„Merica”


San Francisco

Am admirat în California o stea imensă, absolut inconfundabilă cu luminile de poziţie ale avioanelor ce umblau ca albinele pe cerul San Francisco Bay Area.
Masonii englezi Christopher Knight şi Robert Lomas au scris cărţi despre mesopotamii care, în premieră ar fi vizitat continentul nou, înaintea europenilor. Luceafărul (Luciferul) era venerat în Orient cu denumirea Steaua Merica (Venus), reprezentând îndepărtatul tărâm de dincolo de Atlantic. (America n-a fost botezată de italianul Amerigo). Pe când sumerienii, populaţie dispărută, controlau Civilizaţia lumii, traversau Oceanul, europenii, primitivi, se adăposteau încă în peşteri. Într-o Mesopotamie în care arabii vin abia în secolul VII e.n. Suprapunându-se unor civilizaţii mai vechi, ei nu le-au distrus vestigiile. Masonii britanici ne mai spun că G. Washington a pus temelia Capitoliului, îmbrăcat fiind în straiele Francmasoneriei, SUA fiind nu numai efect emigraţionist, ci, mai ales, creaţia masoneriei. Umblând pe urmele Ordinului, cei doi englezi au descoperit în ţara lor, apoi în Iraq, Egipt, Palestina, predecesori. Simbolul dolarului este „S” de la vechea monedă spaniolă, iar cele două linii verticale de pe „S” sunt stâlpii nasoreeni (Nasyria), “mishpat” şi “tsedeq”, cunoscuţi în SUA ca “Boaz” şi “Jachin”, de la intrarea Templului Regelui Solomon. Dolarul poartă imaginea unei piramide cu un ochi în ea, care este cea mai veche din toate imaginile folosite în mod curent, reprezentându-l pe dumnezeu sub forma Amen-Re. (Acel “Amen”, mereu rostit în ritul creştin, ducându-ne la Egipt). Pe cealaltă faţă a dolarului este Fratele George Washington, iar pe o mai veche bancnotă era Fratele Benjamin Franklin. Teoria conspirației nu poate exclude o obsesie vizavi de “cei doi stâlpi, 11”; “Gemenii” , buildingurile dispărute, înseamnă, în teoria conspirației, Boaz şi Jachin.

Advertisements

Românii lăsați în afara României


În urma unor decizii, mai mult sau mai puțin adecvate, luate la Conferința de Pace de la Paris după Primul Război Mondial, o mare parte din populația românească din Sud-Vest, adică din Banat și Timoc a rămas în afara fruntariilor României. Nici în acest moment patria-mamă nu le oferă, dacă nu iluzia susținerii acestor români minoritari pentru dobândirea autonomiei, atunci măcar  o dublă cetățenie, cum s-a făcut și cu populația din Basarabia.

La marea adunare de la Alba Iulia, sub prezidenţia protopopului Dr.George Popoviciu s-a votat o moţiune în care se spunea clar: „Pretindem respectarea tratatului de la 4 august 1914, încheiat de cătră regatul român cu marile puteri aliate, pretindem întreaga provincie, Banatul, cu hotarele sale naturale, Mureșul, Tisa, Dunărea și munții…”

Dar și delegaţia şvabilor a fost primită la Paris de Georges Clemenceau și a exprimat tranșant dorinţa puternică a unanimității adunării minoritare, ca tot poporul şvăbesc să fie unit cu poporul român, de civilizație superioară, Germanii nici nu aveau încotro, fiind total izolați de țările-mamă. Dar au sprijinit ideea de Republică a Banatului, care să rămână întreg și să fie alipit în întregime României.

I.I.C.Brătianu remarca, tot la Paris, faptul că germanii bănățeni au declarat în mod oficial că, în orice chip ar fi mai bine uniţi cu România decât cu Serbia. În același timp regreta faptul că România n-a dat nici o lucrare de mari proporţii cu privire la Banat, cum au făcut vecinii sârbi. Cu definitiva graniţă trasată la Paris politicienii de atunci ai Serbiei n-au fost de acord. Generalul N.Tolovici, fost comandant al trupelor de ocupaţie din Timişoara, regreta, în ziarul Politika, faptul că nu s-a reușit anexarea întregului Banat la Serbia, că marea nedreptate s-a făcut poporului sârb prin împărţirea Banatului şi prin înstrăinarea Timişoarei de patrimoniul regatului vecin, ceea ce constituie o amintire dureroasă, după exprimarea generalului. Cu toate că Timișoara nu aparținuse niciodată Serbiei. Cum nici României.

Este de amintit faptul că nu toţi germanii nutreau aceleaşi sentimente. O parte din ei au fost de acord cu o autonomie a Banatului, în ultimă instanţă, cu o republică bănăţeană, instaurată de facto în 1918 de evreul Otto Roth, social-democrat. Trupele sârbe de ocupaţie au spulberat efemera formaţiune statală guvernată de înfrânţii istoriei. Oricum, împărţirea Banatului între cele două regate a scutit teritoriul de grele despăgubiri de război…

Ion Antonescu, colonel în 1919 și participant la Tratative, afirma: “Nu putem renunţa la Torontal pentru că regiunea a constituit una şi aceeaşi provincie. Torontalul este grânarul care aprovizionează celelalte două judeţe ale Banatului care n-au putinţa să facă agricultură…Prin cedarea Torontalului se stabileşte între noi şi sârbi o frontieră cu totul artificială, ceea ce din punct de vedere militar este rău pentru ambele ţări. Motivele invocate de sârbi sunt neîntemeiate. Din punct de vedere istoric Banatul şi cu el Torontalul n-au aparţinut niciodată sârbilor. Din punct de vedere etnic, a se vedea majoritatea pe care o au românii în întregul Banat. Din punct de vedere militar Torontalul nu poate acoperi Belgradul, în cazul unui conflict militar între noi şi sârbi fiindcă, trupele de acoperire concentrate în acest spaţiu ar risca să fie aruncate în Dunăre şi Tisa după numai o zi…În ziua când Torontalul va fi în mod arbitrar rupt din trupul Banatului noi nu vom mai putea întinde nici odată o mână prietenoasă celor pe care i-am ajutat în momente grele. Un viitor conflict armat nu este exclus şi atunci, ori suntem învinşi şi pierdem tot Banatul, ori învingem şi luăm pe lângă Torontal tot ţinutul Timocului, unde sunt în mare număr români.”

Populație masivă românească se află la Sud de Dunăre, fără drepturile firești ale minorităților naționale, în Serbia și Bulgaria. Nu e vorba doar de ceea ce îndeobște numim în țară, în necunoștință de cauză, „Valea Timocului”, ci de o întreagă regiune, cu sute de localități românești, unde mare parte a vlahilor a fost asimilată. Situația lor e mai gravă decât aceea a românilor din Banatul Sârbesc. Se pare că acolo domnește o oarecare dezbinare, specific românească, altminteri localnicii ar fi solicitat autonomie, cum au făcut minoritarii maghiari din Bacska. După Primul Război Mondial, Dr. Atanasie Popovici şi-a pregătit, în numele vlahilor timoceni, propriul document pentru Versailles. Acesta a fost redactat la vremea respectivă la Chişinău şi a ajuns la Timişoara, la ASTRA, acum câţiva ani, printr-o xerocopie. Se cerea atunci nu o autonomie, ci pur și simplu unirea cu România Mare.

Dar pe atunci, ca și acum, de altfel, când Serbia ne trimite ciopoare de imigranți, Bucureștii nu voiau să se pună rău cu sârbii antantici, așa că dezinteresul pentru vlahi a sacrificat această populație. România nu are un premier ca Ungaria, care să ceară autonomie pentru românii din afara frontierelor.

Iată și documentul: “De sute de ani, de când ne ducem viaţa nemângâiată alăturea de sârbi, niciodată n-a venit cineva la noi cu vreo vorbă de mângâiere, care să trezească în sufletul nostru nădejdea de un trai mai bun şi omenesc. Iată acum, noi, cei mai jos iscăliţi ca români din Timoc ne întoarcem către voi (cei din România, n.n.) în aceste ceasuri istorice pentru a vă spune. Aţi văzut cu atoţii acest război grozav care ţine de peste patru ani şi care a pornit tocmai din ţara noastră, Serbia. Pentru ce a izbucnit acest război? Pentru că Serbia voia să-i adune la un loc pe toţi sârbii ce erau resfiraţi sub mai multe stăpâniri la un loc, ca să fie o ţaro mare şi puternică…Deşi zdrobită, Serbia a ieşit biruitoare şi a câştigat provincii după care se zbate de sute de ani…România a intrat în răsboiu pentru a alipi la sine Transilvania, Banatul şi Bucovina. Şi-a mai alipit şi Basarabia. Răsboiul acesta s-a dat nu pentru putere, ci pentru dreptate. Ce e drept, nemţii credeau că o să biruiască cu puterea (…) Toţi românii alcătuiesc acum o singură ţară. Numai că noi, Românii locuitori în Serbia am rămas pe dinafară. Noi n-am înţeles cuvântul preşedintelui Statelor Unite Wilson, că fiecare popor e slobod să-şi hotărască soarta. Cu toate că suntem de două ori mai mulţi decât românii din Bucovina, noi nu ne-am bătut capul cu soarta noastră…Dar a sosit momentul să ne spunem cuvântul. Şi noi credem că nu putem zice altceva decât că fiind români, dorim Să FIM LA UN LOC CU CEILALŢI FRAŢI AI NOŞTRI (s.n.), cu românii care acum sunt un popor mare. Noi vrem să fim la un loc cu Banatul, Transilvania, cu Basarabia şi cu Bucovina. Noi suntem în Serbia o jumătate de milion de români şi acum nu mai vrem să rămânem sub sârbi, de la care am suferit atâtea. Ei nu ne lăsau să învăţăm în şcoli în limba noastră, nu ne lăsau să ne facem biserici româneşti…Noi vom cere de la Conferinţa de Pace şi credem că ea ne va alipi. Ştim de curând că guvernul Americii au trimis vorbă regelui României că Statele nu înceteazăsă se îngrijească de dorinţele poporului român, că tot pământul unde locuiesc românii să fie într-o ţară. Acest lucru nu a fost posibil niciodată. Avem dorinţă să rămânem laolaltă cu fraţii noştri români… (urmează doleanţe administrative, n.n.) Nimic nu ne mai împiedică să intrăm în graniţele României întregului neam românesc!” Și iată că s-au găsit piedici. Cea mai mare fiind însăși Serbia. Ce mai rămâne din ea dacă Iugoslavia s-a împrăștiat, dacă Muntenegru și Kosovo s-au separat, dacă maghiarimea din Bacska își va lua autonomia?

Suniți versus șiiți


Divizarea dintre suniți și șiiți a început în anii de după moartea lui Mahomed, când un grup de musulmani l-au ales calif pe Abu Bakr, tovarăş al lui Mahomed, iar un alt grup, mai restrâns, a considerat că succesor ar trebui să fie Ali ibn Abu Talib, văr şi ginere al lui Mahomed.

Musulmanii care au crezut, şi cred, că Abu Bakr trebuia să fie succesorul lui Mahomed au devenit cunoscuţi ca suniți, iar susţinătorii lui Ali au primit numele de şiiți. De-a lungul secolelor, tensiunile dintre cele două curente religioase au fost alimentate chiar de Hadith (învăţăturile şi tradiţiile moştenite de la Mahomed) în care profetul spunea: “Ummah, comunitatea mea, va fi divizată în 73 de secte…. dintre care doar una va supravieţui.”

Inevitabil, atât suniţii, cât şi şiiţii pretind că sunt singura sectă pur islamică. Diviziunea a fost la început motivată politic şi a evoluat într-o adevărată mişcare religioasă, deşi nu sunt mari difenenţe de credinţă, iar în mai mult de un mileniu, sciziunea a făcut ca fiecare dintre cele două curente religioase să-şi dezvolte propriile culturi, doctrine şi şcoli de gândire. În fiecare dintre grupările religioase sunt moderaţi sau extremişti.

Între suniţi şi şiiţi există însă mai multe dispute în interpretarea mai multor pasaje cheie din Coran şi din Hadith, spusele lui Mahomed, şi asupra identitătii lui Mahdi, mântuitorul musulman care urmează să vină.

Sectarismul suniţi-şiiţi care pare să sfâşie Orientul Mijlociu e doar un instrument folosit în moderna rivalitate politică dintre Iranul şiit şi sunita Arabie Saudită şi deşi analiştii politici consideră că pericolul unei confruntări directe între cele două puteri regionale este limitat, furtuna diplomatică şi efectele sale economice pot duce la destabilizarea uneia dintre cele instabile şi mai  militarizate regiuni de pe glob.

Marc Lynch, profesor la George Washington University şi specialist în problemele Orientului Mijlociu, analizează situaţia din Orientul Mijlociu în articolul său intitulat “Why Saudi Arabia escalated the Middle East’s sectarian conflict” , iar vechea dispută teologică nu este văzută drept cauză principală a actualelor conflicte. Jurnalistul Mehdi Hasan de la Al Jazeera explică sugestiv într-un video că această veche ură religioasă este  un mit şi explică cum  politic a condus la actualele violenţe şi haosul din Orientul Mijlociu.

Regatul Arabiei Saudite este o moharhie absolută, este cea mai mare ţară arabă, ocupă mai mult de 2 milioane de km pătraţi din Peinsula Arabă şi 90%  din cei 30 de milioane de lucuitori, sunt suniţi. Republica Islamică Iran are o  suprafaţă ceva mai mică, de doat 1.6 milioane de km pătraţi, dar o populaţie de 75 de milioane, din care are 95 % sunt şiiţi. Relaţia Iran-Arabia Saudită a fost una de rivalitate încă din 1979, odată cu ascensiunea economică bazată pe petrol a Arabiei Saudite sunite şi Revoluţia Isalmică din Iranul şiit, pe care acesta a încercat printr-o politică externă agresivă să o exporte în întreg Orientul Mijlociu.

Un an mai târziu, Iranul intra într-un război de 8 ani cu Irakul vecin, de asemenea majoritar şiit, dar unde clasa politică conducătoare era sunită, iar Saddam Hussein se temea că va fi înlăturat de la putere de exportul de revoluție din Iran şi de asemenea avea ambiţia ca Irakul să devină principala putere militară şi economică din zonă. Deşi Iranul era de departe cel mai puternic stat din zonă, iar armata iraniană, a cincea din lume din punct de vedere al efectivelor şi echipării războiul s-a încheiat cu retragerea Iranului din zonele ocupate,

Actualmente insurgenţa irakiană continuă, alimentată  de rivalităţile dintre şiiţi şi suniţi.

În 2011, în contextul Primăverii Arabe, începea şi războiul civil din Siria, alimentat şi el de rivalităţi sectare, între preşedintele Bashar al-Assad şi apropiaţii săi aparţinând sectei şiite alawite şi grupările insurgente din ţară, inclusiv grupul terotist Statul Islamic cu aderenţi de origine sunită, şi care a generat una dintre cele mai mari crize umanitare din istorie.

Tot Primăvara Arabă i-a permis Iranului să agite şi situaţia în Bahrein, unde majoritatea şiită e condusă de un emir sunit, să creeze agitaţie în zona şiită de la Marea Roşie din Arabia Saudită.

Dar şi Arabia Saudită a acţionat în Yemen pentru eliminarea preşedintelui cu susţinere hutită şi preluarea controlului în statul din Golf, urmată de un război sectar cu multe prezenţe jihadiste, în care Al Qaeda şi-a consolidat controlul şi pozițiile. Şi războiul civil din Yemen a devenit un proxy war, cu Iranul susţinându-i pe rebelii şiiţi hutiţi care au alungat guvernul dominat de suniţi, în timp ce o coaliţie condusă de Arabia Saudită  încearcă să reinstaleze o conducere sunită. Aşadar, tensiunile dintre Arabia Saudită şi Iran se reduc la lupta de a fi o putere dominantă în Orientul Mijlociu şi la faptul că fiecare dintre cele două state reprezintă cele două curente principale ale credinţei islamice…