Plecarea germanilor


 1.  În cele din urmă, sașii și șvabii au trebuit să accepte faptul că noile frontiere trasate după WW1 nu-i mai învecinau cu germani. După ce sprijiniseră Republica Banathia în integralitatea ei, și-au dat seama că o enclavă a învinșilor ar fi fost obligată să plătească despăgubiri de război, așa că au acceptat trunchierea în două și alipirea teritoriului la sârbi și români. Implicit anexările la România Mare. Aici au  căzut în capcana guvernului Brătianu, xenofob și detestat chiar de Antanta în frunte cu delegații americani, care s-au opus exceselor militariste românești și sârbe în contextul demilitarizării Europei Centrale. Simțindu-se trădați în actul lor de susținere a Unirii din 1918, pe care au trebuit să o adopte din motivele invocate mai sus prin politica naționalistă fățișă din România, vor cădea repede într-o poziție de expectativă și rezervă în parioada interbelică. Statul român nu a respectat prevederile din 1919 ale Acordului de la Paris, semnat de România, potrivit cărora „guvernul român se obligă să asigure deplina protecție a vieții și a libertății tuturor locuitorilor țării, fără deosebire de naștere, de rasă sau de religie“. Germanii s-au simțit lezați de faptul că Bucureștiul a adoptat o serie de legi restrictive. Autoritățile centrale și locale s-au dedat la tot felul de șicane birocratice și abuzuri xenofobe față de minoritățile naționale, Octavian Goga însuși, prim-ministru în timpul căruia s-au adoptat în 1937 primele legi antisemite, afirmând că în „mare adunare de la Alba Iulia, noi nu am văzut […] niciodată altceva decât manifestarea istorică a românismului din Ardeal pentru unirea cu Regatul, altceva nimic“. A urmat radicalizarea germanilor, trecerea lor rapidă în tabăra celui de al Treilea Reich și acțiunile ce au decurs în urma acestei opțiuni. După dezastru, pe seama guvernului Sănătescu se va pune ideea expulzării complete a germanilor din România (cererea de armistiţiu din 25 august 1944), însă istoriografia noastră susține că, de fapt, a fost vorba doar de expulzarea armatei germane, nicidecum a etnicilor germani, ceea ce e complet fals. Dar a urmat pedeapsa colectivă: deportarea în Siberia, pierderea drepturilor civile (până în 1949), neincluderea în Reforma Agrară din 1946, deportarea în Bărăgan în 1951. După 1960 germanii încep să solicite aprobarea strămutării în Germania. Pentru aprobare, au trebuit să plătească statului român mii de mărci de fiecare persoană, în funcție de pregătire. După 1990, au părăsit România în masă.

2.

La atâta amar de vreme de la terminarea războiului, defunctul Grup Etnic German și Forumul Democratic actual, cu toate denazificările și suferințele minoritarilor germani în România după 1945 sunt incriminate ca hrăpărețe după posesiunile de altă dată. Sașii, veniți de opt sute de ani în Transilvania și șvabii veniți în Banat de trei sute de ani ar fi cu toții… naziști. De parcă toți românii ar fi sub drapelul lui Zelinschi Codreanu, Horia Sima și Ceaușescu. Scuze de alăturare, dar conform istoricului Erich Nolte și a multor altora nazismul și comunismul au fost pe aceeași copertă.

În cererea sa de armistițiu de la 25 august 1944 către aliați, prin ambasadorul său la Ankara, Alexandru Crețianu, Guvernul român al lui Constantin Sănătescu („Salutul nostru este SĂNĂTATE”!) a propus «completa expulzare a germanilor de pe teritoriul României». Treabă cât se poate de urâtă, pe care a făcut-o și Ceaușescu mai târziu…Ca măsură pregătitoare, preconiza Sănătescu, Ministerul de interne ar putea să înregistreze pe toți germanii civili care au împlinit 16 ani, atât bărbați cât și femei, și în realitate atât cetățenii străini (mai ales maghiari), cât și persoanele care făceau parte din «Grupul Etnic German», prin urmare germanii (Ministerul de interne, decretul 12.500; 27 august 1944). Ministrul de externe Grigore Niculescu-Buzești își dăduse consimțământul aliaților prin delegația română, care va semna armistițiul (încheiat la 12.9.1944), aflându-se la Moscova, măsură care a premers acțiunii de deportare a germanilor din România în Uniunea Sovietică. Toți bărbații între 18-45 ani, iar femeile între 18-35 de ani, au fost trimiși la munca de reconstrucție în măreața U.R.S.S. Nici în acest caz n-a existat un criteriu politic sau de clasă, fiind trimiși chiar și comuniști și antifasciști germani care abia ieșiseră din închisori. Ce acțiune generoasă, atestând OMENIA românească!

Culmea, rușii au avut o altă părere. Deși Gheorghe Gheorghiu-Dej a cerut expulzarea etnicilor germani, Stalin s-a opus unei asemenea măsuri, dar a acceptat lipsirea de drept de vot a tuturor celor incriminați, sub pretextul oferit de liderul PCR că făcuseră parte, în cea mai mare parte, din Grupul Etnic German. Membrilor Grupului Etnic German (99% din populația germană) li s-au luat drepturile civile, nemaivorbind de case, averi…
Istoricul Mircea Rusnac s-a ocupat de acest subiect, al deportărilor. „În rândurile populaţiei româneşti, cu excepţia cercurilor de extremă stângă, în special ale românilor din Ardeal, (și Banat, n.n.) se manifestă, în general, compătimire pentru soarta minoritarilor germani, deportarea lor fiind înfăţişată drept o pierdere mare pentru potenţialul uman şi economic al ţării. În unele cercuri româneşti se adaogă că, oricum, minoritarii germani trăiesc de 800 de ani pe aceste meleaguri şi deci ar trebui protejaţi, mai ales că Germania, indiferent de regimul ei politic intern, nu va ierta niciodată României că a consimţit la deportarea lor.”

Credeți că memoria germanilor a fost ștearsă? „În special în Ardeal, arestările minoritarilor germani au repercusiuni evidente asupra randamentului muncii, stânjenind activitatea în toate sectoarele vieţii economice.” De unde se vede ce rol au avut germanii în dezvoltarea economiei românești.
“În timp ce regele Mihai și generalul Rădescu au protestat public, primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, a considerat că este dreptul sovieticilor să aducă forță de muncă de origine germană din Europa de est. Minunatul Churchill. Este celebră remarca sa „Why are we making a fuss about the Russian deportations in Rumania of Saxons and others?“ (De ce facem atâta caz cu privire la deportarea în Rusia a sașilor din România și a altora?). De șvabi poate nici nu știa profesorul de război britanic, corcitură între o mamă indiană irocheză din Ontario (lucru puțin cunoscut) și un nobil englez.
Statisticile privind deportarea sașilor transilvăneni indică faptul că peste 30.000 de persoane au fost deportate în Uniunea Sovietică, reprezentând circa 15% din populația germană a Transilvaniei (după datele din 1941). În cazul a 12% din persoanele deportate nu s-a respectat vârsta prevăzută în ordin, încât au fost deportate o fată de 13 ani și persoane de 55 de ani.
Deportații au fost repartizați în 85 de lagăre. O treime din deportați lucrau în mine, un sfert în construcții, restul în industrie, agricultură. Circa 12% dintre deportați (3.076 de persoane) au murit, raportul fiind de 3 bărbați morți la o femeie moartă. La eliberarea din deportare, un sfert dintre deportați au fost trimiși în Germania, dintre ei numai unul din 7 reîntorcându-se în Transilvania. Rata maximă a deceselor s-a înregistrat în 1947. Unui număr de 202 persoane li s-a permis să se întoarcă acasă abia în perioada 1950-1952. Sovieticii susțineau că șapte persoane deportate „au ales” să rămână în URSS. (In Paradies, n.n.)
Circa 33.000 șvabi bănățeni au fost ridicați de la casele lor între 14 și 16 ianuarie 1945. În orașe, cei vizați a fost scoși cu forța din casele lor de patrule militare mixte româno-sovietice. În sate au fost adunați de jandarmi și funcționarii de la primării, duși la locurile de adunare, apoi urcați în trenuri spre a fi trimiși la Timișoara. Primele transporturi din Timișoara, spre Uniunea Sovietică, au început pe 18 ianuarie 1945. Săptămâni în șir, oamenii au fost urcați în vagoane de marfă și duși spre minele de cărbuni și centrele industriale sovietice. Acolo, deportații au avut un program de muncă zilnic de 12 ore, cu hrană insuficientă și măsuri de igienă precare. Din persoanele deportate circa 5.000 au decedat (circa 15%).

Nu se poate ca, luați cu vorba să uităm de deportările în Bărăgan, efectuate de statul român. Avantaje au fost multiple. În primul rând s-au mai tăiat din ciulinii Bărăganului, pământul fiind muncit pentru a deveni grânarul de mai târziu. Germanii, dar și chiaburii bănățeni le-au arătat valahilor de acolo cum se taie porcul și se prepară mezelurile, contrar obiceiului de a-l devora dimpreună cu întreaga familie, chiar în ziua tăierii.
Posibil ca naționaliștii noștri să fie mulțumiți de acest adevărat genocid al germanilor nevinovați. Dar să-și amintească și de guvernul legionar și de un mareșal Ion Antonescu, alt om decât acela care, colonel fiind, în 1918 a susținut la Paris drepturile teritoriale ale românilor…

P.S. Printre documentele de familie am descoperit un înscris conform căruia mama mea germană (împreună cu fiul ei de cinci ani) este exceptată de la deportare în URSS, fiind căsătorită cu un român. Vai, ce de-a mai Siberie avusei de pierdut! Dar nu m-am lăsat. Voiam să văd poporul împotriva căruia tatăl meu luptase până prin Crimeea, așa că în 1980 am fost trimis ca delegat al Uniunii Scriitorilor la Moscova, unde am fost tratat regește de scriitorii ruși, apoi tocmai în Asia Centrală, în plin deșert Karakum, în Turkmenistan, la Ashghabat. A fost o „deportare” plăcută.

(În foto sosirea șvabilor în Banat, tablou de Stefan Jäger)

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.