am deversat spre studio un reportaj de 40 de minute, nefonotecat, desigur, nu aveam unde să fac asta, orașul neavând studio de radio. Am intrat în restaurantul Astoriei să-mi iau cina și, spre surprinderea mea, acolo era plin de consumatori. În majoritate tineri, bățoși, eleganți, cu cravatele muiate în alcool. M-am plimbat printre mese, căutând un loc, uitându-mi lanterna de pe piept aprinsă. În timp ce orășenii lucrau zi și noapte pe dig, la lumina reflectoarelor, cei mai mulți în vârstă, în afara militarilor, mândria țării, tineretul de ambe sexe se distra. N-am să uit niciodată mutrele alea pline de ură, masculii teribili își acopereau ochii din cauza lanternei mele care îi sfida. Poate s-ar fi ridicat să-mi aplice niște pumni, dacă n-ar fi văzut în persoana mea un tănăr ca ei, cu cizmele pline de noroi, cu hanoracul leoarcă, harnașat cu rucsac și reportofon pe umăr, ținând în mâini microfonul și cablurile de conectare la rețea. M-am așezat la o masă liberă, cu lanterna aprinsă și tot localul se zgâia la mine, se făcuse liniște. Am stins lumina și hărmălaia a reînceput.
A doua zi, la ora deșteptării, am ieșit pe terasa ultimului etaj și…începuse cota maximă a viiturii, apa curgea printre saci. A fost ziua marii bătălii pentru Arad.

Viitura pe Crișuri


Calea ferată Radna-Timișoara

A doua zi urma un zbor în direcția Crișurilor, care se uniseră, părând o labă de gâscă. Locul de aterizare trebuia să fie în zona unei mari spărturi în digul Crișului Alb, mi se pare, de unde apa inunda localități întregi, inclusiv satul natal al secretarului județului Arad, Haș. Pe Criș navigau șalupe militare tractând șlepuri încărcate cu pietre necesare astupării spărturii. Veneau de la Chișineu-Criș contra curentului. Elicopterul ateriză pe digul îngust, mărginit de ape. Trebuia să se întoarcă pentru aprovizionare cu combustibil. Le-am spus că-i aștept pe dig, de unde se puteau face niște reportaje spectaculoase. Dar „vaca” nu mai venea și se apropia seara. Aproape de cascada spărturii venise și un ștab înfumurat, costumat exact ca șeful statului, cu bocanci și șapcă, dar și cu o mașină care nu mai avea pe unde să întoarcă, ploaia făcând să crească nivelul apei. Individul, venind la locul unde militarii dădeau cu lopata, m-a întrebat de ce nu lucrez și eu. I-am răspuns că munca mea e de altă natură și s-a supărat. La un moment dat o șalupă intrase din greșeală în șuvoiul spărturii și s-a răsturnat. Soldații s-au salvat înotând și au încercat să tragă de barcă, dar asta nu mai ieșea din apă. Atunci un ofițer, am reținut că era un ungur solid, mușcă dintr-o sticlă de șnaps, mult și bine, după care se înhămă la parâme și scoase singur barca/șalupa, spre entuziasmul tuturor. Militarii lucrau în două schimburi, zi și noapte, la lumina unor faruri cuplate la un generator. Soldații săpaseră un fel de bordeie în dig, le-au acoperit cu folie transparentă. Cei ce lucraseră noaptea dormeau acolo iar folia se acoperise cu aburul respirației lor.
Ultima șalupă a zilei descărcă și urma să se întoarcă la Chișineu. Am fost invitat la bord, împreună cu „sinistratul” activist, a cărui mașină rămăsese captivă. Fără să ne vorbim, am stat culcați pe spate pe fundul ambarcațiunii, la ordin, pentru că motoristul trebuia să manevreze reflectorul. Era întuneric, în dreapta și stânga urlau apele, se vedeau doar vârfurile sălcilor din spatele digurilor. Omul de la timonă nu era încântat de situație, ne puteam îneca oricând, la o manevră greșită. Nu știu câte zeci de kilometri am parcurs astfel. Lângă Chișineu era un fel de debarcader. Acolo îl aștepta o mașină pe activist. M-a luat și pe mine, m-am dus la poștă într-un oraș necunoscut și am cablat reportofonul. Pe cuvânt că nici un fel de cenzură nu a fost autorizată să fonotecheze benzile cu strictul autentic de pe teren. Doar în felul acesta au funcționat ajutoarele de la Crucea Roșie Internațională.
M-am dus la hotel. Dis de dimineață am fost trezit. Echipajul elicopterului mă aștepta pentru alte aventuri. Pilotul, moldoveanul Macovei, mi-a rămas prieten timp de patruzeci de zile, cât timp am stat în cizme în județul Arad.

Pâine din elicopter


Mureșul, între Săvârșin și Lipova, 7 km lățime

„Vaca”, așa cum era poreclită zburătoarea, era chiar fostul elicopter prezidențial, căptușit cu catifea roșie. Având acum, de puțină vreme, un „Alouette” nou, șeful statului nu mai avea nevoie de greoiul aparat. Înăuntru era OK, hublouri largi prin care aveam să fac poze. Zgomotul era însă înfiorător. Aparatul rula un pic la sol și se ridica. Pe cursul Mureșului am întâlnit mănăstirea Bodrog, cu oameni pe acoperiș. Cineva din echipaj le-a trimis în jos un scaun pe cablu, pentru recuperarea sinistraților. Un om a urcat în scaun, cu o sticlă în mână și a fost coborât pe uscat, mergând pe mai multe cărări. În loc de apă cei de pe acoperiș băuseră țuică. Ne-am întors după ei, însă ne-au făcut cu mâna semn să dispărem. Se distrau destul de bine, cu sticlele în mână. Avea să vină după ei un aparat mai spinten, de la aerodromul din Timișoara, bun de împrăștiat îngrășăminte. Cu un pilot tânăr, un adevărat aventurier, care a salvat de pe acoperișuri zeci de persoane. Noi ne-am îndreptat spre dezastrul de la Lipova, descris de mine în nenumărate reportaje pe care le duceam în fiecare seară la PTTR, unde reportofonul era cablat pe relația cu Timișoara, iar dimineața îmi ascultam la radio toate transmisiile…
La Lipova Mureșul trece printr-o strâmtoare care a ridicat nivelul apei. Zburând spre Săvârșin, dealurile se deschideau brusc și aveam să vedem apa revărsată peste întreaga lățime a câmpiei, pe șapte kilometri. Piloții își făceau semne îngrijorate. Dinspre amonte se apropia de noi un front noros. Trebuie să completez însemnările cu un fapt important. „Vaca” noastră era încărcată cu 800 de kilograme de pâine, pe care trebuia să le ducem la Alioș sau alt sat, care nu avea nici o legătură pe uscat cu alte localități, așadar nu se putea aproviziona. Brusc am intrat în curenți de aer care balansau elicopterul și, ceea ce era mai periculos, în jurul nostru fulgera puternic. Ni s-a spus nouă, „pasagerilor” din cockpitt să nu atingem fuselajul pentru a ne rezema, căci puteam fi curentați. Așa că trebuia să ne îngropăm în mormanul de pâini negre, rotunde. Era o poziție mai sigură, chiar comodă, cu tot balansul aparatului. Și mai puteam rupe din pâinea aceea care ni se părea gustoasă, în tunelurile pe care ni le amenajaserăm în hrana pe care o aștepta un sat întreg. După tentative de aterizare nereușite, riscând o împotmolire în iarba sub care pândea apa și nămolul, pilotul a găsit un deal solid. Locuitorii fugeau după noi, din loc în loc, apoi s-au strâns în fața aparatului, ploaia mai contenise, palele s-au oprit. Cu toții ne-am mobilizat pentru aruncarea pâinilor. Primar și milițieni păzeau zadarnic împărțirea hranei, căci oamenii prindeau pâinile din zbor și o luau la sănătoasa.

În presa din Canada


Statul “sanctuar ” si Donald Trump

 

Desigur, orasul sau chiar statul-sanctuar nu au o definitie oficială. Un aspect doar: poartă acest atribut municipalitătile unde autoritătile locale refuză cooperarea cu cele federale în actiunile împotriva imigrantilor ilegali, cărora le eliberează acte de identitate valabile pe plan local. Există si state-sanctuar. „Golden-State” a devenit un „Sanctuary-State”, cu comunităti ca Los Angeles, San Francisco etc. Nu stiu de unde a pornit această definire, e posibil să nu fie locală, căci si New York face parte din această categorie.

În urmă cu decenii California a fost un focar pentru miscarea anti-imigratie ilegală. In 1994, alegătorii au aprobat Proposition 187, care a fost menit să reducă serviciile publice pentru imigrantii ilegali. (Legea a fost ulterior declarată neconstitutională.). Mai multe schimbări politice si demografice recente au făcut California categoric mai primitoare pentru cei fără acte corespunzătoare.
În prezent mai mult de 400 de jurisdictii din întreaga tară au un fel de politică -“sanctuar” cu scopul de a proteja acest segment de populatie, inclusiv Los Angeles, Sacramento, San Francisco. La drept vorbind, există o interferentă firească între populatiile celor două tări, există si un interes al americanilor pentru forta de muncă mexicană, dispusă să presteze orice munci, pe o arsită care-i tine pe localnici în case, la aer conditionat. De aici si povestea cu oamenii având „spinările ude”, care construiesc case, tund gazonul, toaletează copacii, umblă prin soare cu suflantele pentru frunze etc. Iar localnicilor le pasă mai putin dacă lucrătorii mexicani au acte în regulă sau nu. Aici intervine rezistenta fată de noile reglementări ale presedintelui republican. California având culoarea albastru-democrat pe harta electorală.

 

Nu toată California este democrată. Nina D. este unul dintre sustinătorii lui Donald Trump. Femeia, care locuieste în San Diego spune: „sunt foarte dezamăgită de unii dintre prietenii mei, care s-au supărat că am plecat la Washington pentru a-l sustine pe Trump. A meritat victoria. Este un presedinte al tuturor americanilor, inclusiv al celor care nu l-au votat. El vorbeste altfel si nu apare în fata poporului citind propozitii mestesugite, ca ceilalti politicieni. Acest lucru mi se pare foarte bun. Sigur, Trump spune uneori lucruri pe care ar fi mai bine să nu le rostească. Însă cine nu face asta? Trump vorbeste precum toti oamenii.”

În privinta mediului mai există aici si păreri divergente Washingtonului. Dar trecutul a fost plin de nereusite, cum a fost povestea fabricilor de panouri solare. Ca si cum nu era de ajuns că acestea sunt prea scumpe pentru a scoate profit din electricitate, a mai apărut o problemă. Ele erau prea ieftine pentru a le aduce producătorilor profit din vânzare. Producătorii de panouri fotovoltaice din Europa si America mergeau la ora aceea pe pierdere, din cauza competitiei chinezesti pe o piată care nu prea exista…A fost si cauza vizitelor lui Obama la fabrica Solyndra din Fremont, San Francisco Bay Area. Ea s-a pus pe picioare inclusiv cu ajutorul unui împrumut guvernamental de jumătate de miliard de dolari, în 2009, când anunta că în 2-3 ani electricitatea din surse solare va fi mai ieftină decât cea produsă din cărbune. Obama a vizitat compania de mai multe ori si a dat-o ca exemplu pentru cele peste 1000 de „joburi verzi” create. Numai că Solyndra nu a mai fost rentabilă si si-a anuntat insolventa. Fabrica a trebuit să înapoieze banii guvernului, tocmai în timpul campaniei de realegere a lui Obama, pentru a fi folositi cu acest prilej. Trimisii din Washington scotoceau si pe la manageri acasă după bani…Unul din punctele tari ale presedintelui de atunci se dovedise a fi un fiasco. Obama a lăsat în urmă „un dezastru”, afirmă Trump.

Se pare că se taie finantarea federală pentru municipalitătile si statele asa-numite „sanctuare” pentru imigranti. În astfel de orase, de exemplu în San Francisco, oficialitătile locale, adesea democrate, refuză să coopereze cu cele federale în actiunile împotriva imigrantilor. Primarul din Los Angeles, Eric Garcetti a declarat reporterilor că nu crede că guvernul federal poate opri fondurile pentru Los Angeles.
“Ne simtim foarte puternici, acesta este un caz juridic clar”, a spus el. Presedintele Consiliului orasului, Herb Wesson a declarat reporterilor că “orasul va continua să opereze modul în care a făcut-o si până acum.”
California, un stat bogat, a trimis mai multi bani la Washington decât primeste înapoi. Conturile sale s-au umflat cu bani federali în timpul administratiei Obama (aminteam de cazul Solyndra). Dar situatia s-a schimbat. Mă duce problema asta cu gândul la felul în care procedează statul român centralizat, care încasează bani multi din provinciile mai bogate, ca judetul Timis, dar la Timisoara se întorc de acolo foarte putine fonduri. Si la noi nu e vorba de orase – sanctuar – care să reziste unor legi nepermisive pentru vreo migratie ilegală…
“Ar putea avea un impact extraordinar – probabil, nici un stat nu este sub zodia unui risc asemănător Californiei”, A spus Rep Adam B. Schiff, din Burbank, un democrat, desigur, vorbind despre dolarii federali care ar putea lipsi în investitiile din California, dacă Trump va promulga politicile preferate. „Este o încercare de a recompensa statele care sunt cu el si de a pedepsi statele care nu sunt cu el. ”

Frauda electorală e si ea pe agenda prezidentială. În această privintă Trump are si o tintă clară: California. Migrantii au fost de partea doamnei Clinton aici. Trump crede că a pierdut votul popular din cauza a 3 sau 5 milioane de “imigranti ilegali” care au votat. “Voi cere o investigatie majoră în chestia FRAUDELOR ELECTORALE, inclusiv cele înregistrate la vot în două state, unde au fost înregistrati si cei care sunt morti.”

San Francisco, (orasul meu preferat, dimpreună cu Toronto) este pe cale să simtă greul presedintiei lui Donald Trump. Aici este un sanctuar care protejează imigrantii fără acte, dar în acelasi timp respectă legea. Acest oras este printre sutele din intreaga tară si 40 din California, cu reglementări care cooperează cu autoritătile de imigrare federale. Un oras cuminte, cu cel mai mare ChinaTown din SUA. Detaliile si termenele limită pentru finalizarea noilor politici rămân tulburi, dar intentia Casei Albe este de necontestat. Sunt voci ce se hazardează opinând: cruciada lui Trump împotriva miscării orasului sanctuar este o luptă ce nu se poate câstiga. Orase din întreaga tară au adoptat politici în conditii de sigurantă pentru a proteja imigrantii care respectă legea, care au prins rădăcini si vieti stabile în ciuda legilor restrictive si întâmplătoare ale acestei tări.
Trump amenintă să taie bani federali, desi suma si calendarul nu sunt clare. A lua drept tintă o listă de orase mari si mici, care include Los Angeles si Chicago, nu doar un bastion liberal precum San Francisco este un pic hazardat. Orasele care găzduiesc această populatie trebuie să fie ferme în protejarea ei ca o chestiune umanitară.

Primarul „muni”, al municipiului San Francisco, Ed Lee (chinez, desigur, nativ în SUA, Ed Li, n.n.) a declarat că în „City” nu va permite locuitorilor săi imigranti “să trăiască în frică” .”Sunt astăzi aici pentru a spune că suntem încă un oras sanctuar”, a declarat Lee la o conferintă de presă în City Hall (primăria) după ce Trump a semnat ordine executive la Casa Albă. “Suntem alături de orasul nostru sanctuar pentru că vrem ca toată lumea să se simtă în sigurantă si să utilizeze serviciile pe care le merită, inclusiv educatia si asistenta medicală. Este obligatia mea de a păstra orasul nostru unit, păstrati-l puternic. ”
Politica „sanctuarului” din San Francisco este cea mai puternică din tară, limitând cooperarea în domeniul aplicării legii locale cu agentii de imigrare federali. În timp ce Trump a scos în evidentă orasul pentru a-l critica, toate county si orasele mai mari din zona Bay Area oferă o anumită protectie a imigrantilor în tară fără autorizatie. Expertii legali au spus că se asteaptă procese cu presedintia.

Un reportaj apărut în New York Times arată, nu cu o oarecare răutate, as zice, fata stranie a unei metropole americane din care copiii lipsesc aproape cu desăvârsire: San Francisco. La o populatie de 865.000, cosmopolitul oras californian „are acelasi număr de copii si de câini de apartament: cam 120.000. Cauzele care au dus la asta ar fi faptul că orasul este “structural ostil familiilor”, după cum îl descrie un miliardar din IT, apoi costuri prohibitive cu locuinta, proiectele imobiliare cu apartamente mici, sistemul scolar de calitate îndoielnică, dar si numărul mare de cupluri gay…Numai chestii răutăcioase. În zona în care eu, cetătean român îmi duceam nepotul la plimbare erau foarte multi copii însotiti, majoritatea de etnie chineză, juca fotbal un grup de portorocani. În orăselul cochet Los Gatos, din acelasi areal cu San Francisco, tocmai m-am nimerit la ora la care ieseau copiii din scoli, trecând printr-un parc mirific, o ceată de blonzi cu părul mare. Autobuzele scolare galbene aduc copiii de la proprietătile izolate, situate în pădurea imensă din Peninsula, brăzdată de colinele Cordiliera Pacifica, între ocean si golful interior. Peste tot rezervatii cu jocuri pentru copii, din cele mai interesante. Se pare că ei, cei mici, interactionează mult mai fără prejudecăti rasiale decât adultii. În lumea lor nu intră politica. Adevăratul sanctuar este tocmai această lume, a copiilor.

Erwin Lucian Bureriu

Despre SUA în presa americană


(Apărut în GÂNDACUL DE COLORADO)

SAN FRANCISCO deține recordul celei mai active vieți culturale, după New York și e pe primul loc în State în privința numărului muzeelor. Acest din urmă „prim loc” este o informație generală, n-aș putea să spun dacă e vorba doar de CITY sau de întreaga S.F. Bay Area, cea mai întinsă zonă populată din lume.  S.F. MoMa, cel mai larg spațiu de expunere pentru arta modern din SUA, 16.000 de metri pătrați. A fost fondat în 1935 iar faima sa se datora inițial jeans-ilor „Levi-Strauss” și lucrărilor foviste ale lui Henri Matisse. Muzeul SFMoMa s-a deschis în clădirea dedicată veteranilor de război din centrul civic. Michael Stein, un industriaș din San Francisco l-a cunoscut în Franța pe Henri Matisse, cumpărând multe dintre lucrările sale. După ce naziștii au preluat puterea, familia Stein s-a reîntors în California împreuna cu pretioasa lor colecție. Din păcate, copiii industriașului au pierdut la cursele de cai toată averea, astfel că au fost nevoiți să vândă lucrările Matisse lui Levi-Strauss, care le-a donat mai târziu Muzeului, „în onoarea familiei Stein, care l-a adus pe Matisse la San Francisco”.
În 1988 municipalitatea a decis ca arhitectul elvetian Mario Botta să construiască o clădire complet nouă pentru Muzeu în downtown, o „sculptura arhitecturală” cubistă, de 90 de milioane de dolari. Într-o îmbinare stilistică perfectă, arhitectul norvegian Snøhetta i-a suprapus destul de recent fațadei o suprafață albă, vălurită parcă de briza oceanului. Absolut spectaculos!

Interioarele imense, cu un parchet foarte deschis la culoare și o iluminație reflectată parcă de mirificul oraș alb, găzduiesc lucrările lui Ellsworth Kelly, emblematic pictor și sculptor al Americii moderne; Centrul Pritzker este cea mai mare expoziție foto din State. Spectaculoase fotografiile reprezentând San Francisco pozat dintr-un submarin sau orașul incendiat la cutremurul din 1906 văzut cu un aparat montat pe un zmeu și ridicat de fotograf la 600 metri înălțime…
Apoi pop art-ul unor Andy Warhol sau Roy Lichtenstein. Colecționarii bogați au dotat SFMoMa cu lucrări de Francis Bacon, Alberto Giacometti, Yves Klein. Un senzațional spațiu pentru spectacole… Aici se află statuia lui Jeff Koons, „Michael Jackson și Bubbles”, o parodie în porțelan auriu.
Lucrările moderne timpurii constituie nucleul tare al muzeului cu, desigur, Matisse, apoi Picasso, Braque, Marc și expressionism belgian din care nu putea lipsi Magritte, dar și modernismul american postbelic. SFMoMA i-a facut celebri pe expresionistii Clyfford Still, Jackson Pollock, Mark Rothko si Robert Motherwell care au avut aici primele lor expoziții.

 

ERWIN LUCIAN BURERIU