Copii făcând presă


…Cum frecventam, de copil, cercul literar al Casei de cultură din Lugoj, unde veneau, citeau și discutau aprins profesori și oameni apreciați în municipiu, precum C. Miu Lerca, Anișoara Odeanu, Nicolae Breban și Radu Theodoru, am prins gustul unui domeniu absolut nediscutat în familia mea. Erau acele veri în care după amiezile le petreceam cu colegii de școală, făcând baie în Timiș sau pescuind, după care, prins de soare bine și în pantaloni scurți asistam la ședințele de cenaclu. Unde nu prea eram băgat în seamă. Scriam poezii pe ascuns.
Șeful centrului de radioficare, plecase o lună în vacanță și mi-a lăsat studioul în grijă. Emisiunile le realizam împreună cu un coleg de clasă într-o clădire ce cuprindea un corp tehnic de unde se cuplau emisiunile locale prin cablu, care țineau o oră, aveam un studio căptușit cu vată de sticlă, acustică bună, cu ochi de ciclop, microfon de crainic și un pian, un mixer la tehnicieni. Imita perfect un studio și așa ceva nu mai are Lugojul azi. Aveam și un magnetofon greu, cu care realizam interviuri la raionul de partid. Tovarășii ne luau în serios, citeau de pe texte scrise, făceau cenzură. Semnalul muzical al radioficării era „Ana Lugojeana”, urma buletinul de știri locale, pe care le culegeam noi sau ni se furnizau de la ștabii orașului, muzică de pe discuri, momente literare și câte un invitat la pian, care clămpănea muzică clasică. Asta a fost uvertura la viitoarea mea carieră în radioteleviziune, de ceva mai târziu.
Prin clasa a noua redactasem și o gazetă murală a clasei, imitând presa scrisă. Apoi Casa de cultură a afișat gazeta murală pe care o redactam dactilografiind. Până cam prin 1963 foloseam stiloul doar la școală. Ai mei mi-au făcut cadou o mașină de scris și de atunci tastatura era a mea. Și până azi, la computer…Un om normal rămâne și la vârsta a treia un copil. Nu pentru că „a dat în mintea copiilor”. Asta e o accepție pejorativă. De ce n-am păstra ceva din noi înșine, pe când eram cu sufletul deschis spre lumea  pe care o consideram interesantă și bună?

Advertisements

Feminismul – rezultanta războaielor


Cât de milostivi față de familie, femei și copii au fost statele înhămate în cele două războaie mondiale? Desigur, bărbații sunt principalii ratați în această afacere macabră. Democrații ipocriți de azi, care fac caz de relele tratamente aplicate femeilor în unele state musulmane chiar nu au dreptul să se erijeze în sfinți. Indiferent despre ce război mondial e vorba, femeile germane au fost protejate din start. Evident că au existat consecințe colaterale, rezultate din bombardamente sau escaladarea rasismului. Dar germanii pot fi mândri că nu și-au exploatat femeile precum celelalte popoare. În numele falsului feminism și-al „egalității de gen.” Femeile germane nu s-au înrolat le grămadă, ca rusoaicele, n-au robotit în fabrici de armament ca englezoaicele, franțuzoaicele sau americancele.
„Fără femei, nu va exista o victorie!”, era simbolica declarație a „stăpânului inelelor”, premierul britanic David Lloyd George, în 1915. Lasă-le să se bată și ele, să scoată ochii inamicului cu ghiarele vopsite cu ojă! Se vede că adevărata civilizație nu exista în ograda „aliaților”, vorba lui McNamara, „dacă n-am fi fost victorioși, am fi fost NOI cei judecați pentru crime de război, căci asta am fost, criminali de război”.
Ce s-ar fi întâmplat dacă după terminarea celui de al doilea război mondial germanii ar fi emigrat? Orașele le-au fost distruse aproape în totalitate, cam ca prin Siria actualmente. Armata roșie, dar și aliații au dat iama în populația de femei. Dacă femeile germane și-ar fi luat bocceluțele, migrând prin Austria, Ungaria, Serbia, Turcia, spre Siria, cu milioanele? Nu au făcut asta. S-au pus pe lucru ATUNCI. Au avut de înlăturat ruinele, fiece cărămidă mergând din mână în mână. Chiar și în această situație, statul le-a răsplătit munca, le-a plătit. În mare parte femeile au reconstruit Germania, care a mai și făcut plăți către Israel, mai mult de 60 miliarde de euro, dar și către alte state. Germancele n-au lăsat în spate ruinele, plecând în lume. Și-au cărat destinul, renăscând din propria cenușă. (Polonia mai cere și azi despăgubiri de război, uitând de măcelurile din anii patruzeci, de provocările la care s-au dedat față de Germania, ucigând și igonind germani, sub tutela ipocrită a britanicilor…)
Musulmanii, după ce și-au distrus trecutul și orașele, au purces în pribegie spre Mecca occidentului, devastat și reconfigurat, sosind, așadar la masa gata pusă. Asta vorbește mult despre diferențele de mentalitate.
Germanii au fost alungați din Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, au plecat din România, vânduți de țara natală, nu către țările sunite și șiite, ci înspre vechiul lor spațiu spiritual.
Dacă femeile britanice, franceze, americane și sovietice (chiar și româncele) au tras la șaibă ajutând trupele aliate să obțină victoria, în schimb femeile din Germania și Austro-Ungaria au muncit ca sclavele abia după război. Au mai suportat și violurile glorioaselor armate învingătoare. (Despre violurile săvârșite în zilele noastre în Germania de către migranți ce să mai vorbim?). De la grijile pentru familie, au trecut prin rușine și munci patriotice. Prin persecuții de tot felul. Prin denazificare…
…Am păstrat o carte de care se leagă copilăria mea. Scrisă în 1934 de Johanna Haarer, „DIE DEUTSCHE MUTTER UND IHR ERSTES KIND”. Este o lucrare de știință popularizată și se referă, desigur, la tehnicile pe care o femeie, nu neapărat germană, trebuie să le folosească în puericultură. Evident, nu e o carte politică, ea fiind difuzată în toate țările unde existau comunități germane, mama mea făcând parte din minoritatea germană de peste 745.000 de suflete (pe care Berlinul îi cosidera „Volksdeutsche”). A primit-o de la Grupul Etnic din Lugoj, unde locuia împreună cu bunicii mei materni, în anul nașterii mele (puțin înainte de cel al bătăliei de la Stalingrad). Tatăl meu, român, în Garda Regală, se afla în Crimeea și a primit permisiunea să se întoarcă, să mă vadă. ( Și, spre norocul lui nu a mai participat la „întoarcerea armelor”) …În fine, subliniez că în cartea Johannei Haarer nu era nici un accent rasist, nu se vorbește nici de Sonnenkind și alte aberații de-ale lui Himmler. Am fost crescut destul de bine după acel manual pentru mame și nu erau acolo texte soldățești, cu „Erika” sau „Lilly Marlen”, ci foarte utile sfaturi practice. Comunitatea le-o oferea chiar și româncelor, gratuit. Opinia publică românească de azi, din bezna necunoașterii, continuă să creadă că Grupul Etnic German se ocupa doar de politică nazistă. E o prostie de zile mari, una specifică. E adevărat că existau unele avantaje, Berlinul avea grijă de familiile combatanților, asta cel puțin în primii ani de război. Veneau bani și pachete cu ce trebuia. După 1945 mama mea germană a scăpat de deportare în URSS printr-un act care adeverea faptul că soțul ei a fost militar român. Altminteri, anii în care ea era casnică pentru a-și vedea de familie s-ar fi dus pe copcă printr-un periplu sclavagist în Siberia. Ce mai sibiriac aș fi devenit la trei ani…Johanna Haarer s-a pensionat în 1965.
FĂRĂ FEMEI ? A rămas celebră nesimțita dar realista declaraţie „Fără femei, nu va exista o victorie”. Britanicii își dau cu presupusul că în Germania, deşi femeile au fost mobilizate în industriile de război, lucru fals, ele au fost plătite şi tratate destul de prost şi s-au retras foarte repede, pentru a-şi pune forţa de muncă în serviciul familiilor lor. (Spre deosebire de englejii care, vezi-doamne, ce bine le mai plăteau pe doamne! Mai un ruj, mai un Moulin Rouge…). În realitate nu prostul tratament le-a lăsat pe femeile germane în cele două războaie mondiale acasă, la familie, la copii, asta fiind propagandă, ci acea batjocorită de alte neamuri proaste concepție germană conform căreia femeia trebuie să aibă în vedere bucătăria, copiii și biserica, acel „K.,K.,K.”. Statul acasă al femeilor germane nu este o invenție a celui de al doilea război, ci o tradiție, a unei civilizații avansate. Este aproape sigur că una dintre cauzele majore ale pierderii războaielor de către germani a fost absența femeilor alături de bărbați.
E de punctat faptul că prima conflagraţie mondială nu a fost declanşată de Germania, ci de Austro-Ungaria, dar numai în urma acțiunii teroriste a sârbilor. Germanii au fost mai degrabă târâţi în acel conflict. O spune și Lucian Boia în „Tragedia Germaniei”. Lipsirea de colonii a generat nemulţumiri adânci în foarte numeroasa societatea germană şi o dorinţă accentuată de revanşă. Despăgubirile de război, restricţiile economice impuse de alte state depăşeau înzecit culpa Germaniei. Au încetăţenit ideea că li s-a făcut o mare nedreptate. Celelalte puteri europene şi-au manifestat tendinţele rasiste în zonele coloniale, au avut loc acolo adevărate masacre. Dar nimeni nu a fost tras la răspundere. Germania, lipsită de colonii, şi-a revărsat energiile rasiste asupra teritoriului european pe care începuse să-l controleze după 1938.
În 1914, şeful guvernului francez, Rene Viviani a făcut apel la femeil să-i înlocuiască în

Ocarte științifică pentru creșterea „primului copil”, valabilă și în zilele noastre (mai ales!). Tradus din gotice, „DIE DEUTSCHE MUTTER UND IHR ERSTES KIND”

câmpul muncii pe cei care sunt pe câmpul de bătălie. Era perioada secerişului şi era vital ca recolta să nu se piardă. Multe femei au fost nevoite să facă munci grele, luând uneori chiar locul cailor rechiziţionaţi, şi să administreze singure exploatațiile agricole. Numărul femeilor care munceau pe brânci, chiar gravide, se ridica la 800.000. Ele au condus și tramvaie, devenind simbolul intrării femeilor într-un sector masculin. La începutul lui 1918, în jur de 400.000 de femei munceau în uzinele de război franceze, un sfert din mâna de lucru din acest sector. “Lucrul unei muncitoare-turnătoare de obuze era epuizant. Fiecare obuz cântărea şapte kilograme. La o producţie normală, 2.500 de obuze treceau în decurs de 11 ore prin mâinile unei asemenea muncitoare. În condiţiile în care ea trebuia să ridice de două ori fiecare obuz, rezultă că femeia ridica pe zi 35.000 de kilograme”, scria în „La voix des femmes”, jurnalista Marcelle Capy, care a lucrat timp de câteva săptămâni într-o uzină de armament. Greu, desigur, mai greu decât să-ți ridici picioarele în french cancanuri la Moulin Rouge. De fapt ele lucrau deja mult înainte de 1914, la acea dată fiind recenzate 7,7 milioane de femei active profesional, adică 36% din totalul populaţiei active, mult mai mult ca în Marea Britanie, unde în 1918 în uzinele de război britanice, mâna de lucru feminină ajunge la un milion de muncitoare. Şi în Canada femeile au lucrat în fabricile de muniţie sau pe şantiere navale.
La sfârşitul războiului, femeile au fost rugate să se întoarcă la casele şi la muncile lor tradiţionale sau în familie, dar se produsese deja o schimbare fundamentală de mentalitate, şi femeile „aliate” au revenit pe piaţa muncii în anii care au urmat, feminizând locurile de muncă din agricultură, industrie şi comerţ, făcând carieră practicând profesii liberale. Cea mai belicoasă femeie pe care o cunosc a fost premierul de fier, Margaret Thacher și războiul ei în Malvine împotriva broaștelor țestoase…
Multe femei s-au implicat benevol pentru a-i susţine psihologic sau moral pe combatanţi, unele „s-au întreţinut” cu soldaţii de pe front, altele au suţinut spectacole în faţa soldaţilor britanici şi francezi, ca americanca Elsie Janis, sau au însoţit trupele ca „scriitoare”, distrând trupele în fel și chip, cum a făcut de exemplu americanca patrioată Ella Wheeler Wilcox. SUA şi Marea Britanie au avut campanii publicitare susţinute intens, în special prin afişe, care încurajau înrolarea şi multe femei s-au şi alăturat forţelor. Româncele pilotau avionete sanitare.
În Statele Unite, în timpul Marelui Război, peste 30.000 de femei au purtat uniformă şi au avut aceleaşi însemne militare şi statut ca şi al bărbaţilor. În Marea Britanie peste 80.000 de femei s-au angajat în unităţile feminine auxiliare ale armate. Femeile-pilot nu au fost recunoscute oficial, din discriminare sau alte motive. Hélène Dutrieu a servit în forţele aeriene franceze, prinţesa rusă Eugenie Shakhovskaya a fost pilot de recunoaştere, Lyubov A. Golanchikova a fost pilot de test, iar prinţesa Sophie A. Dolgorukaya şi Nadejda Degtereva au zburat în misiuni de recunoaştere ale aviaţiei ruse. În Canada a existat un compartiment special creat pentru femei, în cadrul Forţelor Aeriene Regale, ca mecanici de avion.
Multe femei s-au şi deghizat şi au purtat uniforma bărbaţilor pentru a putea servi în armată, de pildă ţărănci din Serbia, englezoaice, franţuzoaice, ucrainience sau trăgătoarele de elită din Turcia. Cele mai multe combatante au luptat pe frontul din Rusia unde, în 1917, au fost înfiinţate “batalioane feminine ale morţii”, la iniţiativa Mariei Bocikariova, o ţărancă devenită soldat.
…După cel de al doilea război mondial (WW2), obiectivul de cea mai mare însemnătate pentru Germania era refacerea vieţii economice, politice, sociale, culturale etc. Ţara întreagă era un uriaş morman de ruine. Pe lângă toate acestea, în zonele vestice se adăpostiseră milioane de germani strămutaţi din fosta Prusie Orientală, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Austria. Aceşti dezrădăcinaţi se ridicau în 1947 la cifra impresionantă de nouă milioane. Desigur, că măsurile luate de comandamentele aliate nu puteau suplini nici pe departe eforturile pe care trebuia să le facă germanii înșiși pentru a salva de la pieire marea naţiune germană.

O recentă carte sugerează că nu numai rușii, dar și soldaţii americani ar fi violat la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. (Cert este că nici militarii germani nu s-au sfiit să lase urmași, prin Norvegia mai ales, unde bărbații s-au retras cu lașitate și cu-al lor rege, lăsându-și femeile baltă. Dar aici n-a fost viol. Iar una dintre componentele formației ABBA nu-l iartă nici azi pe tatăl ei, german.)
Miriam Gebhardt, cunoscută în Germania pentru o carte despre feminism, a publicat recent o nouă lucrare controversată, în care dezbate rolul Americii în istoria Germaniei postbelică, scrie „Der Spiegel”. Cartea analizează agresiunile sexuale, săvârşite de soldaţii celor patru puteri victorioase, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. (Din răzbunare? Pentru ce răzbunare? Sunt convins că din lipsă de educație, sau mai grav, din barbaria care-i opusul civilizației. Instincte bestiale cu o falsă glazură de civilitate occidentală.)
Gebhardt estimează că soldaţii americani ar fi violat 190.000 de femei germane, până în anul 1955, când Germania de Vest şi-a recâştigat suveranitatea. Violurile ar fi avut loc la câteva luni după ce americanii au invadat, să zicem, „cucerit” Germania.
Autoarea se bazează pe documentele unor preoţi bavarezi, care ar fi consemnat faptele reprobabile în anul 1945. Arhiepiscopul din Munich şi Freising le-a cerut clericilor catolici să ţină evidenţa avansului Aliaţilor şi arhiepiscopia a publicat fragmente din documente, la o distanţă de câţiva ani. Michael Merxmueller, un preot din satul Ramsau scria la 20 iulie 1945: “Opt fete au fost violate, unele chiar în faţa părinţilor”. Un alt preot, Alois Schiml, din Moosburg, scria la 1 august 1945: “17 fete au fost aduse la spital, după ce au căzut victime agresiunii sexuale, în repetate rânduri”. Cea mai tânără victimă menţionată în documentele istorice avea şapte ani, iar cea mai în vârstă, 69 de ani. Așa un apetit pentru…victorie aveau glorioșii masculi. Gebhardt compară comportamentul soldaţilor americani cu brutalitatea Armatei Roşii.
Alţi cercetători au mers mai departe, afirmând că, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, soldaţii americani ar fi fost responsabili pentru incendierea unor biserici, uciderea unor civili italieni, a unor prizonieri de război germani şi agresarea sexuală a unor femei, chiar şi când au traversat Franţa.
În ciuda acestor afirmaţii, soldaţii americani erau, desigur, consideraţi mult mai disciplinaţi decât cei ruşi sau francezi.   Gebhard spune că 5% dintre “copiii războiului”, născuţi de femeile nemăritate din Germania de Vest şi Berlinul de Vest, până la mijlocul anilor 1950, au fost “o consecinţă a violului”. 1.900 dintre aceşti copii ar fi ai soldaţilor americani. Puritatea rasei a devenit o amintire. Gebhardt estimează că, în medie, au existat 100 incidente de viol, raportate la fiecare naştere.
O altă estimare, oferită de profesorul american de criminologie Robert Lilly, care a examinat cazurile de viol în care au fost condamnaţi militarii americani, vizează 11.000 de asemenea incidente, comise până în noiembrie 1945. Cartea lui Gebhardt este importantă din altă perspectivă: timp de mai multe decenii, s-a crezut că soldaţii americani nu ar fi fost nevoiţi să comită asemenea violuri, deoarece femeile se ofereau singure pentru anumite avantaje, ceea ce e fals. “Nu există nici o menţiune concretă, nici o mărturie publică, nici o scuză”, scrie Gebhardt. S-ar putea ca actualele generații din Germania să fie mai puțin ariane precum cele dinainte de cel ce al doilea război mondial…(Sigur, nici nu contează mitul arian, eu însumi fiind o corcitură german-maghiar-evreu-român, având în sânge toate calitățile acestor rase. Numai că această combinație a fost liber-consimțită.)
Nu doar sovieticii au comis crime sexuale. Dacă existența unor asemenea fapte era cunoscută, nu se știa amploarea fenomenului. Care era atribuit aproape în exclusivitate soldaților sovietici. Anglo-americanii au fost scuzați, la adăpostul disprețului față de victime, altă ipocrizie propagandistică.
Săptămânalul german Focus notează: „Oamenii, și mai cu seamă istoricii, au presupus la vremea respectivă că femeile au profitat de pe urma acestor contacte”. Istoricii isterici. Să profiți de pe urma unui viol? Într-o conferință la Berlin, cercetătoarea germană a arătat cum imaginea soldaților lui Stalin, aruncându-se asupra femeilor fără apărare s-a impregnat în imaginarul colectiv: „Ce nu se știa era că în alte părți ale Germaniei, ceilalți soldați aliați, au violat nemțoaice în același fel”. Potrivit calculelor făcute de cercetătoarea germană de la Universitatea din Konstanz, sovieticii au comis efectiv 590.000 de violuri, din cele 860.000 înregistrate, iar americanii 190.000 de violuri (asupra nemțoaicelor, desigur), francezii (50.000) și britanicii (30.000).
Radioul german Deutschlandfunk subliniază faptul că administrația practic nu mai exista și că majoritatea victimelor au preferat să tacă din rușine. Unele s-au sinucis. Lucrarea „Când au venit soldații” se bazează pe o sumă de arhive neexploatate: documente militare, relatări ale preoților sau cereri de avort. Doamna istoric menționată a reușit să pună mâna pe 500 de rapoarte adresate de preoții bavarezi Episcopiei din München în care sunt consemnate abuzurile soldaților americani și, „ocazional”, francezi; violuri, adesea în grup, în aproape toate satele. Preoții vorbesc despre o veritabilă „vânătoare de femei și de fete”, violate și uneori ucise după aceea. Mulți copii germani aparțin unui total de 1900 de tați americani.
Săptămânalul Der Spiegel afirmă: „Dacă numărul de victime ar fi atât de ridicat, este aproape sigur că au existat mai multe rapoarte despre aceste violuri în arhivele spitalelor sau ale autorităților sanitare, sau rapoarte ale martorilor oculari.” Care au dispărut? Publicația conchide că Miriam Gebhardt este „incapabilă să prezinte dovezi suficiente”. Der Spiegel, parcă aservită cu forța intereselor propagandei aliate, face apel la o altă estimare, cea a profesorului de criminologie american (!) Robert Lilly, care a examinat cazurile de viol judecate în tribunalele militare americane. Lilly a ajuns la o cifră mult mai mică, de 11.000 de agresiuni sexuale. Evident că americanul nu putea ajunge la o cifră mai mare. Cine pe cine prostește? Occidentul n-a luat-o razna de tot. Iată, se ajunge la concluzia că  „Este timpul pentru o anchetă serioasă”. Dacă cifrele sunt contestate, presa germană recunoaște totuși că lucrarea lui Miriam Gebhardt sparge un mit într-o țară care are probleme să vorbească despre suferințele sale.
Cotidianul „ Tageszeitung” salută însă lucrarea, estimând că „este timpul pentru o anchetă serioasă”, la fel ca săptămânalul „Focus”, care laudă „analiza profundă a evenimentelor, a căror umbră se întinde până astăzi”. Dacă armatele aliate au pedepsit multe dintre aceste violuri, până acum nu a existat o recunoaștere oficială a fenomenului și, cu atât mai puțin, scuze oficiale, subliniază Miriam Gebhardt.
De unde atâtea scuze? Câți capi ai bisericilor musulmane și-au cerut oficial scuze pentru faptele băieților veniți din Orient pentru a se oploși la sânul mamei -Merkel?
Anglia nu vrea să renunțe la granițe și tratate, care forțează o invazie afro-asiatică islamică, idolatră în UE… Pentru a frâna renașterea Europei Centrale, Germaniei, ocupanții anglo-saxoni au impus în cadrul reeducării, ideologia după care femeia, handicapatul, lesbiana, homosexualul, omul de culoare, imigrantul etc. trebuie favorizați. Așa a apărut matriarhatul d-nei cancelar Angela Merkel. Cu Trump’s movement, marginalizații matriarhatului nu se vor mai bucura de privilegii.”
Feminismul a pierdut în lume, nu numai în SUA. Pasivitatea în luarea deciziilor, lipsa forței de contracarare a teroarei și exterminărilor s-au terminat prin lovitura lui Trump. Fostul consilier prezidențial Fota are dreptate că nu trebuie să comparăm SUA cu Rusia, această fiară decăzută și fără dinți.
New York Times a publicat articole mari privind subiectul. „ The Dream – and the Myth – of the ‘Women’s Vote’ ”, reproduce declarația unei femei care l-a votat pe Trump: „I think it’s a disgrace to have Clinton as our first woman president. She does not represent women at all – or me, as a woman, at all”. Nu mai trebuie să traduc…
În cererea sa de armistițiu de la 25 august 1944 către aliați, prin ambasadorul său la Ankara, Alexandru Crețianu, Guvernul român al lui Constantin Sănătescu a propus «completa expulzare a germanilor de pe teritoriul României». Treabă cât se poate de urâtă, pe care a făcut-o și Ceaușescu mai târziu…Ca măsură pregătitoare, preconiza el, Ministerul de interne ar putea să înregistreze pe toți germanii civili care au împlinit 16 ani, atât bărbați cât și femei, și în realitate atât cetățenii străini (mai ales unguri), cât și persoanele care făceau parte din «Grupul Etnic German», prin urmare germanii (Ministerul de interne, decretul 12.500; 27 august 1944). Ministrul de externe Grigore Niculescu-Buzești își dăduse consimțământul aliaților prin delegația română, care va semna armistițiul (încheiat la 12.9.1944), aflându-se la Moscova, măsură care a premers acțiunii de deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică. Toți bărbații între 18-45 ani, iar femeile între 18-35 de ani, au fost trimiși la munca de reconstrucție în măreața U.R.S.S. Nici în acest caz n-a existat un criteriu politic sau de clasă, fiind trimiși chiar și comuniști și antifasciști germani care abia ieșiseră din închisori. Ce acțiune generoasă, atestând OMENIA românească!
La început, rușii au avut o altă părere. Deși Gheorghe Gheorghiu-Dej a cerut expulzarea etnicilor germani, Stalin s-a opus unei asemenea măsuri, dar a acceptat lipsirea de dreptul de vot a tuturor celor incriminați, sub pretextul oferit de liderul PCR că făcuseră parte, în cea mai mare parte, din Grupul Etnic German. Membrilor Grupului Etnic German (99% din populația germană) li s-au luat drepturile civile, nemaivorbind de case, averi…
Istoricul Mircea Rusnac s-a ocupat de acest subiect, al deportărilor. „În rândurile populaţiei româneşti, cu excepţia cercurilor de extremă stângă, în special ale românilor din Ardeal, (și Banat, n.n.) se manifestă, în general, compătimire pentru soarta minoritarilor germani, deportarea lor fiind înfăţişată drept o pierdere mare pentru potenţialul uman şi economic al ţării. În unele cercuri româneşti se adaogă că, oricum, minoritarii germani trăiesc de 800 de ani pe aceste meleaguri şi deci ar trebui protejaţi, mai ales că Germania, indiferent de regimul ei politic intern, nu va ierta niciodată României că a consimţit la deportarea lor.”
Credeți că memoria germanilor a fost ștearsă? „În special în Ardeal, arestările minoritarilor germani au repercusiuni evidente asupra randamentului muncii, stânjenind activitatea în toate sectoarele vieţii economice.” De unde se vede ce rol au avut germanii în dezvoltarea economiei românești.
“În timp ce regele Mihai și generalul Rădescu au protestat public, primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, a considerat că este dreptul sovieticilor să aducă forță de muncă de origine germană din Europa de est. Este celebră remarca sa „Why are we making a fuss about the Russian deportations in Rumania of Saxons and others?“ (De ce facem atâta caz cu privire la deportarea în Rusia a sașilor din România și a altora?). De șvabi poate nici nu știa profesorul de război britanic, „Der kriegerische Lehrer”, corcitură între o mamă indiană irocheză din Ontario și un nobil englez. Fapt recunoscut de nepotul său în prefața memoriilor lui Churchill…
Statisticile privind deportarea sașilor transilvăneni indică faptul că peste 30.000 de persoane au fost deportate în Uniunea Sovietică, reprezentând circa 15% din populația germană a Transilvaniei (după datele din 1941). În cazul a 12% din persoanele deportate nu s-a respectat vârsta prevăzută în ordin, încât au fost deportate o fată de 13 ani și persoane de 55 de ani.
Deportații au fost repartizați în 85 de lagăre. O treime din deportați, inclusiv femei, lucrau în mine, un sfert în construcții, restul în industrie, agricultură. Circa 12% dintre deportați (3.076 de persoane) au murit, raportul fiind de 3 bărbați morți la o femeie moartă. La eliberarea din deportare, un sfert dintre deportați au fost trimiși în Germania, dintre ei numai unul din 7 reîntorcându-se în Transilvania. Rata maximă a deceselor s-a înregistrat în 1947. Unui număr de 202 persoane li s-a permis să se întoarcă acasă abia în perioada 1950-1952. Sovieticii susțineau că șapte persoane deportate au ales să rămână în URSS. (In Paradies, n.n.)
Circa 33.000 șvabi bănățeni au fost ridicați de la casele lor între 14 și 16 ianuarie 1945. În orașe, cei vizați a fost scoși cu forța din casele lor de patrule militare mixte româno-sovietice. În sate au fost adunați de jandarmi și funcționarii de la primării, duși la locurile de adunare, apoi urcați în trenuri spre a fi trimiși la Timișoara. Primele transporturi din Timișoara, spre Uniunea Sovietică, au început pe 18 ianuarie 1945. Săptămâni în șir, oamenii au fost urcați în vagoane de marfă și duși spre minele de cărbuni și centrele industriale sovietice. Acolo, deportații au avut un program de muncă zilnic de 12 ore, cu hrană insuficientă și măsuri de igienă precare. Din persoanele deportate circa 5.000 au decedat (circa 15%).
Nu se poate ca, luați cu vorba să uităm de deportările în Bărăgan, efectuate de statul român. Avantaje au fost multiple. În primul rând s-au mai tăiat din ciulinii Bărăganului, pământul fiind muncit pentru a deveni grânarul de mai târziu. Germanii, dar și chiaburii bănățeni le-au arătat valahilor de acolo cum se taie porcul și se prepară mezelurile, contrar obiceiului de a-l devora dimpreună cu întreaga familie, chiar în ziua tăierii. Regimul comunist a demolat așezările acelea primitive din Bărăgan. Amintirile însă nu s-au șters.

Globalizarea a început cu WW1


 

 

Editura Teora a tipărit  “Enciclopedia primului război mondial”. Obsesia acestei teme rămâne constantă; apar documente noi şi ne lămurim tot mai exact în legătură cu prezentul, pentru a tatona cărările viitorului. Părerea autorilor este că fenomenul globalizării de atunci a început, tot mai puternicele intervenţii americane răsturnând ordinea europeană. Au greşit cei ce nu au ţinut cont de uriaşa forţă a Americii de a produce şi de îngustimea Oceanului Atlantic…

”Nota lui Wilson (…) dovedeşte că dorinţa de a ne distruge, care i-a determinat pe duşmanii noştri să provoace războiul în 1914 nu a slăbit”, spunea cancelarul Hindenburg în persoană.  Învinovăţirea exclusivă a Germaniei este propagandă.

Primul Anschluss: după război (WW1) Austria proclamă republică şi unire cu Germania; C.N.R.C. solicită guvernul Ungariei să-i recunoască puterea asupra Transilvaniei; ce-o fi fost “conflictul armatei române cu extremiştii unguri din Lupeni şi Vulcan” altceva decât o mică represiune? ; iată că după ce Occidentul a aruncat armele, Estul abia începe răfuielile: nedeclaratul război ruso-polon; în privinţa Banatului, Londra este cea care dictează frontiera cu sârbii;  polonezii ocupă Brestul; Banatul se află, conform autorilor cărţii, “sub ocupaţie aliată franco-sârbă…” ; la Paris se fixează între unguri şi români o “ţară a nimănui” ( sper că nu e o aluzie la ţara noastră, de azi…).  Kun Bela trimite la Moscova o radiogramă în care deplânge “tendinţele anexioniste ale uneia din puterile burgheze vecine” (e clar că o asemenea distracţie imperialistă ca-n primul război nu-şi va mai putea permite România multă vreme ) ; Saarul e revendicat de francezi. Intervin negativ americanii şi regiunea trece pentru 15 ani la Societatea Naţiunilor; la 10 aprilie 1919 armata română atacă Armata Roşie Ungară ; britanicii decid, tot ei decid, ce vor face românii în Ungaria; “Distrugeţi podurile pe Tisa!” sună un prim ordin de atac român, o primă misiune; Lenin îl ajută pe Kun atacând în Bucovina; românii fraternizează în rele cu cehoslovacii, cârdăşie armată denunţată de francezi care spun că în acest fel  se întrerupe  circulaţia strategică între Moscova-Budapesta-Viena; ruşii ameninţă direct România; regăţenii confiscă locomotivele din…Transilvania; cehoslovacii încalcă graniţele Ungariei; România răspunde “cererii de ajutor a Poloniei”, intră şi acolo; are loc un contraatac ugro-ucrainean (ruşii aveau alte treburi) ; se delimitează, la Tratatul de pace , Ungaria de România prin aşa-numita “Linie Clemenceau”, ungurii dorind ca armata română să respecte această linie; China refuză prevederile tratatelor de la Versailles; un fost ministru ungar spune că “singura putere în măsură a lichida bolşevismul din centrul Europei e România”; grevă generală muncitoresc-europeană în sprijinul Ungariei bolșevice, dar…Kun se refugiază în Austria; cu musca pe căciulă gen.Mărdărescu adresează o proclanație conform căreia  “românii nu sunt vinovaţi de aducerea la cârmă a guvernului horthyst” (de parcă nu asta ar fi fost din start scopul, combaterea stângii, ce a avut efect reacţionar, până la urmă) ; românii se retrag din Polonia; Brătianu afirmă că SUA, geloasă că nu a luat petrolul românesc, îi susţine pe unguri; un fost preşedinte al Sfaturilor ungureşti, Garbay Sandor, cere azil politic în România; conform lui Horthy, cel adus la cârmă de implicarea română, cel mai mare adversar al său personal şi-al ţării sale e România, cu care nu va discuta decât prin forţa armelor. “

Un document pe jumătate dispărut


Un prieten foarte doct mi-a împrumutat un document autentic şi de valoare
muzeală, care a scăpat de „punerea pe foc”. Probabil singurul exemplar din țară. O urmașă a lui Marghiloman, citind blogul, m-a contactat din Germania, vrând să dea la tipărit materialul întreg. Ceea ce nu a fost posibil. Aşadar, nişte troglodiţi fascistoizi au pus la cale arderea completă a tirajului scrierilor memorialistice ale lui Alexandru Marghiloman, cuprinse sub titlul „Note politice”, vol. IV şi V: 1918-1919, Bucureşti, Institutul de arte grafice „Eminescu” S.A., Parlamentului 2, 1927.
Din chestii de astea, întotdeauna scapă câteva exemplare, care ajung acolo unde trebuie. Mă miră zelul cu care liberalii au strâns aceste cărţi, dându-le foc. Antantismul Marii lor Românii venise la rând pentru a dezavua, de formă, un premier, germanofil, poate, dar pus la locul lui, în Bucureştii ocupaţi, cu acceptul guvernului din exil în Moldova. Cât despre arderea cărţilor, probabil că fascismul devenise iminent, anticipând (cel italian, maghiar şi român) pe cel german. Spre marea mea minunare e că autorul memoriilor nu spune chiar lucruri noi; însuşi Gheorghe Brătianu ne informase despre evenimentele din 1919 într-o carte, publicată iniţial în 1920 şi retipărită recent la Editura Corint. Acum epuizată din depozite. Am apucat să scriu despre ea, e vorba de măreţele fapte de arme când cu ocuparea Budapestei lui Kuhn Bela; şi sunt convins că n-a căzut pradă flăcărilor, căci în vremurile noastre se practică metoda reciclării, a retopirii. Altminteri, cum de a dispărut cartea lui Gh.Brătianu, chiar și din depozite, care prezintă in extenso o ocupaţie controversată ? Pentru mascarea unei mari ruşini naţionale, acum, într-o Uniune Europeană. Poate tot dintr-un fel de ruşine a fost ars şi tirajul cărţilor lui Marghiloman.
Deocamdată citez, din ediţia veche a memoriilor marghilomănene, pagini scrise cu amărăciune: picase de falit cu celebra Pace de la Bucureşti, când a fost împins în faţă ca „o manta bună pentru vreme rea”; aşa că nu-i putem nega românismul, salvarea de facto a Dinastiei şi Basarabiei. „Toţi vor să meargă la Budapesta; sârbii o cer deasemenea şi anunţă că, la nevoie, o vor face pe riscul lor. Şi sârbii şi românii vor să pună mâna pe materialul rulant al Ungariei. Sârbii pretind să dobândească 2000 locomotive şi 3000 vagoane, iar noi sperăm să luăm tot atât, dacă nu mai mult”. Confirmă și Gh.Brătianu în „Acţiunea militară din 1919” că s-au furat aceste materiale, ca pradă de război, dar deplânge soarta lor: totul a fost lăsat în România să ruginească şi nu s-a folosit mai nimic. Asta da administraţie!
Marghiloman: „Continuăm a desarma pe unguri. La 3 august am ocupat Timişoara”. (Asta după retragerea trupelor sârbeşti din Banat, ducând între fălci o treime din acest nefericit teritoriu). „Urmărim câteva unităţi care s-au retras în direcţia Erlau. Se pare că America nu poate mistui ocuparea Budapestei de către noi…” Detaliere în cartea lui Gh.Brătianu: „ În dimineaţa de 4 august au venit şi misiunile aliate (pentru a supraveghea evenimentele, n.n.) cărora românii le-au luat-o înainte. Patru generali aliaţi aveau sarcina de a garanta împotriva oricăror excese .
Clemenceau acuză: „…armata română pradă, rechiziţionează şi trimite în România însemnate sume de bani şi materiale de căi ferate, supunând Budapesta unei blocade inutile, care înfometează oraşul. (Propaganda noastră spune că românii au hrănit orașul. Armata lui Ferdinand a oprit însă un tren cu cartofi, cumpărați de maghiari de la români. Urma înfometarea orașului, administrat de români. N.n.). Tot materialul de război urma să fie predat României (…) armata de ocupaţie prelua uzinele de armament, jumătate din întregul material de căi ferate, maşinile necesare construcţiei, 30% vite, 30% din utilajul agricol ca DESPĂGUBIRE PENTRU SOLDAŢII ROMÂNI ÎMPIEDICAŢI DE LA MUNCA CÂMPULUI, totul comparat cu condiţiile impuse de Aliaţi celor învinşi.
America se opune acestei măsuri care nu mai aşteaptă judecata puterilor învingătoare. Consiliul Suprem îi intentează României proces. America ameninţă că se retrage de la tratativele de la Paris din cauza românilor care au ocupat Budapesta.
Generalul american Bandholtz scrie: “Forţa suntem noi; voi reprezentaţi doar ordonanţele”. E drept, românii au luat uneori mai mult decât aveau dreptul. În anii 20 mai rugineau prin gările noastre numeroase locomotive luate din Ungaria pe care TEMBELISMUL ADMINISTRATIV nu ştiuse să le folosească. Ocupanţii au lăsat în voia ei lovitura de stat care l-a adus sus pe Horthy Nicolae-întâiul.
Generalul american Bandholtz mărturisea că nutreşte „sentimente de ostilitate faţă de aliaţii români şi sentimente prietenoase pentru inamicii unguri”.
Clemenceau declară presei: „Rapoartele comisiei interaliate ne arată că autorităţile militare româneşti continuă a goli Ungaria de resursele ei de tot felul…O astfel de atitudine va aduce pentru România cele mai serioase consecinţe”. Delegaţii americani amerinţă că părăsesc Parisul dacă nu se vor lua măsuri severe împotriva României, propunând excluderea ei dintre Puterile Aliate, ruperea relaţiilor diplomatice, blocada economică. Iar materialele au ruginit şi urmaşii lui I.I.C. Brătianu ne-au zădărnicit împotrivirea…UNIREA O DATORĂM RĂZBOIULUI ȘI VICTORIEI ALIAȚILOR. S-a văzut doar în Banat ce a însemnat faptul că sârbii ne-au putut-o lua înainte…Efectul cel mai paradoxal al cuceririi Budapestei rămâne instaurarea horthysmului.”
Marghiloman: România „…formulează rezerve exprese privitor asupra protecţiei minorităţilor de către învingători. America singură dă nota ostilă nouă. De notat că Consiliul Suprem contestă României că ar fi un stat suveran, tratatul de la Berlin subordonând independenţa sa natularizării Evreilor!” Protecţia minorităţilor, de fapt, nu atingea cu nimic independenţa României; „I se cere ţării numai de a se supune statutelor Societăţei Naţiunilor- ca şi ceilalţi”. Lahovary ar fi spus: „Puteam obţine SINGUR Banatul întreg, dar trebuia s-o luăm din vreme; l-am pierdut fiindcă am sosit cu două luni prea târziu la conferinţă”. Aceeaşi neglijenţă politică.
Conform lui Marghiloman, un timişorean i-ar fi relatat că „un gazetar, Franyo Zoltan de la Biroul de presă austro-ungar mă chestionează. Va lucra la restituirea frontierelor…” (Franyo este celebrul scriitor şi traducător, cunoscător a opt limbi europene şi asiatice. Bustul său mai poate fi văzut marginal în curtea casei sale din Timişoara, cedată de familia lui din Ungaria Uniunii Scriitorilor din România.) Marghiloman: ‘La Brăila şi Bucureşti se devastează, încă din 1918, magazinele evreieşti.’ Tradiţia antisemită română lucra din plin, aducându-și contribuţia la Holocaust. În urma acestor mărturii, nu e de mirare că guvernul lui I.I.C. Brătianu şi camarila regelui Ferdinand, revenind la Bucureşti, a luat măsuri drastice, de fapt, de faţadă, să dea bine la Tratativele de Pace de la Paris şi să mai atenueze impresia deplorabilă a Păcii de la Buftea, și astfel au intrat în posteritate prin acest Fahrenheit al incinerării operei unui politician român de excepţie. Cum ar dori să aibă ţara noastră azi.

Uraganul


Și doar am fost, când zile existară
Și totul era demn de-a fi trăit.
Eram bogaţi spiritual – o vară
Pornită pe Ocean spre Infinit.

Catarge oscilau, un metronom
Şi-un timp albastru, tânăr, ce se zbate.
Şi-n forfotă, pe punte, poate ne-om
Fi împlinit, prin jerbele sărate,

Splendid pictaţi de briza cea solară,
Când noi prindeam parâmele de cer,
Iar pânzele greoaie se bombară,
Purtând un sens în vântul efemer.

Dansând în val zvâcnea prova sonoră,
Se bifurca siajul argintiu
Cu amintiri de veacuri sau de-o oră;
ERAM ÎNTREG AL VIEŢII MELE FIU.

În lacuri de-acalmie, în tempeste,
Nu părăseam speranţa, sfânt-umană.
Pluteam pe-o navă-n depărtări celeste,
Ca albatroşii,-n zbor fără prihană.

Şi doar ERAM în zilele acele,
Când totul era demn de-a fi trăit
Şi-o coerenţă se citea în stele,
Părând a ne-orienta la nesfârşit…

Ce s-a-ntâmplat, estimp, nimeni nu știe.
Luminile s-au stins de tot la bord
Și n-a rămas nici o ființă vie
Când am ajuns, cu greu, la polul Nord.

Ziceam c-a fost furtună schimbătoare
De secole, planeta dislocând;
Un val imens s-a ridicat din mare,
Și trupu-mi parcă s-a desprins de gând.

A fost acest final doar pentru mine?
Unde sunteți, voi, cei ce m-ați pierdut?
De-acuma cred c-o să vă fie bine;
Sfârșitul meu e-al vostru început!

Landing


***1979…Nu mai zburasem pe asemenea distanțe, cu un avion de linie rusesc, modern, având motoarele pe ampenaj, așa că era silențios. Tovarășul Nagaev a dat fuga la serviciile lor de securitate pentru pașaportul meu de delegat al U.S. români, nici nu știam că în URSS ai nevoie de pașaport „intern” pentru republicile unionale. Acum zburam spre misterioasa Asie Centrală. Era o chestiune de patru fuse orare, când am decolat din Moscova, de pe Domodedovo, pe beznă. Ajungând la 11.000m, vedeam ieșind soarele. Curbura pământului era clară, aveam s-o mai văd astfel abia peste un sfert de secol, zburând cu BOEING747 spre California…Acum eram în sens opus, spre Est. Prin difuzoare eram atenționați că trecem peste orașul-erou Stalingrad. I-am oferit lui Igor Nagaev un rom, scos din bagaj. Era interesată de asta și translatoarea mea, Larisa, așa că a tras și ea. Alcoolul era interzis în avion, dar nu și pentru oaspeții care stăteau pe scaunele Inturist, în spatele cabinei de pilotaj. Imediat Nagaev a început să sforăie, în timp ce Deseatnikova îmi vorbea de R.S. Turkmenistan. Am fost serviți cu veșnicul ceai verde și un fel de cremvurst, “sosiischi”. Apoi urmă coborârea spre “nisipurile negre”,   adică deșertul Karakum, și apoi – aeroportul, un fel de Băneasa.

***2009. Începe coborârea, lent și sigur, norii se desfac și rămân deasupra noastră. Nu se aterizează dinspre Ocean, am și intrat deasupra arealului San Francisco. Golful, care abia se vede pe hartă, este în realitate imens, presărat cu insule. Aripile avionului se înclină, are loc întoarcerea și în acest moment avem cea mai fantastică priveliște, marele pod San Mateo, nesfârșitele suprafețe urbane de pe țărmurile golfului interior, o incredibilă densitate de case, așezate simetric, pe bulevarde paralele. Zborul se aliniază celor două prelungiri, ca niște șine groase, pe piloni care ies din pistă, aceste bare de ghidaj fiind unice în lume. Aterizăm, înconjurați de dealuri, ca într-un cuib.

„CAP ANCONA”


 

În secolul scurs de la intrarea în imersiune a TITANICULUI am vizionat multe filme despre vaporul devenit istorie. O documentare nu este completă fără o altera pars, așa că, am aflat despre ceea ce s-a petrecut în 1942 cu filmoteca germană. O mulțime de evrei germani au emigrat în California, foarte mulți actori și regizori de cinema.
După ce au realizat o școală germană de filme de bună calitate, au fost nevoiți să părăsească Germania și să se îndrepte spre Hollywood. Ministrul propagandei, Goebbels, voia să demonstreze că germanii pot face filme competitive, fără evrei, subiectul TITANIC, la 30 de ani de la naufragiu, putând fi tratat și ca un motiv de persiflare a anglo-americanismului, care, prin greșeli tehnice de navigație, trebuia transpus într-un pamflet propagandistic. Regizorul Herbert Selpin a filmat, așadar, tocmai în 1942, când orașele germane erau din plin bombardate și Stalingradul era pierdut.
Goebbels , trăind parcă într-o altă lume, insista cu Titanicul. I-a oferit regizorului o armată de actori buni, ce-i drept, figuranți din rândul armatei, care scăpau astfel de război, băutură multă și toate cele. Cel puțin așa bârfesc sursele anglo-americane.
Departe de teatrul de război, trupa lui Selpin își cam făcea de cap deci, bând peste măsură, învățându-și superficial textele rolurilor. Nu veți observa aste carențe vizionând filmul. Făcut bine și nemțește. Pentru scena scufundării vasului s-a realizat o machetă, au fost cooptați și scafandri. Secvențele trebuiau filmate noaptea, sub lumina reflectoarelor, or asta era contrar necesarelor întreruperi a curentului electric din cauza raidurilor aeriene. Goebbels a aprobat activitatea filmărilor în orice situație.
Pentru exterioare a fost închiriat pachebotul CAP ANCONA, cu numai trei coșuri, spre deosebire de Titanicul cu patru coșuri. Selpin s-a descurcat cu măiestrie, însă într-o seară, plin de alcool în cap, a acuzat superficialitatea actorilor, demersurile armatei de figuranți, a insultat înseși acțiunile războinice ale Germaniei hitleriste.
Cu un oarecare regret, ministrul propagandei l-a arestat, acordând regia altuia. Selpin s-a spânzurat în închisoare, dar filmul a fost terminat. În condiții grele  unicat. Scufundarea Titanicului nazist a fost desăvârșită de armata anglo-americană, fiind bombardat, se spune, cu 5000 de evrei la bord…