Enciclopedia Banatului – literatura /Ed.Academiei


Subsemnatul a apărut în această lucrare

Dacă ești plecat din țară, fie și temporar, colegii de breaslă se fac că te-au uitat cu desăvârșire, de parcă nici nu ai fi locuit în România. Îi apucă așa, un complex pe care nu vreau să-l comentez. Prin 2009, la prima mea descindere la San Francisco, doar prof.dr. /poetul Crișu Dascălu mi-a trimis un mail. Să-i trimit urgent biobibliografia proprie pentru un proiect pe care-l avea în minte. Bine, i-am răspuns, dar e posibil să rămân…Nu contează, îmi răspunde, ești scriitor bănățean, chiar dacă…nu apare „cioclopedia”. Și i-am trimis toate referirile la activitatea mea literară, inclusiv referirile critice din dicționarele din țară.
A apărut, ca prin minune, costisitoarea operă, prima enciclopedie – secțiunea literatură – a acestei țări. Este un prim pas către realizarea MARII ENCICLOPEDII ROMÂNE, care nu va fi o simplă sursă de informații, ci oglida spiritualității române. Prima cărămidă. Cu așa un teritoriu mare, cât are țara de la 1918 e mai greu cu o lucrare atotcuprinzătoare.
Crișu Dascălu de la filiala din Timișoara a ACADEMIEI ROMÂNE: „ În anul 2009 am lansat proiectul unei „Enciclopedii a Banatului”, pe care am gândit-o însă de la început ca parte a celei pan-româneşti, fiind conştient că „Marea enciclopedie română” nu este posibilă decât prin însumarea unor lucrări parţiale, care să o pregătească. Am ales să realizăm o „enciclopedie” şi nu un „dicţionar” deoarece enciclopedia îşi asumă rolul de a informa, în vreme ce dicţionarul explică și comentează. Aşadar, enciclopedia are o prioritară funcţie informativă, iar pentru ca aceasta să devină efectivă, ei trebuie să i se alăture alte două: una corectivă, de descoperire şi de înlăturare a unor erori prezente în lucrări anterioare, pentru a se evita perpetuarea lor, şi una de actualizare a informaţiilor, prin luarea în considerare a unor surse mai recente sau descoperite pe parcursul redactării articolelor.
Un alt rol al „Enciclopediei Banatului” este acela de a îmbunătăţi percepţia globală a acestei provincii, despre care încă se mai ştie prea puţin şi despre care sunt în circulaţie teorii şi opinii greu, dacă nu imposibil de acceptat. ”
CRIȘU DASCĂLU A UNIFICAT BANATUL, în granițele sale naturale, așa cum a fost el conceput prin proclamarea Republicii Banathia în 1918 și cum a fost dorit la adunarea de la Alba Iulia.
„Enciclopedia are ca dimensiune temporală două epoci distincte: cea anterioară anului 1919, pentru care se ia în considerare întregul teritoriu al Banatului istoric, adică cel cuprins între Dunăre, Mureş şi Tisa, şi cea ulterioară acestui an, pentru care cercetarea are în vedere Banatul de Nord sau Românesc (excepţie făcând, totuşi, realităţile care îi privesc pe românii din Banatul de Sud sau Sârbesc).
Pornindu-se de la constatarea că informaţiile ce urmau să fie prelucrate şi incluse în articole sunt inegal repartizate pe diversele domenii luate în considerare – arta, biserica, cultura tradiţională, economia, geografia, istoria, literatura, localităţile, presa, ştiinţa şi învăţământul etc.), ritmul de redactare a volumelor care urmau să trateze un singur domeniu ori domenii învecinate avea să fie, inevitabil, diferit. Astfel s-a luat decizia ca, într-o primă etapă, lucrarea să fie redactată pe volume ce vor fi publicate în ordinea terminării lor, urmând ca în etapa a doua să fie publicată în întregime, prin însumarea articolelor din volumele anterioare. În principiu, articolele tratează subiecte despre personalităţi, instituţii, evenimente, locuri şi localităţi, comitetele de coordonare a volumelor având libertatea de a adăuga alte componente ale acestora, precum şi liberatea de a structura articolele.” Așadar, literaturii bănățene îi vor urma și alte volume privind alte domenii de activitate.
Enciclopedia apare sub autoritatea ştiinţifică a Institului de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române, Filiala Timişoara, şi cu sprijinul Societăţii Enciclopedice a Banatului, prin care s-au asigurat sursele de finanţare. Pe lângă cercetătorii de la institut, care sunt puţini şi specializările lor nu acoperă decât în mică măsură domeniile luate în considerare, s-a apelat la un număr considerabil de colaboratori „externi” care de cele mai multe ori s-au implicat fără altă recompensă decât una moral-sentimentală, fără ajutorul cărora lucrarea nu ar fi putut fi dusă la bun sfârşit.
Se cuvine făcută o menţiune, şi anume, faptul că până acum nu a existat un climat propice nici în Timişoara şi nici în filiale în ceea ce priveşte preocuparea pentru partea umanistă, prioritate având preocupările tehnice, ştiinţifice, cu rezultate de necontestat. Lucrurile s-au schimbat, în sensul că în filiale există tot mai mult grija pentru activitatea ştiinţifică, iar Academia intră tot mai mult în dialog cu oamenii interesaţi de evidenţierea aspectelor umaniste.
La acest proiect au lucrat mulți oameni în vârstă, care au două mari calități; știu ce urmează să scrie și au încă entuziasmul necesar pentru a porni un asemenea proiect de anvergură. Din păcate, tineretul e prea puţin interesat de astfel de întreprinderi de natură culturală.”
CRIȘU DASCĂLU: „Doresc să menţionez excelenta colaborare pe care o avem cu Institutul Cultural al Românilor din Voivodina, cu sediul în Zrenjanin, condus de Costa Roşu, care a și fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Am lansat acest prim volum anticipând puţin aniversarea de 150 de ani a Academiei Române şi a 65 de ani de la înfiinţarea Filialei Timişoara. Speranța noastră este ca întregul proiect să fie finalizat în cel mult patru-cinci ani.”  „Statutul acestei lucrări este enciclopedic,  am făcut şi în prefaţă o distincţie între enciclopedie şi dicţionar. Enciclopedia este pur informativă. Şi toate enciclopediile au acest caracter, luaţi „Enciclopedia Britanică”, „Iudaica”, „Enciclopedia Broockhas” şi toate celelalte. Toate au articolele ordonate alfabetic, de la A, la Z. Dicţionarele sunt cele care sunt pe domenii. Mă refer la lucrare în forma ei finală. De altfel, pe lângă funcţia strict informativă, lucrarea acesta, precum şi volumele care vor urma, au şi o funcţie corectivă, adică de a înlătura greşelile din alte surse de informare, care se perpetuează, din păcate, la noi, de la o lucrare la alta. Nimeni nu mai verifică dacă sunt corecte sau nu. Şi, ceea ce e sigur că este un mare handicap pentru cercetători, dar şi pentru cititori, este faptul că lucrarea nu se adresează în primul rând scriitorilor, care sunt cât de cât informaţi în legătură cu fenomenul, ci tuturor oamenilor care întâlnesc un nume undeva şi vor să ştie despre cine este vorba.”

 

BIOBIBLIOGRAFIE

BURERIU, ERWIN LUCIAN.
Profilul: poet, prozator, eseist, jurnalist.

-Studii: Facultatea de Filologie, secția germană-română, Universitatea Timișoara (1960-1965).
-Profesii și locuri de muncă: reporter și redactor la Radioteleviziune,  (1968-1972), redactor și secretar principal de redacție la revista Orizont din Timișoara (1972-1990), director al firmei proprii Altera Pars.
-Anul debutului în literatură: 1960, poezia „Primul om”, revista Scrisul bănățean Timișoara.
Anul debutului editorial: 1968, volumul de versuri „Afectivități conștiente”, Editura Eminescu, colecția Luceafărul.
-Anul primirii în Uniunea Scriitorilor: 1968, în Uniunea Ziariștilor- 1968, în Uniunea Internațională a Ziariștilor (cu sediul la Praga) din 1972 și în Clubul Presei Transatlantice din 2010.
-Colaborări reviste și publicații literare: Scrisul bănăţean, Orizont, Luceafărul, Gazeta Literară, România literară, Viaţa Românească, Radio și Televiziune în emisiuni literare, Stvaranije (Serbia), Observatorul (Toronto, Canada), Destine literare (Montreal, Canada), Agero (Suttgart, Germania), Clubul Presei Transatlatice (SUA), Gândacul de Colorado (Denver, SUA), Occidentul, Opinii incomode, Altera pars (publicații online proprii, editate la San Francisco și Timișoara), Actualitatea literară (Lugoj), Orient latin, Banat, Cuvânt românesc, Vrerea, Vestul, Vip în Banat (Timișoara).
-Volume de autor: “Afectivităţi conştiente”, versuri , Editura Eminescu, 1968; “Concert pentru mâna stângă”, proză, Editura Facla, 1978; “Viaţa refolosibilă”, proză, Editura Facla, 1983; “Marele solstiţiu”, versuri, Editura Facla, 1989; “Uraganul de fier”, proză, Editura de Vest, 1996; “Hotel California”, eseuri, Editura Excelsior Art, 2012, „Armura demnității”, versuri, Editura Excelsior Art, 2015, și o serie de postări pe Calameo.
Volum online: ”Atlantida memoriei”, eseuri, 2016.
-În lucru: ” Lunetistul din turn”, versuri, “E strict secret”, eseuri,” Amfiloh”, roman, “Golul de aer”, roman, “Primul Război Mondial”, eseuri.
-Prezența în antologii: „Vârsta de foc”, poezii, Casa regională a creației populare, Banat, 1964; „Laudele soarelui”, poezii, Casa regională a creației populare, Banat, 1965; „O sută de poeți”, Casa centrală a creației populare, București, 1967; „Lirica timișoreană”, Comitetul pentru cultură și artă Timiș, 1970; „Pagini despre Banat”, proză, Biblioteca Județeană Timiș, Editura Marineasa, 2011; „Cuprins sau un fel de imperiu”, poezii, Editura Brumar, 2014.
-Premii: „Premiul special al cenaclului și revistei OBSERVATORUL din Toronto-Canada”, 2004.
-Referințe critice în volume: Mircea Zaciu, “Dicționarul scriitorilor români”, 1995: “Poetul își confecționează o falsă mască a grandilocvenței, pentru a-și apăra starea de copilărie și ingenuitatea. O solemnitate regizată și o memorie mai degrabă a vârstei dau versurilor sale caracterul de elegie a materiei transfigurate. Se proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența, frenezia simțurilor, erezia, negația, stângăcia, imperfecțiunea, viața și e sfidată candoarea, virtuozitatea, în lungi discursuri care trădează totuși o sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție.”; “Dicționarul general al literaturii române”, Edtura Academiei, 2004: “Poetul fixează starea de frenezie și fulguranță în chingile strânse ale unei lucidități reci, transcrise în cheie parnasiană. Ritualul solemn al versurilor urmează linia clară a ideii, nemailăsând loc tribulațiilor sentimentale.”; Marian Popa, “Istoria literaturii române de azi pe mâine”, 2003: “Și-a consumat mai întâi livresc prisosul energetic în serviciul purității ideale și al concretului idealizabil, pentru a evolua spre criticism.” ; Alexandru Ruja, “Parte din întreg” : “Poetul pozează într-un copil teribil, regăsind candoarea copilăriei, sentimentul solidarității ori sufocarea unui spațiu limitat, unde adolescentul nu se poate modela. Din poză, își face un mod de existență poetică, seriozitatea dispare, poetul patetizând în gesturi mai reținute, creându-și o mitologie sub care maschează o existență. Umorul și ironia însoțesc mereu o poezie a deghizării și subterfugiului, a eschivei și măștilor. Drumul se desfășoară în această mitologie proprie. Elogiul copilăriei înseamnă întoarcerea în imperiul inocenței, al gesturilor sincere. Copilăria, ca vârstă veșnică a lumii este spațiul echilibrului, matricea spirituală a viitorului om, reîntoarcerea spre începuturi. Autorul nu se simte terorizat de marile spirite, le invocă apropiat, cu o ușoară detașare ironică. Poezii mai noi indică aceeași înclinare spre ironie și caricatural, chiar dacă versul e disciplinat în ritm și rimă, marcând clasicizarea.”; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, “Scriitori şi lingvişti timişoreni”, Editura Marineasa, 2000, pg. 40; “Dicţionarul General al Literaturii Române”, Academia Română, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004, pg. 710-711, „Poetul fixează starea de frenezie și fulguranță în chingile strânse ale unei lucidități reci, transcrise în cheie parnasiană. Ritualul solemn al versurilor urmează linia clară a ideii, nemailăsând loc tribulațiilor sentimentale.” ; Gheorghe Luchescu, “Din galeria personalităților timișorene”, Timișoara, Centrul de conservare și valorificare a creației populare Timiș, 1996; Aurel Sasu, „Dicționar biografic”, Editura Paralela 45, 199; Academia Română, filiala Timișoara, Institutul de studii banatice Titu Maiorescu, „Enciclopedia Banatului. Literatura”, 2016 (SI-J).
-Alte referințe critice: Lucian Valea, “Scrisul bănățean” nr. 7, 1961: “Lirism de atmosferă și o exprimare poetică îndrăzneață. Atrage atenția prin siguranța cu care scrie, prin fondul consistent afectiv și intelectual ce se poate întrezări dincolo de expresia poetică. O notă personală remarcabilă și o bună asimilare a cuceririlor poeziei noastre”; Cornel Ungureanu, „Orizont”, nr. 10, 1968: “Instrumentație cerebrală, eșafodaj de disimulări, în dosul cărora poetul se caută pe sine”; Pavel Bellu, „Drapelul roşu”, 21 iunie, 1968: “întregul său registru liric e dominat de o informație culturală lucidă. Se manifestă pe orbita EXPRESIONISMULUI. Există în poezia lui o notă de intelectualism aristotelic, proiectată pe fundalul ideii de ars-mimesis. Un artist real, plurivalent.”; M. Simionescu, “Scânteia”, 26 iunie 1968: “Ne prilejuiește întâlnirea cu un spirit cultivat, în contact cu ideile mari ale veacului. Versuri inspirate dedică unor mari spirite ale culturii universale, simbolizând continuitatea creației omenești.”; Dumitru Micu, „Gazeta literară”, nr. 31, 1968: “Multă reflexivitate tradusă în comentariu, ce nu strangulează lirismul, dar cedează mai ales abstractului. Declarativ, se pronunță pentru firesc, pentru ingenuitate, adoră starea de copilărie, stângăcia.”; Camil Baltazar, „Viaţa Românească”, nr. 10, 1968, pg. 144: “Mărturisim dintru început existența unor ostroave de frumusețe artistică și de cuget în acest notabil buchet de versuri. Poet de idei și posedând o instrumentație cerebrală, are darul de a trece cugetările prin filtrul rezonant al simțirii” ; Marian Odangiu, „Orizont”, nr 16, 1979 : “Un subtil observator al cotidianului, pe care-l surprinde cu vervă. Textele pendulează între tonul liric sau grav.” ; Olimpia Berca, „Orizont”, nr. 26, 1989: “O privire gravă asupra realității.”; Ion Arieşanu, „Orizont”, nr 24, 1989: “Un stil adolescentin guvernează și poeziile scrise la 21 de ani de la debut. Universul său liric, structurile interne nu s-a schimbat. Versurile se caracterizează prin încrederea în puritate și în perenitatea valorilor morale și culturale. Privirea gravă asupra realității ritmează discursul. Stilul e de tip clasicist, de o pură lumină, expresiv-muzical, viril și modern.”; Gh. Antohi, “Casa Radio”: “Spirit cultivat, vizibil încă din versurile volumului de debut marcau o energie lirică adolescentină. Un volum apărut în 1989 se intitula – premonitoriu – “Marele solstițiu”, anticipând fără voie schimbarea de anotimp politic din decembrie ’89. Poetul este un spirit lucid, care își disimulează sentimentele. Afinitățile sale elective i-au determinat parcurgerea unei căi printr-un univers propriu, aprofundat prin cultură și meditație. Spiritul său muzical nu se reduce la muzicalitatea versurilor, ci este rezultanta pasiunii pentru muzică, în detrimentul descripției picturale. Ecourile epice nu se transformă în descriptivism sau baladesc, ci animă idei, pun în mișcare reflexivitatea. Nu este de ignorat nici un aspect destul de rar răspândit, notele ironice, umorul negru, pamfletul, ambianța grotescă. În timp i-a rămas aceeași instrumentație cerebrală, universul liric, structura internă nu s-au schimbat.”; Lucian Hetco, „Agero”-Stuttgart, aprilie 2016: „ARMURA DEMNITĂȚII înseamnă donquijotism, totodată însă disimulare, poetul își apără fragilitatea, sensibilitatea, spiritul perpetuu adolescentin printr-o defensivă adesea violentă. Bureriu se manifestă pe orbita EXPRESIONISMULUI. Ca și la Trakl, abundă în acest areal metaforismul, asocierile neobișnuite de cuvinte. Memorabile sunt evocările grotești , ca în savuroasa parodiere a lumii. Bureriu adesea abandonează metaforismul, calambururile, jocul de artificii în favoarea unei limpidități expresive, păstrând însă elasticitatea expresiei în metrică fixă. Titlurile volumelor nu au nimic senzațional, comercial, ci reprezintă “blazoane” ale definirii de sine față cu lumea. Dacă una din primele cărți de versuri, “Afectivități conștiente” reprezenta din titlu afirmarea dominării sentimentului de către rațiune, categoric influențat de lecturile despre omenesc și artistic (eventual la Goethe), actualul volum”Armura demnității” s-ar traduce prin interpunerea unor formule convenționale între viață și artă în genere, ceea ce înseamnă cam același lucru, sau între un anume tip de individ și mediul înconjurător, relaționarea omenescului cu artisticul. „Armură” înseamnă donquijotism, totodată însă disimulare, autorul simțind nevoia să-și apere fragilitatea, sensibilitatea, prin defensivă: “Armura demnității, cu luciu glacial,/Ades în pribegie, ades fără să spere -/E prințul purității, cel fără de Graal./Și spiritu-i se nalță mai liber, prin durere.//Ascuns între oțele, îi este dor și sete/De-un simplu cânt, în câmpul de un verzui colos,/Unde-nțelept oricine-i, ș-orice strămoș poet e…”Armura ascunde și slăbiciuni, pe care ține să le reprime printr-un ton definitiv: “Integritate veche și holtee,/C-o lance dreptățind ce nu e strâmb,/El, urmărit din fașă de-o idee,/Fu palid trup în belicos carâmb.//…Din trăsături îi pică azi nisip,/Câte-o armură când și când îi crapă…” (“Cavalerul rozelor”, titlu al operei lui Richard Strauss).
Un mai amplu poem, cu tentă socială, folosește alegoria celebrei picturi PLUTA MEDUZEI de Théodore Géricault . O ambianță de ambarcare fericită, într-o aură solară, startul luminos se termină prin furtuna distrugătoare, urmând construirea plutei și macabrul canibalism, care e, de fapt, lupta pentru putere, pentru cât a mai rămas din efectivul navei. Poate și o trimitere la corabia românească actuală…O desfășurare aproape epică de ipostaze tragice, semnificând, mai pe larg, condiția umană. “Și doar am fost, când zile existară/Și totul era demn de-a fi trăit./Eram bogaţi spiritual(…). /Cu amintiri de veacuri sau de-o oră; /ERAM ÎNTREG AL VIEŢII MELE FIU. (…)// În fiecare-i câte-o fisură nevăzută, (…) /Trădarea e internă; de-acum o să se vadă!/Venit-a şi momentul când n-o să te mai minţi:/ S-A RIDICAT STINDARDUL CEL NEGRU-N ARBORADĂ, /Suntem piraţi de cuget, cu şişul între dinţi.// AM CONCEPUT FURTUNA; am pus în aplicare/Distrugerea forţată a navei- amiral. (…) /Un sâmbure de ceaţă, un rest din ce a fost /Ne-adună laolaltă, înghesuiţi o sută /Pe-un cosmos de fragilă-ntrupare fără rost, /Închipuind infima raţiune, pe o PLUTĂ”. Poemul se încheie printr-un îndemn la rezistență în fața forțelor malefice ale distrugerii și dezumanizării.
Actualele modalități stilistice din volumul de față nu diferă mult de cele care au marcat începutul demersului meu poetic. Pavel Bellu  observa, în revista „Orizont”, 1968, evoluția: “Bureriu se manifestă pe orbita EXPRESIONISMULUI. Există în poezia lui o notă de intelectualism aristotelic, proiectată pe fundalul ideii de ars-mimesis. Un artist real, plurivalent”. 
Sunt prezente și în acest volum, numeroase dovezi ale imagisticii expresioniste, prin redarea unei atmosfere dramatice, cu metafore revelatorii: “O lună imperială, cu craniu vechi, de oaie,/Muşcând ruina ştirbă cu trosnet surd, de lemn/Şi stele ruginite, cu-acid tăcut îşi taie,/Radioactiv, traiecte în haosul solemn” (“Insomnie”). Înfruntarea dintre elementele constitutive ale disperării, în piese de astmosferă: “E-un cer cu găuri negre, pe pajiști strecurând/ Acidul nepăsării, în ploi mustind uscate,/Calamitatea spaimei s-a încuibat în gând/Și-un uliu vechi în clopot cu aripile bate” (“Calaveras Fault”); “DRUMURI DE SÂNGE, acolo,/De unde erau ridicate animalele oprite din viață./Era o vânătoare fără semnificaţii,/Vineri, cu vinete împuşcături;/Râuri îngheţate prindeau gleznele/Şi totul împietrea într-un nesfârşit acvariu./Ne împiedicam de coarnele/Unor mamifere, rămase-n pământ, de spaimă/Şi refuzând să se nască”. Cruzimea omenească e metaforizată aici printr-o vânătoare, poemul din care am citat având titlul “Expresionism”. Proximitatea declinului și sfârșitului iminent apare metaforizat în tușe violente: “În jerbele sonore se stinge înc-un gând./E lume-n jur, apasă culorile bombate./Îţi ieşi din tine însuţi, c-un zâmbet alb, trăgând/Hectarul unei pajişti arzând pe jumătate. //Se clatină şi luna-n acest nebun popas./Pădurea eterată în vechi văzduhuri suie./De rădăcini ne prindem şi-n aer am rămas/Şi-n jur e-atâta vară…atâta câtă nu e” (“California”).
În Dicționarul Scriitorilor Români (DSR) Mircea Zaciu observă, tot la volumul de debut, apărut în anul în care am intrat și în Uniunea Scriitorilor, 1968: “Poetul își confecționează o falsă mască a grandilocvenței, pentru a-și apăra starea de ingenuitate. O solemnitate regizată și o memorie mai degrabă a vârstei (observație valabilă și azi, n.a.) dau versurilor sale caracterul de elegie a materiei transfigurate. Se proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența, frenezia simțurilor, erezia, negația, stângăcia, imperfecțiunea, viața și e sfidată candoarea, virtuozitatea, în discursuri care trădează o sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție”…
Un eseu despre puritate este recentul poem romantic al bicicletelor albastre: “Copiii pornesc, în zori,/Pe noile lor biciclete albastre;/Blond-călăreţul sălbatic, soarele/Veghează,-n abisul ceresc,/Un start al speranţei…//Suntem, seniori, adolescenţii de ieri;/Pentru noi, alţii sperau, zadarnic,/Că vom fi doar splendoare şi cântec, /Într-o mare competiţie a bicicletelor albastre. /Suntem, deci, propriii noştri strămoşi,/Propriii noştri feciori şi fiice suntem… /Se dă startul speranţei…”(„Golden Gate”).
Criticul Alexandru Ruja remarca, în volumul apărut înainte de 1989, „Parte din întreg”: “Poetul regăsește candoarea. Elogiul copilăriei înseamnă întoarcerea în imperiul inocenței, al gesturilor sincere. Copilăria, ca vârstă veșnică a lumii este spațiul echilibrului, matricea spirituală a viitorului om, reîntoarcerea spre începuturi. Citez: “Viață este ziua în care spui Da/Și e aproape poemul întoarcerii la copilărie,/La dreptul sacru de a gândi liber.”
Tot Ruja constata că “umorul și ironia însoțesc mereu o poezie a deghizării și subterfugiului, a eschivei și măștilor. Drumul se desfășoară în această mitologie proprie. (…) Autorul nu se simte terorizat de marile spirite, le invocă apropiat, cu o ușoară detașare ironică.” 
Ion Arieșanu observa în „Orizont”, în 1989 : “Un stil adolescentin guvernează și poeziile scrise la mulți ani de ani de la debut. Universul său liric, structurile interne nu s-au schimbat. Versurile se caracterizează prin încrederea în puritate și în perenitatea valorilor morale și culturale. Privirea gravă asupra realității ritmează discursul. Stilul e de tip clasicist, de o pură lumină, expresiv-muzical, viril și modern.” Asta a fost, deoarece mai nou am părăsit universul candorilor și abordez, oarecum brechtian, caricaturalul, grotescul și burlescul, trecând la atac. Abundă în acest nou areal asocierile neobișnuite de cuvinte, dar materialul nu se degradează până la miștocăreala/zeflemeaua ieftină. Cu alură de pamflet, sunt creionate unele tipologii umane, dictatorul, cărturarul fără sens, incultul, ascetul oriental sau momente ale istoriei, ca războiul de poziție, peisajul periferiei urbane. “Sorbind cu lopata Linemann tone de lut,/Lărgirăm bordeiele, sală de dans ne-am făcut./Și pentru că războiul nu se mai termina,/Găsirăm și lectură particulară/Pentru nopțile de contrapunct și ceară./DASS IST DIE WEISHEIT LEZTER SCHLUSS…/Tunurile comentau acest vers, undeva, în apus…” (“Șansoneta războiului de poziție”, o alegorie a permanentei stări de beligeranță). Un portret al decrepitudinii agresive – în “Gnom”: “O anti-alcătuire, beţivă şi ocnaşă,/Gelos pe frumuseţe, cu spatele la cer, (…)/ În jur, viaţa verde, neputincios uriaşă,/Pe care-o fascinează cu foc de artificii./Şi orice munte-n care rotund e morbul fricii/Devine-mpădurită şi veştedă cocoaşă.” Intendantul muzelor este un maniac senil, “Un paj senior, cu gâlgâit voios/Și burtă erudită, scump-enormă, /A ronțăit cândva domnescul os,/De-aceea e atâta de în formă.” Incultura e reprezentată în amatorul de literatură minoră: “Străliniştit, un cititor,/Lucind de inutilitate,/Doar prin confort sporit străbate/Banchiza cărţii din ulcior. (..) Şi hrană de nicicum şi cercul/Terapeutic şi uşor,/Pe care eu zadar încercu-l/Cu vechi nelinişti să-l măsor…//E caritabilă o carte/Cantabilă-n dulceaţa ei./Lăsaţi-mă, când ea se-mparte/Printre copii, bătrâni, femei…” Ceasul floral cu iz de fast municipal se banalizează iarna, precum erodarea puterii: “Când toamna se usucă florala escapadă/Arătătoare caste ne-atrag în vechea eră,/Cu adevăru-i rece, pe suflet stând să cadă/Și amintirea verii cu-ncetul se devoră.”
Cred că sunt memorabile evocările grotești ale unor personaje din istorie. „Xerxes biciuie marea” e un subiect care m-a amuzat: “Ci Xerxes îşi răzbună pe mări şi pe obiecte/Înfrângerea de flotă, flotarea-i în ruşine./Pe ix-uri mari de spumă regescu-i bici erect e;/El e-ntre cer şi mare ca între rău şi bine.//Visând la mări supuse prin xerox, la Mări Moarte,/La Marmare de marmori, secate din toiag,/La mări ieşind din pană, la mări muiate-n carte,/În adecvări totale oricărui xenofag…” Ca și faraonul, gratulat cu calamburul “fanfaraonul” Keops: “Înveşmântat în bernă şi în tăcere vidă,/Fanfaraonul zace domnind, dormind pe veci./Şi gol orgoliu-i sună între pereţii reci,/De-un rost uitat, ermetic zvâcnind în crisalidă.//E piatra lavă sclavă, pierdută-n cerul vag,/Vulcanul stins în care tăcerile irump;/UN OM e-n fiecare dreptunghi, atât de scump/Şi mii de sarcofage păzesc un sacrofag.” Se vor acestea imagini terifiante de alegorie. Un alt poem pare o savuroasă parodiere a lumii lui Ion Barbu: “Sugiuc sugând, pe prispă, trăgând trabuc, ciubuc,/Hogea polemizează cu-al trupului balast.(…) Unică moștenire, doar el își e strămoș./Origini sfinte sieși e-acum Hogea Hagi. (…) Proclamă al său creier criteriu-pașalâc. (…) Hagi-ul se hrănește pios, dar copios,/Tăind felii uscate din pulpa-i de șașlâc…”
Pe mari porțiuni, o parte a liricii mele abandonează metaforismul, calambururile, jocul de artificii în favoarea unei limpidități expresive. Singurul său sonet este o profesiune de credință de dată foarte recentă: “Strâmbam străzi odinioară și scufundam câmpii, /În jocuri ce din harfe cu corzi de râu cântară…/Și ca dintr-o beție zvârlit cețos afară,/Văd dimensiuni exacte. Așa parcă-s mai vii”. Asta nu înseamnă, desigur, o renunțare la sine însuși a actorului liric, cât o decantare a ideilor, păstrându-se însă elasticitatea expresiei în metrică fixă, păstrez grija pentru sobrietate și echilibru și mai ales pentru rimele pe care le prefer, argheziene sau barbiene, din care se exclud potrivirile facile între substantiv cu substantiv sau verb cu verb. “Am moștenit o limbă de-o frumusețe clară,/Rostire cristalină, melodios ritmând/Cuvântul și ideea din cântece și gând/Și-ntru desăvârșire, în timp se întrupară//Echilibrate sonuri în graiurile vii,/Ori împlinind, prin scrieri, mesaje-testamente,/Transmise cu ardoare celor ce vor veni,/În forme decantate, alese, coerente.” (Poem pentru care am rețineri serioase, dat fiind tonalitatea sa ușor proletcultistă…Sau nu? Patriotism gratuit și artificial întitulat „Limba română”…). Obsedantă dorință de limpezire în Egreta albă: ” Scrutăm de la distanță, cu ardoare/Fin dansul de milenii neschimbat,/Pătrunși de albul izvorât din soare/Și sufletul ni-l limpezim, treptat”. Într-o lume obosită de ea însăși e căutată “Pacea sufletească a pădurii”: “E pace sufletească pădurea în amurg,/Când verdele speranţei dizolvă calde stele;/De fosfor căprioare prin vaste linişti curg,/Înfiorând aroma desişurilor grele”. Aceeași frazare, găsesc, elegantă și de o muzicalitate dorită fără cusur și în “Hiperestezie de iarnă “: “Și-i noaptea fisurată de geruri siderale./E-atât de bine-acasă, profesor și profan, /Printre ai tăi, la focuri din purpurii petale/Și mă surprind deodată cântând la vechiul pian…”
Sunt un spirit lucid, care își disimulează sentimentele. Afinitățile sale elective i-au determinat parcurgerea unei căi printr-un univers propriu, aprofundat prin cultură (literar-muzicală) și meditație. Spiritul acesta muzical nu se reduce la muzicalitatea versurilor, ci este rezultanta pasiunii reale pentru muzica bună, în detrimentul descripției picturale. Ecourile epice nu se transformă în descriptivism sau baladesc, ci animă idei, pun în mișcare reflexivitatea. Nu este de ignorat nici un aspect destul de rar răspândit astăzi, notele ironice, umorul negru, pamfletul, ambianța grotescă. În timp i-a rămas, cred, aceeași instrumentație cerebrală, dar în universul liric și-n structura internă mare lucru nu s-a schimbat.”(Lucian Hetco- revista Agero-Stuttgart)

Advertisements