Jazz Festival la Praga/Ziua internațională a jazzului


În Praga anilor șaptezeci se vorbea peste tot în limba germană. Pe germani cehii i-au alungat, dar au rămas familiile mixte în care era și un german. Așa că se poate spune, germana e a doua limbă oficială în Boemia. Minus la sediul unde se organiza Festivalul de jazz. Tinerii acelui nucleu tare își etalau doar englezeasca. Probabil tot din ostentație naționalistă față de limba vorbită în cealaltă invazie, ne-slavă, dar nu le ajungeai cu prăjina la nas și pentru simplul fapt că britanicul Bob Vallis acceptase să concerteze în subterana Sala Lucerna. Am primit totuși bilete gratuite pentru o săptămână (mă legitimasem, aveam pe carnetul OIJ, de jurnalist internațional legitimat, noua viză, cehească) și am avut revelația sălii underground. În subteran, într-un spațiu cât cel al unui de operă, cu balcoane. Ambianța festivalului internațional era una foarte diferită de disciplina și modestia străzii. Mulți tineri, mai ales străini, care dacă n-aveau scaune ședeau pe rucsacuri, erau și unii hippie autentici. Pe hol era o expoziție cu producturi ale firmei Supraphon și un bar unde se fuma și se bea whiskey. Se circula, era o mișcare browniană în timpul spectacolelor. Cred că am picat cam prost. Obișnuit cu ambianța jazz-clubului timișorean, unde se producea mult free-jazz occidental, tocmai la Praga, unde mai patrulau încă militari sovietici în civil, scena era invadată de un jazz-band din Moscova, îmbrăcat în alb-chelner, cu un repertoriu clasic american din anii patruzeci. Muzică de imitație, ca să se dea și rușii drept moderni…N-am suportat, așa că am urcat scările și drumul către Hrad, spre berăria Waldstein…

De atunci a venit revoluția de catifea, Havel și memorabilul discurs al fostului Obama. poate singurul lucru ca lumea pe care l-a făcut acest președinte în vizitele din străinătate.

Anul acesta, am aflat pe surse, Festivalul internațional de jazz are loc tocmai într-o țară care detestă această formulă artistică provenită din Occident. La Sankt Petersburg – Leningrad, adică la dracu-n praznic. Cine se încumetă să ajungă în această provincială și îndepărtată Veneție a Nordului o va face cu avionul. Moscoviții se vor duce cu trenul suprarapid, Krasnaia Strela, mi se pare. Cum am mers iarna la Moscova, am folosit trenul, ca să nu risc să dorm prin aeroporturi. Expresul Sofia-Moscova mergea destul de încet, probabil datorită ecartamentului lat pe care sovieticii l-au construit ca să nu fie invadați din Europa la vreme de război.

Probabil din Piața internă a Palatului de iarnă, unde au loc tot felul de manifestări muzicale în aer liber va avea loc și festivalul. Obișnuit cu concertele din California, o să fac un efort să ascult câte ceva pe canalul MEZZO. Francezii, prieteni pe veci cu rușii, vor da, probabil, câte ceva din concert.Ulița aurarilor din Hrad / desenul autorului

Advertisements

Jazz în aer liber/Ziua internațională a jazzului


…Se pun brățările de carton pe mâna dreaptă. Cu aceste…bilete poți intra timp de o zi în orice spațiu pentru concerte,  în San Jose.  La o oră distanță de San Francisco, este cel de al treilea oraș, ca dimensiune, din California și alături de Monterey și Los Angeles, unul din locurile în care, timp de trei zile au loc aceste festivaluri. Toată acțiunea se desfășoară pe secțiuni. Primăria a ales piețe și piațete de diferite dimensiuni, le-a mobilat cu scaune de pânză confortabile. În spațiile de mici dimensiuni poate veni oricine pentru a-și demonstra talentul, fie un solist, fie un mic group. În piețele mari au loc concertele ce figurează în program, care se derulează non-stop. Orașul este destul de mare pentru ca muzica să nu se interfereze.
În  piața CHAVEZ (altul decât președintele venezolan!)  vedeta concertului era taman un bassist afro-american, sosit din New York. O somitate. Publicul care-l aștepta pe virtuozul de pe East Coast era format mai ales din populație afro, cu mulți indivizi înalți peste doi metri, care se foiau pe la bufeturi și-și luau prânzul pe farfurii de plastic, cantități enorme de pui cu cartofi.
Nu departe de piața Chavez era un spațiu destinat muzicii salsa.  Instrumentiștii veniți din Mexic, coborau din mașini. Erau costumați popular, cu sombrerouri cât roata carului. În curând aveau să umple văzduhul de ritmurile sudamericane, în entuziamul asurzitor al publicului hispanic.
Multe avioane veneau la aterizare chiar pe deasupra orașului, la o înălțime incredibil de mică, spre aeroportul internațional din apropiere. Din cauza avioanelor este limitată și înălțimea buildingurilor din centru. Făceau un zgomot mare, acoperind uneori boxele, dar ambianța de secol XXI  părea accentuată de prezența avioanelor la un festival de jazz. Suna foarte bine, cu puțin bruitism în fundal.
Bassistul a fost chiar foarte bun. Se zice că e unul din cei mai buni din lume. Contrar așteptărilor, nu s-a cântat free. Ba poate, în timp ce se defectase pentru câteva minute keyboardul, băieții au improvizat câte ceva. A fost un concert cuminte, cu unele accente pop, aproape în întregime melodios.

În același timp se pregătea scena pentru intrarea lui Dave Brubeck, într-unul din ultimele sale concerte. Scena descrisă a avut loc cu ani în urmă…San Jose 2009.

Controversata schimbare climaterică


Hollywood

Le petit Jean, Micron sau Macron vine să dea lecție constructorului Solness al Americii. Făcând parte din tagma politicienilor mediocri care bântuie acest secol amărât. Care n-au habar de istorie și sunt propulsați în funcții astronomice din lipsa unor personalități de talia președintelui Trump, marele constructor de zgârie-nori și simbolul capitalismului american.
Critici în privința acordului de la Paris, unde s-au repezit să semneze mai ales mulți lideri ai unor țări mici și Trump s-a retras, preferând să mențină USA pe primul loc și să păstreze locurile de muncă în industrie. Macron a reiterat, de asemenea, că în ceea ce priveşte climatul ‘nu există o planetă B’, o critică implicită împotriva retragerii SUA din Acordul de la Paris.

Ce planetă lăsăm pentru copiii noștri? Mai bine se întreba, ce copii lăsăm planetei? Probabil se gândea la copiii pe care soția-bunică i-ar mai putea dărui tânărului președinte francez.
Personalului Departamentului american al Agriculturii i s-a comunicat sa evite sa foloseasca sintagma “schimbari climatice” in toate documentele. In locul acestei expresii, angajatilor guvernamentali li s-a sugerat sa scrie “vreme extrema”.

Explicatia unei astfel de decizii e simpla: presedintele american nu crede in schimbarea climatica, afirmand ca aceasta nu este decat o “pacaleala inventata de chinezi”.
Încălziri și răciri globale au existat încă înainte de apariția omului pe planetă. (Este drept că pe atunci nu au existat și o serie de emisii gazoase care s-au ivit doar odată cu industriile. ). Unii estimează că activitatea umană reprezintă un factor infim în schimbările climatice, iar problema încălzirii este nu numai o ficțiune, dar și o manipulare politică, ținând de o strategie a dezvoltării. Momente în care ar fi putut apare fenomenul, după cum îl descriu adepții săi, ar fi putut exista în timpul celui de al doilea război mondial, când industria, mai ales cea din Germania și SUA producea armament la scară largă.
Planeta trece printr-o altă fază acum, va trebui să ne adaptăm noilor condiții de viață. După unii Florida ar fi trebuit deja să intre în imersiune, ca să nu mai vorbim de Olanda. Jumătate din populația Rusiei e încântată de o eventuală încălzire. O Siberie care ar putea fi cultivată ar stopa lipsa unor alimente. La fel, în Canada, unde din cauza „căldurii” îngheață Niagara. Uraganele golfului Mexic, ale celor două oceane, Pacific și Atlantic au fost mai dese și mai distrugătoare anul trecut. Incendiile din California și peninsula iberică au avut cu totul alte cauze decât…încălzirea. Fenomenele extreme trebuie controlate, însă cu totul altă grilă decât cea a propăvăduitorilor stingerii emisiunilor de dioxid de carbon. Abundența automobilelor, utilizarea cărbunelui nu sunt percepute de clima terestră decât într-o cantitate infimă. Prea puțin pentru modificarea climei. Spun unii.
La Kyoto și Paris au fost prezenți mai ales șefii de state din insule ușor inundabile. Președintele Macron a ținut acel summit la Paris pentru a se afla în treabă și a atrage atenția asupra minusculei sale persoane, ca binefăcător al planetei. A fost mai mult o prezență politică decât aceea ținând de un for științific. De cealaltă parte, „omul cel rău”, Trump, și-a retras țara din conclavul stingătorilor de industrii și a făcut-o nu numai pentru a-l contrazice pe Obama, cel care a fost adeptul panourilor solare scumpe într-atât încât a dus la faliment imensul trust Solindra din Clifornia, transformat în teren de sport. Franța, incomparabilă cu puternica Germanie, veșnic geloasă pe nemți, tare ar vrea să găsească adepți ai închiderii minelor din valea Ruhrului, marele obiect de dispută între cele două războaie. A reușit să o pună în cumpănă pe Angela Merkel vizavi de eventualitatea închiderii unor centrale nucleare. Macron se și vede pe o poziție centrală în Uniunea Europeană, preluând poziția numărul unu pe care o are în acest moment Germania. Francezii sunt mândri de Parisul lor înghesuit, care nu a fost bombardat, în schimb Berlinul, făcut pulbere, a renăscut din cenușă, devenind o metropolă mai mare de zece ori decât Parisul. Fără centrale nucleare și cărbune, germanii vor sta la cheremul rușilor pentru gazul metan, pe care la rândul lor îl aduc din Zakaspiiskaia (Turkmenistan). Adio UE, da zdrasvuiet Matrioșka!
România s-a dezindustrializat, poate face comerț cu aer curat. Însă dezmățul inundațiilor se datorează despăduririi pe care țara noastră o face în ritm accelerat. Deșertificarea unor câmpii se datorează distrugerilor sistemului de irigație pe care l-am avut odată. Au acționat acolo hoții.
În relativ scurta civilizație umană au avut loc catastrofe care au dus la dispariția unor popoare, în America de Sud, la furtunile de nisip din centrul Statelor Unite (datorate agriculturii intensive), nimic nu ne duce cu gândul la „încălzirea globală”, superstiția modernă. Recesiunea mondială care se arată, pas cu pas, nu provine de la fenomenele naturale dezlănțuite de om.
Adepții, plătiți sau neplătiți de cineva ai încălzirii globale sunt îndreptați împotriva civilizației umane, sunt anti-umani. Să se întoarcă dânșii în peșteri, dacă sunt atât de complexați de evoluția modernă a societății.

Barbaria antisemitismului reînvie!


 

1. Evreul Bruno Walter (Schlesinger) a închis ochii în casa lui de pe Bedford Drive din Beverly Hills, un bulevard cât se poate de specific acestei zone mirifice, cu vile somptuoase, înecate în verdeață, străjuite de șirul neîntrerupt al palmierilor înalți.

Marele dirijor a fost, la sfârșitul secolului XIX director al Operei din Temesvar/Timișoara.
Site-ul instituției menționează faptul că sub conducerea lui Bruno Walter sunt prezentate: “Trubadurul” de Verdi, “Cavalleria rusticana” de Mascagni, “Paiaţe” de Leoncavallo, “Boema” de Puccini şi altele, în total 15 opere, ceea ce reprezintă o performanţă (care nu s-a mai repetat mult timp după Primul Război Mondial, instaurându-se în teritoriilor foste imperiale o mare pauză românească în cultură).

A fost bine, confortabil în acest oraș imperial, locuit majoritar de germani, evrei, maghiari.
Antisemiți au fost francezii, canadienii și britanicii, chiar înaintea germanilor. În spațiul spiritual german evreii și-au găsit un loc favorabil creației artistice. Marele exod începea abia în deceniul IV. Clubul de elită se reunea în Statele Unite, California devenind locul de întâlnire pentru Gustav Mahler, Arnold Schoenberg, Darius Milhaud, Thomas Mann…

Bruno Walter devenea dirijor la Los Angeles Philharmonic Orchestra. S-au legat prietenii din care au rezultat creații esențiale pentru civilizația modernă, îmbogățind spiritual America, răsplătind-o pentru ospitalitate. Thomas Mann scrie aici DOCTOR FAUSTUS în care se regăsesc, ca personaje sau modalități novatoare de creație Schoenberg și Bruno Walter. După război dirijorul se întoarce în Europa, dar revine în California.

Interzise de naziști, marile simfonii ale lui Gustav Mahler, interpretate doar în Statele Unite în vremuri de restriște, au fost recuperate abia în zilele noastre, corijându-se o imensă greșeală a umanității. Alături de eseul lui Bruno Walter despre Bruckner și Mahler (cei mai importanți simfoniști ai erei moderne), rămân în memoria colectivă interpretări celebre ale simfoniilor lui Mahler sub bagheta unor Claudio Abado , Bernard Haitink, Barenboim, Ivan Fischer, Christian Thielemann, Nikolaus Harnoncourt, Mariss Jansons, Sir Simon Rattle. Tânărul sudamerican Gustavo Dudamel posedă deja o impresionantă discografie Mahler, de altfel este azi directorul Filarmonicii din Los Angeles. Fiul i s-a născut în State, așa că, păstrîndu-și orchestra de tineret argentiniană, Dudamel va fi de două ori director. Acest geniu al baghetei, cu nu mai puțin redutabila lui orchestră californiană a dirijat recent simfonia I. (Găsesc pe net niște “note critice” ale unui comentator dâmbovițean, Mitică Puiu (Grid) Modorcea, antisemit sinistru,  căruia nu-i sună bine marșul funebru din această lucrare, acel “Bruder Jakob”, genial transpus în gamă minoră. Ceea ce e nejustificat esteticește este minimalizare naționalist-antisemită. Același publicist n-ar spune despre primele rapsodii enesciene că sunt niște biete compuneri, colaje, kitsch-uri folclorice. Antisemitismul trăiește o nouă viață în Europa, mai în surdină, mai cu seamă în țările cu vechi tradiții în acest domeniu, cum sunt principatele moldo-valahe.)

2. De memorat: “Poporul român este mai liniştit dacă şi conducătorii săi sunt români. Mulţi şi-au schimbat numele”. (Edmund Solomon dixit). “Antisemitismul legionarilor nu era de inspiraţie nouă, rasistă sau nazistă; era o continuare a antisemitismului românesc anterior primului război mondial (propagat, printre alţii de N.Iorga şi A.C.Cuza)”, spune Istoria României de C.Scorpan.
Lucian Boia subliniază faptul că “Europa nu se construiește pe naționalism și autohtonism, ci pe depășirea acestor stări de fapt. Naționalismul a însângerat Europa timp de două secole. Nu există naționalism bun și rău, există naționalism.

LE NATIONALISM C`EST LA QUERRE spunea Mitterand. Dacă naționalismul își asumă niște conflicte, autohtonismul, variantă privilegiată a naționalismului în spațiul românesc duce într-o direcție nu mai puțin îngrijorătoare, cufundându-ne într-o lume proprie, ieșită din istorie. Nici confruntarea, nici izolaționismul nu sunt acceptabile. Istoria ne trage înapoi, nu cea reală, ci aceea pe care ne-o imaginăm. Istoria cu români altfel decât ceilalți și supuși persecuției celorlalți, paradoxală combinație de superioritate iluzorie, cu un obsedant complex de inferioritate.

3. Acest complex îl întâlnim și în evenimentele de după Primul Război Mondial la Timișoara. Germanii, maghiarii și evreii au fost de acord cu o autonomie a Banatului, în ultimă instanţă, cu o republică bănăţeană, instaurată de facto în 1918 de către evreul Otto Roth, social-democrat. Cei ce s-au opus au fost naționaliștii peneriști Cosma și Braniște (ardelean penerist, lugojean prin adopțiune), pledând pentru trecerea la regatul României. Fără nici un plebiscit, fără consultarea populației, inițiativa acestor personalități de nație română a dus în final la fracturarea Banatului între Iugoslavia și România.
La Tratativele de Pace de la Paris DIN 1919, după cum spune Gheorghe Brătianu, în legătură cu rezistenţa lui I.C.Brătianu la controlul supra problemei minorităţilor (în speță a celei evreiești), președintele SUA, Wilson, răspunse tranşant: „Dacă consimțiți la acest imens spor de teritorii, trebuie să acceptaţi şi acest preţ”. Brătianu răspunde tranșant: „dacă se va schimba Wilson din fruntea statului său, vor mai fi valabile pretenţiile actuale, nu se vor ivi noi interese? Care să nu mai fie acelea ale trusturilor evreieşti din spatele preşedintelui SUA”. Vechea obsesie antisemită nu-l părăsește pe acest singur reprezentant al României la Tratativele de Pace.
Premierul român. I.I.C.Brătianu, mândria valahă și antisemit de profesie susținea faptul că: “nu putem ceda în privinţa evreilor, minorităţilor”. Aşa că, va fi înlocuit, la Paris, cu Vaida Voevod, care trece temporar la masonerie și îndeplinește toate condițiile puse de Aliați. Banatul de Vest e cedat ținându-se cont de faptul ca Serbia a fost aliatul fidel al Antantei pe toată perioada războiului. Pe când România trăda Antanta când cu pacea de la Brest-Litovsk și București.

Încă din 1917, Brătianu a greșit când nu a acordat în bloc cetățenie evreilor iar Conferința de pace avea ca principiu egalitatea în drepturi a tuturor naționalităților conlocuitoare. Considerând chestiunea granițelor cu Banatul și chestiunea minorităților drept amestec în treburile interne ale României, Brătianu se autoexclude de la conturarea României Mari, gata să piardă noile teritorii care-i fuseseră promise. Ardealul mult dorit, mai dezvoltat, mai occidental. Vaida semneaza tratatele cu Austria si Bulgaria, guvernul Averescu semnează tratatul cu Ungaria.

4. Președintele Republicii Sfaturilor din Ungaria, evreul Kun Bela a adresat un mesaj guvernelor român, cehoslovac şi iugoslav: „In numele guvernului revoluţionar maghiar al sfaturilor am onoare să vă comunic că recunoaştem fără nici o rezervă pretenţiile teritoriale naţionale ridicate de dvs. Aţi motivat aceste pretenţii teritoriale naţionale pentru ca să se pună capăt oprimării milenare exercitate asupra conaţionalilor dvs. de către clasele stăpânitoare maghiare…” Cu toate acestea, fără ordin de la Paris, ocupă și Budapesta, punându-l pe fugă pe Kun și deschizând implicit cale guvernului de la Szeged și amiralului antisemit Horthy Miklos. Generalul american Bandholtz mărturisea că nutreşte “sentimente de ostilitate faţă de aliaţii noştri români şi sentimente prietenoase pentru inamicii unguri”, (pentru Kun Bela, implicit).

5. La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill l-a convins pe F.D.Roosevelt să facă declaraţia comună privind capitularea necondiţionată. În 1944 la Quebec, Churchill şi F.D.Roosevelt au aprobat Planul Morgenthau de distrugere a întregii industrii germane şi transformarea Germaniei într-o ţară agrară. Toate utilajele şi echipamentele industiale urmau sa fie date ruşilor. Goebbels a folosit cele două hotărâri pentru propagandă, în sensul că o capitulare ar însemna nesupravieţuire. Anihilarea ostatecilor a fost pretul pentru propria lor anihilare. Aşa se explică de ce în primăvara lui 1944, când se prefigura clar înfrângerea Germaniei, au fost trimişi în lagarele de exterminare evreii, de exemplu cei din Ungaria şi Transilvania de Nord, aflată sub unguri. Eisenhower a estimat că războiul s-a prelungit cu doi ani din cauza condiţiei impuse de capitulare necondiţionată…”

6. Observator acid și avizat, istoricul francez Daniel Chirot completează tabloul de bord al perioadei interbelice: “Politica României în Primul Război Mondial nu prezintă interes pentru acest studiu…Nu s-a întreprins nimic… În principate exista o tradiţie antisemită, RĂSCOALA DIN 1907 fiind o mișcare împotriva arendașilor evrei.”

7. Timișoara a fost conceput ca un oraș industrial, cu mult spirit mercantil. Mai puțină cultură și artă! Teatrul și Opera funcționează în aceeași clădire și tot aici sunt Teatrul Maghiar și Teatrul German. Filarmonicii i s-a oferit sala cinematografului Capitol, unde rulau filme în timpul săptămânii și în week end se țineau concerte. Primăria municipală are, după București, cel mai mare buget, dar tot nu e destul pentru a construi săli polivalente, de concert sau de teatru. Așadar, după plecarea evreilor spre locuri mai primitoare, sinagogile au fost soluția salvatoare. Unele lăcașuri mai mici au devenit depozite, dar două sinagogi au devenit săli de spectacol. S-au găsit bani pentru construirea multor biserici ortodoxe minuscule, în stilul neogrecesc aprobat de la centru. Totuși, în bisericile și catedralele ortodoxe, catolice și reformate nu se țin spectacole de teatru, lansări de cărți și concerte laice. Nimeni nu-și imaginează un festival Beethoven în incinta catedralei din centrul orașului, cu sute de scaune instalate în acest scop și podium dirijoral. Spectacolele laice au pătruns, așadar, în spațiul sacru, dar unde nu se mai oficiază cultul evreiesc.
În 1919 Banatul a fost sub ocupația armatei sârbești. Cum locurile de parcare pentru cai nu erau numeroase, cavaleria sârbă și-a introdus caii în biserici, cam în toate, nefăcând diferențe de cult. Odată cu fascizarea României sinagogi din Banat și Ardeal au slujit drept școli pentru copiii evrei. Din presa locală:
“Pentru a putea gazdui manifestari culturale si artistice cu caracter laic, Sinagoga a fost desacralizată de Rabinul șef al României, (Cum poate „desacraliza” un templu un singur om?N.n.). Excelenta Sa Menahem Hacohen din Jerusalim.”

Mărturisesc că despre această DESACRALIZARE nu se știe mai nimic. Știm de denivelare, denazificare, detoxifiere. Așadar, noțiunea de desacralizare este absolut abstractă, dacă nu și imposibilă. Oricum, e un lucru trist depopularea acestei părți de țară de naționalitățile care au contribuit la multiculturalitatea ei.
“In realizarea obiectivului propus prin statut si celelalte acte constitutive, de catre Societatea Filarmonica, ca si in indeplinirea obligatiilor contractului de comodat in care este parte, S.F.T. a primit o finantare din partea organizatiei non-guvernamentale cu sediul in Statele Unite, “World Monuments’ Fund”, prin programul acesteia intitulat “Jewish Heritage Programme”. “Suma alocata, 40.000 USD, a fost destinata efectuarii studiului de fezabilitate necesar lucrarilor de restaurare a Sinagogii.”
“In cursul anilor 2004-2005 au fost finalizate lucrarile unui amplu studiu de fezabilitate, realizat de Societatea Filarmonica din Timisoara cu colaborarea firmei de arhitectura (…) din Timisoara (…) precum si a unor specialisti in domeniile vizate: structura de rezistenta a constructiei, pictura etc. Pe langa aceasta lucrare, Sinagoga din Cetatea Timisoarei a facut obiectul unui vast demers de stopare a degradarii. In anul 2005, Societatea Filarmonica din Timisoara a decis sa deschida portile Sinagogii din Cetate – inchisa de peste 20 de ani – publicului larg. La data de 24 septembrie 2005, in prezenta unui public extrem de numeros Sinagoga a fost deschisa printr-un concert de muzica de camera.” Evenimente muzicale cu un conținut adecvat spațiului spiritual al lăcașelor de cult nu sunt o noutate pe continent, mai ales că multe săli de concert au fost distruse de război.
“La 19 noiembrie 2005, Societatea Filarmonica din Timisoara a organizat, tot in Sinagoga din Cetate, lansarea volumului “De la Timisoara la Viena” de Ioan Holender, in prezenta autorului, presedinte de onoare al S.F.T.” Lansările de carte aveau loc deobicei în librăriile centrale, unde se și vindeau. Cum în librărie nu se mai lansează cărți, comerțul se face în spațiul “desacralizat.””… a fost prezentat un moment teatral trilingv pe un fond muzical de Bartok Bela si a fost decernat premiul de excelenta in cultura pe anul 2005 domnului Ioan Holender.”(Concitadinul meu evreu, domnul Holender, persecutat pentru că s-a alăturat studenților care au protestat la Timișoara în timpul revoluției din Ungaria anului 1956, emigrat și devenit director al Filarmonicii din Viena, ocupând fotoliul lui Mahler, Lorin Maazel, Karajan, umblă cu bicicleta prin orașul natal și organizează la București Festivalul Enescu. La această manifestare Holender s-a opus oferirii a sute de bilete de protocol. În regat unii comentatori l-au făcut “marele om de cultură român”, probabil din ignoranță. Nu este Holender român. Alți comentatori dâmbovițeni au criticat modul în care a organizat el festivalul, aici ieșind la lumină tradiționala invidie, antioccidentalismul și antisemitismul. Fenomen care este în plină desfășurare, dacă nu la vedere, măcar online. Anul trecut ediția SFGate a prestigiosului SAN FRANCISCO CHRONICLE observa, în doar câteva rânduri, că România și Ungaria au trimis în Parlamentul european câțiva extremiști și antisemiți.
“In colaborare cu un grup de constructori si reparatori de orgi, S.F.T. va initia un demers de restaurare a orgii istorice din Sinagoga, orga construita in atelierele Wegenstein din Timisoara la mijlocul secolului al XIX-lea.”

Evreul Wegenstein fabrica orgi în Temesvar/Timișoara. Înmulțirea populației ortodoxe și plecarea minoritarilor au făcut inutil acest demers artistic. Orașul s-a ales cu o fabrică de acordeoane. În prezent nu mai există nici aceasta.
“Din 2006 pana in prezent, in organizarea Societatii Filarmonice din Timisoara, la Sinagoga din Cetate s-au mai desfasurat peste o suta de evenimente artistice, culturale, in general, dar mai ales muzicale pentru ca acest spatiu fascinant, miraculos, are o acustica desavarsita, este de fapt, cea mai buna acustica, spun specialistii din oras, si a fost gazda unor evenimente cu adevarat remarcabile. Au fost vernisaje de expozitii de arta plastica, au fost conferinte, lansari de carte, au fost spectacole de teatru si nadajduim sa avem puterea, in continuare, sa il mentinem deschis pentru publicul larg“.
“Sinagoga din Cetate este un lacas de cult evreiesc din municipiul Timisoara, a fost construita intre anii 1863-1865 in stil maur, a fost inclusa pe Lista monumentelor istorice. Proiectul a fost realizat de arhitectul vienez Ignatz Schuhmann. Edificiul e in stil eclectic si are o capacitate de circa 3.000 de persoane. A fost inaugurata la data de 19 septembrie 1865, fiind reinaugurata noua ani mai tarziu chiar de catre imparatul FRANZ JOSEPH I al Imperiului Austro-Ungar, care nu a fost deloc antisemit. Ea a deservit pentru aproape 100 de ani comunitatea evreiasca de rit neolog. In perioada interbelica existau la Timisoara aproape 13.000 de evrei, in prezent locuind in oras mai putin de 700.” (Desigur, nu sunt trecute la socoteală persoanele provenind din familii mixte, în care o mamă sau o bunică descind din familii evreiești.)
“Sinagoga a decazut la finele perioadei comuniste, fiind inchisa pe masura ce majoritatea evreilor ramasi in oras dupa cel de-al doilea razboi mondial au emigrat. Comunitatea evreilor din Timisoara a cedat Sinagoga din cartierul Cetate pe o perioada de 50 ani catre Societatea Filarmonica.”
Probleme repertoriale. Se pune problema excluderii lui Wagner din programul interpretat în sinagogă. Compozitorul ar fi fost antisemit, dar avea membri de familie evrei. Se știe că Hitler era nelipsit de la Festivalurile din Bayreuth, unde se derulau operele preferate. Compozitorul nu avea cum să fie considerat hitlerist. Mai degrabă de această coloratură se pare că a fost o altă spectatoare la Bayreuth, sora lui Nietzsche. Apoi de ce n-ar fi excluse și lucrările postwagnerienilor ca Bruckner, Mahler sau Richard Strauss, căsătorit cu o evreică dar care a fost chiar președintele compozitorilor naziști din cel de al treilea Reich…
Din nou presa: “Evreii nu-l iubesc pe Wagner. În anul 2001, în Israel a avut loc chiar un boicot împotriva interpretării unui pasaj din “Tristan şi Isolda”. Cele mai multe proteste au venit din partea supravieţuitorilor Holocaustului.

Boicotul a ajuns şi la Timişoara, unde Societatea Filarmonică s-a angajat prin contract să nu interpreteze operele lui în Sinagogă. Ideea interzicerii compozitorului a venit în urma scandalului din 2001 de la Tel Aviv. Acel punct nu mai este de interes. Mai ales că acum încercăm să pornim un demers către Federaţia Comunităţilor Evreieşti prin care să întocmim un act adiţional care să elimine acea prevedere”, a declarat cineva din Filarmonică. Se spune că acest punct din contract nu este deloc important. Mai mult, el precizează că această clauză există doar pentru că se dorea evitarea unui conflict cu cei din Israel pe acestă temă:

Sinagogă la Timișoara

“Noi am trecut acolo chestia asta pentru a ne asigura că nu comentează cineva din Israel”. “Dacă se va cânta Wagner în Sinagogă nu va exista nici o problemă şi noi nu ne vom sesiza. Ne vom sesiza însă dacă va fi cântat prost.”
Preşedintele interimar al Comunităţii Evreieşti din Timişoara, s-a abţinut însă de la comentarea clauzei care-l interzice pe Wagner: “Noi nu avem competenţa necesară. Nu noi suntem proprietarii clădirii, ci Federaţia Comunităţilor Evreieşti. Și este puţin probabil ca primul compozitor interpretat de Filarmonică să fie Wagner. Asta în ciuda tonului glumeţ şi împăciuitor al celor ce spun că embargoul asupra operelor sale se va ridica, chiar şi în Sinagogă. Oricum, pentru aceasta, va fi nevoie ca nici un evreu din Israel care-l consideră nazist pe Wagner să nu afle.” (Adică să se intre în ilegalitate?)
” Compozitorul Richard Wagner a fost întotdeauna asociat cu diverse curente politice ale vremii. A fost catalogat simultan ca fiind anarhist, socialist sau protofascist, naţionalist şi antisemit. De fapt, numele lui a fost asociat, într-un fel sau altul, cu toate curentele politice germane ale secolului XIX. Naziştii au folosit muzica lui Wagner în scop propagandistic. Însuşi Hitler, prieten cu nora sa, Winifred l-a declarat compozitorul său favorit. Nu numai de la asocierea postumă cu Fuhrerul i s-a tras însă lui Wagner eticheta de antisemit, ci şi de la eseurile pe care le-a publicat.”
” Wagner i-a acuzat pe evrei, în special muzica lor, ca fiind un element străin periculos în Germania. Chiar a invocat, ca soluţie, expulzarea sau abandonarea culturii evreieşti. Câţiva ani mai târziu însă, într-o conversaţie cu soţia lui, Cosima, a menţionat că “dacă ar fi să scriu despre evrei din nou, aş spune că nu există nimic împotriva lor, decât că au venit la noi, germanii, prea curând; nu eram îndeajuns de stabili pentru a absorbi acest element”. În ciuda etichetei de antisemit, Wagner a avut câţiva prieteni buni evrei practicanţi. Pe unul dintre ei, Hermann Levi, l-a ales chiar să dirijeze ultima sa operă, Parsifal, la premieră. Wagner a vrut iniţial ca Levi să fie botezat înainte, datorită conţinutul religios al operei, dar a renunţat la idee.”
“Când n-ai nimic de ce să te agăţi, fiind lipsit de o sală potrivită de concerte, sigur că accepţi şi un asemenea compromis, chiar dacă este vorba de un compozitor de talia lui Wagner”, a declarat Ioan Fernbach, directorul Filarmonicii Banatului. Asta e marea și trista realitate, de fapt. Nici Concertgebouw, Gewandhaus, Wienerphilharmoniker nu au fost la bază lăcașe de cult, unde ar putea funcționa mai degrabă un muzeu al culturii evreiești din zonă.
Nici o problemă. Wagner ridică probleme dificile de interpretare, așa că orchestra timișoreană se poate mulțumi cu Mozart sau Beethoven. Și oricum nu se interpretează la Filarmonică decât niște fragmente orchestrale. Cât despre operele lui Wagner la Timișoara…Prin anii optzeci cu chiu cu vai s-a pus la Operă un LOHENGRIN. După două spectacole s-a abandonat această operă din lipsă de public.
Nu numai Filarmonica a primit o sinagogă ci și Teatrul Naţional Timişoara. “Încă o sală de spectacole în oraş. Pe lângă sala din sediul instituţiei, TNT are şi Sala 2 (fosta sală de sport din spatele Hotelului Continental, care, mai demult, a fost manej imperial). Acum, după mai multe discuţii, reprezentanţii comunităţii evreilor din Timişoara au fost de acord ca instituţia teatrală să îşi prezinte unele dintre spectacole în Sinagoga din cartierul Fabric. Teatrul are drept de folosinţă pe 35 de ani, Sinagoga devenind Sala 3 a TNT. Teatrului Naţional îi revine obligaţia de a renova Sinagoga şi, apoi, de a se îngriji de starea acesteia.” N-am aflat dacă și acest lăcaș de cult a fost DESACRALIZAT.

Vecini care ne stau în coaste


Statuie pentru Gavrilo Princip. Sârbii ne demonstrează că principiile lor au rămas aceleași. Să săruți bronzul unei statui de terorist…

În niciun caz nu e vorba despre Ungaria. De lângă frontiera cu Banatul sunt trimise la Timișoara, în magazinele maghiare, mărfuri apreciate, să rețin doar carnea de curcan, la un preț acceptabil. Două orașe, Mako și Szeged abundă de turiști români, mai ales de cei amatori de băi termale. Dar autostrada Timișoara-Belgrad nu se va realiza. Dacă Serbia a tot dat drumul spre Europa prin România a imigranților musulmani, nu cred că se va accepta un nou val de turiști, de data asta sârbi, care să ne traverseze țara către UE.
La Bucureşti s-a publicat nu de mult memorialistica lui Petre Dogaru, în volumul “Casa regală, femeile fatale, masoneria şi dictatorii secolului XX”. „Focusez” un fragment, despre ţara vecină: “Acesta nu mai este un stat, este un abator”, avea să spună în 1945 un fost membru al casei regale din Iugoslavia, în contextul masacrelor post-belice din acea ţară. P. Dogaru utilizează documente despre intenţiile lui Tito (şi aici apare problema Banatului, dar nu cel iugoslav, considerat, probabil, dintotdeauna parte componentă a Serbiei…).În 1945 la Moscova iugoslavii îi cer lui Stalin teritorii din Ungaria, Carynthya austriacă, din prelungirea Sloveniei, cu Klagenfurt cu tot, peninsula Istria cu Trieste, Pola şi Fiume din Italia. Gata să se unească cu Bulgaria lui Dimitroff, anexând şi Albania. (Asta Serbie-Mare). „Au vorbit acolo despre necesitatea de a încorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Banat, cu oraşul Timişoara, care avea o populaţie preponderent germană, judeţul respectiv având, în opinia lui, (Tito, n.n.) o populaţie exclusiv sârbească”…Tito mai dorea şi o schimbare a frontierei româno-iugoslave, astfel ca Iugoslavia să înglobeze Reşiţa, “importantă pentru noi, cu fabricile de oţel şi fier”. Din Grecia mai dorea Macedonia şi Salonicul. Ca atare, Stalin s-a opus în totalitate acestui proiect: „ veți avea de luptat cu lumea întreagă, o astfel de situație e absurdă.”

Petru Groza va face o vizită la Pancevo, despre care fiul său va povesti: după o noapte şi o zi de discuţii referitoare la apartenenţa Banatului (românesc, desigur) , delegaţia română e victorioasă, reuşind să menţină teritoriul estic al acestuia în fruntariile României. Dacă făcea şi Brătianu, în 1919, ceea ce a făcut Groza!…

„Walter”, alias Tito, “a împins grupuri de partizani în Banatul Românesc, inclusiv în Timişoara”. Ei trebuiau să aibă misiuni teroriste. În 1947 urmează vizita oficială a „călăului” la „pretinii” din Bucureşti. „S-au afirmat despre Tito lucruri senzaţionale mergând până la atribuirea paternităţii sale lui Pavel Broz, adjutant al principelui moştenitor Franz Ferdinand, la versiunile că adevăratul Tito fusese asasinat în 1913, fiind substituit de evreul ungur Iosip Ambroz sau că, în realitate mareşalul era o…femeie”. Alţii spun că a fost rus, că amesteca mereu cuvinte ruseşti în sârbo/croata pe care o vorbea.
Broşura „Titoiştii…” care apărea în 1953 la Bucureşti se ocupă de scenariul ocupării Banatului: „Semnalul acestei acţiuni trebuia să-l dea Congresul Frontului Antifascist Slav, convocat la Timişoara pentru ziua de 9 mai 1945. O delegaţie compusă din spioni titoişti şi condusă de Duşan Iovanovici a plecat în preajma congresului la Novi Sad pentru a primi ultimele dispoziţii din partea centrului de spionaj din acel oraş. Agenţii titoişti n-au putut însă înşela vigilenţa poporului nostru muncitor: congresul a fost interzis. Ca urmare, O.Z.N.A. a dat dispoziţie agenţilor săi din Românie de a acţiona pentru dizolvarea Frontului şi de a-şi continua activitatea lor criminală în cadrul Uniunii Culturale Democratice Slave. (Ne cerem scuze că folosim aceste documente comuniste, în absenţa altor informaţii, istoria noastră minţind mereu; autenticitatea broşurii e incontestabilă, datele problemei coincid cu biografia lui Stalin a istoricului rus  Edvard Radjinski, n.n.). Pentru a acoperi intenţiile guvernului titoist, generalul iugoslav Bodijar Maslarici, care venise la Timişoara pentru a asista la acel congres a cerut unora dintre conducătorii F.A.S. să se comporte ca şi cum acţiunea pentru anexarea Banatului ar fi fost iniţiată de Front, iar nu de Iugoslavia, frontiştii urmând să ia asupra lor întreaga vină pentru ca să nu fie învinovăţiţi iugoslavii. Eşecul acestei acţiuni mârşave pusă la cale de Iuda Tito l-a făcut pe acesta să-şi amâne planurile. U.D.B.-a titoistă şi-a introdus agenţii în conducerea Uniunii Culturale Democratice Slave…a folosit şi librăria Cartea Iugoslavă. Această librărie fusese deschisă la Timişoara prin grija guvernului R.P.R. pentru a înlesni dezvoltarea culturii naţionale a populaţiei iugoslave din România. Directorul librăriei, Bora I. (…) şi directorul adjunct Zoran V.(…), executori camuflaţi ai uneltirilor titoiste aveau fiecare reţeaua lor de spionaj. Goriţa T.(…), funcţionară la această librărie, desfăşura de asemeni o intensă activitate de spionaj…Delegaţia iugoslavă în Comisia Dunăreană de la Orşova şi Comisia de Navigaţie Fluvială Iugoslavă din Timişoara îndeplineau şi ele rolul de agenturi de spionaj titoiste, fiind înţesate cu ofiţeri U.D.B. Acţiunea subversivă pentru anexarea Banatului românesc la Iugoslavia a continuat şi după demascarea criminală a acestor agenturi (1945)…”
De menţionat aici, fără ură şi iredentism, faptul că un parlamentar sârb, la Bucureşti, a avut intenţia nobilă de a propune un set de măsuri pentru ca descendenţii unor proprietăţi funciare, rămase în Banatul iugoslav după Primul Război Mondial, să fie, într-un fel, despăgubiţi de guvernul ţării vecine. Se pare câ dâmboviţenii nu au însă astfel de griji. Austro-Ungaria,  boanghinele sunt de vină, noi nu ne mai băgăm!

 

Ioan-Aurel Pop versus Lucian Boia: „Ardelenii și Unirea”


UN ISTORIC ADEVĂRAT, LUCIAN BOIA. l-AM FOTOGRAFIAT LA UN SALON DE CARTE .

Contactat telefonic, domnul Boia a declarat că nu dorește să discute în legătură cu I.A.Pop deoarece acesta „a dovedit, cum au dovedit și alții rea-credință în analiza cărților sale”…

La drept vorbind, aș fi făcut și eu la fel în fața atacurilor nejustificate.

Vasăzică  liberă și nesilită de nimeni, națiunea română, victorioasă după primul război mondial și-a găsit în sine energiile îmbrățișărilor într-un singur glas. Nu tu conjuncturi internaționale, nu voi, State Unite americane, intervenind în Europa.
Domnul Pop, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai“ și, mai nou, „cel mai tânăr președinte al Academiei”, se arată deranjat de afirmaţiile făcute de Lucian Boia în lucrarea „Primul Război Mondial, din care ar reieşi că românii ardeleni n-au dorit neapărat Unirea de la 1918. Ioan-Aurel Pop apreciază că există o  „singură variantă ” (O SINGURĂ VARIANTĂ, NU E PREA SIMPLIST?) a realităţii istorice care trebuie (REȚINEȚI; TREBUIE, CĂ DE NU…) promovată astăzi, aceea că la 1918 s-a împlinit „voia majorităţii populaţiei româneşti”. (ROMÂNEȘTI, dar de unde? Din regat, din Maramureș, din Dealul Clujului?). Fără pic de eleganță profesorul, orbit de ură grăiește: „Ideea năstruşnică (NĂSTRUȘNICĂ, DOAMNE; CE MAI ARGUMENT ȘTIINȚIFIC, DOMNULE RECTOR DE LA CLUJ, n.n.) despre faptul că românii ardeleni nu ar fi dorit Unirea a fost reiterată recent numai (NU NUMAI!) de istoricul bucureştean (BUCUREȘTEAN!) Lucian Boia, care „confundă intenţionat partea cu întregul, transformă minoritatea în majoritate şi face din anumite voci izolate opinie publică”. Foarte vagi afirmații-zorzoane, care de fapt nu spun nimic, nu argumentează nimic, sunt goale de conținut și doar jignesc prin cuvinte ca CONFUNDĂ INTENȚIONAT, ANUMITE VOCI IZOLATE. Așa s-o fi vorbindu la Cluj/Napoca.
Ioan-Aurel Pop dezaprobă şi ideea lui Lucian Boia care spune că la Marea Adunare de la Alba Iulia nu au fost consultate minorităţile (maghiarii, germanii etc.) şi că dacă s-ar fi organizat referendum, unirea nu s-ar fi făcut în unanimitate. „O altă idee anacronică , (ANACRONICĂ, ANACREONTICĂ?) în Transilvania şi Ungaria nu au fost consultate minorităţile. Mai întâi, trebuie spus că liderii minorităţilor erau atunci, în mare măsură, ostili unirii, fapt pe care l-au şi declarat ritos (EXISTĂ ȘI LIDERI AI MAJORITĂȚII CARE AU FOST OSTILI UNIRII, nu vă faceți iluzii, domnule Pop!) . Cum să-l întrebi pe cel care îţi este stăpân dacă vrea să-ţi acorde libertatea?” Nu este deloc ANACRONICĂ ideea domnului Boia. Aceeași problemă a REFERENDUMULUI s-a pus în același an tembel 1918 în cazul Banatuluit. „Manifestul şvăbesc” cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, să i se acorde o „autonomie suverană”, iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit. ADUNĂRI NEPLEBISCITARE. Aproape în acelaşi timp au avut loc adunarea sârbilor de la Novi Sad (25 noiembrie 1918) şi adunarea românilor de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), care au proclamat alipirea Banatului la Serbia, respectiv la România. Trebuie menţionat că ambele aceste adunări, care luau decizii în privinţa Banatului, s-au ţinut în afara regiunii despre care discutau şi, chiar dacă la ele au participat delegaţi sârbi bănăţeni, respectiv români bănăţeni, o adevărată consultare a voinţei populaţiei Banatului în întregul ei nu s-a făcut în niciun fel în acel moment. Nu a avut loc nicio adunare a reprezentanţilor tuturor bănăţenilor, indiferent de etnie, care să proclame opinia acestora, niciun plebiscit sau referendum. Participanţii la Conferinţa de pace au împărţit Banatul după propriile lor interese, distrugând unitatea sa economică şi echilibrul etnic. Nici ardelenii nu au fost solicitați să se exprime prin referendum. Domnul Pop spune că liderii minorităților erau ostili Unirii și de aceea nu mai trebuia să fie întrebați, mai ales că erau percepuți ca asupritori, „exploatatori”.
Cum să-i întrebi dacă vor Unire? Mai bine dă-i naibii. Cum ne spune și Traian Vuia: „Dupa armistitiu, la Alba Iulia, sau mai bine zis inainte cu ceva. Aici au lucrat oamenii nostri in mod copilaresc. S-au facut declaratiuni platonice, cari angajeaza mai mult pe aceia cari le-au facut, decat pe guvernul roman. Unirei trebuia sa precedereze un pact bilateral intre guvernul roman si mandatarii poporului nostru intrunit la Alba Iulia si ratificat apoi printr-o Constituanta.
Toata Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zambet si au zis ca suntem naivi ca n-au avut nevoie decat de a deschide usa casei in care noi am intrat de voie.
Cand doi indivizi se asociaza, cand doua societati fuzioneaza, se face un contract, un pact.”

Ce îi reproşează Pop lui Boia: „Din dorinţa de câştig facil, falsifică istoria“. Care câștig facil? La ruletă, la poker sau la atragerea cititorilor? Falsificarea istoriei este acolo unde sunt preluate idei teleghidate de era socialistă, a cărei dictatură constă în baterea în cuie a unicei „variante”, obligatorie și indiscutabilă. Domnul Pop nu discută, ci acuză și dictează, exact acele unice interpretări din vremea minunatei ere socialiste. Istoricul clujean dezaprobă faptul că Lucian Boia „ minimalizează dorinţa ardelenilor de se uni cu România şi că istoricul insistă să sublinieze în aceeaşi lucrare că n-au fost consultate minorităţile din Transilvania – conform dreptului de atunci, potrivit căruia majoritatea decidea soarta unui teritoriu”. Pop afirmă că, exceptându-i pe maghiari, toate minorităţile au fost de acord cu Unirea de la 1918. ÎL CONTRAZIC, ADUCÂND ÎN DISCUȚIE MINORITATEA GERMANĂ DIN BANAT ȘI ARDEAL, PRECUM ȘI FRUNTAȘI AI ROMÂNILOR DIN ACESTE REGIUNI care nu au fost de accord, cel puțin cu o unire necondiționată, cu o CAPITULARE necondiționată în fața unuia din cele mai înapoiate regaturi europene. Este foarte aproape de realitate că, în aceste vremuri populația ar fi cu atât mai puțin dornică de o unire cu cea mai coruptă zonă a țării, cu o capitală mafiotă și monopolistă… Pe același ton agresiv: „Îi reproşez faptul că din dorinţa de câştig facil, de simpatie din partea unui public neavizat, (de unde știe Pop că suntem cu toții un public NEAVIZAT? N.n.) el falsifică istoria, datele istorice. Pleacă de la nişte argumente care sunt în inferioritate, ca număr, nu pot demonstra voinţa majorităţii, (ARGUMENTE ÎN INFERIORITATE NUMERICĂ ȘI POPULAȚIE ÎN MAJORITATE, IATĂ O DESĂVÂRȘITĂ LIPSĂ DE LOGICĂ, n.n.) cu alte cuvinte, culege argumente pro domo. Iar în istorie poţi să găseşti argumente pentru orice idee, însă dacă generalizezi falsifici prin „ metodă proastă. ” (FALSIFICI PRIN METODĂ PROASTĂ, încă o capodoperă de gândire pop-istă, jignitoare n.n.). Metodele istoricului sunt verificate, ele trebuie aplicate. El a şi declarat că nu aplică metodele istorice pentru că ar fi depăşite“. Absolut depășite argumentele domnului Pop. Boia „niciodată nu a plecat de la documente, ci a plecat de la idei şi, mai ales, de la imaginar, ceea ce un istoric n-are voie să facă. Imaginarul este atributul creaţiei literare, artistice. Un istoric are nevoie de imaginaţie, nu de imaginar“. Afirmații golite de absolut orice sens. Rectorul universităţii clujene este de părere că eseurile lui Lucian Boia nu sunt nici literare, nici istorice. Până la urmă, nici eseuri.
„Nu ştie să citească un document în latină, slavonă, greacă. (POATE CĂ NU ȘTIE SĂ CITEASCĂ DELOC, n.n.). Toată expertiza lui istorică vine din sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Nu e un istoric al timpurilor de demult, preia de la unii şi de la alţii… că românii de sub oblăduirea ungară îi iubeau, de fapt, pe grofii maghiari, care se purtaseră cu ei în chip ocrotitor, ca nişte părinţi! ” Da, Rakoczy întâiul chiar a fost un părinte când îi îndemna pe români să-și cultive româneasca limbă și apoi nu e de ignorant iluminismul theresiano-josephin și școlarizarea românilor de către administrațiile habsburgice și austro-ungare .
„La 1918 s-a împlinit voinţa naţională. Nicăieri nu s-au edificat statele naționale altminteri.” Bravo. Problema este cu statele naționale, edificate prin intervenția
USA . Valabilitatea acestei forme de statalitate este tot mai des infirmată azi, când o Germanie federală este mai eficientă decât o Franță națională.
„ Omul de rând care a fost la şcoală – din păcate, avem acum tot mai mulţi analfabeţi şi semidocţi – este mult mai uşor de manipulat decât cel cu studii şi cu orizont cultural larg.” Sunt cu totul de accord în privința acestei afirmații a domnului Pop. Numai că prostimea ar putea cu mai multă ușurință să creadă că desigur, doar profesorul clujean are dreptate în imensa instigare împotriva lui Boia și a unor idei noi, nemaivehiculate în istoriografia noastră.

„Dacă românii ardeleni nu au dorit unirea, tot edificiul naţional ar putea părea clădit pe minciună. (Și nu este așa? N.n.) Dacă trecutul este mincinos şi prezentul fluid, ce ne poate aştepta în România viitorului? Să ne luăm lumea în cap! Din fericire, încă majoritatea românilor se informează, caută, întreabă, nu ia totul de-a gata. Nu pot să ştiu însă cât va dura asta!
Din toată această poveste cusută cu aţă albă, majoritatea românilor ar trebui să înţeleagă că la 1918 s-a împlinit voinţa naţională, (IACA, NU TOȚI VOR SĂ ÎNȚELEAGĂ, ȘI CE-I CU ASTA? N.n.) adică voinţa majorităţii populaţiei româneşti şi că, dacă au fost unii contra unirii, era normal să fie aşa.
Ce ar trebui făcut pentru lămurirea acestor idei care circulă de ani buni? Ideea opoziţiei românilor la Unire nu este una dominantă în interiorul ţării şi nu a fost, din fericire, niciodată. Sigur, au fost perioade când ideea de unitate a fost supralicitată şi deturnată prin propagandă în folosul unor grupuri. Trebuie spus clar că aceia – foarte puţini – din interior care au revigorat ideea năstruşnică (STRĂNUȘNICĂ, ce mult vă place cuvântul „năstrușnic”! N.n.) evocată mai sus fac jocurile inamicilor externi ai ţării, (EI, ZĂU, cine o fi atât de cretin încât să fie inamicul ultimei țări din UE? N.n.) reînvie vechiul slogan al comuniştilor sovietici şi al naţionaliştilor maghiari celor mai înverşunaţi.” (Cred că sunteți un bun propagandist comunist român și un naționalist, tot român și înfocat. N.n.) „Pregătirea jubileului Marii Uniri din 1918 trebuie să ne găsească senini (SENILI) şi împăcaţi cu sine, (CĂ TOT NU MAI E NIMIC DE FĂCUT! N.n.) în conformitate cu adevărul dominant în epocă, cu şuvoiul neabătut (VOM URMA NEABĂTUT calea/șuvoiul/cascada, n.n.) care a pregătit şi înfăptuit edificiul naţional. Românii nu au fost siliţi de nimeni să-şi trimită reprezentanţii la Alba Iulia, ci au făcut-o convinşi de binele lor şi al naţiunii lor. ” (CARE „BINE”? ESTE ASTĂZI BINE? Sau a fost bine între cele două războaie? Să vedem ce spune MIRCEA ELIADE : „ Oraşele româneşti dezgustă şi sperie; peste tot sărăcie şi murdărie. Silozuri de bălegar şi cadavre încep de la frontieră şi se termină la mahalalele Bucureştiului, cu moloz, gunoi şi români ca brazii.
Peste tot semnele unei prăbuşiri la care îţi este groază să te gândeşti. Şi cu toate acestea, se poate. Am văzut, în schimb, bijuteria aceea fără pereche, care e Budapesta. Nu putem imita pe vecinii noştri unguri în tot ceea ce fac ei ca să reţină atenţia lumii.”)
Este absolut primitiv tonul de învățător, care e pornit să le bage cartea în cap școlarilor
din clasa întâi, domnului… Lucian Boia implicit. Domnul Pop consideră că „ românii erau constituiţi, ca toate popoarele romanice, prin secolele VIII-IX, după Hristos, în urma unui proces complex care a durat secole la rând. Elementul principal deosebitor în raport cu alţii a fost limba. Oricine, oricât de simplu era, observa când cel de lângă el vorbea altă limbă şi nu se puteau înţelege. (NA, HA NEM BESZEL MAGYARUL, AKOR…) Fireşte, nu a existat în Evul Mediu o idee generală de unire a tuturor românilor, mai întâi fiindcă nici nu ştia nimeni exact până unde se întind românii…” Ba da, din Canada până în mijlocul Siberiei, dacă nu și mai mult.
Ceea ce este important este, conform domnului Pop, veșnica opoziție pe care, se presupune la Cluj, românii au avut-o vizavi de maghiari. Deci, „ până la dominaţia otomană, identitatea Ţărilor Române s-a afirmat în confruntare cu Regatul Ungariei,
că principii români se răzvrătiseră mereu contra suveranilor ungari, căci stăpânirea ungurească era mai urâtă decât se poate spune. Cu alte cuvinte, istoria dominaţiei ungare asupra acestor regiuni este veche şi complicată şi, ca orice stăpânire impusă cu violenţă, nu era bine văzută de cei supuşi şi neresemnaţi cu supunerea”.
Conform spusei contelui Apponyi la Paris, în 1919, „naţiunea română este una tânără şi care nu şi-a descoperit conştiinţa naţională decât la mijlocul sec XIX. Religia sa este cea bizantină, limba ritului său este slavă, iar în Transilvania biserica românească şi-a câştigat independenţa datorită pricipilor maghiari protestanţi şi uniunii confesionale…Cruciadele, sistemul feudal, papalitatea, Sfântul Imperiu Roman, Renaşterea şi Reforma au trecut fără să lase urme asupra acestui popor. Dimpotrivă, naţiunea maghiară a luat parte la toate aceste evenimente . . .Trăind într-un stat, alături de alte popoare românii nu au reuşit multă vreme să egaleze acele popoare, nu au reuşit să formeze UN STAT AL LOR; în Ardeal şi Banat elementul românesc nu a înfiinţat decât în ultima sută de ani instituţii proprii intelectuale şi economice, sub influenţa mediilor maghiar şi german ”. Încercați să contraziceți argumentele contelui. Oricum, la Conferința de Pace figurile din fruntea Antantei nu i-au acordat ascultare, dând astfel de înțeles că de acum comentatorii români ai istoriei pot construi o variantă proprie a adevărului, după interesele lor.
Ne reîntoarcem la argumentația donului Pop, „Generoşii unguri erau mai înțelegători cu croaţii şi slovacii, fiind catolici (DACĂ NU, CHIAR ȘI REFORMAȚI sau atei, nu? N.n.), dar românii, ca şi sârbii (CARE L-AU DAT PE GLORIOSUL ASASIN GAVRILO PRINCIP, n.n.) sau ucrainenii ortodocşi erau veştejiţi cu totul, ca inferiori, rudimentari, ciobani şi ţărani, incapabili de civilizaţie pe cont propriu. Ba se mai auzea pe ici pe acolo şi ideea că aceşti români nu vor fi capabili să administreze şi să reorganizeze Transilvania – perla coroanei Sf. Ştefan”. Ceea ce, din păcate, au demonstrat cu vârf și îndesat administrațiile românești succesive, se vede și în zilele noastre, când perlele fostelor ținuturi imperiale au fost furate.

Culmea antimaghiarismului nejustificat : „Este drept că unii lideri români au admirat civilizaţia austriacă (şi germană), de la care credeau sincer că românii au ce învăţa, dar a translata această admiraţie asupra maghiarilor este lipsit de orice raţiune. (NEARGUMENTATĂ , AFIRMAȚIA LUI POP CADE SINGURĂ.)
Sigur, „intelectualii români din Ardeal ştiau ungureşte, studiaseră aproape numai în maghiară, preţuiau valorile culturale ungare, fiindcă nu erau troglodiţi, dar nu puteau admira „civilizaţia maghiară” în detrimentul tradiţiilor româneşti. (SĂ NU POȚI ADMIRA O CIVILIZAȚIE ESTE CU ADEVĂRAT  UN HANDICAP AL INTELECTULUI.) „Civilizaţia ungară” era, în conştiinţa publică românească, sinonimă cu asuprirea. (…) Anul 1918 a fost ora astrală a românilor, de la constituirea lor ca popor până azi! A pune această imensă facere sub semnul întrebării este aberant!” O minune domnezeiască, înfăptuită cu puterea armelor.

Din păcate pentru domnul Pop, istoria, aceea ne-eseistică, aceea compusă din documente aduce argumente care îi contrazic minunatul discurs idealist-naționalist . I.I.C. BRĂTIANU opiniază: „Să dăm drepturi transilvănenilor români? Mi-e teamă că aceasta nu va produce nici un efect în România.” Brătianu vede o rectificare de frontieră – „luăm Caransebeşul şi Haţegul, urmând deznaţionalizarea restului Ardealului”. Ziarul ROMÂNUL din Arad afirma în 1929 că a fost „o greșală maximă a șefului liberalilor Ionel Brătianu să spună VREM ARDEALUL, DAR FĂRĂ ARDELENI. A fost o greșală capitală de neiertat, fiindcă a venit de la acel Brătianu care a pornit războiul de întregire, era un Mesia care venea să ne mântuiască”. Vaida Voevod, deja premier la Bucureşti: „Unirea noastră cu România veche nu putea să urmărească în niciun caz scopul ca noi, cu cultura noastră vest-europeană, să devenim un morman de mizerie. Noi, politicienii din Ardeal, ne-am urmat şcolile într-o ţară cu 52 milioane de oameni, şi nu într-un stat balcanic. Nu toți politicienii înţeleg situaţia de la noi, cu oamenii noştri buni, de la ţară, având proprietăţi mici şi mari, administraţia noastră , sistemul nostru şcolar etc.”
Tot I.I.C. Brătianu opiniază, înainte de a intra în război: ROMÂNIA NU INTRĂ ÎN RĂZBOI PENTRU SATISFACȚIA ROMÂNILOR DIN ARDEAL. Și, în continuare, o serie de regățeni au fost împotriva românilor din Ardeal, decă anti-români.
Curteanul reginei, Costinescu, anticipează poziția regatului vizavi de conaționalii imperiali: ”Când vom face război, nu va fi nici de dragul ruşilor, dar, nici pentru aşa-zişii fraţi din Ardeal…” Prințul Ştirbey îi împărtășește opiniile: „ Doar din cauza Transilvaniei şi a românilor de aici, n-o să ne oprim din drum şi să pierdem totul, nu înţelegem să sacrificăm Basarabia din cauza pretenţiilor transilvănene”.
Social-democratul ardelean T.Mihali a fost umilit în România. El răspunde: „Ungurii nu sunt aşa. O promisiune este întotdeauna ţinută. Să stea românii (regățenii, n.n.) la ei acasă şi să ne lase în pace; totul este minciună, furt, dispreţ de drepturile altuia…opinia publică este cum vrea Guvernul să fie…La ei, cocota parisiană a învins pe institutorul german. Dacă n-au un război care să spele tot, furturile de armament etc., general Iliescu va trebui să dea foc Ministerului de Război. Ardelenii nu au nimic de câştigat cu noi, românii ardeleni; niciodată un ministru ungur nu şi-ar călca cuvântul, cum fac cei din România”.

HELVETIZĂRILE. Republica Bănăţeană este proclamată la 31 octombrie 1918, urmărind în primul rând menținerea Banatului în granițele lui naturale, Mureșul, Tisa, Dunărea și munții. Noua administraţie funcţionează şi sub ocupaţie sârbă, până la instaurarea la Timişoara a administraţiei Regatului Sârb, care desfiinţează, de fapt Republica. Mințile istoricilor ardeleni omit cu bună știință trădarea comisă față de timoceni și de românii din Banatul sârbesc, cedat țării vecine fără prea mari proteste. C ear spune domnul Pop despre această cedare? Că odioasa Ungarie social-democrată a fost singura care a recunoscut Banathia, fiind la ora aceea țara-mamă a Banatului.
“MANIFEST pentru Constituirea unei Republici Transilvane. În numele principiilor democratice pentru care Aliaţii au luptat în acest război; în numele unui sentiment de justiţie socială şi internaţională care trebuie să pună pe acelaşi plan Ungaria şi România în privinţa sancţiunilor aplicate de aliaţi; (…) ca urmare a împletirii naţionalităţilor etnice maghiare şi române, nu există nici un motiv de a atribui Transilvania mai curând unuia decât celuilalt dintre antagonişti; (…) libertatea cea mai completă de a hotărî asupra destinelor lor trebuie lăsată locuitorilor (…) istoric, geografic şi social Transilvania reuneşte pe deplin condiţiile juridice ale unui stat independent, viabil şi modern (…) sunt necesare alte soluţii decât trecerea teritoriului de la un stat la altul; (…locuitorii) se înţeleg şi fără intervenţiile şovine ale Ungariei şi României. Membrii Comitetului Director pentru Constituire propun o Republică Transilvania independentă, neutră, după modelul Elveţiei…Cetăţeni ai lumii întregi, vă chemăm să fiţi interesaţi de soluţia…etc. Paris, 1944. Sediul Comitetului, Str. Saulnier 22.”
“Idealul României nu mai poate fi decât un ideal de neutralitate, de scoatere a ţării din angrenajul satanic internaţional (…) Importanţa petrolului în războiul motorizat ne-a pus independenţa în pericol şi ne-a transformat după 1919 în ţară semicolonială, cu aparenţă de neatârnare politică (…) Idealul politic extern ar fi helvetizarea României (…) Nici statele vestice nu ne-ar impune participarea la politica lor complicată şi mapamondică.” (Petre Pandrea, 1947, HELVETIZAREA ROMÂNIEI.). Banatul şi Transilvania nu şi-au putut împlini dezideratele helvetizării deoarece au fost considerate componente teritoriale ale unui imperiu înfrânt. Umbra falsei supremaţii, a falsului antantism victorios mereu, majoritar şi îndreptăţit “dintotdeauna pe acest pământ” a planat asupra vestului ţării şi după al doilea război, până germanii şi-au făcut bagajele. Acum probabil că dâmboviţenii se consideră gestionarii geniali ai unui teritoriu, în fine, purificat de străini. Dar sunt, încă sunt, mulţi urmaşi rezultaţi din familiile mixte…Şi prea multe semne de întrebare pentru tinerele generaţii.

Titulescu însuși recunoaște, la Washington, faptul că nu voința națională a generat România Mare, ci…„România este cu adevărat îndreptăţită să aprecieze darul care i se face. Să ieşi victorioasă dintr-un război zdrobitor, după ce te-ai aflat atât de aproape de pragul catastrofei totale, ce uşurare! Să te uneşti cu Transilvania, speranţă a unei primăveri a gloriei şi înţelepciunii, ce bucurie! Dar să ştii că de acum înainte niciun duşman nu va putea să ameninţe o ţară izolată, să simţim, noi, parii ale istoriei, bătuţi de vânturi, victime prea uşoare ale unor vecini prea puternici, având parte, timp de secole, de lovituri şi nedreptăţi, dar mândri totuşi şi plini de încredere, să simţim că nicio persoană nu ne va mai putea atinge în viitor, fără ca lumea întreagă să se pună în mişcare, fără ca drapelul sacru al Americii să se amestece cu culorile noastre naţionale, aceasta, domnilor, depăşeşte toate visurile noastre, aceasta sfidează exprimarea, aceasta semnifică, pur şi simplu, să dai muritorilor o trăire dumnezeiască!
Vă asigurăm că de acum înainte în marea noastră patrie nu va ieşi din buzele noastre strigătul Trăiască România fără ca buzele noastre să nu dorească să adauge mecanic cuvintele Trăiască America!“”
DACĂ AR FI VRUT, ANTANTA… Interesantă este reîntoarcerea la Budapesta, după un exil de 30 de ani, a lui Karoly Mihaly, fost şef al guvernul social-democrat din 1919, demisionar în favoarea lui Kun Bela. El declară: “…puterile occidentale au împiedicat (punând România să ocupe Ungaria, n.n.) Ungaria spre democraţie, politică egoistă, antidemocratică, care s-a răzbunat (prin ascensiunea fascismului, n.n.). Dacă în 1918 Antanta ne-ar fi vrut binele, am fi construit o democraţie ca aceea a lui Masaryk. Îmi spunea: o să găsim calea spre o cooperare ungaro-cehă, ca să pun capăt acestei isterii naţionaliste! De-am putea să nu comitem aceleaşi greşeli ca atunci.”(…) “S-au repetat greşelile de la Trianon. (…) Românii pretind că au stăpânit 23 de ani…Viaţa economică şi culturală e ungurească. Transilvania e occidentală, România e orientală. Ei vor să coboare o naţiune de cultură occidentală la nivelul unei colonii orientale.”

Într-o sută de ani, odată cu plecarea unor minorități din țară și cu instalarea unei administrații înapoiate, stil dâmbovițean, se poate afirma cu cartitudine că întreaga națiune actuală a coborât la joasele standarde ale Estului teritoriului. Că au fost înfrânte definitiv rămășițele „exploatării” maghiare de tip occidental. Civilizația românească aspiră mai degrabă spre aceea a țărilor din Asia Centrală, fără să aibă și tradiția lor musulmană. Dintr-un stat laic, cum ar trebui să fie, România se lasă manevrată de un ortoxism anacronic, nespecific unui popor latin.

„Der Fall – Wagner”


PROGRAM DE SALA DIN 1968

PROGRAM DE SALA DIN 1968

Acum câtva timp, din San Francisco trimiteam administrației teatrului de la Bayreuth un e-mail prin care îmi manifestam dorința de a deveni unul din membrii înregistrați ai clubului iubitorilor de Wagner. Mi s-a răspuns foarte politicos, prima condiție fiind cotizarea cu o anume sumă pentru refacerea edificiului. Nu mi-a venit să cred…Ei credeau, probabil, că au dat de o sursă masivă de dolari, cu toate că menționam în mesaj că sunt timișorean. Așa că Bayreuth s-a modernizat și fără bani mei. Sorry, mi-a făcut atunci o impresie neplăcută administrația din Bayreuth și n-am mai dorit să fiu membru al acelui club select.
Și apropos de săli, la Timișoara filarmonica funcționează într-o sală de cinema. Acum câțiva ani le-a venit ideea să se mute în clădirea Sinagogii principale, pa care nu are cine să o mai frecventeze. Se implicase în asta și domnul Holaender,  director la Opera din Viena. Se punea, ciudat, o condiție repertorială: nu se va cânta Richard Wagner. Asta în secolul XXI, după ce compozitorul fusese „denazificat”, ca și Furtwaengler, bagheta Filarmonicii berlineze.

Eram student când compozitorul intra în viața mea printr-un teanc de discuri sovietice, la preț redus, niște „plastinki” cu fragmente orchestrale, dirijor Mravisnki și mai tânărul Svetlanov, pe care aveam să-l văd mai târziu, în sala mare a Conservatorului din Moscova, un LOHENGRIN cu un tenor tipic rus, emițând un sunet strident, din partea superioară a gâtlejului. Dirijor- Golovanov. Știam că prin anii cincizeci i s-a făcut filarmonicii berlineze o primire regretabilă la New York. În Israel nu e  cântat deloc. Recent s-a postat pe YouTube o parodie americană după nu știu care operă wagneriană, gest amuzant și de prost gust. Oricum, prin anii șaptezeci, Aliații l-au introdus în repertoriu, live și discografic. Primul spectacol – cu „Vasul-fantomă”. În fosă era mare înghesuială, proiectanților vienezi ai clădirii, Helmer și Fellner, netrecându-le prin minte să prelungească fosa sub scenă, treaba inovatoare făcând-o Wagner mai târziu. Distribuția de atunci nu mi-o amintesc. Fonoteca studioului  de radioteleviziune, unde lucram, conținea doar o imprimare în condiții absolut precare a uverturii la MAEȘTRII CÂNTĂREȚI DIN NUERNBERG, dirijată de Ion Românu. Am determinat conducerea să-mi permită să merg la fonoteca din capitală după niște streifuri muzicale. Inginerul Florin Silviu Ursulescu copia acolo discuri pe un pick-up special, pentru fonotecă, imprimări-pirat de care nu se sinchisea Tribunalul de la Haga, și m-am întors încărcat cu Wagner, Bruckner, Mahler plus un bonus, ultimul LP Beatles, pe care l-am difuzat în premieră pe țară!
Nimic de zis,  Remus Georgescu și excelentul om de cultură Nicolae Boboc executau frecvent fragmente orchestrale din operele lui Wagner. Orașul mai avea încă o populație germană numeroasă, asta se vedea bine și la concerte. Uneori, în absența partiturilor pentru dirijori, aceștia foloseau micile partituri utilizate deobicei de spectatori. Exista deja un mic club al wagnerienilor, compus din muzicieni și scriitori.  Tocmai se traduseseră nuvelele și o parte din romanele lui Thomas Mann, acest muzician wagnerian deghizat în scriitor. Colegul nostru Simion Dănilă traducea cu sârg operele lui Nietzsche și bineînțeles, pe cele cu colesterol bun, nu acele pagini în care sora filosofului, Elisabeth, intervenise cu un conținut utilizat de naziști. Publicasem și eu o traducere a poemelor din ALSO SPRACH ZARATHUSTRA, înr-o revistă, însă dragostea și ura filosofului vizavi de Wagner erau paginile cele mai tulburătoare. DER FALL WAGNER apăruse și în traducerea lui Alexandru Leahu, în 1983. Spunea filosuful: „Îl înțeleg foarte bine pe muzicianul care ar declara astăzi că îl urăște pe Wagner, dar nu mai poate suporta altă muzică. Dar l-aș înțelege de asemenea pe filosuful care ar declara că Wagner rezumă modernitatea. N-avem ce face, trebuie să începem prin a fi wagnerieni… De când s-a întors în Germania Wagner s-a pretat cu condescendență la tot ce disprețuiesc, chiar și la antisemitism. Era în aparență cel mai victorios, în realitate un decadent disperat și găunos…Pentru această muzică proastă, plină de teatru, care vrea să însemne pasiune, dar în realitate este treapta cea mai joasă de sălbăticire estetică n-am nici o îndurare, aici trebuie să se pună capăt.”

Bietul filosof, singur și bolnav. Toate acestea considerații se regăseau, comentate cu amănunțime și în genialul eseu al lui Thomas Mann PĂTIMIRILE ȘI MĂREȚIA LUI RICHARD WAGNER. Cartea era o raritate, fiind tradusă de Camil Baltazar înainte de era socialistă, apărută la Editura Institutului Român de Documentare. Wagnerizând cu pasiune, scriitorul afirma: „Pe acest spirit creator care, cu toată împovărarea sa sufletească și unirea sa strânsă cu moartea, e greu de viață și furtunos, progresiv, pe acest glorificator al distrugerii universale, născut dintr-o iubire din cele mai libere, pe acest înnoitor cutezător al muzicii, care în Tristan și Isolda stă cu un picior pe un tărâm atonal și pe cel al cărui egal lumea l-ar numi astăzi desigur un bolșevic cultural, pe acest om al poporului, care a negat toată viața sa puterea, banul, violența și războiul și care a avut de gând să dedice teatrul său festiv, orice ar fi făcut epoca sa din aceasta, – unei comunități fără clase, pe el nu-l poate lua asupră-și nici un intelect al evlaviosului și brutalului Înapoi – iar orice voință îndreptată spre viitor și-l poate asigura ca tovarăș…”
În jurul anilor șaptezeci-optzeci mai funcționa o excelentă muzicologie românească, în paralel mergând și o discografie autohtonă. La București apărea vinilul cu „arii” din operele lui Wagner, interpretate de orchestra Operei din Cluj și Orchestra Simfonică a Cinematografiei, dirijori Eugen Lazăr, Constantin Bugeanu și Mircea Cristescu, soliști Stela Simonetti, Dan Iordăchescu, Arta Florescu, Cornel Stavru, Petre Ștefănescu-Goangă ( o voce de Hans Sachs și Wotan! ). Filarmonica timișoreană scosese un vinil cu coruri wagneriene sub conducerea lui Diodor Nicoară și Nicolae Boboc. Dar un record se întâmplă tot în capitală, unde Iosif Conta la pupitrul Orchestrei Radioteleviziunii dirijă întreaga TETRALOGIE, eludând costisitoarele montări scenice prin simpla utilizare a modalității operă în concert sau stil oratoriu. AMURGUL ZEILOR, cea mai monumentală piesă din istoria muzicii, durând șase ore, a fost eșalonată ingenios pe două seri succesive. În criză de voci puternice, care să străbată prin barajul mega-orchestrei, au fost invitați soliști din Statele Unite și Austria
Cândva se citea cu interes muzicologia noastră, în afara cronicilor de concert foiletoniste, din diferite publicații ( România literară fiind în acest sens o gazdă generoasă și de prestigiu). Emanoil Ciomac publica volumul „Viața și opera lui Richard Wagner” în 1967. Abundă în idei interesante, precum: ”Acest individ agitat, mic de stat, se vrea un reformator al moravurilor vremii. Cu o voință încordată și cu un fluid de magician, refuză cu îndârjire să fie considerat ca simplu muzician, atunci când el e în drept să se creadă dramaturgul cel mai original, un poet, un filozof și un profet vizionar. Muzica a fost doar una din îndeletnicirile lui. A învățat-o în treacăt, ca să-i poată servi la completarea utilajului său de creator al teatrului și al revelației moderne .„ În anii aceia muzicologia s-a îmbogățit și cu ceea ce putem denumi cu ușurință fenomenul George Bălan. Cărțile sale successive parcă făceau parte dintr-un amplu Project de culturalizare a acestui popor, aflat geostrategic la periferia civilizației europene. O carte la fel de generos scrisă ca și eseurile lui Thomas Mann sau Friedrich Nietzsche era „Eu, Richard Wagner”, în care George Bălan devenea eroul cărții, contopindu-se cu compozitorul sau luând rolul comentatorului: „Ne gândim la marile progrese înregistrate de limbajul romantic pe linia transformării lui într-un material maleabil, suplu, capabil a sugera curgerea neîntreruptă a sentimentelor, ciocnirile și nuanțele acestora. Limbajul muzical devenea treptat un instrument de mare precizie în înregistrarea celor mai fine tresăriri ale sufletului. Wagner ducea mai departe cuceririle predecesorilor săi, îmbogățind muzica cu noi posibilități de a oglindi dialectica sufletului uman. El creează MELODIA INFINITĂ (s.n.), acel flux melodic perpetuu care, nemaifiind segmentat de opriri convenționale sau de opoziții artificiale între temă și dezvoltarea ei, sugerează ideea mersului înainte, a devenirii neîntrerupte”. Dinspre Germania de Est mi-a ajuns în mână o excelentă biografie în limba germană, tipărită la Leipzig în 1963 și originalul libretului de la MAEȘTRII CÂNTĂREȚI, colecția Philipp Reclam Jun. din același oraș și LOHENGRIN. Compozitorul bănățean Doru Popovici ne-a surprins plăcut cu volumul-hobby “Magicianul de la Bayreuth” în care conchidea: ”Să nu-l judecăm prea aspru pe acest compozitor unic în felul său, care a declanșat multe patimi, atât în timpul vieții sale cât și după moartea sa. Și să ne aducem aminte de cuvintele mișcătoare ale lui Marcel Proust, în virtutea cărora, de cele mai multe ori suntem nedrepți cu oamenii de excepție, ca și când am lua dejunul pe iarbă fără să ne sinchisim de cei ce dorm sub ea” . Într-o carte de popularizare a muzicii, Pascal Bentoiu nu observă existența acestui magician. O face, în schimb, Bernard Shaw în volumul „Despre muzică și muzicieni”, acest scriitor anti-Churchill demonstrând că în artă n-a existat al doilea Război Mondial. Ca spectator la Bayreuth, britanicul elogiază seriozitatea germană a montărilor, solemnitatea sobră a transpunerii miturilor în scenă. În fine, apare la Editura Muzicală Richard Wagner însuși și volumul extrem de prolix și nu prea bine tradus, “Opera si Drama”. Este o profesiune de credință în care se explică greoi ceea ce compozitorul făcea cu ușurință așezându-se la pian și scriind pe genunchi notele… ”Noi (citește EU, n.n.) am dobândit din partea orchestrei capacitatea de a trezi presimțiri și amintiri. Am conceput presimțirea ca pregătire a apariției care se manifestă, în sfârșit, în gest și în melodia versului, în timp ce amintirea am considerat-o ca fiind derivată din ea, și acum – potrivit cu necesitatea dramatică – trebuie să stabilim precis ce anume (concomitent cu presimțirea și amintirea) umple spațiul dramei în așa fel încât ambele să fie neapărat necesare pentru cea mai deplină completare a înțelegrii sale. “
În fine, într-o zi a venit momentul să nască elefantul și la Timișoara. Orchestra Operei a fost completată cu instrumentiști de la Filarmonică. Din nou la mare înghesuială în fosa străveche, imperială. Acum nu mai era vorba de veșnicele CAVALERIA RUSTICANA , CARMEN sau spectacolul de balet CARMINA BURANA, cu muzica imprimată pe bandă magnetic. Era vorba de LOHENGRIN. Se va face cu voci aduse de la București, ca la imprimarea REQUIEM-ului lui Mozart? Pentru rolul titular s-a desprins însă din cor tenorul Nicolae Stan, venit din Arad, din cartierul Micalaca. Dar lebăda? Cum se va încăleca pe lebădă? Umblau vorbe despre un celebrul tenor german căruia trebuia să-i vină lebăda pe roți, trasă din culise. Cum, luat cu cântatul, a uitat să urce în vehicol, a improvizat cu umor, pe o pedală de orchestră, întrebarea “Când vine lebăda următoare?” În scenografia timișoreană s-a recurs la o proiecție pe pânza-decor din fundal, o imagine stilizată care apărea când trebuia. Domnul Stan cânta din răsputeri, cum se spune, din capital, nu din dobândă. Un Lohengrin apărea în lumea wagneriană. Într-un articol pe care l-am publicat în România literară mă întrebam retoric dacă este Wagner acest spectacol. Mi se păruse că Lohengrin era prea static, pe scenă, ca la un oratoriu, nu era mișcare. Cronica mea a dezamăgit. L-am cunoscut între timp pe tenor, ne-am împrietenit, am revenit în revista Orizont cu impresii din cel de al doilea (și ultimul) spectacol, în tonalitate majoră de data asta, da, e posibilă o montare Wagner și la Timișoara, la Operă, nu numai pe podiumul Filarmonicii.
Din păcate, începuse o perioadă grea, pe plan social, interesul pentru arte scăzuse din cauza grijilor zilnice și nu avea să reapară nici în zilele noastre. Lebăda noastră plecase pentru totdeauna. Nu mai eram orașul muzical, nici măcar în privința speciilor jazz sau pop-rock. Se pare că, după focurile de mitralieră care au secerat vieți în 1989, clubul wagnerienilor a dispărut, o parte ieșind din peisaj pe cale naturală, alta refugiindu-se acasă. Aici avem televizor, CD-uri, internet. O viață în conservă. În toate orașele mari din Germania operele montează variante din cele mai controversate în privința decorului și costumelor, Bayreuth nu mai deține de mult exclusivitate în privința lui Wagner. În provincia românească trăim doar din amintiri.

Doamna de pe “Titanic”


În această carte am scris despre doamna de pe Titanic. Apărută în 1996

Navigam pe Canalul Bega cu hidrobuzul ULIU. Stăteam pe punte savuram priveliștea, când căpitanul coborî din cabina timonierului și mă invită la bar, la o cafea. “Este la bord o doamnă care a urcat la ecluză, la Uivar, rugându-mă să o duc la Timișoara. Este o persoană deosebită și veți avea o surpriză de zile mari”, îmi zise căpitanul, pe care-l cunoșteam. O doamnă de vârsta a treia stătea, cu o valiză în salonul prova. Am făcut cunoștință, ea copilărise în localitatea Pustiniș, aproape de portul Otelec, unde e și frontiera cu Serbia.

„Nu știu în ce măsură v-ar interesa povestea mea. Tatăl meu ne-a anunțat într-o zi, aveam doar câțiva ani, că urmează să facem o călătorie cu vaporul. Oh, nu cu unul dintre acelea care circulau pe Canal…Aveam să ne ambarcăm pe TITANIC.”

Mi se părea că n-am auzit bine. Cu voia celor prezenți am scos un reportofon Uher și l-am pornit pe viteza patru, ca să imprim cât mai mult…„De tata nu-mi amintesc prea multe, el a pierit în acel naufragiu. Ideea plecării fusese a mamei, ea voise cu orice preț să emigrăm, având rude în Canada. Tatăl meu, după câte am aflat, se opusese. Adică abia am emigrat în Banat, abia e o formă de a spune, strămoșii mei veniseră aici prin 1760 din munții Pădurea Neagră. Au părăsit sărăcia pentru a se stabili la Pustiniș, unde au dus-o destul de bine…Cred că aveam bilet de clasa a doua, deci pe o punte mai înaltă decât alții. Mama mi-a povestit că, după ciocnire, avusese loc o revoltă la bord, cei de jos voind să cucerească punțile superioare, ofițerii vasului au tras în aer. Exista credința absurdă că apa nu va ajunge sus de tot. În barca noastră voia să urce un bărbat. Una dintre femei l-a împins înapoi, în ocean. Celelalte s-au revoltat și l-au pescuit pe nenorocit, dar s-au opus cu strășnicie ca bărcile să se întoarcă și după alții, care înotau în apa rece…Mama a fost marcată tot restul vieții de acel eveniment. Am ajuns în Canada. Am venit în vizită acum, în locurile natale. Azi mă reîntorc. Soțul meu,  în tinerețe a lucrat la consulatul  din Toronto, acum nu mai este. Fiul nostru e  medic…”

Amănuntele biografice ale doamnei Helga nu mai constituiau ceva relevant pentru mine. Descoperisem, din întâmplare, ceea ce puțini știau, faptul că pe actualul teritoriu al României trăise o supraviețuitoare. Materialul înregistrat a fost publicat în presa literară  și în volumul meu de proză URAGANUL DE FIER, Editura Facla, 1996, pg. 123-126. Orice altă versiune despre doamna de pe Titanic, vehiculată în presă, nu este autentică. Probabil că aceia care inventează alte povestiri și personaje s-au inspirat din cartea mea.

 

„Ștefan cel Mare și Sfânt” al României


„A venit timpul să depăşim atitudinea puerilă, caracterizată de ideea: despre eroii noştri numai de bine, care se practică…” Mihai A. SEMEDREA, Toronto.

Nu, n-a venit timpul. Atâta timp cât Ungaria are un Stefan cel Sfânt, trebuie beatificat orice Ștefan de la noi, pentru a mai estompa faima sfântului din vecini. Mai ales că, la concurență cu maghiarii, românii au ajuns mereu pe locul doi. Și dacă am concura singuri, tot locul doi ne așteaptă. Probabil domnul Semedrea s-a inspirat din vorba germanilor: „Pe măsură ce timpul trece, străbunii noștri făptuiesc lucruri din ce în ce mai glorioase.”

Maghiarii păstrează strâmbată crucea coroanei

Beatificarea lui Ştefan cel Mare, propusă în mediul actual românesc, adică transformarea domnitorului în „Sfântul Ştefan”, după modelul Ungariei, nu putea fi realizată decât în context internaţional, cu implicarea Papei. SZENT ISTVAN Stefan cel Sfânt al Ungariei măcar a creştinat un popor, chit că are crucea strâmbată pe coroană. Ştefan al nostru n-are nici măcar cruce pe coroană; sanctificarea lui s-a făcut după metoda Ioan Vodă cel Viteaz, Mircea cel Mare, botezuri comuniste, urmate de botezul BOR, tot provincial şi în afara Lumii. Botez păgân… Să ne scoborâm în „Istoria românilor în documente” de la Editura Corint din Bucureşti: „…Şi decii cu toţii l-au rădicatu domnu şi l-au POMĂZUITU spre domnie mitropolitul THEOCTISTU…(Nu acelaşi Teoctist din zilele noastre, n.n.)…Nu cerca să aşeze ţara, ci de războiu se gătia…Şi-l prinse pe Pătru Aron şi-i tăie capul…om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat…” Arsese Brăila, aşa că primul pamflet politic din Regat e scrisoarea brăilenilor: „Ai tu omenie, ai tu minte, ai tu creieri de-ţi prăpădeşti cerneala pentru un copil de curvă, fiul Călţunei…Dacă ţi-e fiu, lasă-l să fie, după moartea ta, domn în locul tău şi pe mumă-sa ia-o ca doamnă; cum au ţinut-o în ţara noastră toţi pescarii din Brăila, ţine-o şi tu…iar de noi să te fereşti, căci de caţi duşmani, ai să-i găseşti. Şi aşa să ştii: domn avem, mare şi bun şi să ştii că pe capete vom veni asupra ta…” Documentul reflectă opţiunea majorităţii muntenilor pentru acceptarea suzeranităţii OTOMANE şi refuzul de a se alătura lui Ştefan. Este vorba de primul pamflet scris în spațiul spiritual românesc.

„A treia Europa”


0021. Un demers absolut inutil, o fantazare inexactă, un background cenușiu în care s-ar dori amestecate niște persoane fără certe vocații artistice, alături de câteva nume consacrate în spațiul spiritual occidental. „ Visând la Europa Centrală, paradisul pierdut” scrie Iulia Popovici , „Europa iluziilor pierdute” titrează cu aceeași nostalgie Tudorel Urian. La Timişoara, există o fundaţie, „ A Treia Europă”, asociată unui Centru de studii nostalgic și o biblie, „Mitteleuropa periferiilor”. Conform acestora e vorba de un spaţiu cultural, un „construct mental care sfidează geopolitica”. Adică nu există o delimitare precisă, ceea ce face ca întregul concept să atârne ca o planetă în neant, în timp ce ne-am fi așteptat să existe o suprapunere cu harta Puterilor Centrale.
2. Vom vedea cine i-a inspirat pe cercetători și în ce s-a transformat această inspirație. Asta în timp ce există o concepție globală, chiar după căderea zidului Berlinului și închegarea Uniunii Europene, conform căreia europenii sunt fie occidentali, fie estici, catolic-protestanți sau ortodocși. A treia cale nu există. E destul de ciudat faptul că grupul de cercetare se axează pe nisipuri mișcătoare. Cu umor Iulia Popovici declară că „însăși regina Angliei a vorbit despre Europa Centrală. Dacă ea spune că există, atunci chiar există. Că nimeni nu ştie cu precizie ce înseamnă, asta e cu totul altceva.” Tratativele de pace da la Paris din 1919 au demonstrat câtă geografie NU au cunoscut decidenții anglo-americani și francezi care au hăcuit continentul. Spre deosebire de acei militari încizmuiți până la brâu, există Michael Heim (SUA) care cunoaşte toate limbile Europei Centrale, Tom Judt e englez, stabilit în Statele Unite şi eurosceptic, Jacques Le Rider din Sorbona, germanist cu un interes special în cultura austriacă și Vladimir Tismăneanu . Autori ai unor studii privind spațiul spiritual vizat de regina anglă.
3. După dispariţia Imperiului habsburgic şi decăderea Vienei din drepturile sale de metropolă, conceptul de “a treia Europă” ar fi reintrat în actualitate ca alternativă la dualitatea Est-Vest. “Noi suntem evreii Europei”, spunea Milan Kundera în ceea ce pare a fi textul fundamental al central¬europenităţii – Tragedia Europei Centrale. Observăm că scrieri precum „Tragedia Germaniei” de Lucian Boia și aceeași tragedie germană din opera lui Thomas Mann sunt mult mai consistente decât cele ale autorilor din fostul imperiu habsburgic, adunați și comentați de purtătorii de drapel ai inexistentei Europa nr.3.
4. Kusturica declara că de când stă la Paris nu mai poate face filme, pentru că în Franţa, spre deosebire de Serbia, (care nu se găsește în centrul continentului, n.n.) nu vede nimic interesant pe stradă când deschide fereastra. Nu tu un Seselj, un Miloserbici, un Karadjic, un Zoran Bregovici…Ce s-ar mai distra astăzi, de când cu atacurile teroriste! Cineastul a fost inclus abuziv în Centrul continentului. Balcanii nu fac parte din acest spațiu, timișorenii n-au învățat nimic din lecțiile Tribunalului de la Haga.

5. Tudorel Urian observă că „raţiunile de ordin politic au făcut ca în România să se vorbească prea puţin şi niciodată în vorbe măgulitoare despre spaţiul politic şi cultural al Europei Centrale. Politica unei ţări preponderent ortodoxe, a cărei sărbătoare a întregirii este direct legată de ceea ce se numeşte tragedia Europei Centrale, aflată apoi în zona de influenţă a Uniunii Sovietice nu putea privi decît cu resentimente şi complexe spre un spaţiu pe care istoria oficială îl identifica drept sursă a tuturor primejdiilor imaginabile.” Iarăși o eroare, corectată de Lucian Boia, care vede în spațiul balcanic primejdia cea mare, nicidecum în Europa Centrală și mai ales în Germania.
6. Imediat după căderea regimului comunist, la Timişoara (probabil oraşul din România cel mai ancorat la realitatea culturală central-europeană) a luat naştere grupul de cercetare „A treia Europă”, coordonat de Cornel Ungureanu, autor al cărții „Mitteleuropa periferiilor” (PERIFERIA, IATĂ O REALITATE OPTIMĂ PENTRU SPAȚIUL LOCUIT DE ROMÂNI), Mircea Mihăieş şi Adriana Babeţi -Simlovici. Deci ne aflăm în Mitteleuropa periferiilor. Dacă pentru Milan Kundera Europa Centrală era un spaţiu foarte bine conturat din punct de vedere religios, geografic şi politic, pentru Cornel Ungureanu el se defineşte în primul rînd ca un spaţiu cultural, în centrul căruia se află Viena. Aparţin acestui spaţiu „Robert Musil, Franz Kafka, Jaroslav Hasek, Konrád György, Miroslav Krleja, Vasko Popa , Andrei ( se scrie de fapt ANDREAS, degeaba românizați! ) A. Lillin, Franyó Zoltán, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Emil Cioran sau Petre Stoica, toți aderând (sau aberând, n.n.) la spiritualitatea Vienei (…) La sfîrşitul anului 1913, puteau fi zăriţi în celebra Café Central din Viena, aşezaţi la mese diferite, înconjuraţi de prieteni sau de adepţi, de tovarăşi, de tineri rebeli sau de artişti famelici, Freud, Lenin, Hitler, Stalin, Troţki, Stefan Zweig (…); la doi paşi era Hofburgul, reşedinţa bătrînului împărat, care se pregătea să sărbătorească şapte decenii de domnie” (p. 378). Menționez că ar fi trebuit lărgită aria celebrităților cu Stefan George, Georg Trakl, Hugo von Hofmannsthal, expresionismul întinzându-se însă și spre artele care nu-i sunt confortabile autorului cărții. Blaga a văzut acolo picturile lui Kokoshka. Iar la muzică nu se pricep deloc comentatorii spațiului Mitteleuropa. Cred că postwagnerienii Anton Bruckner și Gustav Mahler țin și ei de Viena. Ca și expresioniștii Arnold Schoenberg, Alban Berg, Webern. De ce nu și bănățeanul Bartok Bela? Suntem de acord că Viena a produs o copleșitoare cantitate de cultură nobilă pe metrul pătrat, incomparabil cu alte locuri din lume. Însă fără Lillin sau Petru Stoica. Fără Rebreanu, Slavici sau un Blaga, cel care nici măcar nu a fost expresionist – a se vedea din ce sentiment tragic  al înfrângerii derivă expresionismul austriac. Blaga trăia în lumea victorioasă a României Mari, fără prea multă tristețe existențială…Perceptibilă eventual la pro-germanistul Arghezi. De unde și până unde aceste selecții subiective și incomplete?
7. Un adept al E3 afirmă șăgalnic: „El însuşi produs cultural al Mitteleuropei periferiilor, Cornel Ungureanu îşi priveşte cu iubire personajele”. Nu știam noi cu ce mare vienez (născut la Zăgujeni ) locuim în periferica noastră Timișoară. Și comentariul curge: „C.U. este un critic sentimental şi tonul său dobîndeşte adesea accente de melancolie tipice literaturii post-imperiale.” BINE CĂ NU E ȘI RUDĂ CU FRANZ JOSEPH! ESTE O EXAGERARE SĂ SE MEARGĂ PÂNĂ LA IDENTIFICAREA UNUI COMENTATOR CU PERSONALITĂȚILE COMENTATE. Și textul mitteleuropean relevă un alt personaj controversat: „Vedeam zilnic trecînd prin Timişoara un bătrîn înalt, distins, cu un păr alb, nepermis de lung pentru vârsta lui”. Nu e chiar Liszt Ferenc, ci Andreas A. Lillin, căci despre el vorbește acest nostalgic E3. Acest hippie senior este autorul celebrului roman proletcultist „Jetzt da das Korn gemahlen” și al unui volum de amintiri din copilărie, „Măștile”, deci nu este defel reprezentativ pentru așa-zisa Mitteleuropa. Obsedat de extremismul german, Lillin mi-a adus odată la redacție un material conținând o filipică la adresa lui Thomas Mann pe care îl făcea pur și simplu nazist. A trebuit să refuz publicarea acelor tâmpenii, probabil datorate senectuții. În acele vremuri tânărul critic C. Ungureanu îl detesta pe Lillin, care era pe atunci redactor în resortul de critic literară la Orizont. Acuma, că i-a luat locul, poate să-l vorbească numai de bine…Admiratorii spun că „cartea lui Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, este o minunată saga”…saga și desaga…
8. Scriitorii sunt deobicei personalități de sine stătătoare. Nici măcar un curent declarat, ca expresionismul, nu-i poate aduna în același cenaclu. Comună le este doar ambianța social-politică, nu și modalitățile expresiei artistice. Nu suntem la colhoz. Cât despre URSS, aceasta nu a bolșevizat complet valorile Europei Centrale până la a crea o nouă percepție despre ceea ce a aparținut dintotdeauna spiritului occidental. Struțo-cămila Estului mitteleuropean s-a realizat doar pe plan geopolitic. Desigur, nu sunt de ignorat acei scriitori români pe care desființarea imperiilor i-a transformat sufletește, insuflându-li-se în schimb ambianța oriental-balcanică a Moldo-Valachiei (Rebreanu, de ex.)
9. Intervin peste un interviu cordial pe care și l-au luat reciproc Adriana Babeți Simlovici și Cornel Ungureanu. Adriana Babeti: Pentru ca acest numar al revistei noastre (Orizont, n.n.) participa la campania de lectura Timisoara citeste Timisoara, initiata de Fundatia „A Treia Europa” si de „Orizont”, m-am gândit ca nu ar fi deplasat sa includem autori care imortalizeaza, evident, în moduri diferite, Timisoara.

Cornel Ungureanu: Evident! Ce ma uimeste la statistica noastra este faptul ca s-a scris enorm, ca exista multa, foarte multa literatura despre Timisoara.

Erwin Lucian Bureriu: Evident! Ce mă uimește este lipsa voastră de sensibilitate vizavi de romanul meu „URAGANUL DE FIER”, o carte despre spațiul spiritual timișorean, despre Canalul Bega și multiculturalitatea noastră, despre familiile mixte, din care fac parte și eu, având descendenți germani, maghiari și evrei. Carte cenzurată de colegul meu Ion Marin Almăjanu pe când era director al editurii Facla, apărută după revoluție, dar izbindu-se de tăcerea voastră, dragi colegi, suspectă. Am fost un scriitor între voi, care ați fost și ați rămas simpli spectatori ai creației. Greșeala este că și acum vă imaginați destinul vostru de comentatori, deasupra truditorilor scrisului.
În ce privește poezia mea, critica a observat că e vorba de un expresionism. L-am adulat pe Georg Trakl. Apoi afinitățile elective m-au purtat spre Kafka și Thomas Mann. Spre muzica lui Wagner și Bruckner. Locuiesc, da, la periferie, dar această provincie pedagogică nu ne-a determinat să renunțăm la modelele noastre occidentale.

A.B.: Am însa convingerea ca tema culturii central-europene, asa cum am început sa o investigam acum 10 ani, într-un proiect de grup, „A Treia Europa”, stimulat de Mircea Mihaies, nu s-ar fi lasat descoperita altundeva în România decât la Timisoara, asa cum am imaginat-o noi. Initial ca proiect pedagogic si stiintific, dar si ca proiect cultural. Tinerii care s-au ocupat cu precadere de studiul literaturii (Marius Lazurca, Dorian Branea, Gabriel Kohn, Daciana Branea, Sorin Tomuta, Tinu Pârvulescu, Ciprian Valcan, Szekernyés János, Ioan Peianov, Balász Imre, Eleonora Pascu, Laura Cheie, Aranka Bugy, Adina Costin, Gabriela Glavan, Cristina Cheveresan, Dana Chetrinescu, Dumitru Tucan, Sorin Cucu si câti altii), dar si cercetatorii maturi, începând cu Andrei Corbea, Jacques Le Rider, Kazimierz Jurczak, Vasile Popovici, Ioana Both, Smaranda Vultur si noi doi, cu totii putem depune marturie pentru ideea de mai sus.

E.L.B.: Este cu adevărat impresionant cum se adunară, în jurul nucleului tare, atâția adepți ai existenței în grup, sectă,  cenaclu. Revoluția culturală a MĂTURAT vechea strânsură intelectualicească, forțând intrarea în scenă a noilor păpușari care agită idei sau fantome de idei, ocupând tot spațiul tipografic finanțat de stat și Uniunea Scriitorilor. Sunt autoproclamații TINERI SCRIITORI ȘI ZIARIȘTI, descoperitorii unui continent nou și mai ales inexistent.

C.U.: Ai dreptate. Dar, spre deosebire, de pilda, de ceea ce au facut grupurile de antropologie-istorie orala (al Smarandei Vultur) sau cel de sociologie, prin studiile Gabrielei Coltescu sau Alin Gavreliuc, ca sa nu mai vorbim de istoricii afiliati fundatiei (Valeriu Leu, Victor Neumann, Vasile Docea), noi nu am focalizat suficient Timisoara.

A.B.: Nu mai vorbesc despre suita de numere tematice realizate pentru „Orizont”. Interesant de stiut ar fi ce impact real are în restul tarii aceasta vizibilizare a Timisoarei, care, pentru noi, e o chestiune de constiinta civica si culturala, fara sa avem o clipa senzatia ca am face apologia unui provincialism ulcerat de orgolii si frustrari.

C.U.: Cred ca, în majoritatea cazurilor, stradania noastra e bine perceputa, desi la început au fost voci care ne-au amendat cu suspiciune.

E.L.B.: E de mirare suspiciunea? E de mirare că, în locul lui Petre Stoica nu vorbiți mai degrabă despre Nicolae Breban. Descendența sa este germană iar afinitățile sale țin de extremele Est-Vest, adică Dostoievschi și Thomas Mann.

10. Care este, de fapt, A TREIA EUROPA? În mod categoric SPAȚIUL BALCANIC. Și acesta îndeobște cel al fostei Iugoslavii. O foarte bine definită zonă geopolitică, se sustrage de la normele europene. Lucian Boia, în TRAGEDIA GERMANIEI oficiază o exonerare a Puterilor Centrale, atrăgând atenția asupra incompatibilității europene a Serbiei cu Europa. Nu acceptă canonul interpretativ dominant al istoriografiei postbelice potrivit căruia Germania ar fi avut în mod exclusiv vocaţia unui stat generator de război, totalitarism şi antisemitism. S-au văzut şi la alte naţiuni europene de seamă: expansionism, militarism, rasism. Tot răul a pornit de atentatul de la Sarajevo, un impuls contra unui imperiu bine consolidat economic și cultural, dintr-o persistentă invidie, dintr-un complex de inferioritate asiatic.
Lucian Boia: “Ar fi naiv să ne închipuim că Serbia era mai binevoitoare cu naţionalităţile decât Austro-Ungaria. I-a lipsit, ca peste tot în Balcani, cultura acceptării diversităţii etnice şi a identităţii minoritare…Despre Bosnia orice discuţie este inutilă; recentul genocid ar fi fost de neconceput sub stăpânirea austro-ungară. Austro-ungarii discriminau, dar nu masacrau. Trebuie spus că Serbia (ca şi Croaţia, de altfel) a dovedit, de-a lungul unui întreg secol, un potenţial de violenţă iesit din comun.”
Se adaugă aici, ca o reconfirmare a imperialismului Serbiei Mari, încurajat de pacea wilsoniană. Mai târziu Tito avea să-i ceară lui Stalin teritorii, doleanțe stopate de dictatorul asiat. Au urmat însă odioasele măceluri gestionate de fostul președinte Miloșevici, războiul religios/schismatic, sancționat în mod necesar de bombardamentele NATO. La ce ne putem aștepta dinspre Balcani? La câte o surpriză, cum a fost recenta admisie a migranților dinspre Serbia spre Occident. Maghiarii au fost primii care au ridicat un gard de apărare a civilizației apusene, în vreme ce, așteptând inutil să fie inclusă în UE, Serbia, aparent tolerantă față de migranți, trimitea teroriști, ca-ntr-un război cu Europa; nu mai era Gavrilo Princip, erau musulmanii kamikadze.
Ce fel de artă emană din această a treia Europă? Nu există grupuri de cercetători sau fundații care să studieze fenomenele culturale de acolo. Străbat în afară câteva mostre de literatură cu iz naționalist și antiamerican. O muzică stranie, poluantă, cu aspect oriental. O Lepa Brena…Un exemplu de kitsch agresiv, o bulibășeală insuportabilă – muzica/zgomotul lui Goran Bregovici. Aproape de neînțeles sunt afinitățile românilor cu aceste manifestări „artistice”. Prosârbismul valah se explică prin afinitățile cu spațiul balcanic al Estului României…Dar despre asta, altă dată.
11. „Mitteleuropäischer Wirtschaftsverein” (Central European Economic Association) was established in Berlin with economic integration of Germany and Austria–Hungary (with eventual extension to Switzerland, Belgium and the Netherlands) as its main aim. Another time, the term Central Europe became connected to the German plans of political, economic and cultural domination. The “bible” of the concept was Friedrich Naumann’s book Mitteleuropa in which he called for an economic federation to be established after the war. Naumann’s idea was that the federation would have at its center Germany and the Austro-Hungarian Empire but would also include all European nations outside the Anglo-French alliance, on one side, and Russia, on the other. The concept failed after the German defeat in World War I and the dissolution of Austria–Hungary. The revival of the idea may be observed during the Hitler era.
12. In 1927 the Central European countries included: Austria, Czechoslovakia, Germany, Hungary, Poland and Switzerland. Italy and Yugoslavia (Romania, n.n.) are not considered to be Central European because they are located mostly outside Central Europe.

13. O a treia Europa a fost, cel puțin din punct de vedere geopolitic statul Republica Banathia și ar fi urmat statul Transilvania. Republica bănățeană a fost proclamată înaintea Republicii Ungare. O formațiune statală într-o regiune fără tradiţie în acest sens până atunci, dar în contextul în care Europa Centrală monarhiile se transformau în republici social-democrate. A fost prima de acest fel din Europa Centrală. Ideea acestei formule statale era aceea de a păstra Banatul între granițele naturale, Mureș-Tisa-Dunăre-munți, în integralitate. Acesta a fost nu numai un deziderat maghiar-german, ci și o dorință a românilor. Provincie a Ungariei, Banatul era o entitate cu o personalitate distinctă, acea jumătate montană era și bine industrializată, bogată în huilă, fier și mai târziu în uraniu. Jumătatea de câmpie era fertilă, bine organizată de pe vremea colonizării realizată de habsburgi. Poseda cea mai densă rețea de căi ferate de pe continent. Multietnic, Banatul arăta ca un land central-european. Conștiința de sine a locuitorilor îi făcea să se identifice, după 1918, cu aspirații autonom-statale. Conducerea Republicii Bănăţene se străduia să menţină o unitate, în tonalitatea toleranței tradiționale, față de apartenenţa etnică a locuitorilor, un gest nobil care a fost apreciat în contextul stării de confuzie în cazul populaţiei germane, considerată înfrântă într-un război pe care nu ea l-a declanșat și care era singura naţionalitate importantă fără un stat de aceeaşi origine în vecinătate…
Tot la 31 octombrie a avut loc la Lugoj o adunare a muncitorilor şi soldaţilor, care a respins Republica Bănăţeană. Organizatorul acesteia a fost ardeleanul penerist Valeriu Branişte, proaspăt eliberat din închisoarea maghiară, unde ajunsese sub acuzaţia de spionaj în favoarea României. Reșița germană susținea Banathia. “Manifestul şvăbesc” cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, în fond, același lucru îl cerea și Adunarea de la Alba Iulia, să i se acorde o “autonomie suverană”, iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit. Care n-a avut loc. Conform realității, Lucian Boia consideră că nici faza de la Alba Iulia nu a fost un plebiscit.
Balcaniada unităţilor militare sârbe intră în Banat şi la 14 noiembrie 1918, ocupă Timişoara. Comandamentul sârb preia administraţia militară, dizolvă Gărzile naţionale, iar mai târziu preia şi administraţia civilă. În felul acesta a fost balcanizată o treime din Banat. Regatul român a balcanizat apoi și ceea ce a mai rămas din regiune.
În zadar Colonelul Antonescu, prezenta un document la Conferința Păcii, 1919: “Nu putem renunţa la Torontal pentru că regiunea a constituit una şi aceeaşi provincie. Torontalul este grânarul care aprovizionează celelalte două judeţe ale Banatului care n-au putinţa să facă agricultură…Prin cedarea Torontalului se stabileşte între noi şi sârbi o frontieră cu totul artificială, ceea ce din punct de vedere militar este rău pentru ambele ţări. Motivele invocate de sârbi sunt neîntemeiate. Din punct de vedere istoric Banatul şi cu el Torontalul n-au aparţinut niciodată sârbilor. Din punct de vedere etnic, a se vedea majoritatea pe care o au românii în întregul Banat. Din punct de vedere militar Torontalul nu poate acoperi Belgradul, în cazul unui conflict militar între noi şi sârbi fiindcă, trupele de acoperire concentrate în acest spaţiu ar risca să fie aruncate în Dunăre şi Tisa după numai o zi…În ziua când Torontalul va fi în mod arbitrar rupt din trupul Banatului noi nu vom mai putea întinde nici odată o mână prietenoasă celor pe care i-am ajutat în momente grele. Un viitor conflict armat nu este exclus şi atunci, ori suntem învinşi şi pierdem tot Banatul, ori învingem şi luăm pe lângă Torontal tot ţinutul Timocului, unde sunt în mare număr români.”
DOMNUL MIRCEA RUSNAC, “ISTORIA BANATULUI”: “Cele 114 zile ale existenţei Republicii Bănăţene au zburat ca vântul şi ca gândul. Statele învecinate s-au năpustit, precum o haită de lupi hămesiţi asupra unei prăzi bogate, sfâşiind-o.”
Țărănistul SEVER BOCU a protestat practic continuu împotriva centralismului şi a soartei nefericite rezervate de acesta Banatului. Redăm aici doar un fragment din discursul ţinut de el în 1923 în Parlamentul de la Bucureşti, în care se declara împotriva ratificării unirii Banatului cu România: “L-au despicat, după o înţelepciune solomonică, Banatul în două şi azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părţi amândouă, căci pe locul amputaţiei se scurge sângele şi puterea lor deopotrivă poate da loc la aşa ecrescenţe. Vă implor în numele Banatului, nu ratificaţi acest tratat!”

14. Există și o Europă a familiilor mixte. În România mică acestea erau mai mult rezultantele căsătoriilor între neamuri ortodoxe ori musulmane. Ele aparțin, așadar Estului. Ardealul și Banatul sunt zone ale căsătoriilor dintre români și maghiari, germani, evrei sefarzi. Așadar europeni occidentali, până în 1918, după care a urmat balcanizarea acestor regiuni și asimilarea dorită de statul român pentru a-și demonstra sorgintea național-unitară, după modelul francez, grecesc etc. Este un fapt mai puţin dorit și consemnat, dar productul literar-artistic al acestei categorii de indivizi ar reflecta în modul cel mai original conflictul lor sufletesc, afinitățile elective, înclinația spre o rasă sau alta. Multiculturalitatea este o comoară încă nevalorificată, nedeslușită, pentru ea nu există criterii speciale de valorizare, iar în abisul psihologic al artiștilor din această categorie nu a pătruns nici un instrument al cercetătorilor vreunei fundații. Au făcut ceva în acest sens mai degrabă scriitorii înșiși, ca exemplarul Thomas Mann. Oamenii cu sânge amestecat. S-ar putea ca ei să aibă, în acest fel, vaccinul antinaţionalist şi să devină populaţia majoritară a teritoriului sau ţării.

15. Și de ce n-ar fi A Treia Europa acel cordon sanitar, impus de pacea de la Paris, ca tampon între bolșevismul sovietic și Occident, adică Iugoslavia, România Mare, Polonia, Cehoslovacia? Un spațiu geopolitic, care și-a demonstrat virtuțile fracționându-se, mai mult sau mai puțin violent. Ar fi interesant ca obiect de studiu, pentru istorici, sociologi, dar și pentru prefațatori și comentatori de literatură și arte. Frământările interne ale intelighenției acestor state, unele fără o existență anterioară, altele sfâșiate de seisme naționale au avut, fără îndoială rezultante originale, adică opere lipsite de un precedent în lumea modernă. Oameni totodată scriitori și politicieni, de la Havel la scriitorii naționaliști sârbi, iată un material interesant pentru o fundație sau group de cercetare !
EPILOG. Așadar, privită cu detașare, din exterior, prezența unui spațiu spiritual central-european devine o iluzie privată, adepții ei creează o diversiune. Tipic pentru România post-revoluționară în care modalitatea de a străbate în viață este asocierea în grupuri de acțiune, studii, fundații. Nu e considerată viabilă existența personalităților în afara clanurilor. Asocierea este emblema existențelor mediocre. Harul creației individuale nu mai valorează nimic într-o lume lipsită de criterii valorice. A treia Europa, cel puțin în Vestul teritoriului românesc actual este găselnița unui grup de intelectuali fără deosebite vocații artistice, cu un trecut apropiat de activismul comunist, autori de texte adecvate perioadei socialiste, slujbași-condeieri în domeniul viclean al criticii literare, legați prin funcții de un stat centralizat. Ca să fiu meschin, ca dânșii, îmi voi aminti de acei foști colegi de redacție care, pentru a-și publica opera trimiteau editurilor din București colete cu țigări sârbești Vikent și mezeluri de Comtim, mană cerească în acele vremuri. Decăderea beletristicii a făcut loc acestor iscusiți prezentatori, comentatori, recenzenți, fără pedigriuri imperiale și ADN-uri multiculturale, care vor să reprezinte resturile spirituale ale împărăției.