Polimetronomul


Am dedicat o bună parte a activității mele gazetăreşti fenomenului Mihai Brediceanu; interviurile şi comentariile din revista culturală Orizont reuşeau însă provincializarea a ceea ce aparţinea deja patrimoniului mondial. Mihai Brediceanu se întorcea din Statele Unite. Îşi brevetase deja invenţia POLIMETRONOMULUI şi mă invita la Bucureşti, la o demonstraţie-premieră în România. Trebuie spus că Mihai Brediceanu a fost, până atunci, dirijor şi profesor la SYRACUSE UNIVERSITY, statul New York. Inventarea dispozitivului cu politempi aparţine, în bună parte, geniului românesc, acomodat spiritului Europei apusene, dar transpunerea în practică n-ar fi putut avea loc fără aportul tehnic american.
„Politempia?…Imaginează-ţi mulţimea de pe străzi”, îmi explica Mihai Brediceanu; „fiece individ merge cu propria-i viteză, dar aceste viteze diferite se înscriu toate în acelaşi timp.”

Tempoul divers e cea mai normală formulă ritmică a muzicii. Dacă s-ar aplica în viaţă tempoul simplu al Metronomului lui Maelzel, ar însemna ca mulţimea să păşească  în acelaşi ritm… Însă, foarte bucuros de invenţia metronomului, Beethoven însuşi îi dedica scherzzo-ul din simfonia a opta. Sigur, triunghiul acesta cu pendul poate fi reglat la orice tempo, avantajul lui fiind simetria. Dar să ne imaginăm mai multe metronoame, care bat simultan tempouri din cele mai diferite. Asta a fost ideea compozitorului. Invenția nu e întrutotul nouă: asocierea mai multor tempi a fost încercată şi în postwagnerianism, de  Gustav Mahler, tot în Statele Unite, acest teren fertil al experimentalismului, dar şi de germanul Karlheinz Stockhausen, unul din promotorii muzicii electronice. Ei încercau folosirea a trei dirijori simultan; interpreţilor le era însă imposibil să fie constanţi pe un parcurs de timp, fie el şi foarte scurt. Or, un computer poate genera unităţi de timp diferite şi poate controla momentele de incidenţă (interferenţă) ale tempourilor, fapt pe care l-aş numi un tempo al tempilor…
Mircea Brediceanu a venit cu ideea, prezentă în postromantism şi experimentalismul electronic. La Braşov ori Bucureşti, în Europa chiar, nu se puteau materializa sustentaţia tehnică, nici difuzarea unei noi arte, cu aspect sincretic, la început. Pentru asta a trebuit să existe o Silicon Valley…Cu toate studiile matematice ale compozitorului român, doar colaborarea cu americanii a dat roadele concrete.
…La Sala Atelier a Teatrului Naţional, îmbrăcată în pânză neagră, între oaspeţii premierei polimetronomului erau şi celebrităţi, precum muzicologul francez de origine română Antoine Golea, Howard Boatwright și P. E. Stabler, constructorul de facto al aparatului, de la Universitatea din Syracuse. Instrumentiştii erau de la Conservatorul bucureştean, balerinele fiind adolescentele unui liceu sportiv. Cam atâta a putut coopta compozitorul din partea statului român. Nu erau dirijori care să imprime ritmuri. Interpreţii primeau prin căşti, prin emisie-recepţie, impulsuri acustice direct de la computer, mici grupuri executând simultan aceste compoziţii ale unui nou secol. Suprapuneri simultane de doină, horă, cu surprinzătoare momente de incidenţă în muzică şi plastica trupului omenesc care o vizualiza. Precum în realitate, adesea coincid gândurile şi faptele oamenilor, cu toată diversitatea lumii. Existau şi unele momente ce trădau un experiment aflat la începuturi: dirijorul dă intrarea aparatului, apoi se retrage de pe podium; emiţătoarele se balansau pe pieptul interpreţilor; căştile îți dădeau senzaţia care o ai la filmele de anticipaţie. Dincolo de spectacolul sincretic, muzica ne manipulează sentimentele. Au fost piese de Brediceanu şi Howard Boatwright, primii compozitori ai politempiei moderne. Unde sunt astăzi aceste creaţii? Cine a mai compus în această modalitate? Credeam că, treptat ne vom obişnui cu o nouă muzică, aşa cum se credea că viitorul aparţine expresionismului. Deschiderea unei noi ere a muzicii simfonice o fi coincis cu închiderea ei deplină? Vom mai asculta Brediceanu şi Boatwright, cel din urmă putând fi încă în viaţă, compunând o muzică rămasă tot a viitorului?…
Mă întorc la spectacolul-experiment: apar recitatori, ca şi coruri vorbite (Sprachmusik), trei grupuri de instrumentişti cu demersuri diferite prin tempo, dansatori. A fost deplină senzaţia că tehnica nu depăşeşte arta şi nu suntem în faţa unor căutări sterile. O mai recentă demonstraţie cu polimetronomul a mai avut loc la Paris, probabil din iniţiativa lui Antoine Golea, în cadrul unui Festival Primăvara muzicală.
Definiţia lui Mihai Brediceanu, în original: „Procedeu şi dispozitiv programat, pentru spectacole muzicale şi coregrafice complexe, folosind simultan mai multe tempouri”. Matematica şi tehnicile IT implicate în muzică. „Cred că nu există o deosebire fundamentală între omul de ştiinţă şi omul de artă”, mi-a declarat Mihai Brediceanu.

Sunt, desigur, necesare unele perfecţionări, nişte receptoare mai suple, deoarece totul e să nu încurci căştile, să nu uiţi să schimbi canalele (lungimile de undă) atunci când trebuie. Grupurile de interpreţi ori soliştii se află izolaţi, scufundaţi în partitura care le este dedicată în exclusivitate; îi vezi concentraţi, parcă aprofundându-şi condiţia, când, strălucitor irump momentele jubilaţiei colective, unirea întru acelaşi sunet, tonalitate, mesaj. Invenţia româno-americană semnifică mai mult decât şi-au dorit-o autorii ei iniţial.

MUZICĂ ÎN POLITEMPIE STRUCTURALĂ, compoziții de Mihai Brediceanu cu aplicație pe politempie:
• Polytempie I (1974), pentru clarinet, pian, xilofon şi tobă mică, adaptare, pentru film;
• Etude for Ballet in Polytempi (Studiu de balet în politempi) (1975), pentru polimetronom (polytimer), pian, flaut, clarinet-bas şi doi percuţionişti, primă audiţie, Syracuse – New York, 1 aprilie 1976, Orchestra Universităţii;
• A differend Drummer (Micul toboşar) (19-76), piesă pentru polimetronom, recitator, trei viori, violoncel, flaut, pian, celesta, patru percuţionişti, două grupuri corale bărbăteşti (vorbite), un grup coral feminin (vorbit) şi trei grupuri de dansatori, versuri de Henry D. Thoreau, primă audiţie, Bucureşti, 27 septembrie 1977, Teatrul Naţional;
• Double jeu (Joc dublu) (1977), piesă pentru polimetronom, grupuri de dansatori, primă audiţie, Bucureşti, 27 septembrie 1977, Teatrul Naţional, Mihai Brediceanu;
• Coral interpolat în stil bizantin (1978), pentru polimetronom, patru grupuri corale, primă audiţie, Paris, 21 aprilie 1978, Centre Georges Pompidou;
• Blues en polytempie structurelle (1978), pentru polimetronom, pian, clarinet şi doi percuţionişti.

S-a ales ceva de muzica pe politempi în zilele noastre? Dacă aflați ceva, informați-mă și pe mine. În secolul XX încercaseră ceva asemănător Mahler și Stockhausen. Și bineînțeles, Howard Boatwright.

Advertisements

Opinia mea despre Bruckner


Anton Bruckner este cel mai mare simfonist al tuturor timpurilor (lăsându-l în urmă pe Beethoven. Apropos de simfonia a noua beethoveniană, nu întâmplător lui Thomas Mann nu-i plac decât primele trei părți. Invazia în simfonie a vocii umane, fie și cu „Oda bucuriei” l-ar plasa, oarecum alături de Mahler). „A noua” a lui Bruckner a rămas neterminată, după cele două părți interpretându-se deobicei o lucrare mai veche, un „Te Deum”. În zadar rugile lui Bruckner:
„Dedic cea de a IX-a simfonie celui a cărui majestate primează asupra tuturor majestăţilor. Lui Dumnezeu I-o ofer, dacă El o acceptă… Acum trebuie să lucrez foarte mult ca să termin Simfonia a noua. Altfel nu o să mă pot înfăţişa în faţa lui Dumnezeu, pe care am să-l văd în curând. Căci mă va întreba: De ce ţi-am dat talent, ticălosule, dacă nu ca să mă glorifici pe mine? Dar ai realizat mult prea puţin. (…). Doamne, am suferit, dar îţi mulţumesc pentru suferinţele mele. Inima îmi era deschisă iubirii, dar nici o femeie nu m-a iubit. A fost voia Ta şi voinţa Ta s-a împlinit. Am luptat, dar adesea am pierdut. Sunt sătul de viaţă, dar nu de a exista, căci Ţi-am aparţinut mereu. Momentul sfârşitului se apropie. O, bunule Dumnezeu, lasă-mă să termin acest imn al măreţiei Tale. Nu-mi refuza această bucurie şi voi veni către Tine smerit şi cu sufletul senin.” Nițică prostie, adăugită genialității.
„Dumnezeu” i-a refuzat bucuria terminării simfoniei. Este păcatul „celui de sus”. Se anunța a fi o lucrare deosebită. Una din acele lucrări abstracte datorate nobilei senilități a senectuții. De altfel am greși mult dacă l-am conecta pe Bruckner la religiozitate. Cine interpretează lucrările lui ca fiind o expresie a credinței nu este decât un biet habotnic. Muzica este absolut independentă de orice pretinsă divinitate.
Nouă simfonii compuse de Bruckner constituie produsul principal al puterii lui creatoare. Natura temelor, evoluțiile, combinațiile, sunt (în conformitate cu natura sa) cu adevărat simfonice. Tonului eroic din lumea lui este predominant, ca și surprizele opririlor la mijlocul motivului sau contrastele puternice între nuanțe.
Prin teme diatonice și contrapunct s-a alăturat în mod direct la tradiția clasică. Un posibil drum duce la Schubert, prin fundamentele armoniei, cadență și fondului de simetrie și structurilor periodice regulate. Fără urme de influențe.
Întâlnim, așadar, ceea ce unii numesc un farmec „tipic austriac”. Nu sunt prea clare dimensiunile „austriece”, care ne-ar putea duce la o eventuală „școală națională”. Orice, numai asta nu. Ritmurile dansante invocate de unii comentatori care țin să regăsească popularul în muzică sunt absolut inexistente la Bruckner, cel mai clar și nepoluat de „inspirații” vulgare. Cel mai apropiat demuzica absolută. Idiomul lui tonal este lipsit de erotism. Înclinat adesea spre patos, asceză, tragism puternic, și extreme emoționale ale rostirii, el atinge punctele culminante ale extazului. Soarele și seninul cer albastru nu apar în atmosfera cu totul ne-mediteraneană a muzicii bruckneriene. “Romantica” a fost numele pe care Bruckner l-a dat la „a patra” a lui. Cu toate acestea nota romantică este inexistentă. O monocromie cenușie nu lasă pătrunderea sentimentelor poluante și frivole. Extrem de caracteristică pare o manifestare negativă față de wagnerianism, mai bine-zis față de lipsa de puritanism al lui Wagner, cu toată experiența lui extraordinară cu muzica titanului de la Bayreuth, din care a rămas doar o mică influență asupra instrumentației, ochestra modernă statuată de el, prezența „tuburilor/tubelor-Wagner”.
Nu există urme wagneriene în munca lui Bruckner, cu excepția unor motive ce țin de „melodia infinită”, devenită metodă de lucru pentru postwagnerieni ca Mahler și Richard Strauss.
Individualitatea lui Bruckner a fost atât de robustă (lucru uimitor în acea epocă a istoriei muzicale), că, în ciuda urechii deschise, a inimii deschise și a simpatiei fără rezervă, a ascultat cântecul de sirenă wagnerian, dar nu i-a cedat. Desigur, fiind în esență simfonist, și în consecință neavând nimic în comun cu „drama muzicală”, a avut o egală autodeterminare în fața amenințării dramaturgului. Nicio atracție pentru scenă. Muzica absolută îl individualizează integral pe Bruckner și o iscusită folosire a melodiei infinite, în care se insinuează leitmotive ce apar de fiecare dată modificate, anticipând sau amintindu-ne, dar nu de personajele pentru care Wagner realizase tabule (Tafel) cu motive, ci de stările de spirit prezente în simfonii. Muzica absolută dispare în vecinătatea vocii umane. Introducerea acesteia în arhitectura unei simfonii este o inovație absolută, însă discutabilă. Bruckner pară să-și fi dat seama de asta și de aceea îi surclasează pe Beethoven, Wagner și Mahler. Cel puțin în lucrările simfonice, cele mai importante în creația sa.
Muzica lui Bruckner a crescut de la adâncimi mai puțin tangibile, mai întunecate, în profunzimea subconștientului. Un mister profund înconjoară muzica si actul creației. Cu toate acestea, dacă intenția compozitorului este într-adevăr descriptivă, adică, în cazul în care el face din muzică mijlocul de a înfățișa o idee sau o imagine, atunci, desigur, el însuși și-a blocat singur calea către muzică pură. Asta nu se întâmplă la Bruckner.
Brahms este bântuit, zic unii, de Schumann. Bruckner a compus nouă simfonii care sunt lucrări pur instrumentale, fără asemănare în istoria muzicii, fără să fie bântuit de nimeni.
În afară de simfonii, Bruckner a compus trei Mise, un Te Deum (cu voci!), Psalmul. În afară de simfoniile lui, s-a concentrat aproape în întregime asupra textelor sacre, în care mișcarea cea mai pasională are un fundament de certitudine. Domeniul de aplicare al expresiei la Bruckner este nelimitată, deși are puține subdiviziuni principale.
Mesajul lui muzical provine din sfera cosmosului. Tonul din lumea lui Bruckner radiază, e de nezdruncinat. Nu are un tărâm extrem de variat de exprimare, rămîne la cele două direcții esențiale, “feierlich” (solemn, sărbătoresc) și “innig” (din inimă, din interior, din tot sufletul, cam rece, n.n.) , sunt aproape de ajuns pentru scherzo-uri bogat diferențiate , care ne amintesc de bogăția ornamentelor exterioare umoristice ale catedralei gotice. Nu există muzici sacre, sugerând sfinți sau Maria din care picură lacrimi. Înlăturați textele religioase și muzica, rămasă singură, vă poate sugera orice. Harul creației umane nu are nimic cu o forță externă, individualitatea nu-i datorează nimic lui „dumnezeu”.
Orchestra la Bruckner nu suferă aproape nici o schimbare. Odată cu a șaptea el adaugă tuba wagneriană (tuburile lui Wagner, „Wagners Tube”, n.n.), în al optulea harpa, dar el nu schimbă metodele sale instrumentale ca atare. Începând cu a cincea, caracterul armoniei și polifoniei lui nu mai variază, deși este suficient de bogat în mijloace de exprimare expresivă și inspirat ca să nu aibă nevoie de o schimbare. Marele stres în muzica lui Bruckner se bazează pe idee.
Bruno Walter observă: „Mărturisesc că de mai mulți ani, în ciuda dragostei mele pentru limbajul tonal al lui Bruckner, pentru melodiile sale minunate, m-am simțit oarecum confuz în fața aparentei sale lipsă a formei, pe care probabil o considera un neîngrădit lux, o risipă. Această confuzie a dispărut imediat după ce am început să dirijez simfoniile lui. Fără dificultate am realizat că identificarea cu munca sa este fundamentul oricărei interpretări autentice. Acum, de când m-am simțit mult timp profund acasă în domeniul său, din moment ce forma sa nu mai apare ciudată pentru mine, eu cred că accesul spre el este deschis tuturor celor care se apropie cu venerație ca de un adevarat creator. Toate acele pauze și reluări abrupte ar putea la fel de bine indica un defect de putere constructivă, ca și un concept individual de simfonie…” Și nu e defect de putere constructivă, ci o inovație nepreluată de nici un compozitor. Deci rămânem la conceptul individual.
Sunt categoric un original concept de simfonie acele ruperi de fraze, discontinuitatea melodică dar și acele contraste sonore ( nuanțe ) și chromatismul; imensa lui polifonie, capacitatea lui de a încorpora forme arhaice în interiorul unui stil propriu, pasiunea lui pentru contraste bruște de timbru și dinamică, precum și utilizarea unor efecte magnifice cu alămurile, toate converg spre „brandul” Bruckner. Simfonia lui este fără program (programatismul lui Berlioz din „Fantastica” i-ar fi părut ridicol).
Bruckner (se vrea) purtătorul unei misiuni transcendentale, un înțelept spiritual și ghid, maestru al unui limbaj tonal îmbogățit și îmbunătățit de el însuși.
Au existat dintotdeuna, în spațiul spiritual german (chiar și pe vremea celui de al treilea Reich) “cercuri Bruckner” , care au comentat din imaginea personalității sale, atmosfera sa, modul său de viață, conversația lui, obiceiurile și excentricitățile sale și e ciudat pentru fanii lui că Bruckner ca persoană nu reflectă măreția și sublimul muzicii sale. Scurt, bondoc, Anton Bruckner este confortabil, liniștit, contrastând cu modelul de a fi romantic. Dar cu un cap de Cezar, care ar putea fi descris ca maiestuos. Bruckner a fost o ciudată ființă care iese la pensie, copilărească, naivă, a cărui candoare și simplitate primitive au fost amestecate cu o porție generoasă de viclenie rustică. El a vorbit dialectul din Austria Superioară, provincial, nerafinat chiar dacă a trăit în Viena, o capitală mondială, timp de zeci de ani. Conversația lui nu a trădat vreo lectură, literatură sau poezie, nici vreun interes în chestiuni științifice. Domeniile largi ale intelectului nu-l atrăgeau. Cu excepția cazului în care muzica ar fost subiectul. Cu toate acestea , personalitatea lui trebuie să fi fost atractivă, trezind fascinația deosebită exercitată de naivitatea lui, evlavia, simplitatea familiară, și modestia, care se învecinează uneori cu slugărnicia, astfel cum este confirmată de multe dintre scrisorile sale. Este relevant, în acest sens, celebrul desen/siluetă care-l reprezintă înclinat, dând mâna cu un Wagner având nasul pe sus. Două caractere diferite radicale.
O conștiență fermă a existenței lui Dumnezeu a umplut inima lui Bruckner. Adânca sa evlavie, catolicismul său fidel au dominat viața lui. Nu numai că Missele lui, Te Deum-ul, lucrările lui devoționale corale, dar și simfoniile lui (și acestea înainte de toate) sunt considerate, după părerea mea, în mod cu totul eronat, ca izvorâte din acest sentiment religios. El nu a trebuit să se lupte pentru Dumnezeu; el a crezut. Este totuși îndoielnică prezența lui dumnezeu în muzică, în general în creația tipic omenească. Oare și respirând aer, inhalăm dumnezeire? Nu punem în cârca unui dumnezeu inexistent meritele creației artistice? Acest habotnicism, care marchează toate neamurile lumii, încearcă să arunce meritele operelor umane pe seama unor fantomatice dogme. Nu, muzica nu emite dumnezei și nu respiră infern ori paradis. Este o intensă mișcare a sentimentelor și rațiunii creatoare. Altfel vom asculta muzica lui Bruckner cu mâna pe biblie și ca pe un acompaniament la o predică oarecare…
Bruno Walter crede că „alături de muzica Bruckner ( în afară de legăturile mai concrete) vibrează o nuanță mahleriană secretă, la fel ca și în lucrarea lui Mahler , un element intangibil amintește de Bruckner. ( Nu cred în totalitate în așa ceva. N.n.). Din această intuire a rudeniei lor transcendentale, ( nu ) ne este în mod clar permis a vorbi de “Bruckner și Mahler”; Prin urmare, este posibil ca, în ciuda diferențelor dintre natura lor, în ciuda incompatibilității dintre trăsăturile importante ale muncii lor, dragostea mea fără rezerve și nelimitată îi cuprinde pe amândoi.”

P.S. Am descoperit relativ recent minunata orchestră, de o seriozitate absolută, a maghiarilor, Orchestra Festivalurilor din Budapesta și miraculosul dirijor Fischer Ivan. Desăvârșita și sensibila interpretare a Simfoniei a noua de Bruckner, într-o sală cu, desigur, orgă, ca la firmele serioase, sistemul imprimării și difuzării live digital este chiar mai eficient decât acustica naturală, impresionantă și ea a sălii Concertgebouw din Amsterdam. Budapesta intră în top. Eu îi acord locul întâi.

Recenzie: „România intră în război pentru a aduce pace…” (?)


Proeminentul gazetar şi om politic Z. Ornea şi-a adunat articolele privind intrarea României în război, publicându-le sub forma unei cărţi în 1918, când evenimentele erau în toi şi încă departe de acel deznodământ favorabil ţării. Este o carte uitată, nedorită nici în trecut nici azi, despre C. Stere. Viața, activitatea, ideile, în ultimă instanță destinul dramatic al acestui important demnitar se opresc, în acest prim volum la anul 1918.  Z. Ornea: „Nu putea rămâne indiferent nici față de războiul balcanic, în care România trebuia să aibă un cuvânt greu de spus. Considera, cu dreptate, că această conflagrație nu trebuia considerată un război local. (1912, n.n.). Era o consecință a disputei dintre cele două imperii, habsburgic și țarist. O spune textual, RIVALITATEA CELOR DOUĂ IMPERII NE APARE, ÎN LUMINA ACESTUI CONFLICT IREDUCTIBIL ÎNTRE FORȚELE PROGRESULUI DIN APUS ȘI FORȚELE REACȚIUNII DIN ORIENT…În 1913 arbitrul situației nu putea fi decât România, de implicarea ei depindea soluționarea războiului. Guvernul român decretează mobilizarea, în ciuda demersurilor pacificatoare ale Austro-Ungariei. România intră în război pentru a aduce pace (ce ironie! N.n.) în zona balcanică. Zadarnic a sperat diplomația austriacă alăturarea țării noastre unei alianțe austro-bulgare contra Serbiei și Greciei. Armata noastră înaintează spre Sofia, iar Bulgaria, dându-și seama de de situație anunță România că acceptă tratative, propunând să aibă la București loc conferința de pace.  Numai Austro-Ungaria nu a vrut să recunoască tratatul de pace, declarând că numai un război general va aduce o soluție convenabilă.”
Despre rolul României în această intervenție din 1913 am consultat Istoria Bulgariei, apărută la Corint, autori P. Pavlov, I. Ianev și D. Cain, din care aflăm că războiul își avea deja soarta clarificată, când România “neaşteptat se amestecă, pătrunde neîmpiedicată, ajunge până aproape de Sofia. Lovitura pe la spate obligă armistiţiul, urmat de tratatul de la …Bucureşti. Dobrogea de Sud e dată vecinei de la Nord.”

Austro-Ungaria şi Germania nu mai puteau să acţioneze liber împotriva niciunei ţări din alianţă şi nici împotriva Rusiei, pentru că a fost înfiinţată o puternică „Antantă balcanică”. Din păcate, toate aceste state, Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru, România, şi-au urmărit interesele lor naţionale ca să existe Marea Bulgarie, Marea Serbie. Drept urmare, în pofida opoziţiei Rusiei şi personal a împăratului Nikolai al II-lea, Bulgaria a atacat teritoriul Serbiei şi chiar a încercat să introducă trupele. Ulterior, aceste state s-au unit împotriva Bulgariei”.
„Totul sau nimic” a declarat regele Ferdinand al Bulgariei respingând toate propunerile Rusiei privind reglementarea paşnică. El era convins că Macedonia, jumătate din populaţia căreia erau bulgari, va intra în componenţa ţării sale. După Serbia, Grecia şi Muntenegru, România a intrat şi ea în război. Mai mult de-atât, în război a intrat şi Turcia, care a fost învinsă cu puţin timp în urmă. Bulgaria nu a avut nici un fel de şanse şi a fost forţată să accepte condiţiile Tratatului de la Bucureşti. Desfiinţarea Alianţei Balcanice şi Tratatul de la Bucureşti au sporit şi mai mult tensiunea în regiune. Ulterior, ea a devenit una din cauzele declanşării Primului Război Mondial.

După această paranteză, ne vom întoarce la Constantin Stere, la anul 1914. Politica externă românească e urmărită cu ochi critici timp de patru ani; se referă la Pacea de la Bucureşti şi instaurarea guvernului Marghiloman, aşa că nu ştim în ce măsură ideile „germanistului” Stere s-ar mai fi modificat după Tratatul de Pace şi formarea României Mari. Ne rămâne să-i studiem opiniile în perioada în care nici măcar nu făcea o apologie neutralităţii, ci o critică directă a intrării ţării alături de Antanta în conflagraţie. Fără îndoială, o carte cu asemenea concepţii nu credem că s-a mai tipărit, având curajul de a înfrunta Puterea de la Bucureşti…

Conform lui C. Stere, Anglia se transformase, din „fabrica lumii” într-o imensă bancă, strângând capital din toată lumea, şi având pretenţii de putere globală, în vederea exploatării resurselor din colonii şi stăpânirii mărilor. Dar în calea ei se ridică Germania, prin ştiinţă, progres tehnic, muncă paşnică. „Perfidul Albion urmăreşte să-şi înlăture rivalul, cum a făcut cu Spania, Franţa, Olanda”. Pe de altă parte se creează un antagonism şi între Germania plus Imperiul Habsburgic şi Rusia, care-şi dorea o expansiune în Balcani şi Strâmtori. „Acţiunile Germaniei au caracter defensiv. Anglia avea nevoie de război pentru răpirea coloniilor germane, Rusia viza ieşirea la Mediterana (…) Alsacia şi Lorena sunt o simplă dispută între două ţări; germanii au anexat în 1871 aceste provincii care au aparţinut timp de două secole Franţei. Dar francezii revendică un pământ băştinaş german, ai cărui locuitori se simţeau solidari cu germanii din Imperiu”. Oare ajutoarele acordate de Franţa Rusiei aliate nu vizau tocmai intrarea în acţiune a panslavismului pentru ca francezii să profite în final şi să-şi recupereze provinciile? Sfârşitul războiului a confirmat această tendinţă.

„În aparenţă acest răsboiu a fost aprins din cauza conflictului dintre Austro-Ungaria şi Serbia. Serbia refuzând satisfacţia pe care i-o cerea guvernul de la Viena, Rusia a declarat că nu poate rămâne indiferentă şi nu va tolera ca Serbia să fie strivită. Intervenţiunea Rusiei automatic a determinat şi acţiunea Franţei, dezlănţuind catastrofa”(pg.351). Trebuie să adăugăm aici, la contextul vremii, faptul că Anglia a declarat război Germaniei, mânată în mare parte de nesecata poftă de conflict armat a ministrului Churchill, întreţinută de apetitul bachic non-stop (n.n.).
România și-a călcat în picioare propriile promisiuni. „ Am fost legaţi de Puterile Centrale printr-un tratat de alianţă şi o convenţie militară”, continuă Stere. „Ani de zile statele majore din Bucureşti şi Viena au lucrat de acord. Rolul României era bine precizat în cazul unui conflict armat între Rusia şi Austro-Ungaria: trebuia să formăm aripa dreaptă a frontului comun împotriva Rusiei…Brătianu îmi declara că pentru România nu poate fi altă politică decât respectarea tratatului de alianţă, acţiunea alături de Puterile Centrale”. Stere primeşte chiar dezlegarea de a face o vizită premierului austriac Czerny, după declanşarea ostilităţilor, în 1914, ducându-i acestuia asigurările de loialitate mincinoase ale guvernului român, iar peneriştilor naţionalişti le transmite cuvântul de ordine: „Fiţi alături de împăratul vostru!” ( Opinii similare avea chiar şi Vaida Voevod, peneristul de mai târziu, premier pentru scurt timp desemnat pentru Pacea de la Paris. Sextil Puşcariu se reîntoarce în Transilvania pentru a se înrola în armata Austro-Ungară, n.n.). La intrarea în război, după tradiţia dâmboviţeană, nu este consultat poporul, nici parlamentul sau Consiliul de Coroană; „România a fost băgată în război prin lovitură de stat…România n-a fost atacată de nimeni; a avut un singur scop, cucerirea Ardealului”.
Petre Carp ar fi spus: „Pentru mine e un răsboiu de durere. Fiii mei vor pleca pe front. Dar nu le pot dori victoria. Alianţa de care aţi legat ţara îi este fatală”.

C. Stere susţine că, în ceea ce priveşte propaganda antantistă, Rusia a transmis sume importante de bani presei aservite. În acest sens este citată o telegramă din Stockholm: „Agenţia telegrafică din Petersburg despre dosarul corupţiunii din România: ministrul Poklevski transmite d-lui Take Ionescu un ajutor în sumă de 350.000 franci pentru coruperea presei româneşti…”(Iarăși CORUPȚIA LA ROMÂNI. N.n.). N. Petrescu Comnen, iniţial un antantist afirmă: „Înfrângerea României a fost scontată, pregătită de politicienii din Petrograd, care se temeau pentru Basarabia lor, un oarecare Polivanov spunându-i ţarului Romanov: Acum îi avem în mână, nu ne vor mai scăpa!” România, în viziunea guvernului dâmboviţean trebuia să iasă din război mărită, fără risc şi sacrificii, la braţ cu învingătorii, „la pleaşcă” (cf. expresiei lui Stere), după o expectativă ce urmărea de partea cui e biruinţa.
O mare parte din text este dedicată problemei basarabene. România, conform autorului, fusese în anii războaielor balcanice preocupată mai degrabă de soarta macedonenilor decât de raptul unei părţi din Moldova săvârşit de Rusia. Reîntregirea cu acele judeţe nici nu putea fi concepută, atâta timp cât armatele română şi rusă cooperau împotriva Puterilor Centrale. Iată însă că revoluţia din 1917 punea acel rest ce mai rămăsese din ţară în situaţia de a lupta pe două fronturi: cu germanii şi cu nişte militari ruşi trădători. Nu în acest fel visase Stere că se va trece Prutul, prin lupte violente. Basarabia deja îşi declarase autonomia şi nu mai avea intenţii unioniste, pentru moment. Pe de altă parte, Tratatul de la Brest-Litovsk nu putea decât să antreneze şi România, rămasă descoperită pentru moment, nevoită să încheie Pacea de la Bucureşti. Controversată de Antanta, dar unica soluţie de a mai păstra ceva din ţară. Până în acest punct, pesimismul lui Stere e de înţeles. Ulterior, evenimentele au evoluat în sens favorabil României, până la preluarea noastră sub umbrela URSS.

EPILOG ( din Sinteza serviciului de informaţii britanic):
„…Pe 1 martie 1918 trupele austriece şi germane au intrat în Kiev; Odesa a căzut pe 10 martie. Astfel Basarabia era înconjurată din toate părţile de germani. Era evident că Basarabia unită cu România avea şanse mai mari să aibă un tratament mai corect din partea germanilor. Blocul Moldovenesc nu a ezitat să se decidă în favoarea unirii. Dar pe de altă parte nu exista dorinţa unei anexări; unirea trebuie făcută aşa cum doreşte Basarabia.Trupele româneşti din Basarabia nu au fost suficient de atente la susceptibilitatea populaţiei şi s-au purtat ca şi cum s-ar afla într-o ţară cucerită. Ca urmare basarabenii au impus o serie de condiţii pentru a accepta guvernul Marghiloman (reacţionar şi ultraconservator) şi pentru a vota în favoarea unirii.”

Primii ani în presă


Cum frecventam cercul literar al Casei de cultură din Lugoj, unde veneau, citeau și discutau aprins C. Miu Lerca, Anișoara Odeanu, Nicolae Breban și Radu Theodoru, am prins gustul unui domeniu absolut nediscutat în familia mea. Erau acele veri în care după amiezile le petreceam cu colegii de școală, făcând baie în Timiș sau pescuind, după care, bronzat bine și în pantaloni scurți asistam la ședințele de cenaclu. Unde nu prea eram băgat în seamă. Scriam poezii pe ascuns.
Șeful centrului de radioficare, plecase o lună în vacanță și mi-a lăsat studioul în grijă. Emisiunile le realizam împreună cu un coleg de clasă într-o clădire ce cuprindea un corp tehnic de unde se cuplau emisiunile locale prin cablu, care țineau o oră, un studio cu ochi de ciclop, microfon de crainic și un pian, un fel de mixer la tehnicieni. Sala capitonată cu vată de sticlă imita perfect un studio și așa ceva nu mai are Lugojul azi. Aveam și un magnetofon greu, cu care realizam interviuri la raionul de partid. Semnalul radioficării era „Ana Lugojeana”, urma buletinul de știri locale, muzică de pe discuri, momente literare și câte un invitat la pian. Asta a fost uvertura la viitoarea mea carieră în radioteleviziune.
Prin clasa a noua redactasem și o gazetă murală a clasei, imitând presa scrisă. Apoi Casa de cultură a afișat gazeta murală pe care o redactam dactilografiind. Până cam prin 1963 foloseam stiloul doar la școală. Ai mei mi-au făcut cadou o mașină de scris și de atunci tastatura era a mea. În Lugoj era zero-presă, la Facultatea de filologie din Timișoara de asemeni. Așa că am tras o gazetă murală, în preajma iernii, întitulată „Rezistăm iernii”. Articolul de fond era nu altceva decât o metaforă în care nu făceam nici o aluzie politică, ci era vorba de un articol în care iarna era personificată ca un îngheț al fanteziei creatoare. După evenimentele studențești legate, la Timișoara de revoluția maghiară din 1956, securitatea vedea în orice astfel de demersuri un atac la socialism. L-am „publicat” și pe Foarță cu o traducere din Hernandez, o poezie cam sexy, care ne-a stricat sobrietatea gazetei, Apoi versurile mele expresioniste și desenele în tuș cu care ilustram toată povestea erau considerate nu neprofesioniste, ci „abstracte”, cu toate că nu erau decât stilizări ale graficii realiste. La denigrarea mea au contribuit din plin, alături de securitate, minunații dascăli care au devenit vedete mai târziu, colegii mei denunțând în ședințe regizate decadența și reaua mea intenție. Știți ce, dragi colegi, subterani sau supraterani, ia mai duceți-vă la naiba, doctori, docenți, profesori, academicieni în devenire sau ce veți mai fi. Pentru nonconformism a fost lăudat, mai târziu, Foarță, care nu fusese decât „colaborator” la gazeta inițiată de mine. Cu gazeta asta s-a lăudat, nu știu cum s-a nimerit, și Almăjanu. Apoi, nu-i bai. Lăudați-vă, băieți, cu ce nu a fost nici ideea, nici productul muncii voastre. Nerușinea românească astfel se manifestă. Să-i furi colegului imaginea, profitând de blândețea lui, de talentul lui, de lipsa sa de dorința în a se apăra. Din cotlonul meu întunecat vă urmăresc minunatele dâre pe care le trag pe cer deobicei avioanele, în evoluțiile lor înalte și prețuite de-o societate cretină, dâre care se risipesc repede, duse de vânt și de uitarea cu care vă răsplătește generația obraznică și lipsită de orice har pe care ați conceput-o. Mă opresc, deci, la aceste frumoase amintiri ale unui început de drum. Căci asta a fost, o presă în pantaloni scurți, o uvertură a ceea ce va urma mai târziu.

Soare de California


                                          Publicat în USA

PACIFICUL

Finalul este țărmul, ce brusc ni se scufundă
Și-ncepe nesfârșitul, bombastic, nemișcat.
Aici sfârșește timpul și-n zgomotoasa undă
Pacificul se pierde în cosmosu-nstelat.

Imensitate densă, explozia solară
Dispare, dizolvată în bezna de-nceput.
Și uraganul rece al brizei ne-nfășoară
În spațiu-i fără viață, nesățios și brut.

Pacificul e-o fiară imens-nepăsătoare.
I-e altul universul decât cel omenesc…
Mă-ntorc înspre orașul minat de-a sa răcoare,
Îmbrățișând palmierii care din mine cresc…
(San Francisco, 2009)

CAII ARZÂND ÎN CANION

Un uragan fierbinte ridică ruguri sumbre
Pe-un paradis terestru, ce-a devenit infern.
Ard munți, incandescența-i imensă, fără umbre,
Și-n cosmos se înalță un val de fum etern.

Apocaliptic, focul e-o lavă sângerie,
De parcă-ntregul soare s-a prăvălit furios
Peste palmierii supli, de-o blândă feerie,
Și cerul veșted curge din înălțimi în jos…

Acum sunt liberi caii, s-alerge-n univers.
Trec în galop prin flăcări ce ard ucigător.
Lassoul cel fierbinte i-a strâns, letal, din mers;
Nu-i nici o altă șansă să scapi, decât în zbor…

Dar nu e nici un Pegas. Vuiește „Thomas Fire”,
Lăsând cenușă-n urmă-i, pământul pârjolit,
Iar vântul pe ruine-și revarsă al său vaier,
Spunându-ne că ăsta a fost un nou sfârșit.

(În amintirea marelui incendiu din California – decembrie 2017)

ARMURA DEMNITĂȚII
Armura demnității, cu luciu glacial,
Ades în pribegie, ades fără să spere –
E prințul purității, cel fără de Graal.
Și spiritu-i se nalță mai liber, prin durere.

Trufaș, de sine însuși răpus adeseori,
În lupta sa grotescă și tragică de-odată,
Rănit în gingășie, prădat de vechi candori,
Aceași neclintire luminii și-o arată.

Ascuns între oțele, îi este dor și sete
De-un simplu cânt, în câmpul de un verzui colos,
Unde-nțelept oricine-i, ș-orice strămoș poet e,
Cu glas de rădăcină, asprit de-atât frumos…

…Destinul său e altul și fără de opriri e.
Și prințul, pe când discul-cu-dor se-nvârte fix,
Se-ambarcă pentru-ntoarceri și pentru nemurire,
Îmbrățișând cu veghea Oceanul AtlanStyx.

PE GOLDEN GATE BRIDGE
Imens, de aur, poarta în ceaţă se destramă.
Metalul dur vibrează între ocean şi cer.
E-o goană ne-ntreruptă, tumult, extaz şi teamă
Şi-n bezna luminoasă maşini şi oameni pier.

O siluetă trece pe pod, păşind subţire,
Prin vuietul de pneuri, o zână cu păr blond,
Pierzându-se-n estompă-n a codrului zidire,
Ca-ntr-o secvenţă veche,-n rugină, cu James Bond.

O caută şi-o strigă părinţii şi copiii,
Pacificul ridică talazuri, fioros…
A dispărut făptura angelică, iar viii
Se-mpiedică,-n pădure de fiecare os.

Şi-atunci apare insul, cu ochi de fosfor verde
Şi chip de lut, pe care o iarbă densă creşte.
E însuşi Duhul Ceţii, rânjind cu fălci de cleşte,
Urcând pilonul roşu, în nori, spre a se pierde…

El poartă trupul fetei, inert şi sângerând.
Se-opreşte orice zgomot, e linişte ca-n gând.
Mulţimea se-mbulzeşte spre-acel nepământean
Care, c-un urlet negru, se-aruncă-n ocean…

Apoi din nou, cu vuiet, maşinile-au pornit
Prin ceaţa fantomatic linşând asfaltul ud.
Şi nu se-ntreabă nimeni ce-a fost, poate un mit
Dintr-un scenariu-al groazei, montat la Hollywood…

 

 

Landing


Deasupra golfului SAN fRANCISCO

***1979…Nu mai zburasem pe asemenea distanțe, cu un avion de linie rusesc, modern, având motoarele pe ampenaj, așa că era silențios. Tovarășul Nagaev a dat fuga la serviciile lor de securitate pentru pașaportul meu de delegat al U.S. români, nici nu știam că în URSS ai nevoie de pașaport „intern” pentru republicile unionale. Acum zburam spre misterioasa Asie Centrală. Era o chestiune de patru fuse orare, când am decolat din Moscova, de pe Domodedovo, pe beznă. Ajungând la 11.000m, vedeam ieșind soarele. Curbura pământului era clară, aveam s-o mai văd astfel abia peste un sfert de secol, zburând cu BOEING747 spre California…Acum eram în sens opus, spre Est. Prin difuzoare eram atenționați că trecem peste orașul-erou Stalingrad. I-am oferit lui Igor Nagaev un rom, scos din bagaj. Era interesată de asta și translatoarea mea, Larisa, așa că a tras și ea. Alcoolul era interzis în avion, dar nu și pentru oaspeții care stăteau pe scaunele Inturist, în spatele cabinei de pilotaj. Imediat Nagaev a început să sforăie, în timp ce Deseatnikova îmi vorbea de R.S. Turkmenistan. Am fost serviți cu veșnicul ceai verde și un fel de cremvurst, “sosiischi”. Apoi urmă coborârea spre “nisipurile negre”,   adică deșertul Karakum, și apoi – aeroportul, un fel de Băneasa.

***2009. Începe coborârea, lent și sigur, norii se desfac și rămân deasupra noastră. Nu se aterizează dinspre Ocean, am și intrat deasupra arealului San Francisco. Golful, care abia se vede pe hartă, este în realitate imens, presărat cu insule. Aripile avionului se înclină, are loc întoarcerea și în acest moment avem cea mai fantastică priveliște, marele pod San Mateo, nesfârșitele suprafețe urbane de pe țărmurile golfului interior, o incredibilă densitate de case, așezate simetric, pe bulevarde paralele. Zborul se aliniază celor două prelungiri, ca niște șine groase, pe piloni care ies din pistă, aceste bare de ghidaj fiind unice în lume. Foarte ușor de atins, după părerea mea. Doar un pilot sudcoreean a reușit să calculeze greșit și s-a lovit de pistă. Boeingulu nostru este însă pilotat de o firmă serioasă, „Lufthansa”. Aterizăm, înconjurați de dealuri, ca într-un cuib, pe SFO, cel mai sugur aeroport din punct de vedere seismic. Dar și unul din cele mai aglomerate din lume.

Megastructurile golfului San Francisco


DIN VOLUMUL „HOTEL CALIFORNIA”

Bay Bridge

SPRE NORD, PE “RICHMOND-SAN RAFAEL”

Intrarea în City

Fantastice producturi ale tehnologiei umane sunt podurile din golful San Francisco, urcând amețitor sau coborând aproape de suprafața apei. Desigur, vedeta este Golden Gate, dar nici celelalte, lăsate în penumbră și mai puțin cunoscute în lume nu sunt mai prejos. Nu e Poarta de Aur vinovată că în lume numele de San Francisco e legat doar de acest pod, celelalte fiind necunoscute. Sunt un pic decepționat de ce se cunosc atât de multe lucruri despre orașele Coastei de Est a Statelor Unite, în schimb se știe  atât de puțin despre țărmul Pacificului, o adevărată mină de aur (“Golden State”) în materie de recorduri mondiale. Industria calculatoarelor a construit Silicon Valley, aici, în Bay Area, dar lumea a auzit mai ales de monstrul Los Angeles, cu Hollywood, Beverly Hills sau ghitarele Fender…  Conurbația e împărțită de întinderile golfului interior, în care pătrund fluviile Sacramento și St. Joachin și de faliile tectonice, șaptesprezece ramificații ale celebrelor San Andreas și Hayward. Cel mai întins oraș de aici este San Jose. Cel mai înghesuit e San Francisco, iar clădirile înalte din down townul său sunt mai numeroase decât cele din Los Angeles.
În 1933 a fost un adevărat scandal pe marginea construirii unui pod. Proprietarii de vapoare, în majoritate de tip ferry, care aveau o rețea bună de transport în tot golful erau principalii adversari. Alții pretextau cu înălțimea catargelor, cu toate că arcul podului ar fi pornit doar de pe cele două coline, lăsând destul spațiu pentru orice navă. Azi pot trece, grație arcuirii podului și adâncimii apei, absolut orice vapoare. Era și o problemă de finanțare, Statele aflându-se în recesiune. Au fost necesare donații pentru construirea podului Golden Gate. Inginerul neamț Joseph B. Strauss și-a pus semnătura pe podul suspendat cu cea mai mare deschidere din lume. Se circulă pe șase benzi, cu viteza de 73km/h, (cu biciclete și pe jos se merge pe trotuare speciale, dar numai ziua). Arcuirea podului se află la 75m de luciul apei, iar lungimea totală e de 2737m. Pilonii și toată concepția e în stilul art deco, stâlpii tind să ajungă înălțimea turnului Eiffel, fiind de 227m. În timpul construirii au murit 14 oameni, recordul fiind mărit cu numărul de sinucideri ulterioare. În acest sens a fost necesară adăugarea unei plase și amplasarea unor telefoane “suicide hotline”. Inaugurarea a ținut o săptămână. Impresionat de sine însuși, inginerul Strauss a scris și un poem, “The Mighty Task is Done”. 200.000 de pietoni , unii pe roller skate au trecut cu mare fast podul. Debutul circulației auto s-a produs după ce președintele Roosevelt a apăsat un buton, la Washington DC. Gazetarii de la San Francisco Chronicle au scris, referitor la sinucigași, reportajul “Lethal Beauty”. Letal pentru multă lume ar putea fi și un cutremur, falia submersă San Andreas aflându-se în proximitatea podului. De mai multe ori podul a fost închis din cauza vânturilor puternice, clătinarea tronsonului fiind vizibilă. S-a mai închis și după recentul cutremur din Japonia, pronosticându-se un val de tsunami mai mare decât a venit în realitate. Dar fenomenul, ce-i drept, cu adevărat unic, este formarea ceții, în urma contactului brizei reci cu apele calde ale golfului. Vălătuci de ceață înfășoară mai întâi pilonul dinspre San Francisco, extinzându-se încet spre cel dinspre Sausalito. De cele mai multe ori ceața e joasă, lăsând să se vadă doar partea superioară a pilonilor. Un peisaj de basm modern.
Cu prilejul jubileului de 75 de ani al construcției, trecerea mașinilor s-a oprit, pentru ca o uriașă mulțime să traverseze pe jos, ca la inaugurare. Cu acest prilej s-a constatat că, din păcate, curbura tensionată de cabluri a arcului suspendat s-a mai orizontalizat, cu trecerea timpului. Asta cu toate că Golden Gate este permanent toaletat și pus la punct de un număr considerabil de oameni care au, în acest fel, un job asigurat. Această problemă trebuie să fie soluționată folosindu-se tehnica la vârf, cu care se laudă San Francisco Bay Area.
San Francisco Bay Area a devenit conurbația de azi, peste imensele întinderi ale golfului interior datorită acestor poduri, înainte de existența rețelei de metro, care subtraversează golful, la o adâncime comparabilă cu aceea a tunelului de sub Marea Mânecii, pentru ca mașini și trenuri să prescurteze drumurile între San Francisco, aflat la capătul unei peninsule și celelalte aproape o sută de orașe de vizavi, din Estul arealului.
San Mateo Bridge, construit în 1929, a fost, la vremea aceea cel mai lung pod din lume, având 11,8 km. La ora aceasta este pe locul 25. Bătrânul și cu adevărat fantasticul pod are și el un nume, “San Francisco Bay-Toll Bridge” și este așezat acolo unde golful are cea mai mare lățime. I se mai spune și Hayward, nume pe care-l poartă și una dintre faliile tectonice, care are ramificații submerse și ies la suprafață sub forma unor ciudate coline rotunde ce se țin lanț.
San Mateo leagă Alameda County de Peninsula, pe care se află și San Mateo County, unde în 1906 a fost epicentrul megaseismului. Unele tronsoane ale construcției se află foarte aproape de suprafața apei. Pentru trecerea navelor a fost ridicată o poartă înaltă de 91m, pe care glisează în sus și-n jos un segment al podului. Spre satisfacția driverilor, acest lucru nu se întâmplă prea des, vasele mari ajungând rareori până în această zonă. Și aici se derulează ample lucrări de consolidare antiseismică.
Ceva mai la Sud, Dumbarton Bridge deservește o zonă în care golful se mai îngustează ceva. Și el e un bătrân , construit în 1927, sub forma unor arcuri succesive de oțel, pe tronsoane scurte. În 1970 i s-a făcut o completă replasare pe o construcție nouă, din beton, la o înălțime mai mare. Cele două poduri merg în paralel. Ele leagă Fremont de Menlo Park, o adevărată pădure în care se scufundă casele din Palo Alto, locația unde locuiește cea mai instruită populație din SUA, în jurul universității „Leland-Stanford” și de unde încep edificiile fabricilor din Silicon Valley. A fost primul pod construit pentru mașini, pietoni și biciclete, spre San Francisco Bay. A fost folosit în locul gigantului Bay Bridge, după cutremurul din 1989, supranumit „Loma Prieta Earthquake”, care a afectat acel pod dintre Oakland și San Francisco, mai multe tronsoane prăbușindu-se. Vechea variantă a lui Dumbarton a fost demolată parțial în 1984. Și acest pod este prevăzut cu ceea ce poate fi denumit un lift pentru vase mari, care oprește traficul pe timpul trecerii acestora. Din viața artistică a construcției menționez turnarea filmului “Harold and Maude” în acest loc, în 1970. Din cea tehnico-științifică, ei, da, au fost încurajați locuitorii din Alameda să-și caute joburi pe partea cealaltă, unde se găsește întinsa regiune a industriei de IT. O pădure de poduri! La Sud de Car-Bridge este ruginitul Dumbarton Rail Bridge, construit în 1910 pentru trenuri exclusiv. Porțiunea centrală este o pitorească, să-i zic, placă turnantă, care se rotește pe unul din piloni pentru a deschide drum navelor. Nu se mai folosește din 1982. De altfel BART-ul, metroul, s-a extins și în această zonă, a orașului Fremont.
În lungime de 8,9 km, podul Richmond-San Rafael, care se numește „John B. McCarthy Memorial”, ca și alte obiective ale infrastructurii din Bay Area, a fost și el unul din cele mai lungi poduri din lume, la vremea când s-a construit. El deservește partea de Nord a golfului, unde apele sunt aproape la fel de late ca și ramura sudică. Aici, în Nord pătrund în apele oceanice și cursurile unor râuri ce formează impresionanta zonă a Deltei, incluzând debușeul Dunării americane, care este fluviul Sacramento și pe cel al lui St. Joachin River. Fără acest pod numai cu ferry sau cu avionul se putea ajunge în Marin County, East Bay etc. Construcția este comparabilă cu Golden Gate sau Bay Bridge. Două structuri masive de oțel susțin partea mediană a podului, pe care o ridică formându-se două cocoașe, dealuri, dacă vreți, destul de vizibile și pe ceață pentru vapoarele care au astfel două culoare largi, intens utilizate. Șoseaua, free-way, se conectează în Nord cu rețeaua BART-ului și cu terminalul căii ferate pe care glisează elegantul Amtrak de California, trenul de pasageri. Aceleași reparații cu instalații antiseismice, incluzând fortificarea pipe line-ul care transportă țițeiul pentru East Bay. Au fost și aici probleme, când cu celebrul cutremur Loma Prieta, iar în 2008 podul acuza un ușor balans pe un vânt de 110 km/oră, fiind închis temporar circulației. Evident, fiecare pod are la unul din capete, considerat intrare, gheretele unde se scoate cardul sau cashul. Cel mai scump este Golden Gate, desigur. Avantajul e că la întoarcere nu plătești și a doua oară. Ai noștri te-ar jecmăni postând gherete peste tot, mai ales dacă am avea în țară asemenea conurbații precum San Francisco Bay Area. M-am întrebat cum ai putea plonja cu tot cu mașină în hăul adânc al unui golf format prin scufundarea brutală a scoarței terestre. Așa ceva nu se poate întâmpla, căci marginile sunt niște borduri solide și suficient de înalte pentru ca driverul să nu fie tentat să se holbeze necugetat la peisaj. De fapt, dacă n-ar fi acele suprastructuri, nimic nu te face să crezi că nu ești pe o autostradă obișnuită.
Podul cel mai larg din lume este Trans Bay Bridge. Nu-mi închipui ce ar fi existența în San Francisco Bay Area fără acest B.B. Fără a le nedreptăți pe celelalte, pot spune că această monstruoasă construcție se află în locația esențială a golfului și își face treaba cât toate la un loc.  Uneori, luând metroul, care subtraversează golful cam pe aceeași rută, ai senzația că-l trădezi… Megastructurile lui n-au eleganța și ambianța de înaltă societate a răsfățaului Golden Gate. Sobru, chiar sumbru, exclude eventualii pietoni, el este anti-uman, o industrie în sine. Nu-i pasă de statutul său cenușiu, pentru că Podul Golfului nu poate fi decât unul. Pornește din marele port Oakland, trecând prin tunelul din insula Yerba Buena, pe care o folosește ca pilon și te proiectează direct în down town-ul din San Francisco, venind pe sus, ca un avion, deasupra unui mănunchi de străzi și aterizând pe nesimțite în inima metropolei. Lungime totală, 13,27 km. Este dedicat, așadar, exclusiv mașinilor și e vechi din 1936, old boy, mereu proaspăt îmbrăcat, ca o venerabilă vedetă de Hollywood, căruntă, dar care arată bine, a fost proiectat de Charles H. Purcell. La acea vreme a fost și cel mai lung pod din lume. Are două etaje și 11 benzi. La cutremurul din 1989 câteva tronsoane s-au prăbușit, așa că se folosesc cele mai moderne metode antiseism pentru consolidarea acestuia. După Loma Prieta a fost utilizat bătrânul San Mateo Bridge pentru legătura dintre San Francisco și Bay Area. 100m din acest cel mai lung pod de oțel din lume care e Bay Bridge se înlocuiesc. Între insulă și Oakland se mai construiește un pod paralel, un nou „Bay Bridge”, cu oțel chinezesc de la firma Zhenhua Heavy Industries, din motive de economie. Două tronsoane noi vor oferi spațiu și pentru pietoni sau biciclete. Numele complet al podului este JAMES „SUNNY JIM” ROLPH BRIDGE, aproape la fel de lung cât podul. Dacă nu vrei să ocolești tot golful, vei folosi neapărat podul sau metroul, BART-ul.

Demonstrând spre Marele Platou


 

 

 

L-am cunoscut mai bine pe colegul meu, Amfiloh, doar când, printr-o coincidență, am plecat împreună la o demonstrație, cu ai noștri, de la sindicat. Amfiloh este contabilul firmei la care lucrez. Ni s-a repartizat un traseu urmând să trecem din piața Universității, către sediul unui partid din Kiseleff și de acolo la Parlament. Un traseu lung. Aveam cu cine să discut în maratonul ăsta. Nu știam pentru ce sau împotriva cui demonstrăm. Și de aici se declanșă totul.
Amfiloh era, la servici, un om domol, corect. Avea doar o ușoară defecțiune trupească, la șira spinării, ceea ce îi dădea adeseori un aer de politețe, dusă până la umil. Era o adevărată mașină de calcul și îi domina pe toți cu precizia lui. De altfel, obișnuia să spună:
– Azi puterea este a computerelor. Mâine va fi a noastră.
Puterea. A cui, asta nu se putea ghici cu ușurință. Nici nu încerca nimeni să afle. Se crede că e a așa-zisei social-demografii. Sau democrații. Băiatul ăsta era ușor ocolit și nu știu, dar mă simțeam mereu vinovat cu ceva față de el. Mă simțeam, oarecum în numele tuturor vinovat. Așa sunt eu câteodată. Și poate că asta m-a făcut să doresc să mă la dus pe Marele Platou. Era asta o utopie de-a lui, dar mi-o servea de parcă ar fi ceva real. Nu era nici platou cu sendviciuri, nici Platoul Bucegilor. Era un loc, sau cum spun imbecilii, „locație”, un spațiu de confort și satisfacții, poate pe DN7, poate pe Autostrada Soarelui, pe unde se scurg scursorile? Urma să aflu, odată, cândva, fără termen.
-Păi acum ai ieșit din comoditatea ta, din nou pe stradă, din nou #rezist, surâse Amfiloh, aici nu ești acasă. Și cu mine ai sfeclit-o.
Păi, cu toate că o propoziție nu se începe cu „păi”, însă s-o ia dracu` de propoziție, colegul meu era un ceas al disciplinei și ordinii. Cu timpul, desigur, mergând la pas alături de domnul cocoșat, am învățat să-i respect opiniile.
– Te-ai bărbierit cu insistență azi, îmi spune. Ia zi, chiar crezi că vom reuși dacă ni-s bărbieriți?
– Să mă ia naiba, nu cred deloc ceva, în general. Ce să reușim? De obicei nu iese nimeni din casele alea mari, nici din guvern, era să-i zic curvern, nici din Casa Popoului, a poporului. Dar mă bărbieresc, cred că este OK să ai o față netedă, chiar pe un craniu în care creierul a fost șters. Asta în general. Singurul lucru pe care-l obținem în urma protestelor noastre este accesul liber la propria noastră persoană. Da, tot am avut intenția să ies azi în oraș, să casc gura după niște fete mai tinere decât doamnele alături de care demonstrăm. Dar, recunosc, e o chestiune deșartă și mizeră. La îndemâna oricui. A oricăror imbecili. Am venit aici, în fond, să protestăm, dar și să ne aliniem, să susținem, să acordăm încredere, așa că ai dreptate. Dacă vrei, pot ieși la viitorul protest nebărbierit. Ce contează? Tot ne afundăm mâine în Marele Platou. Parcă așa s-a stabilit.
– Mâine, în Platou? Ce să căutăm noi tocmai mâine în Platou? Lasă, te rog, romantismele astea, că sunt sătul de ele la „vrâsta mia”. Toată firma noastră e plină de romantici. Nu știu de unde v-a adunat fostul director, că sunteți unul și unul…
N-am răspuns. Însă opinia îmi aparține. Deci pot pleca unde vreau și n-o să dau socoteală nimănui. Pentru mine Marele Platou este o abstracțiune, dar simt că acolo ne vom împlini cu adevărat. Va fi o zi în care n-o să mai demonstrăm degeaba, ca acum. Căci nu știu dacă v-am spus, dar nici azi nu va ieși nimic. Ordonanța de urgență se va da oricum, moțiunea de cenzură pică ca deobicei, președintele va mulge legile, sau le va promulga. Demonstrația e un sport. De un an jumătate vrem justiție inatacabilă de borfașii de politruci. S-ar părea că altceva nu ne mai trebuie
-Nu înțeleg de ce pretind unii că trebuie să luăm o atitudine, am întrebat brusc. Facem asta mereu și tot nu…
-Este o datorie civică. Uite, de pildă, ieșitul ăsta afară, în piața publică. Nu știu cum să-ți spun, este o metodă de socializare.
-De un an și ceva tot socializăm. Mie nici nu-mi place mulțimea, societatea, bârfa, statul bot în bot și fund la fund. Purtăm tot felul de lozinci, le schimbăm. A spus nu știu cine că în Universității n-are sens…
-Ba are. Este ceva simbolic. Este un spațiu emblematic, dacă înțelegi ce e asta. Emblematic. Dă bine la aspect. Și la respect.Trebuie urmărit un anume traseu.
-Da, și pe Kiseleff iese chelbosul ăla și ne spune că problema e la Parlament. Și toată lumea se năpustește pe Bulevardul Victoria Socialismului.
-Să nu mai spui așa, se rățoi la mine Amfiloh. Știu că o spui cu năduf. Nu avem nevoie de năduf. Nici de zăduf. Nici de pămătuf. Am simțit asta acum un sfert de secol, în mulțimea aia de la Timișoara, care atrăgea gloanțele.
-Și ce s-a ales? Praful de toate instituțiile. Cred că și acolo vă trimitea câte unul, ba la casa parohială, ba la județ, ba la operă, ba la consulatul scârboșilor de iugoslavi. În timp ce alții spărgeau vitrine.
-Da` știu că ți-ai fi dorit să spargem mereu vitrine. Nu ți se potrivește protestul tăcut și n-ai chef să cari niște lozinci.
-Asta cu lozincile, care mereu se schimbă, e o treabă ca jocul cu cartonașe al copiilor de grădiniță. Ai văzut ce se mai agită mass media la filmat lozinci. Fiecare se duce apoi la postul de la care primește bani.
-Dar e normal, zise Amfiloh. E normal. ABSOLUT normal. Și hormonal.
-Și mass media câștigă ceva din marșurile noastre. Care sunt tăcute, pașnice și gratuite. De la Ștefan cel Mare românii tot în marșuri o duc și tot nu le iese nimic. Mai bine marș acasă. Căci ălora nu le pasă. Ne trimit de la Ana la Caiafa. Ne indică piste false, ținte false și apoi, în spatele geamurilor râd de noi. Noi, cei care suntem mereu și mereu aceiași. Credem că se rezolvă ceva.
-Ploaia de azi ți-a stricat tot cheful, zi-i mai bine așa. Parcă n-ai ști ce sănătos e să te plimbi. Dăcât să stai în fața televizorului și să-ți facă alții treaba.
-…În timp ce tu te joci cu telefonul, cu aprinsul telefonului la un semn al nu știu cui. Știi ce, am nostalgia Marelui Platou.
-Și eu, dar tu nu știi ce înseamnă să demonstrezi spre Platou. Acolo se termină toate. Sau Totul. Acolo sunt toate împlinirile pentru care clamăm. După ce ajungi acolo, nu mai există marșuri, plimbări, proteste.
-Și nu ne dorim acest lucru?
-Nu, zise categoric Amfiloh. Noi nu umblăm pentru a ajunge undeva. Spunea Goethe, „Călătorim spre a călători”. Viața e un marș continuu, revendicările noastre nu tind spre împlinirea lor, căci nu ni le va împlini nimeni. Așa e dat, de secole, cum bine ai spus.
-Cum ar veni, nu putem spera la nimic. De ce nu ne-am dori atunci Marele Platou? E singurul loc unde te poți împlini. Cam pe unde crezi că e asta?
-În tine însuți, spuse decis Amfiloh.
-Atunci, dacă totul e în zadar, eu rămân. Român cu voi.
-Rămâi cu bine… (DIN VOLUMUL ÎN PREGĂTIRE „LUNETISTUL DIN TURN”)

SAN FRANCISCO BAY AREA


Poziția geografică a uneia din cele cele mai mari suprafețe urbane din lume, SAN FRANCISCO BAY AREA, megalopolis format din o sută de orașe,

Coline în San Francisco (Russian Hills și farul)

Lombard Street – unicat

Urcând pe Lombard Street

oferă și una din cele mai favorabile poziții strategice la vreme de conflict armat. Relieful extrem de ciudat a rezultat din frământările brutale ale scoarței terestre, în zona în care placa tectonică pacifică se freacă de cea a nord-americană. San Andreas Fault pornește din sudul Californiei, din adâncul lacului Salton Sea, șerpuind la suprafață, pentru a intra în imersiune în dreptul peninsulei San Francisco, continuându-se spre Nord. Ea are cel puțin 17 ramificații, cu înălțimi variabile, în adâncurile golfului Monterey creând un relief fantastic, cu cel mai înalt munte submers din Pacific și un canion de dimensiunea celui creat de Colorado.

Golful intern a luat naștere prin scufundarea scoarței terestre, în care au năvălit apele fluviilor Sacramento și St. Joachin, care în final au rupt zăgazul terestru spre Pacific formând strâmtoarea Golden Gate. În zona Deltei, adică a apelor care curg dinspre Sierra Nevada, o apariție singulară este Muntele Diavolului, din vârful căruia priveliștea unei întinse câmpii poate fi asemuită doar cu cea pe care o oferă doar Kilimandjaro.

San Francisco Bay Area este una din cele mai fabuloase din lume, cu pădurile Redwood și copacii multimilienari sequoia sempervirens, cu plajele imense de la oceanul-oceanelor, unde valurile vuiesc ca o fiară cosmică. Cu metropola care și adăugat o gigantică infrastructură, cu poduri legendare și arhitectură fantezistă, chiar pe dealurile-falii, înfruntând seismele și incendiile de vegetație. Omul luptă cu natura în mod vizibil aici, și zilnic. Patru milioane de oameni, din cei aproximativ treisprezece, cât are SFBA, trăiesc în lumea IT creată de Silicon Valley…

…Ca dintr-o imensă gură de tun, ieșeau prin strâmtoarea Golden Gate forțele militare expediționare în Războiul Pacificului. Ca și mai la Sud, din San Diego și Los Angeles. De aici, din posrturile San Francisco și mai ales Oakland plecau cuirasatele și portavioanele spre conflictul cu Japonia, de aici se aproviziona armata americană, dar și canadienii sau australienii. Insula Comorii, Treasure Island, o creație artificială dedicată Expoziției Universale din 1936 devenea bază militară, cu rachete îndreptate spre toate colțurile globului. Statele Unite și-au demonstrat capacitatea unică de a produce, de la an la an sporeau produsele industriei de război. San Francisco și Oakland ofereau cu mult mai mult spațiu decât Pearl Harbour navelor grele, necesitând adâncimi mari pentru tonajul acestora.

În anii cincizeci Japonia înceta să mai devină o țară sub ocupație. Prin Tratatul de la San Francisco a fost semnată la 8 septembrie 1951 independența imperiului agresor. Japonezii americani, internați în lagăre au fost eliberați. În prezența delegațiilor țărilor beligerante, Tratatul s-a semnat la WAR MEMORIAL OPERA HOUSE, marcând începutul „Sistemului San Francisco”, termen introdus de istoricul John W. Dower. Spre deosebire de americani, sovieticii aveau cu totul alte păreri. Andrei Gromîko, prezent și el la San Francisco pentru a băga bețe-n roate, susținea că Tratatul nu dă garanții că militarismul japonez nu va reînvia. Japonezii nu au atacat URSS, ci America și iată că aici, pe țărmul Pacificului s-a creat o coaliție a Statelor Unite și Japoniei împotriva punctelor de vedere sovietice. John Foster Dulles a stabilit statutul Taiwanului cu același prilej.
Japonezi există în număr mare, nu numai în Hawaii, ci și în în San Francisco și arealul golfului. Angajați în fabricile de IT sau în restaurantele specifice. Și ceea ce sare în ochi mai întâi este numărul mare de mașini japoneze, am apreciat că ar fi cam 40% din totalul vehicolelor de pe autostrăzi. Sunt alte vremuri. Nu mi se pare deloc nefiresc ca țărmul asiat al Pacificului și California să conviețuiască pașnic, folosindu-și inteligențele în folosul întregii omeniri.
În timpul războaielor din Coreea și Vietnam, San Francisco, Oakland și toată Bay Area și-au menținut rolul de bază militară. După terminarea războului rece, uriașele clădiri ale hangarelor, cazărmilorși altor baze militare, risipite peste tot, au devenit pustii, agresate de vegetație. Adevărate parcuri, spațiile s-au umplut de sălbăticiuni, căprioare, iepuri, gâște canadiene. Bicicliștii prefer aceste locuri pe care nu circulă mașini. După două secole în care spanioli, mexicani, britanici și americani au tot construit forturi și obiective strategice, arealul San Francisco și-a regăsit liniștea.

Viața refolosibilă


VARIANTĂ PRESCURTATĂ A PROZEI APĂRUTĂ ÎN VOLUMUL CU ACELAȘI NUME LA Ed.FACLA, 1983.

(„Carte – intitulată provocator la adresa sistemului politic  ce solicita intens strategii ale recuperării resurselor – “Viața refolosibilă”.  Gh. Antohi, Ed. CASA RADIO)

 

Într-unul din chioșcurile care colectează hârtie de calitate incertă, pentru a o înscrie din nou pe orbita folosului public, am înghesuit și eu câteva zeci de kilograme. În plenul consiliului familial se decisese aruncarea vechiturilor mele, manuscrise oricum inutile astăziși colecțiile revistei la care am lucrat. Mă simțeam mulțumit de ispravă, gândindu-mă că, în fond, din pasta retopită a aceste mase informe și îngălbenite se va face hârtie nouă, pe care se vor tipări gânduri și sentimente noi. Abia aștept să citesc slovele avântate ale lumii tinere. Sunt, cred, într-o perfectă adecvare la epocă,, am înțeles toate lucrurile la timp. Ei, și tocmai de aceea, din proprie inițiativă am ales să depun armele. Când tânărul și vrednicul meu urmaș se va așterne pe treabă, el își va pune slovele, de fapt, peste ale mele, care, evident, s-au volatilizat, au dispărut, dar spiritul lor pare a mai persista. Ba, uneori, sub noile, zoritele litere, mai apare, strâmbă, câte una de-a mea. Sunt necesare atunci gume groase și detergenți ideali pentru scos petele. Din asemenea manuscrise răzbate uneori geamătul celui care a fost nevoit să renunțe la ele.
Tonetele nu ne întreabă pentru ce le aducem și manuscrise, ce conțin ele și cine ne dă dreptulsă ne înstrăinăm de noi înșine și să tratăm cu atâta ușurință o problemă de spiritualitate.. Nimeni nu mi-a cerut să scriu atâta, înghesuit și economic, culiteră mică și adesea fără spații între strofe și folosind adesea barete între versuri. Făceam, vezi bine, încă de atunci economie de hârtie, în timp ce alții o foloseau din belșug și fără să se gândească la consecințe. În ce mă privește, am fost întotdeauna un o cumpătat, n-am făcut risipă de nimic, nici măcar de hârtie.
Da, viața poate și trebuie să devină refolosibilă. După ce mi-au trecut idealurile, mi-am datseama că anii pierduți cu scrisul trebuie să mi se întoarcă într-un anume fel și astfel lumea a câștigat un bun funcționar și a pierdut un poet. Pentruca tu, nou ivit pe pământ, să-ți scrii acum bâjbâielile a trebuit să renunț eu la ceea ce voiam să spun. Căci orice s-ar zice, mai trebuie să cedăm uneori. Nu se indică precis cine să o facă, trebuie să te simți tu însuți. Cine spune că trebuie scris pentru a lăsa în urmă o tradiție? Ce, frunzele, reînviind mereu, nu reprezintă o tradiție? Rămâne la latitudinea voastră să vă lăsați sau nu de scris. Numai că fiecare crede despre sine prea mult, cum că omenirea ar avea de pierdut dacă-l uită pe cutare.
Acele pagini galbene, pagini grele de gânduri, date la retopit, vor conferi viitoarelor coli albe o greutate aproape dublă. Este și asta ceva.

NOTA AUTORULUI: La vremea aceea existau chioșcuri unde puteai să-ți vinzi hârtia de prisos. Nu mai sunt bani pentru așa ceva, așa că suntem invitați să ne punem hârtia în tomberoane speciale. Și să plătim faptul că vin gunoierii să le golească. Nu era mai bine în socialism? Din punctul ăsta de vedere, da.