Reporter în războiul iugoslav


( Articolul meu – apărut în presa particulară )

S-a dezinformat mult în acest război. Nu se știa nimic despre faptele sârbilor, de masacrul de la Srebrenica, de bombardarea isterică a Dubrovnicului, zadarnic protejat de UNESCO, de ștergerea de pe fața pământului a unor orașe croate ca Vukovar? Toată opoziția președintelui Constantinescu deplângea soarta atacatorului, nicidecum pe cea a victimei. Cred că erau bine plătiți corespondenții de la Cotidianul și Antena3. Eu am fost acolo pe banii mei, scurt timp și de pe acoperișul hotelului Slavia, în mijlocul orașului luminat ca ziua am văzut bombardamentele chirurgicale ale aliaților. Eu aveam niște rude acolo, patru hectare de pământ în Iugoslavia, la Becicherecul Mare austro-ungar, moștenire care nu mi s-a restituit pentru că nu există legi în acest sens. Beogradul era foarte bine aprovizionat, dar e un oraș urât, primit de la nu știu ce rege maghiar, ca să aibă și cneazul Dușan o capitală. Lângă catedrala supranumită de noi „San Gerovitalo” făceau românii bisnis cu Gerovital, eu la fel, și cu banii îmi cumpăram primele cămăși de nylon, în România nefiind încă așa ceva. Ulterior au dat năvală sârbii la Timișoara să cumpere de toate. Eram la frontiera Stamora-Moravița pentru un reportaj, la vremea inundațiilor din `70 și chestionam impresiile turiștilor. Un sârb mi-a urlat în microfon că-i place Rumunia, că „salama coșta mala”. Nesimțire de mahala. Mai știam și ceva istorie, așa că nu mă convingeau reporterii speciali din regat când îi jeluiau pe sârbi.
„Admir verticalitatea unui popor unic, într-o Europă oblică, strâmbă, curbată de vasalitate…” scria jalnicul reporter, de fapt graficianul Eugen Mihăiescu. Prost informat. Da, sârbii sunt un popor unic, căci

Statuie pentru Gavrilo Princip. Sârbii ne demonstrează că principiile lor au rămas aceleași

ei nu sunt primiți în UE.
Între pagubele colaterale ale NATO în bombingul asupra Belgradului miloșevician a fost și atingerea ambasadei Chinei. Teoria conspirației ne spune că lucrurile n-ar fi fost o pură întâmplare. Presa americană făcea mare tapaj vizavi de Clinton și Lewinski. În bunkerele din Belgrad și la ordinul soților Miloșevici, antiamericanismul serb turna un film satiric, o parodie pornografică după cum și-au închipuit realizatorii că s-au petrecut evenimentele din Biroul Oval. Pelicula nu a rulat la vreun cămin cultural, ci a fost difuzată pe toată planeta, la inițiativa doamnei Miloșevici, proprietara studioului, prin intermediul unui satelit chinezesc de telecomunicații. A doua zi, ce să vezi, dintr-o regretabilă eroare o bombă atingea ambasada chineză din Belgrad. N-or fi fost chinezii chiar panslaviști, dar și-au dat seama că unele prestări de servicii contra cost pot să coste. E drept că și clădirea televiziunii miloșeviciene a fost atacată. Și a picat StudioB.
M-am declarat reporter de război pentru câteva din publicațiile provinciei noastre din acei ani și mai ales pentru un distins ziar de satiră al lui Dinu Barbu, „Copita”, plin de pamflete.
Sub semnul mâniei pigmentată tot cu ceva pornografie s-a desfășurat și la Timișoara o manifestație a școlarilor liceului sârbesc din localitate, îndreptată împotriva NATO, a lui Bill Clinton personal, cu pancarte pe care scriau slavonește niște texte de-o indecență imposibil de reprodus. Sub președinția domnului Constantinescu, se poate considera că demonstrația juvenilă, la a cărei pregătire își adusese contribuția și PRM-ul local era și anti-românească din moment ce s-a strigat KURAȚ ROMANIA! Venise la manifestație și colonelul de securitate Andrei Indrei, care se ocupase ani buni de scriitori. Nu mi-a tradus nimeni lozinca afișată în kirilice și cred că e intraductibilă…Școlarii nu au rezolvat problema bombardamentelor asupra unei Iugoslavii cuprinsă de dezmățurile carnagiului.
Sârbii de la Peciul Nou, de lângă Timișoara au vrut să facă o demonstrație pe aeroportul internațional, de unde credeau că decolează avioanele NATO care bombardează Iugoslavia. Voiau să se culce pe pistele de beton. Însă au renunțat din motive raționale. Aveau de strâns recolta de sfeclă de zahăr. O treabă de gospodar înțelept.
Cetățenii cartierului Fratelia mi s-au plâns că ploile acide, datorate uraniului sărăcit din bombele NATO au făcut să ruginească frunzele castanilor. M-am deplasat acolo și am recoltat niște frunze, pe care le-am dus la laborator. După analize mi s-a spus că vegetația arboricolă urbană nu a mai fost de multă vreme tratată cu nu știu ce substanțe costisitoare, cu care se tratase până acum, așa că a căzut pradă dăunătorilor. Nici pomeneală de ploi acide. Sau de uraniu sărăcit. Erau timișoreni care pretindeau că și auziseră bombardamentul de la Pancevo. Poate, la televizor…
Dinu Barbu, dorector al ziarului Copita, cu care colaboram, m-a rugat să fac un reportaj la Băile Călacea unde, se pare că au fost găzduiți câțiva imigranți albanezi. În cercurile intelectualilor timișoreni albanezii erau, firește, mai simpatizați decât agresorii sârbi, iar eu eram în barca lor. Am primit un fotoreporter și mașină pentru deplasare. La fața locului am aflat cu stupoare că albanezii au fost duși la altă stațiune, la Călacea, în proximitatea Timișoarei fiind cazați…dezertorii sârbi. Tradiționalii bișnițari care cumpărau din Timișoara tot ce găseau, adeseori vânzătorii ascundeau mărfurile de cumpărătorii români ca să le vândă cu suprapreț iugoslavilor…Fie, un interviu se poate lua și unui dezertor sârb.
„Momentan sunt plecați în oraș, mi-a spus un tânăr dezertor român din Banatul Sârbesc. Sunt câteva familii din Belgrad care fac și acuma ceea ce au făcut pe vremuri, adică niște bisnis. Vând și cumpără. Printre ei e și un dentist. Pare a fi un fel de șef al lor. Au plecat pentru a nu fi înrolați în armata federală. Dar puteți să-i așteptați, la ora 12 fix se vor întoarce pentru masa de prânz…”
Permisiv președintele Constantinescu. A dat voie avioanelor NATO să survoleze această parte vestică a țării, de fapt avioanele nu veneau la sol, ci făceau un viraj pe undeva, în apropierea frontierei, venind din Italia. Nu la asta aș vrea să mă refer. El a permis și sârbilor și albanezilor să plece din Iugoslavia înspre România, la adăpost…
Iată că vine și ora mesei, iar detașamentul de imigranți se apropie de stațiune, harnașat cu felurite cumpărături din Timișoara. Fotoreporterul meu a urcat pe un acoperiș ca să-i poată surprinde pe toți. Din păcate pozele au ieșit ca naiba, din cauza umbrei. Văzând fotograful și aflând de la românul cu care veniseră că vreau să le iau un interviu, „dentistul” mi-a arătat pumnul, spunând pe limba lui că-mi poate scoate niște dinți, a pronunțat lozinca, deja celebră, „Kuraț Rumunija!” și s-a cărat în sala de mese, unde își va umple burta cu mâncărurile plătite din buzunarul contribuabililor români. Reportajul mi-a apărut, în Copita, servind dentistului o copită, pentru că am trimis publicația și în țara vecină, ceea ce a făcut pe compatrioții mei sârbi timișoreni să mă deteste multă vreme.

După WWII, Tito mai dorea şi o schimbare a frontierei româno-iugoslave, astfel ca Iugoslavia să înglobeze Reşiţa, “importantă pentru noi, cu fabricile de oţel şi fier”. Din Grecia mai dorea Macedonia şi Salonicul. Ca atare, Stalin s-a opus în totalitate acestui proiect: „ veți avea de luptat cu lumea întreagă, o astfel de situație e absurdă.”
Când au aflat de masacrul de la Srebrenica, săvârșit în perioada în care trupele ONU olandeze se găseau în zonă, întreg guvernul olandez a demisionat. Sultanul Erdogan, bârfindu-i pe olandezi, a tras o minciună, cum că occidentalii poartă vina pentru ceea ce au făcut sârbii…
Mai există și alți isteți. Iată-l pe fiul poetului Baconski, în postura de a pune bețe în roate Croației în demersul noului stat de a adera la Uniunea Europeană: „Daca MCV va fi folosit nu atat ca mijloc de cooperare, ci mai curand ca pretext de presiune in alte domenii, nu avem de ce sa-l mai mentinem. Haideti sa privim la situatia Croatiei. Noi sustinem orice extindere a Uniunii Europene in Balcanii de Vest. Dar nu putem accepta ca aceasta sa se faca fara MCV, in conditiile in care, in cazul nostru, se mentine MCV.” Avertismentul lui Teodor Baconschi legat de un posibil veto la aderarea Croatiei vine in contextul in care Germania, unul dintre cei mai importanti sustinatori ai aderarii Croatiei la UE – a anuntat oficial, prin vocea ministrului de Interne, că vrea să amâne intrarea Romaniei in Spatiul Schengen.
Simultan cu aniversarea NATO s-a instituit la Belgrad comemorarea bombardamentelor forțelor aliate conduse de președintele Bill Clinton. În timp ce în spațiul fostei Iugoslavii se agitau lozinci naționaliste, contextul   a provocat și comentarii nepotrivite despre eventuale similitudini ale situației din Balcani cu cele ale retrocedării Crimeii către Rusia. Rusia se întreabă cum a fost posibil un bombardament NATO în plin centru al Europei, eveniment unic după 1941 și comparat cu atacarea Belgradului de către trupele Wehrmachtului. Ca și cum n-am ști ce s-a întâmplat cu desprinderea în forță a națiunilor federației balcanice, cu masacrul, unic și el pentru Europa postbelică. Dinspre Est se încearcă, parcă scoasă din context, diabolizarea pactului Nord-Atlantic.
Serbia plânge după așa-zisul „leagăn al sârbimii” care ar fi Kosovo. DAR PRIMII LOCUITORI DIN KOSOVO AU FOST TRACO-ILIRII, STRĂMOȘII ACESTORA ȘI DINTOTDEAUNA PE ACEST PĂMÂNT. Slavii au venit în secolul VI și au cerut pământ și apă. Ei erau și sunt susținuți de panslavismul rusesc care a dărâmat Europa în 1914. Lumea în general recunoaște statalitatea kosovară. România lui Băsescu n-o recunoștea. Acum România lui Iohannis ce mai așteaptă?
Pe durata bombardamentului românii le-au acordat azil albanezilor din Iugoslavia lui Miloșevici, președintele Constantinescu a fost de acord, prin consult popular, cu avioanele americane și acțiunea în forță a NATO de pe teritoriul României. Drept sancțiune sârbească, vecinii au lăsat țevile sparte ale combinatului Pancevo să polueze grav Dunărea, cu scurgeri otrăvitoare. Astăzi Serbia duce dorul Uniunii Europene și ar fi dispusă s-o lase mai moale cu kosovarii. Dar nu și reprezentanții României, care nici azi nu are păreri. Nu de mult eram și împotriva aderării Croației catolice la UE. Nici acum nu se recunoaște la noi statalitatea Kosovo. Mai e Băsescu la Cotroceni? El a fost cu ideea imbecilă, fără să testeze părerea națiunii.
Propaganda rusă spune că în Iugoslavia nimic nu a fost întâmplător. A fost o operaţiune planificată pentru distrugerea unui stat multietnic şi interconfesional cu scopul perfecţionării tehnicilor corespunzătoare…” DISTRUGEREA STATULUI MULTIETNIC ȘI INTERCONFESIONAL a săvârșit-o Iugoslavia însăși, mai bine-zis naționalismul sârb al criminalului de război Miloșevici, cu acoliții lui.
Iugoslavia este statul artificial, rod al demersului SUA, care a dat, poate fără să vrea, panslavismului ceea ce își dorea. Pentru ce ar fi venit Clinton să clintească din loc unul din imperiile create tocmai prin voința Occidentului? O pace injustă a slobozit fascismul și comunismul, creând și Iugoslavia. În 1999 tot Occidentul a sancționat tocmai tendința destrămării creației lui.
„Agresiunea NATO împotriva Iugoslaviei în penultimul an al secolului al XX-lea a devenit unul din actele finale ale campaniei de mulţi ani a Occidentului împotriva acestui stat balcanic puternic. Bombele şi rachetele care cădeau noaptea asupra Belgradului, Priştinei şi altor oraşe sârbe au încheiat formarea noii hărţi a Europei de Est”, a oftat cretinește un expert rus, Aleksandr Bovdunov. „Era creat un focar de tensiune care împiedica Iugoslavia să se evidenţieze în calitate de centru geopolitic independent, iar în al doilea rând, erau suprimate şi distruse forţele care puteau deveni un aliat al lumii ruse. În primul rând Serbia şi sârbii. Nu întâmplător, în acest conflict SUA şi Europa care se afla sub controlul lor i-au susţinut mai întâi pe croaţi, iar apoi au adoptat decizia privind distrugerea statului sârb, reducerea la maximum a influenţei lui în Balcani pe calea începerii conflictului din jurul Kosovo”.
Nu putem fi de acord. Nu bombele au reconfigurat frontierele spațiului ex iugoslav, ci tendința centrifugă, spre libertate a popoarelor dominate de conducerea centralizată a Belgradului. Cât despre centrul geopolitic aliat al lumii ruse, de fapt o Serbie mare, este de notorietate, după constituirea federației dipă Primul Război Mondial, continuarea acțiunilor lui Tito în vederea extinderii teritoriului.
În 1945 Petre Groza și cu fiul său au fost la Pancevo să-i roage, da, să-i roage pe barbarii sârbi să plece din Jimbolia și să ne lase Banatul timișean. Au avut succes, că era și Stalin de acord.
În 1989 consulul Atanațkovic făcea naveta între răsculații timișorani și Beograd. În golul de putere, c-o armată retrasă în cazărmi se încerca o eventuală trecere a Banatului la Iugoslavia…
Broşura „Titoiştii…” care apărea în 1953 la Bucureşti se ocupă de scenariul ocupării Banatului: „Semnalul acestei acţiuni trebuia să-l dea Congresul Frontului Antifascist Slav, convocat la Timişoara pentru ziua de 9 mai 1945. O delegaţie compusă din spioni titoişti şi condusă de Duşan Iovanovici a plecat în preajma congresului la Novi Sad pentru a primi ultimele dispoziţii din partea centrului de spionaj din acel oraş. Agenţii titoişti n-au putut însă înşela vigilenţa poporului nostru muncitor: congresul a fost interzis. Ca urmare, O.Z.N.A. a dat dispoziţie agenţilor săi din Românie de a acţiona pentru dizolvarea Frontului şi de a-şi continua activitatea lor criminală în cadrul Uniunii Culturale Democratice Slave. Pentru a acoperi intenţiile guvernului titoist, generalul iugoslav Bodijar Maslarici, care venise la Timişoara pentru a asista la acel congres a cerut unora dintre conducătorii F.A.S. să se comporte ca şi cum acţiunea pentru anexarea Banatului ar fi fost iniţiată de Front, iar nu de Iugoslavia, frontiştii urmând să ia asupra lor întreaga vină pentru ca să nu fie învinovăţiţi iugoslavii. Eşecul acestei acţiuni mârşave pusă la cale de Iuda Tito l-a făcut pe acesta să-şi amâne planurile.”
RUSIA nu mai importă alimente din Europa, excepție făcând produsele oferite de SERBIA. Această țară care cochetează cu intrarea în Uniunea Europeană, deocamdată își reia traseul panslavist. Televiziunea ROSSIA 24 a prezentat un reportaj despre fabrica sârbească de lactate, evidențiind un produs al cărui nume a fost preluat de la păstorii aromâni și vlahi, SRPSKA BRÂNZA. Brandul brânzei, cuvânt mai vechi decât populațiile slave din zonă, pare să provină de la populațiile care au precedat, nu numai venirea slavilor, dar și cea a romanilor în zonă. Așa ajunge brânza românească în Rusia, pe filieră sârbă.
Pentru a se răzbuna pe români și pe Europa în general, sârbii ne trimit grupuri de imigranți sirieni ilegali.
Endlich: „De data acesta însă s-ar putea să piardă tot și să treacă alți 100 de ani pentru a redeveni România…Semnat, Eugen Mihăescu, Membru de(z)Onoare al Academiei Române.” Salutul nostru este SĂNĂTATE!, maestre. Este în stil legionar, probabil știți acest lucru.

Advertisements

Dumitru MICU și „afectivitățile” mele


Editura pentru literatură tipărea, în anii șaptezeci, colecția Luceafărul. Generația noastră a debutat în această colecție, pe care statul socialist a avut grijă să o demonteze cât mai repede, întrucât șaptezeciștii s-au distanțat de proletcultism, și chiar de șaizeciști (această generație de trecere spre o literatură modernă și neangrenată politic). Tocmai fuseseră incluși în manuale, mă refer la șaizeciști, între care cel mai important e Nichita Stănescu. Apariția șaptezeciștilor, care nu mai scriau versuri gen „și cărămoda trupului mi-o pun/La ridicarea lumii comuniste”. Urma să fie scoși din manuale? Nu cred. Dar nu știu ce a fost în capul șaizeciștilor care nu ne suportau, eram deja în vremea hipioților, a generației „beat”, aliniați la modernismul occidental. Apariția optzeciștilor a fost un bun pretext de ignorare a șaptezeciștilor, care s-au cam decimat datorită vârstei. Au apărut „postmodernii”, post-revoluționarii, au cucerit revistele Uniunii Scriitorilor, au luat premii, burse, tot caimacul sărăciei românești. S-au umplut de titluri universitare de doi bani. Am fost și noi „la modă” niște ani, dar succesul a fost scurt…

Autorii de dicționare au citit din presă ceea ce s-a scris despre cărțile noastre din Luceafărul. Doar nu era să se obosească citind ceea ce a fost deja citit, într-o librărie de București, stând în picioare cu cărțuliile ce apăreau zilnic. Ca să nu le cumpere, criticii le citeau pe diagonală, pe loc și încropeau câte o cronichetă. A fost cazul și volumului meu de debut.

O cronichetă semnată de Dumitru Micu îmi marca existența în GAZETA LITERARĂ nr 1VII din 1968.
„Multă reflexivitate, tradusă în comentariu, în discurs e și în „Afectivități conștiente” de Lucian Bureriu, o reflexivitate ce nu strangulează lirismul, ca adesea în volumul lui Grișa Gherghei, dar îl diluează pînă la absorbție. Declarativ, poetul se pronunță pentru firesc, pentru ingenuitate, adoră starea de copilărie, „stîngăcia” (v. Copilul și umbra), în numele cărora sfidează pe Adrian Leverkuehn, însă, practic, cedează livrescului, artificiului, calofiliei și mai ales abstractului. (chestiile astea, în socialism erau un mare păcat, nu-i așa? N.n.). O mai susținută mișcare lirică am avut sentimentul a descoperi în Mioritism, Acvariu, Corrida, adică în poemele mai obiective, mai puțin verbioase, dar și în unele monologuri intime, în special în Pierrot lunatecul, profesie de credință funambulescă: „Ia-mă, iubito, de mînă și du-mă tandru,/Să ne unim în subteranele Olimpului./Eu sînt insigna neagră a acoperișului țuguiat, germanic,/Preotul rugilor pietrificate pe navele catedralelor,/Gavroche tropotind peste mansardele studenților, /Coleopter al acoperișurilor plate, fără istorie…”

E. L. Bureriu despre criticul MARIAN POPA și dicționarul său discutabil


Acum vorbesc eu despre un critic literar. Urmează și alții la rând…

DICȚIONARUL LITERATURII ROMÂNE DE AZI PE MÂINE. Marian Popa ar putea să-i facă pe necunoscători să creadă că am dus o viaţă normală, că am publicat cu toţii tot ce am scris. Tragic este că spaţiul tipografic, drămuit cu zgârcenie de patria-mumă, s-a dat unora mai mult, altora mai puţin şi doar pe anumite criterii.
Textele, pretextele şi contextele au fost teste de calitate umană. Cam proastă, dar asta e, criticul ne consolează cu un surâs caustic: sunt “…experienţe care lipsesc literaturilor franceză, britanică sau americană, cu care a contribuit la îmbogăţirea tezaurului mondial, scutind pe alţii de pionieratul unor experienţe în această direcţie sau sugerându-le ce merită a fi repetat şi, la o adică, perfecţionat”. Cinic și răutăcios este aici și nu numai aici Marian Popa.  Au cam avut parte, cei din teritoriu, din partea capitalei de zeflemea başibuzucă mereu şi mereu, nu numai acum.
Sigur, e mai de senzaţie ceea ce se întâmpla în provincialul Bucureşti: Nina Cassian avea 1000 de amanţi, pe mulţi i-a propulsat în „foncţii de respondere” ; Preda moare asasinat de propria sa vomă, dacă nu şi de securişti…Poate că oricare dintre noi ar fi avut o altă evoluţie dacă ar fi locuit în capitală. Dependenţa de Centru a fost principala preocupare a României, după modificarea frontierelor în stil wilsonian. De atunci spaţiile spirituale, altele decât acela al aşa-zisului românism de bază şi de pază, s-au reorientat spre polul naţionalului şi unitarului. Şi acum, pentru a răspunde cumva acuzelor de oportunism pe care ni le tot face, pe bună dreptate, domnul Popa, o să repetăm că nu din Banat a căzut pe capul ţării românismul (în exces de zel) şi comunismul, ci mai din estul teritoriului, tovarăşi. „Nu ne mai amintim de o mulţime de lucruri(…) faptul că Banatul a fost (cucerit şi) rupt în două(…), că zone importante au început brusc să depindă de Bucureşti…” (alt critic, de data asta din generația mea, colegul C.Ungureanu, “Orizont”, oct. 2000). Domnul Popa a mai alcătuit (alkotmany) dicţionare. Mai bine că le-a făcut incomplete, decât “completate” astfel: autorul “…n-a putut parcurge toate cărţile apărute: a apelat de aceea la lecturile de bunăcredinţă ale altora”. Care lecturi de bunăcredinţă vă urez şi vouă: acum treizeci şi trei de ani Dumitru Micu scria despre volumul meu de debut o cronichetă în “Gazeta literară”. Impresiile domniei-sale au fost preluate, din post în post, de Mircea Zaciu, cu ajustări, în DSR( Dicţionarul Scriitorilor Români), document refolosit apoi de Marian Popa, tot cu ajustări minime, cruţând esenţialul. De unde se vede că uneori (e vorba doar de una din “filiere”) e suficient ca unul să citească şi mai mulţi să comenteze. Treabă valahică. În lecturarea „autorilor de provincie” e bine, distinşi domni, să faceţi economie de vedere. Cu ştampila lui Micu pe frunte defilez de trei decenii şi tot aşa voi trece în eternitate. Mulţumiri. Oricum ar fi, subiectiv, objectiv, adjectiv, niciodată genialul Călinescu n-ar fi făcut aşa ceva, adecă să se lase pe „bunăcredinţa”altuia. Oricât de ortodoxă ar fi fost.
Dar nu cu toată lumea a procedat autorul MP în acest fel; acolo unde avea interese, a cetit, a pus osul. Naţionalismul îl face pe autor să îi pună pe minoritari în mici ghetouri în care se dezbat problemele ungurilor, nemţilor, evreilor. La ciorbă mai scapă şi câte un nume „străin”: Anavi Adam e pomenit la o excludere din US. Franyo Zoltan la o premiere. Dacă mă semnam cu numele complet, adică şi Erwin, picam de tot din această combinaţie naţional-unitară. Corneliu Vadim Tudor, cu care Marian Popa a fost coleg, este elogiat peste măsură, cu poeme conjuncturale, penibile: “Cernobâle, Cernobâle…” C.Vadim Tudor (omul cu trei prenume), cu ale lui „alegorii splendide.”

Cine n-a fost frumos în tinerețe, nu va fi astfel nici la vârsta seniorială. După mine, cum ești, așa și grăiești…

Criticul constată că lui Hitler i-au fost dedicate cărţi “de autor”, textierii respectivi lăsând găuri negre în urma lor. Se presupune că dictatorul român ar fi preferat cărţile colective. Dar asta este o bârfă, probabil. Nu-mi amintesc să fi existat asemenea ordine de sus. S-a mers pe lirică festivă, de pagina-ntâi, care niciodată n-a fost inclusă şi în volumele autorilor. Printr-o chirurgie facilă se pot detaşa operele noastre festive, dedicaţiile ceauşiste, de restul, cu adevărat reprezentativ pentru fiecare autor. A trânti tot ce s-a scris în ultimele decenii sub semnul obedienţei faţă de stăpânire este o crudă lovitură ÎN BURTA CEA MOALE A CROCODILULUI, cum a spus CHURCHILL. Libertatea de care dau dovadă spiritele noastre azi, fără părtinire faţă de conducători este dovada unui mai îndelung exerciţiu de independenţă. MP ştie că poezia festivistă trebuia să aibă un ştaif, să posede o versificaţie perfectă. Nu orice dobitoc era invitat să scrie poezii dedicate preşedintelui țării. Viaţa noastră era duplicitară. Dădeam Cezarului ceea ce trebuia, într-un ton de zeflemea camuflată, într-un joc de-a pisica şi şoarecele cu cenzura, şi ne vedeam de treabă. Maica Austro-Ungarie curgea la fel prin vinele noastre, lucru „străin” celor de dincolo de Carpaţi. Aşa că putem să-l înţelegem pe domnul MP, care, înghesuind totul între cele două paranteze sinistre, 1944-1989, procedează determinist, conform esteticii marxiste, chiar dacă în sens negativ. Or, se crede pe undeva că a treia Europă s-a inventat după aşa-zisa răsturnare a comunismului? Că şi în Banat, „limba se îmbogăţeşte invers proporţional cu
jefuirea materială”, este o altă problemă. Dar ce se întâmplă astăzi?…Ca să nu mai vorbim de continuitatea şi desăvârşirea mizeriei.

…Măcar pe atunci, după cum spune autorul MP, s-au realizat „centre de recuperare nutriţională”. Exista „Libertatea de a trage cu puşca”. Azi – libertatea de a muri de foame. Se continuă cu brio ceea ce s-a început: „exterminarea românilor”. Are dreptate criticul: am fost „provinciali”, „complexaţi sau naivi” sau „ticăloşiţi”. S-a utilizat un „naţionalism resuscitat pentru a zmulge noi energii unui popor obosit”.  Epoca debuturilor din 1968 e specială. „Epoca aceasta produce tineri prea inteligenţi pentru ea”. Suntem de acord cu MP. Am fost prea inteligenţi pentru vremea noastră, pentru spaţiul nostru confiscat de regăţenime…Cu cât poezia devine mai intraductibilă, cu atât faptul e mai lăudabil, dată fiind perfecţionarea limbajului. Dar…„cuvintele sunt tot ce-a mai rămas din ce n-a fost, înlocuind idei”. Concluzie genială. Ca şi consideraţia asupra generaţiilor de azi: „lipsă execrabilă de caracter şi solidaritate, necesare binelui”. Splendid citatul din Fănuş Neagu: „Ori măriţi osul, ori răriţi câinii”. Intervenţia lui Doinaş faţă de şaptezecişti ar trebui conturată mergându-se la cauze. În text apare: „…cei în vârstă permit criticile noii poezii. Admonestează pe şcolari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Şt.Aug.Doinaş în serialul MODA POETICĂ 68. Dar „detaliile” acelea au fost esenţa. Esenţa nesupunerii.
Golirea şpaisului, spolierea colonialistă efectuată de România în regiunile ocupate după Primul Război s-a simţit mai mult la noi, în Banatul ciuntit, decât oriunde. Dar, îmbătrânind ne-a scăzut puterea de a lupta; parantezele s-au strâns tot mai mult, nu se mai putea ieşi „afară”. Revoluţia culturală n-a pornit din Banat, ci din Regat. Dacă ne-am despărţi de trecut, am face-o categoric şi la modul teritorial.

 

Marile dicționare (fragmente)


MIRCEA ZACIU în „DICȚIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI”:

„În poezie, Bureriu își confecționează o falsă mască a grandilocvenței, pentru a-și apăra starea de copilărie, ingenuitatea. O solemnitate regizată și o memorie mai degrabă a vârstei dau versurilor sale caracterul de elegie a materiei transfigurate. Se proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența, frenezia simțurilor, erezia, negația, stîngăcia, imperfecțiunea, viața și e sfidată candoarea, virtuozitatea, în lungi discursuri carw trădează totuși o sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție. „Dur și voios, cu perpetua noutate a tînărului în priviri,/Merg ducîndu-mi de mînă dragostea,/Cu păr castaniu, nebunesc,/Care incendiază privirile trecătorilor/Făcîndu-i să se simtă mai deschiși luminii. /Teme-te, Adrian Leverkuehn, eu sunt viața./Cînt poate imperfect, dar sînt eu melodia/Care continuă gestul greoi al cuvintelor”(Disperarea lui Adrian…). Bureriu e un reflexiv care, cedînd în cele din urmă livrescului, repetă același alfabet al exaltării, al curiozității, al acțiunii și al suferinței (neîmplinirii). „Căci marea liniște e moarte”(Requiem). Prin Afectivități conștiente (1968), poetul elogiază visul și fragmentul ca „melodie continuă” și principiu al lumii așa cum este. Prozele satirice din Concert pentru mîna stîngă (1978) și Viața refolosibilă(1983) surprind expansiunea uneori aberantă a realului în irealitate, ambiguitatea unor existențe și spectacolul iluziei, în mici parabole ale grotescului cotidian.” (pg.408)

„DICȚIONARUL GENERAL AL LITERATURII ROMÂNE”:

Debutează cu poezie în Scrisul bănățean (1960) și editorial cu volumul de versuri Afectivități conștiente (1968). În poezie Bureriu își disimulează trăirile, folosind fie jocul schimbător al măștilor, fie refugiul în artificiu și calofilie. Fragilitatea unei sensibilități adolescentine se convertește în grandilocvență, poză, gestică excesivă, sonorități metalice, regizate în mici spectacole funambulești. Marele solstițiu (1989) fixează starea de frenezie și fulguranță în chingile strînse ale unei lucidități reci, transcrise în cheie parnasiană. Ritualul solemn al versurilor urmează linia clară a ideii, nemailăsînd loc tribulațiilor sensimentale. Prozele satirice din Concert pentru mîna stîngă (1978) și Viața refolosibilă (1983) surprind, în tușe groase, caractere, situații prin care cotidianul își dezvăluie grotescul, uneori tragic. Sunt folosite strategii literare apte să dezarticuleze falsul, impostura și iluzia”. (pg. 711)

MARIAN POPA în „DICȚIONARUL LITERATURII ROMÂNE DE AZI PE MÂINE”:

„…și-a consumat mai întâi livresc prisosul energetic pus în serviciul purității ideale și a concretului idealizabil, pentru a evolua spre criticism conform…(citate două titluri de volume, n.n.), în alte două volume de proză scurtă, satiricul recurge la umor negru, parabolă și-și complică mesajul prin nonsens (citează două titluri de volume, n.n.)

 

 

 

„Marele solstițiu”& „Concert pentru mâna stângă”


Lansare de carte în librăria Eminescu

MARIAN ODANGIU – critic literar: „Experiența lirică pe care o tentează aceste pagini nu mai amintește decât vag de cărțile anterioare ale lui Lucian Bureriu. O solemnitate parnasiană cu discrete inflexiuni romantice a pus stăpânire pe text. Între cuvinte pare a fi coborât gerul ideii: locul exultanței de odinioară e luat de o melancolie lucidă, nu de puține ori tăioasă, nu o dată ironică. E, în tot, iluminarea întru sine a unei alte vârste a poetului. Străluminare a unui alt timp al poeziei sale.”

ION ARIEȘANU -prozator, redactor-șef al revistei Orizont: „Ca prozator, Lucian Bureriu și-a descoperit a doua vocație. Într-un stil ce scapără, cizelat atent, intuind cu minuție elementul ridicol sau grotesc, el descoperă cum nu ar trebui uneori să fim și să trăim. El merge direct, nu pe ocolite, surâsul său este grațios, limpid și percutant, spune ceva mereu. El stă în ipostaza, parcă, de-a surprinde ceva, de-a descoperi ceva. Acest colum va duce, sunt sigur,, în peisajul prozei noastre satirice, un nume nou.”