Nașterea muzicii din propria cenușă



Am pornit de la o simplă observare concentrată asupra muzicii germane. De la spiritul ei, care  părea unic, decurgând din același nucleu. Ca la ADN, o infinitate de tați se reduc la unul singur. Am început o serioasă analiză și apoi o sinteză a semnelor, a tuturor notațiilor mai multor compozitori. Le-am considerat doar semne matematice, fără să iau în observare soundul lor. Va veni momentul utilizării unui sintetizator special, încă neinventat, pentru întâlnirea cu o rezultantă a ordonării semnelor. Se părea că muzica germană, date fiind o serie de coincidențe foarte strânse ale notării, se clasa într-un fel de epicentru al cercetării. De aici niște principii se contraziceau aparent. Relaționând primele rezultate ale cercetării cu mostre din compozițiile universale, rezultatul a fost, pe cât de surprinzător, pe atâta de uimitor. Regulile se puteau aplica oricărei compoziții, cu condiția ca acestea să fie notate. S-au adunat grămezi de partituri dirijorale și știme pentru orchestră. Dimensiunile materialului nu duceau la rezultate divergente, ci, spre marea ușurare a lucrurilor, materialul devenea convergent, ca într-o lentilă care adună razele într-un punct. Materialul care stă la baza tuturor combinațiilor și variațiunilor este limitat, ca și elementele constitutive ale universului. Într-un singur tabel al lui Mendeleev, adus la zi, există totul. La urma urmei, oamenii sunt compuși din aceleași substanțe de bază. Diferențele dintre ei, dincolo de aparenta unicitate, creează o infinitate de combinații divergente. Dar această structură nu este una a esențelor. Nici nu are importanță în contextul studiului nostru, cum fizionomiile cele mai diferite nu contează, ele având aceeași structură. Mi-am dat seama imediat de unitatea în diversitate a muzicii. Nici vorbă să fie astfel contrazis criteriul originalității și infinitele posibilități ale creației. Doar că acest fapt devenea secundar. Structura muzicii, coloana ei vertebrală era una și aceeași, oriunde opera sinteza. Creația pornește instinctual, poate chiar inconștient de la un nucleu esențial. Se ajunge la concluzia conform căreia în final nu mai contează nici epoca, nici particularitatea operei, nici varietatea stilurilor. Așa cum o gaură neagră sintetizează tot cosmosul, indiferent de consistența sau dispunerea lui în spațiu. Și cercetarea mea se apropia de un punct periculos, potențial distructiv, ca orice cunoaștere aprofundată la paroxism. Simplificarea rezultantei cercetării s-ar putea să nu-și găsească posibilitatea redării sonore. Varietatea recent inventatelor sintetizatoare ar putea duce la disiparea rezultantei teoretice. Poate ar trebui studiată modalitatea în care orgile de apă reușesc să cânte, în care semnul să poată deveni sound. Relevarea rezultatului cercetării ar putea descuraja creația însăși, ar putea aduce conflicte, chiar războaie. Cu toate astea se vede că inventarea ADN-ului nu a creat o catastrofă din posibilitatea vizualizării acestuia. Pe invers, sunetele emise de notația finală a esenței muzicii, transformarea în sunet a acelor câteva particule care cuprind întreaga civilizație a unei arte, întinsă pe secole și concentrată în câteva puncte ar putea fi mai dificilă decât întreaga muncă de sintetizare a creației notate pe suport convențional. Sunetul rezultat din comasarea notației universale într-un singur trunchi ar fi un răget inform, o sinusoidă atonală sau o tăcere înfiorătoare. Muzica este o abstracțiune și așa, un sunet fără corp, o rezultantă imaterială emisă de instrumente și agregate. Acestea din urmă sunt materiale, dar nu conțin nimic din spiritul ei, nu pot fi analizate și sintetizate. Nu au nimic în comun cu compozitorul. Instrumentele puse la microscop nu vor releva decât materialul din care au fost alcătuite, fără nici o legătură cu imaterialul creației, înscrisul convențional. „Arta fugii” nu are nimic în comun cu instrumentele, după cum vom vedea. Dacă prin metode matematice poate rezulta structura comună a tot ceea ce s-a compus vreodată, ajungându-se la concluzia unui singur tată, precum Adam, vizualizarea notației este posibilă. Dar fără redarea ei sonoră, nu vom putea ști care este sonoritatea fundamentală, sintetizată, cât durează emisia sunetelor sau sunetului acestui final de ADN. Nu vom cunoaște tatăl primordial sau vom putea ajunge la concluzia că acesta nici nu există în realitate, ci în ireal. Să încercăm totuși o delimitare, un cui de care vom putea agăța tot universul.
Tatăl primordial și unic al muzicii seria este Bach. Nu că n-ar mai fi existat și înaintea lui o serie de încropeli tribale. Bach este esența, el este atotcuprinzătorul. Bach este dumnezeu. Și tabel al elementelor independente. Conține nu numai toate sunetele posibile, dar și toate tonalitățile și tempourile. Muzica nu se poate reinventa, ea se hrănește din sine însăși. (Și un roman se hrănește din multe alte romane.). De unde și falsele probleme ale asemănărilor. Bruno Walter susținea că Brahms provine din Schumann, că Mahler are puncte comune cu Bruckner și amândoi provin din Wagner. Toate aceste eseuri vin în sprijinul ideii noastre. Putem spune că Wagner urcă direct din Bach, fără a greși. Muzica trece prin faze diferite de dezvoltare dintr-un singur trunchi/rădăcină. La un moment dat stadiul de abstractizare și concentrare a fenomenului Bach depășește chiar și instrumentalismul. În ARTA FUGII Bach nu a notat nici o indicație de instrumentație și a scris-o în partitură desfășurată și în cheile vocale, ceea ce duce la concluzia că e o lucrare abstractă, teoretică, o demonstrație de știință contrapunctică fără legătură cu viața de concert sau că e o operă deschisă, care poate fi interpretată la orice instrumente. Din acest moment crește restul muzicii până azi. O vizualizare expresiv umoristică, metaforică este monumentul „Muzicanților din Bremen”, acele animale diferite, stând pe spinarea altora, călărind pe cel de jos. Se spune că ar exista acest fenomen din „Arta fugii” în operele de senectute în general, fenomen ce se poate observa și la Bruckner. Vitalitatea compozițiilor din tinerețe și maturitate evoluează spre o ciudată dar explicabilă SENILITATE. Ca în „perioadele albe” ale unor pictori, există o domolire instinctuală și lungiri abstracte, devitalizate ale unor opere literare („Glassperlenspiel” de Hesse), putând duce spre infinit…Există o îmbătrânire a creierului, de nimeni comentată pentru că ar trebui să se facă o referire dificilă la psihanaliză, care are ca efect inerția în creație, devitalizarea lunecând spre un neant numit abstracțiune. Sunetele pure, după mine, reprezintă antecamera extincției vitalității (sonata opus 111 și ultimele cvartete de Beethoven, cele două părți ale neterminatei de Bruckner, chiar comentariul superdimensionat al sonatei 111 în viziunea seniorului Thomas Mann.). Adesea tocmai aceste creații de senectute par mai moderne decât restul creațiilor autorilor, anticipând, după unii, direcții noi în artă ca postromantismul, expresionismul, impresionismul… De fapt, nu m-am desprins de Bach prin aceste digresiuni. „Arta fugii” rămâne tot mai singură, îngustează și mai mult originile muzicii iar interpretarea conform căreia această operă a senectuții este tocmai elementul revigorant al dezvoltării ulterioare a acestei arte, cu toate ramificațiile ei stufoase ne duce la optimistul semn al continuității, al permantei renașteri din propria cenușă. Ca și la superstiția, salvatoare pentru mulți, a reînvierii din propria extincție.

Advertisements

Anina, pe când mai era…


Discutam cu muncitorul familist

Anina. Spre deosebire de regățeni, care pun accentul pe „i”, bănățenii îl pun pe primul „a”. Dar ce importanță mai are chestia asta? Huila nu mai interesează în România. Dar ce am eu cu huila? Încă în primul an de facultate, colaboratorilor revistei Orizont, membri ai cenaclului filialei scriitorilor timișoreni, la inițiativa nu mai știu a cui, probabil a partidului, li s-a propus să meargă într-o documentare acolo și să publice reportaje pentru presă. Cea mai adâncă mină din Europa ne oferea întâi o călătorie pe una din cele mai vechi linii de cale ferată din fostul imperiu. Erau, de fapt, două; una a fost abandonată, pe versantul muntos vizavi de actuala. Un inginer italian a construit inițial ceva inadecvat, proiect abandonat și omul s-a sinucis. Trenul trecea pe lângă Ciudanovița, de unde se extrăgea uraniul. Se vedeau puțurile de beton, deja crăpate, unde fusese îngropat reziduul radioactiv. Sinistru. Am cunoscut la Anina, într-un bar, un inginer care a lucrat în mina de uraniu. Nu avea nici un fir de păr pe craniu…
La prima coborâre în mină, colegele de sex feminin au rămas afară. Li s-a oferit o plimbare prin localitate, să nu rateze celebra „Uliță a cufuriților”, denumită așa pentru că era favorita celor cu probleme existențiale urgente…

Am primit lămpi cu carbid, grele de cinci kilograme. „Lifturile” ne introduceau la peste un kilometru sub pământ. Urechile ni se înfundau. În abataje minerii lucrau cu pichamere, la 50 de grade, fără straie pe ei. Praful le-ar fi produs leziuni dacă ar fi avut îmbrăcăminte. Apoi am urcat pe niște așa-zise „suitoare”, un fel de casă a scărilor între etaje/abataje, pe trepte înguste, fiecare suitor având circa 40 de metri. Ne temeam să nu scăpăm lămpile anti-metan în capul celui ce jos. Reportajele apărute au fost bine cenzurate.
La a doua mea scufundare în mină, tocmai se aniversa străpungerea
cotei subterane de doi kilometri, record european. Aveam acum un reportofon, eram angajat la radio. Mi-a fost interzis reportofonul, care, alimentat cu baterii ar fi declanșat, mă îndoiesc acum, explozii în subteranul saturat cu metan. Am asistat la străpungerea 2000 și am luat interviuri afară. Mi s-a recomandat un domn care lucra împreună cu soția la mină. (Foto). „Vasăzică, sunteți căsătorit…”
„Sigur”. „Și soția dumneavoastră…” Voiam să-l întreb, să se audă în reportofon, că și ea lucrează în mină, iar bărbatul mi-a răspuns: „Da, și ea e căsătorită.” Înregistrarea a făcut furori în studio, a râs toată lumea, dar nu s-a difuzat prostioara asta pe post.

The Doobie Brothers


001
(In foto doi dintre membrii formației, Simmons și McFee)

The Doobie Brothers, „vestici” adevărați, proveniți din San Francisco Bay Area și-au desfășurat într-un concert repertoriul pe care l-au compus timp de patru decenii. În piesele acestea strălucește adeseori filonul aurului californian, cel din secolul XIX. Ecouri de vechi balade, ale celor ce au venit aici din toată lumea, cu lopata și ghitara, au rămas  în aceste locuri. Nu numai europenii ascultă piese absolut necunoscute, cu ecouri istorice, dar și americanii din Est manifestă același interes pentru acest repertoriu, pe care l-au învățat pe de rost. The Doobie Brothers nu și-au irosit viața în multe turnee lungi, „Long Train Runnin`”. Au avut inteligența de a-și grefa propria creație pe suportul acelor frumoase  ecouri,  probabil aduse din lume de primii californieni. Este o părere, poate subiectivă. În afara câtorva ghitare absolut nemaivăzute, decât în mâinile lui David Simmons, acești bine păstrați old boys și-au construit o mare orchestră, adăugind micului group de acum câteva decenii, o orchestră întreagă, funcționând în toate registrele, modernizată cu toate elementele specificului american. Pe de altă parte, interesant este că într-o zonă atât de bogată în spiritualitate asiată sau hispanică, există, într-o viață exclusivă jazzul „alb al lui Brubeck și pop-rock-ul „alb” al celor de la Doobie. Și publicul este la fel, poate pentru că albii consideră că-și ascultă muzica LOR. N-am văzut prin public alte rase decât cea anglo-saxonă a nativilor americani. Piesele Doobie nu prezintă accente sudamericane, orientale sau gospel. Vioara și sunetul de slade-guitar  ale lui McFee sunt elemente ale unei frumoase surprize.  Piesele sunt  cantabile și ritmice totodată.  În arealul lor pacific, Doobie Bross păstrează, într-o formulă elegant-modernă, pagini muzicale de o mare originalitate.  Este atât de vie această muzică, încât spectatorii  o fredonează împreună cu orchestranții. „Băieții” utilizează din plin produsele industriei de ghitare californiene al cărei părinte este Leo Fender, originar din Anaheim, nu departe de Los Angeles.  Fiecare piesă este interpretată nu numai cu un alt instrument, dar și când se cântă în grup, cu 4 ghitare simultan, acestea sunt astfel alese încât soundul pieselor să fie individualizat. În cel mai interesant mod este abordat un folk, începând cu una sau două ghitare acustice, cu niște cutii de rezonanță enorme, care au un efect liric special. Piesa evoluează treptat în folk-rock, cu instrumente Fender, Rhytm Guitar, care adaugă lirismului ritmicitate și forță. Cele două vedete ale formației, Simmons și Johnston, au evoluat în rafinament , aducând la concert rezerve de instrumente, nordice și sudice. Simmons are o înclinație deosebită spre piesele cu accent arhaic.  Le începe, cântând folk ca un ghitarist singuratic, utilizând niște instrumente Gibson, apariții ciudate, fiind probabil unicate. Sonoritatea lor e stinsă, discretă. Trecând partea introductivă, intră în arenă Johnston, cu un Fender Stratocaster, strident, puternic. Întreaga formație creează un contrast puternic, de fapt inducând ritmicitate și energie. Cele trei unități de percuție, pianul electric și brassul fac de nerecunoscut prestația lui Simmons. Alte combinații instrumentale interesante le dau asocierile dintre pian și saxofon, pedal steel guitar și sax, violina lui McFee, suprapusă ghitarelor. Alte instrumente și efecte în posesia formației, sitar drums, trombon, clarinet, pedal, harmonica, banjo, flute, dobro, pedal steel, The Memphis Horns… Alte capodopere ale seniorilor formației, „Takin` it to the Streets”, „Listen to the Music”, „Jesus Is Just Alright”, „China Grove”, „Black Water”, „Take Me in Your Arms”, „Cow boy song Rainy Day Cros Srood Blues”, „Little Darling ( I Need You)”, „People love again”…

Pop și jazz-rock


Provenind din Victoria, zona Vancouver, David Foster este unul dintre cei mai importanți si prolifici compozitori contemporani. Inegalabil pianist de facturã clasicã, descoperã ingineria de sunet în studiourile Chicago 1, Nashville si Los Angeles. Se stabileste în California, la LA.
Notabile colaborãri cu formatia Chicago si vocalistul ei, Peter Cetera, devenit ulterior independent; lucreazã ca inginer de sunet, ceea ce îi va forma experienta de orchestrator al propriilor lucrãri, aranjate, deobicei, în jurul partiturii pianului. „Hard To Say I’m Sorry” îi va fi preluatã si prelucratã de Chicago în stilul propriu group-ului, pop-rock, dupã sosirea lui Jason Chef ca vocalist si bass. Multe compozitii Foster, lansate în variante orchestrale au fost preluate de formatii sau studiouri de film, devenind celebre. Poartã amprenta clarã a formatiunii sale clasice, unele oferã portiuni aducând a concerte de pian, poate mai ales Grieg („The Dancer”, „Our Romance”), de un nobil lirism, cu accente dramatice chiar. Pieselor în tonalitãti major-minor („I Will”, „The Best Of Me”) li se adaugã cele în care se insinueazã ceea ce as numi stilul specific american, marcat de modurile specifice jazzului East si West Coast. În acestea din urmã parcã orchestratia este mai complexã, subtilã si de un rafinament unic. Nu rezist sã-l compar pe David Foster cu longevivul sãu coleg britanic, Alan Parsons, care s-a ridicat în studiourile Abbey Road, devenind compozitorul celebrului „A.P. Project” care cuprinde variate stiluri pop, apartinând curgerii a peste trei decenii, lucrãri deosebit de melodioase; o muncã monumentalã, în studio, dar și live. O muncã pentru eternitate.

Concert în San Jose (California)

Concert în San Jose (California)

Legendarii profesionisti jazz-pop de la „Blood Sweat and Tears” („Bloody”) n-ar fi fost ceea ce au fost dacã nu venea din Toronto la N.Y. David Clayton-Thomas. Azi compozitorul si unul dintre cei mai importanti vocalisti ai lumii pop-jazz-rock s-a întors în Canada. Am  discul apãrut în 2005 la Toronto si  am aflat cã sufletul formatiei a fost un canadian, un tip bonom, bine împlinit si nu mi-am închipuit niciodatã cã asa aratã omul cu o voce atât de agresivã, antrenantã, coplesitoare. Ca redactor într-un studiou de radio în anii 80, difuzasem formatia, cu putinele piese la îndemânã, celebrele „Hi-de-ho” sau „40.000 Hedmen”. Mult mai târziu am dat peste esentialul absolut impresionant al creatiei americanilor care au spart sound-ul epocii, nu numai cu modalitatea utilizãrii brass-ului, ci cu piese iesite din comun, ca „Go Down Gamblin”, „Spinning Wheel”, „Lucretia Mac Evil”(mai ales!), compuse de genialul canadian si cântate de acesta; sã adãugãm „Lisa, Listen To Me”(compusã împreunã cu D. Halligan) sau compozitia lui L. Nyro, „And When I Die”, pe care nimeni nu ar fi putut s-o interpreteze precum canadianul  torontez.
Sunt pagini de artã absolut personalizate si unice care au intrat în istoria muzicii universale definitiv. Cu amprenta inconfundabilã a spiritului american.

„Fapte de arme”


1941
Masacrul de la Odesa a fost declanșat în seara zilei de 22 octombrie 1941, cu titlul de „pedepsire” (represalii asupra populației civile) în urma aruncării în aer a Comandamentul militar român din Odesa de căre partizani sau militari sovietici din armata regulată, explozie în care au fost omorâți 16 ofițeri români, inclusiv comandantul militar al orașului, generalul Ion Glogojanu, 46 soldați și subofițeri, mai mulți civili și 4 ofițeri germani de marină. Militarii români nu au reușit să-i prindă pe autorii atentatului și s-au răzbunat pe populația civilă locală. Au fost uciși, la întâmplare, 5 000 de localnici civili, majoritatea evrei.

În urma raportului primit, mareșalul Antonescu i-a ordonat generalului Iosif Iacobici, șeful Marelui Stat Major și comandant al Armatei a 4-a române, să ia măsuri drastice de pedepsire. În aceeași noapte, Iacobici a telegrafiat cabinetului militar al lui Antonescu că a pornit acțiunea ordonată: „Ca represalii și pentru a da un exemplu populației, s-au luat măsuri pentru a spânzura în piețele publice un număr de evrei și comuniști suspecți”. În ziua următoare, la 23 octombrie 1941, militari români au ucis alți 19 000 evrei civili, femei, bătrâni și copii, familii întregi din orașul Odesa, împușcați, spânzurați, explodați, sau arși de vii. Alți aproximativ 45 000 de evrei au fost trimiși de la Odesa în lagărul de concentrare Bogdanovka, unde au fost asasinați aproximativ două luni mai târziu.

Odessa va deveni în scurt timp un oraş al spânzuraţilor. Cifra invocată de istoricii Ottmar Traşcă şi Andrei Muraru este de 5.000 de oameni ucişi, atât în seara de 22 octombrie, cât şi a doua zi. Aproape că nu mai era copac din oraş de care să nu fie spânzurat un om.

Se folosesc ca spânzurători stâlpii pentru iluminatul public, ba se fac şi improvizaţii din bârne, legate între ele, de care atârnă corpurile inerte. Dar nu s-a redus totul aici, pentru că istoricul Ottmar Traşcă vorbeşte şi de un alt ordin venit de la Bucureşti, pe 24 octombrie 1941, prin care se cer represalii suplimentare. Aşa că sunt scoşi din ghetoul din Odessa evreii deja încarceraţi, plus alţi oameni arestaţi pe loc, în tot oraşul. Apăruseră mulţi delatori care veneau la români şi le spuneau pe cine să aresteze, pentru că aceia ar fi fost comunişti sau partizani. Oraşul fusese împânzit cu afişe care incriminau mai ales evreii, ca principali colaboratori ai sovieticilor. Cifrele din studiul lui Ottmar Traşcă indică cel puţin 22.000 de evrei care în ziua de 24 octombrie 1941 au fost scoşi din Odessa şi duşi, într-o imensă coloană, la trei kilometri depărtare, până în satul Dalnic.

Iadul pe pământ are loc la Dalnic, unde oamenii sunt înghesuiţi în nişte depozite. Se observă totuşi o neconcordanţă între ceea ce spunea zilele trecute bătrânul Mihail Zaslavski din Odessa şi istoricii români. Mihail susţine că a văzut la locul masacrului nouă depozite, pe când în documentele istorice se arată existenţa a numai patru depozite. Dar mai presus de orice rămân faptele. Iată ce ne spune istoricul Andrei Muraru – soldaţii români au introdus ţevile mitralierelor de mare calibru prin mai multe orificii din zidul depozitelor şi au deschis focul. Nu toţi oamenii din interior au murit. Apoi s-a aruncat asupra lor cu grenade. Încă mai trăiau unii. Aşa că la final s-au adus cisterne cu benzină şi depozitele au fost cuprinse de flăcări. Un depozit a fost aruncat în aer, exact în acelaşi moment în care ofiţerii şi soldaţii români şi germani, morţi în atentatul de la Comandamentul militar din Odessa, erau înmormântaţi în Odessa.

Scene cutremurătoare se petrec la Dalnic, după descrierile ulterioare ale martorilor oculari. Sunt date prezentate acum în studiul lui Ottmar Traşcă – oameni arzând în depozite care implorau să fie împuşcaţi, ca să scape de calvar. Soldaţi români care mai întâi se închinau şi apoi deschideau focul. La procesul intentat în 1945 responsabililor masacrului din Odessa a fost prezentată cifra de 25.000 de civili ucişi, ne spune istoricul Andrei Muraru. Imediat după acele crime, primarul Odessei, Gherman Pântea, pus în funcţie odată cu intrarea românilor în acest oraş, a trimis o telegramă la Bucureşti, mareşalului Antonescu, în care spune, între altele, că “noi niciodată nu ne vom putea spăla onoarea în faţa întregii lumi, după tot ce-am făcut aici”.

Calvarul evreilor din Odessa încă nu se terminase. Mulţi au fost evacuaţi din oraş, fiind duşi în satele din apropiere, unde casele fuseseră distruse de război. Cei evacuaţi dormeau pur şi simplu sub cerul liber. Asta se întâmpla în noiembrie 1941, când iarna se instalase deja pe aceste locuri. În studiul lui Ottmar Traşcă se arată că însuşi guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, face o vizită în satul Slobodca. Oficialul va permite femeilor şi copiilor să se întoarcă în Odessa, iar bărbaţii să fie duşi în închisoarea oraşului. Dar lucrurile începeau deja să se precipite pe frontul de Est, ofensiva germană era tot mai greoaie, din cauza anotimpului rece. Se considera că evreii care mai rămăseseră în Odessa ar putea pactiza cu o eventuală ofensivă a sovieticilor. Administraţia românească decide, la 28 decembrie 1941, ca toţi evreii din Odessa să fie evacuaţi. Până în februarie 1942 vor fi deportaţi 31.873 de evrei, fiind duşi în diverse lagăre de pe teritoriul Transnistriei..

Despre acelaşi subiect am vorbit şi cu un alt specialist – conferenţiarul universitar doctor Mihai Chioveanu, membru în delegaţia României la “Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research”, autor al cărţii “Feţele fascismului. Politică, ideologie şi scrisul istoric în secolul XX”. Expertul arată că la Odessa au avut loc două masacre, imediat după ce Comandamentul militar românesc a sărit în aer. Primul a avut loc pe 23 octombrie, când 19.000 de oameni au fost închişi în depozite şi au murit după ce li s-a dat foc. Depozitele erau în portul oraşului. Această informaţie se potriveşte cu declaraţia lui Mihail Zaslavski, ultimul supravieţuitor al urgiei de acum 70 de ani din Odessa, care susţine că familia lui a fost măcelărită într-un depozit, pe 23 octombrie 1941. Al doilea masacru a fost pe 24 octombrie. Atunci au fost duşi spre Dalnic 16.000 de oameni, arată profesorul Chioveanu. Acesta precizează un lucru foarte important – toate crimele s-au petrecut sub atenta supraveghere a unor comandouri speciale germane, în Odessa fiind prezenţi membri ai unei unităţi care avea numele de cod 11-B. Aceştia aveau misiunea de a-i instiga pe soldaţi să ucidă civili. În plan mai larg, Mihai Chioveanu explică faptul că, după invadarea URSS, în spatele frontului activau trupe speciale germane, cu indicativele A, B, C şi D. Numărul acestora a ajuns, până la sfârşitul războiului, la 100.000 de oameni. Misiunea lor era de-a executa pe loc toţi oficialii sovietici, ofiţerii NKVD şi bărbaţii evrei cu vârste între 16 şi 65 de ani, consideraţi a fi apţi de luptă. Trupele speciale germane incendiază sinagogi, diverse clădiri, cu tot cu oameni în ele.

Despre crimele de la Odessa şi din Transnistria s-au scris mai mult de două milioane de pagini de istorie, care pot fi găsite azi în arhiva Memorialului Holocaustului din Washington. Aceeaşi arhivă e disponibilă şi la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” din România, arată istoricul Andrei Muraru. În lagărele din Transnistria au murit între 150.000 şi 210.000 de evrei. În aceste cifre, prezentate de istoricul Ottmar Traşcă, sunt incluşi şi evreii deportaţi din Basarabia şi Bucovina de Nord. La rândul său, istoricul Ottmar Traşcă este convins că “ne place sau nu, faptele de la Odessa nu pot fi trecute sub tăcere. Rolul Armatei Române, mult timp negat, este clar, la toate eşaloanele. Există documente în acest sens. O naţiune modernă şi responsabilă îşi asumă trecutul său, cu bune si cu rele”, arată expertul.

1918

„În Transilvania anului 1867 “reconcilierea” dintre împăratul Franz Joseph şi naţiunea maghiară a deschis calea spre industrializarea şi creşterea economică, plasând teritoriul în zona civilizației occidentale..

Dar, se pare că totul n-a durat decât până în 1918, când armata română a ocupat Transilvania, urmând confiscarea averilor grofilor (despăgubirile pe care se zice că le-au primit ulterior nu au avut nici o valoare datorită inflației galopante) și persecutarea  oficialilor, preoţilor şi a altor intelectuali maghiari, totul desfăşurându-se cu violență răzbunătoare . În Cluj-Napoca, armata română  a făcut excese. Lumea civilizată a fost şocată de metodele noilor stăpâni. În doar câteva săptămâni, toate locaţiile geografice din Transilvania au fost redenumite în limba română.  Kolozsvar a fost schimbat peste noapte în Cluj, Nagyvorad în Oradea, Temesvar în Timişoara etc. De asemenea, au fost schimbate şi numele  străzilor. Primăriile, oficiile poştale, curţile de justiţie, gările etc. au fost umplute de oficiali români în care limba oficială care se vorbea era doar limba română. Peste tot erau mari semne, de genul VORBIŢI NUMAI ROMÎNEŞTE! Iar cetăţenii unguri care nu ştiau limba română erau refuzaţi, abuzaţi şi, uneori, bătuţi de către noua poliţie.”

Sursă – internet

 

Luminile marelui Golf


Santa Cruz, California. Corabia de pe Wharful/debarcaderul imens din orașul -stațiune

Lumini în Santa Cruz,Ca

Am ajuns în Santa Cruz

Valurile serii în Santa Cruz

Țărmul Californiei Centrale al Pacificului este imens. De pe marele Wharf din Santa Cruz se văd, seara, luminile din Monterey, chiar vizavi. Ai senzația că se află pe o insulă. Asta pentru că marele arc al golfului e adesea acoperit de ceața care invadează uscatul. Monterey, loc de peregrinaj al balenelor, având nu departe, în larg, unul din cele mai spectaculoase reliefuri subacvatice din lume, este o rezervație submersă. Aici San Andreas Fault creează canioane, în hăul oceanic, comparabile cu Grand Canion, ridică un munte, considerat a fi cel mai înalt din peisajul ascuns sub apă. În Montery San Andreas Fault System se ramifică  rezultând falia San Gregorio, apoi Monterey Fault Zone, care ajunge la Vest de Santa Cruz și San Simeon…
În portul de yachturi din Monterey s-a legănat, în barca lui, transformată în locuință, marele John STEINBECK. Nu numai că s-a plimbat cu micul său yacht, dar a dormit și a scris în cabina acestuia. Un trai modest și totodată un mod de a protesta vizavi de opulența unor aleși ai soartei. S-a născut nu departe de acest golf, în 1903, la Salinas, un oraș situat în câmpia  californiană, într-o zonă destinată agriculturii. Aici se află un binemeritat STEINBECK NATIONAL CENTER, ceea ce este mai mult decât o casă memorială, mai mult decât un muzeu. Prozatorul de origine germană a studiat la strălucita Leland Stanford University, în Palo Alto – San Francisco Bay Area.
Tot californian, dar pentru un scurt timp, din păcate, a fost idolul tinerilor, James DEAN. A studiat la Davis University Berkeley, San Francisco Bay Area… Prozatorul  Steinbeck, s-a întâlnit cu actorul James Dean în ecranizarea romanului LA EST DE EDEN, realizată în 1953, în plină perioadă Beat Generation și Hippie. Nonconformismul lui Steinbeck se potrivește perfect cu acela al genialului James Dean, lucru foarte vizibil pe ecran. Ciudat acest Steinbeck, descendent al unei familii de emigranți germani, care a fost corespondent de război și a scris în presă pagini de o rară violență împotriva germanilor, îndemnând armata americană să îi bombardeze cât mai puternic…
La doar 24 de ani James Dean avea un accident mortal de mașină, pe șoseaua 466 din California. Pelicula La Est de Eden transpune genial textul autobiografic al romancierului. Personajul care nu a fost iubit de propria familie se potrivește biografiei lui Steinbeck, dar și omului James Dean, venit din Indiana pentru a-și căuta norocul în California. Asemănarea dintre cei doi este izbitoare. Prozatorul a scris, legănat în barca lui, iar actorul a jucat biografiile amândorura. Personajul se poate numi Dean Steinbeck.
Un loc celebru în lume, acela al turismului perpetuu din golful Monterey, sub culorile  parcului de distracții din Santa Cruz. Yachturile și vaporettele cu căutătorii de balene, dansatorii pe valuri, pe scândurile lor colorate se bucură de soarele sobtropical, de valurile vînjoase și zgomotoase ale Pacificului. Ei probabil  nu știu ce hăuri înspăimântătoare se cască sub pânza vălurită a apei. Sub nemaipomenita priveliște naturală evoluează destinele umane. Talentul lui James Dean a devenit legendă. America l-a recunoscut și l-a iubit. Iar Steinbeck a primit premiul Nobel, memoria sa e prețuită așa cum se cuvine. Se pare că asemenea minuni li se întâmplă oamenilor de artă doar în Statele Unite.

Marea nesimțire



…Viitura pe Mureș creștea încet dar sigur, unda venea cu patru kilometri pe oră spre Arad. La ședința cea mare din studioul nostru teritorial de radio am fost anunțați că trebuie să trimitem un reporter, „cine se anunță voluntar?” Căcăcioșii mei colegi dădeau din colț în colț, de parcă trebuia să se meargă la război. Eram doar de doi ani angajat. Am ridicat mâna. „Eu nu am familie, voi sunteți mai în vârstă, plec mâine!” Ușurați cu toții că treaba era bifată. Tehnicul mi-a dat reportofonul cam greoi, un R5 maghiar, licență Philips, benzi de rezervă, cablu de cuplat la rețeaua PTT. De la vânători am cumpărat o pereche de cisme de cauciuc și un rucsac. Mi-am pus hanoracul de la trusa de schior, că ploua încontinuu. A fost elegant directorul, m-au dus cu mașina lui, la Arad am fost prezentat la județ, prim-secretarul Haș mi-a oferit o mașină pentru deplasări.
M-am cazat la Astoria. Observând că angajații mută reclamele de la parter, am cerut, în glumă, o cameră mai sus. „La etajul unsprezece e bine?”„OK”. Se așteptau la inundarea întregului oraș, apa urmând să aibă vreo doi metri în centru. (Pe atunci încă nu exista zidul de apărare). Șeful statului a ordonat măsuri speciale, s-ar fi stins cuptoarele din fabricile cu foc continuu. Aveam să stau patruzeci de zile în județul Arad. Deșteptarea la cinci, plecarea la aeroport, survolare cu elicopterul a Lipovei inundată, a Săvârșinului, Bodrogului etc.
Cartierul Alfa era deja inundat. Podul de bărci care făcea joncțiunea cu malul Cetății a fost tras pe uscat. Esplanada cu bănci era sub apă. Prin digul de pământ, găurit de rozătoare, apa se infiltra în zona Palatului Culturii. O armată de voluntari și armata propriu-zisă ridica pe mal un dig cu saci de nisip, fixat cu scânduri legate cu sârmă. În oraș erau obturate ferestrele pivnițelor, curtea primăriei era plină de bărci, gata de acțiune.
Cred că primul interviu l-am luat unui soldat care, numai în dres de baie se scufundase la trei metri sub apă pentru a pune saci care să astupe nu știu ce gură de canalizare, care avea joncțiune în Ungaria și băltea în nu știu ce localitate de acolo. Printre oamenii acelui șantier disperat mă plimbam cu microfonul deschis și descriam ce văd, fără notițe și texte. Într-una din seri mă întorceam frânt de oboseală de la transmisia prin cablu în care am deversat spre studio un reportaj de 40 de minute, nefonotecat, desigur, nu aveam unde să fac asta, orașul neavând studio de radio. (Reportajele mele intrau regulat la ora șase și erau ascultate…). Am intrat în restaurantul Astoriei să-mi iau cina și, spre surprinderea mea, acolo era plin de consumatori. În majoritate tineri, bățoși, eleganți, cu cravatele muiate în alcool. M-am plimbat printre mese, căutând un loc, uitându-mi lanterna de pe piept aprinsă. În timp ce orășenii lucrau zi și noapte pe dig, la lumina reflectoarelor, cei mai mulți în vârstă, în afara militarilor, mândria țării, tineretul de ambe sexe se distra. N-am să uit niciodată mutrele alea pline de ură, masculii teribili își acopereau ochii din cauza lanternei mele care îi sfida. Poate s-ar fi ridicat să-mi aplice niște pumni, dacă n-ar fi văzut în persoana mea un tănăr ca ei, cu cizmele pline de noroi, cu hanoracul leoarcă, harnașat cu rucsac și reportofon pe umăr, ținând în mâini microfonul și cablurile de conectare la rețea. M-am așezat la o masă liberă, cu lanterna aprinsă și tot localul se zgâia la mine, se făcuse liniște. Am stins lumina și hărmălaia a reînceput.
A doua zi, la ora deșteptării, am ieșit pe terasa ultimului etaj și…începuse cota maximă a viiturii, apa curgea printre saci. A fost ziua marii bătălii pentru Arad.

SafeWay


S-a acreditat de gura târgului cum că americanii au lansat numai mâncăruri nesănătoase și că românii trebuie să-și devoreze numai produsele interne, mai scumpe și mai proaste,  pentru propășirea economiei naționale. Este și asta o formă de minciună grețoasă. Cine crede că în Statele Unite se mănâncă doar McDonalds, hotdog, hamburger, pizza, care au ajuns și până în cele mai dosnice țări, își face o impresie greșită. În primul rând, supermarket-urile noastre sunt asemănătoare unor hale, alimentele stau împreună cu ciorapii și cabinele de probă a sutienelor. Am văzut și  magazine enorme în California, dar acelea erau fie exclusive pentru vestimentație, mobilier, plante decorative sau pentru tot ceea ce este necesar copiilor. Rețelele de magazine SafeWay din San Francisco Bay Area sunt altceva. Având o arhitectură specifică, în stil cubist, ușor de recunoscut de la distanță pentru că se disting foarte bine în peisajul urban, fiecare SW este de fapt constituit dintr-un complex de magazine de dimensiune medie.  Varietatea mărfurilor este mare, căci și distanțele între domiciliu sau locul de muncă și un magazin sunt apreciabile. Deobicei o familie vine la magazinul alimentar o dată – de două ori pe săptămână, mai ales în zonele din Silicon Valley, unde printre fabrici se găsesc spațiile locuite, ca niște insule, departe de Downtown-uri. Și atunci se umple portbagajul cu marfă. Obișnuit în țară, cu magazinul de la colț, unde poți intra zilnic, mi-am propus să vin la cel mai apropiat SW ca într-un fel de documentare.
Căci e păcat să nu-ți acorzi niște ore într-o prăvălie cu produse alimentare nemaivăzute. Dimensiunea marketului e, ca să zic așa, umană și nu trebuie să alergi cu căruciorul zeci de mile. Alimentele sunt destul de ieftine, pentru toate buzunarele, fermele și firmele aduc numai lucruri proaspete, de cea mai bună calitate. Legumele se culeg după masă iar noaptea se încarcă rafturile. Semipreparatele din magazin sau mâncarea gata făcută sunt lucruri în general cunoscute pentru un european. Pui la grill se face peste tot. Mai puțin biftecul în sânge, această delicatesă britanică. La raionul respectiv funcționează și o bucătărie care etalează supe (de fapt ele sunt chiar ciorbe, însă cuvântul ciorbă nu există în engleză) și mâncăruri, pe care le cunosc sau ba. Mai sunt și supe în borcănașe de plastic, unele italiene, altele asiatice, THAI, SUSHI. În arealul San Franciso se mănâncă multe fructe de mare, crabi, homari, scoici, creveți de diferite dimensiuni. Și mult pește, evident. Spectaculoasele fileuri de somon sălbatic de Alaska m-au impresionat deosebit. Somonul, cu piele sau fără se găsește și în cutii de conserve de mari dimensiuni. Fileuri de ton, dar nu dintr-acela mărunțit, ca la noi. Este interesant de subliniat faptul că americanii  sunt foarte reticenți la anumite soiuri de pește care ar putea conține mercur.
La raionul de cărnuri nu am văzut, de pildă, carne de oaie, doar cotlete de miel. Măcelarii îți tranșează pe loc vită sau porc, fără urme de grăsime sau oase. În paralel, sunt, evident, și caserolele, cu carne refrigerată, dar nu e nimic congelat. Pui și curcan, tot fără grăsime. Ai astfel posibilitatea să te alimentezi „organic” și fără să te îngrași.
Produsele de carne procesată există în forme variate, dar să nu căutați cârnați, șuncă grasă sau slănină afumată. Uleiul de floarea soarelui este inexistent, așa că sunteți în postura de a cumpăra doar sortimente diferite de ulei de măsline. Trebuie menționat și faptul că există și produse din import, conserve mai ales și o gamă largă de ingrediente chinezești sau indiene. Oțet balsamic, da, în niciun caz nu vulgarele oțeturi de fermentație, ca la noi. La raionul de lactate veți căuta în zadar telemeaua, cașul și alte chestii cu multă sare și adesea dubioase. Unt, inclusive cel de arahide, cașcavaluri din toată lumea, creme cu aspect de smântână. Am căutat conserve de fasole. Am găsit, desigur, fasolea roșie mexicană, ori cea produsă de o firma  Bush, cu adaos de sos dulce. Mai apropiate de ceea ce cunoaștem noi sunt conservele de fasole (fagioli borloti) cu carne de porc, multă și bine gătită, produse de niște ferme.
Voi face abstracție de alte raioane, cu dulciuri sau diverse sorturi de pâine. Cu adevărat spectaculoase sunt legumele și fructele, unele clasice, altele exotice, produse ale climei subtropicale. Sigur, multe ne sunt cunoscute, mai nou, de când suntem piața de desfacere a Uniunii Europene. Cu excepția faptului că ardeii din Turcia și roșiile din Olanda fac ceva drum până la hipermarketurile noastre. Fermele care aprovizionează această parte a Californiei sunt la cel mult o oră distanță. Absolut totul proaspăt, apetisant. Nu multă lume are timp să facă zilnic cumpărături, iar zonele locuite, care au un Safe Way în apropiere, sunt costisitoare, casele sunt scumpe, chiriile la fel.
Câteva rafturi sunt pentru medicamentele banale, utilizabile fără rețetă. Cele prescrise de medic se cumpără de la farmacia din incinta magazinului alimentar. În ce privește vinurile, dacă nu vizitați podgoriile numeroase prin care California a devenit locul întâi în lume (podgoriile NAPPA), le găsiți în magazine, doar în ambalaj de sticlă. Spre deosebire de România, care-și ambalează băuturile în nenorocitele alea de PET-uri, americanii păstrează în pet doar apa plată și Cola. Nici măcar berea, ferească sfântul! Se spune că înbutelierea berii în pet este o invenție românească.  Mai bine am fi inventat noi Hewlett-Packard-ul, nu mizeria asta de băutură la pet. Cum nu mă pricep la vinuri, cu atât mai puțin la celebrele mărci de California, mă voi opri puțin la raionul cu bere. E posibil ca sortul Stella Artois să fie chiar importată în America, nu produsă aici SUB SUPRAVEGHEREA firmei de origine, ca în țara noastră. Am văzut bere de Hawaii, în butelci de sticlă mai mari de doi litri. Dozele sunt mai mari decât cele europene, cam pe măsura continentului American. Se pot lua direct din raft, numai reci, doze de trei sferturi de Kg., adică 80 Fl Oz. Cel mai popular mi s-a părut sortul American Budweiser. Se pare că, spre deosebire de cehi sau germani, americanii preferă bere strong, mergând de la 6% la 8,5%. Multe sortimente englezești, mai ales brune. (Nu există doar la Munich festivaluri gen Oktoberfest, unde curg râuri de bere, ci și la San Francisco, unde,  durează  două săptămâni, se dă și gratis și se folosește multă bere de la dozator, turnată în recipiente/pahare de sticlă mult mai mari decât așa-zisele halbe). Am mai notat sortimente ca Anheuser-Busch, Red Ales, Pale Ale, American Strong, IPA Black, Golden Ale, English Pale Ale, English Strong, Kolsch (germană), Imperial Strong, California Common Beer, Bud Light, Corona ( din Mexic), Red Horse etc. Există circa 1700 breweries (fabrici) și se consumă cam 76 litri per capita anual.
În afară de casieriile unde te duci cu cardul și semnezi cu un fel de creion pe ecranul digital, există și una fără personal , unde îți faci singur, fără asistență, operațiunile cu cardul. Asta mi s-a părut absolut ieșit din comun și imposibil de aplicat în România. Probabil că n-ar putea fi implementat nici bunul obicei al americanilor de a-ți pune marfa în pungi (dacă dumnezeu dă, dar nu-ți bagă și în traistă, apoi să știți că la SafeWay ți se bagă și în traistă), ba mai mult, la solicitare ți se duce căruciorul la mașină și ți se încarcă și portbagajul.
Ceva mai complicat e la raionul cu țigări. Cum nu se prea fumează, nu există multe solicitări. Pachetele se află într-un dulap cu lacăt. Dacă vrei să fii servit, apeși un buton și iese vânzătorul, descuie dulapul…Oricum, în State se găsesc și țigări mai slabe, care nu dau dependență severă. Care nu se găsesc în Germania sau România…

Găletar, povestea porcului și „compa”


Când Nicu Danciu m-a invitat la el, să-i fac macheta revistei cenaclului nostru particular, stătea în grădină la o masă și răsfoia gazete. În mijlocul mesei trona o sticlă borțoasă, cu o pară în interior, care crescuse, de mică, într-o țuică de Almăj. „Hai, Lucică, hai la treabă. Nu tragi un lichid dân ăsta, hrana zeilor? Nu, bine, dar să știi că bere n-am. Am o veste bună pentru tine…Măi, nevastă, ți-am zis să nu dai drumul la porci în grădină tocmai acum, că avem treabă…Așa, încuie-i oleacă…Luci, să nu zici că nu poți, mâine suntem invitați la Gheo Găletar, ne duce cu mașina la Igriș. E vorba de tăierea porcului la ei, apoi mergem la Mureș. Dimineața vii la mine, ne ia de aici…”
Nu știu dacă știți, Gheo e poet, coleg de-al nostru. A doua zi dimineața, am schimbat o sută de tramvaie până la Danciu acasă, mă așteptau deja, că întârziasem. Nu era Gheo la volan, ci un neam de-al lui, cu familia. Era un fel de Aro, cam vechi, în care, pe lângă nenumăratele persoane ne-am înghesuit și noi doi. Trebuie spus că Nicu este foarte corpolent, să nu zic gras, că fac discriminare. Dar era prea din cale-afară de înghesuială, abia respiram, nu știu cui îi miroseau bascheții și pe o vreme superbă am ajuns în locul necunoscut mie numit Igriș. Nicu a coborât vesel în curte cu un „Bună ziua pentru voi, c-am venit aici și noi”. Ne-au întâmpinat gazdele, cam acre, care ședeau deja la o masă de scânduri sub un umbrar. Și gazdele erau multe, în față aveau niște farfurii unse, și cu niște resturi care zburau la pisici și câini. Se pare că ora prânzului trecuse pe aici și nu avea să se mai întoarcă. Nicu a pus pe masă încă o uiagă cu tărie și o pară crescută în ea. Lumea se veseli brusc, lichidul magic se topi și acum vreo trei tineri se chinuiau să scoată fructul afară. Au reușit, har domnului, spărgând recipientul și sugând para până la dispariție. Eram tot cu acel rucsac în spate, am scos aparatul foto și am pozat numeroasa asistență, apoi am ieșit, ca pretext, în stradă să fotografiez istoria.

În anul  1179  a fost înălțată aici mănăstirea călugărilor  cistercieni  (benedictini), distrusă apoi de invazia tătară din anul  1241.  Mănăstirea de la Igriș  a fost ctitorită de soția regelui  Béla al III-lea  al Ungariei, Ana de Chatillon. Fiind întemeiată ca abație-filială a Mănăstirii  Pontigny, a fost locuită inițial de călugări veniți din  Franța. Aici s-a aflat nucleul primei biblioteci propriu-zise de pe teritoriul actual al României. În anul  1202  călugării de la Igriș au înființat propria lor abație-filială,  mănăstirea Cârța, în apropiere de  Sibiu. În  mănăstirea Igriș  a fost înmormântată cea de-a doua soție a regelui  Andrei al II-lea al Ungariei, Yolanda de Courtenay, fiică a împăratului latin al  Constantinopolului, Pierre d’Auxerre…
…De fapt, mi-am scos din bagaj sandviciul de margarină cu parizer, îndesat cu sila de soția mea, dar care mi-a prins bine, ca prandiliu. Apoi am găsit aguride, care-ți „strepezesc” dinții, da-s faine. M-am trezit cu Nicu, pe urmele mele, prin sat. „Or tăiat porcu`, n-or făcut nici un fel de mezeluri, ca la noi, în Banat. Ei or vinit din Mehedinți, și acolo când se taie animalu`, vine familia și neamurile și-l halesc pe loc. Or băgat la butoi niște carne cu sare. Dacă ai crezut că vom hali ceva grătare, astea s-ar putea să se întâmple mâine, la Mureș. Acu` hai acasă, să prindem un loc de culcare…”
Dar seara a fost mirifică. În afara celor ce, cu țuica lui Nicu în cap, deja dormeau prin odăile zidite de nemțimea de altă dată, am fost la masa din curte câțiva dispuși să asculte poezii pe care Geo se apucase să ni le citească. Am primit niște jumări excelente și..„șorici”, cum le zic regățenii, tot excelenți, care prind bine când ești crăpat de foame și în prag de răscoală de 1907. Tocmai în timpul lecturii, veniseră cu o mașină de ocazie și cei doi fii ai lui Gheo. Știam că unul abia se eliberase din închisoare din cauza unor droguri. În acest caz, gazdele binevoitoare m-au rugat să dorm împreună cu Nicu Danciu, pe coridor, în loc să ocup un pat în odaia de oaspeți. Am fost vehement, Nicu era prea mare și nu încăpeam amândoi pe năsălia din coridor. Am cedat, în final. Noaptea era mirifică, sforăia toată lumea. Am ochit de mai multe ore cocina, care era acum disponibilă, cu acoperiș orizontal. Cu puloverul din rucsac, iarăși o grijă a soției mele, m-am tolănit, sub superbele stele de Igriș, pe cocină. Nu știu dacă am dormit, sau cât. A doua zi lumea se agita la hârdăul cu apă de ploaie din ogradă, să-și dea pe ochi. Mi-am luat pastila de diazepam, ca să nu fac hipoglicemie, și am urcat în mașina ce ne ducea la Mureș. Locul era minunat, spațiu și arbori, pod plutitor. Puteai să-ți faci necesitățile oriunde, fără să fii vâzut. Bărbații familiei pregăteau un foc și deasupra un disc metalic dintr-o
fostă mașină de discuit ogoare. Absolut uluitor, că pe discul acela se vor prăji niște resturi de porc.
Estimp m-am cărat la Mureș, să fac o baie, cu trupul meu tânăr și puternic bronzat. Cum era duminică, igrișenii ieșiseră și ei la iarbă verde. N-am ales bine locul de baie, căci un ciopor de fete și femei veniseră pe malul înalt și se uitau curioase la persoana care îndrăznise să înfrunte curentul puternic al râului. Obișnuit cu Timișul, Mureșul mi s-a părut tulbure și periculos. Și acolo, mi s-a spus mai târziu, era locul de scăldat al sexului opus. Am ieșit afară rușinat și mi-am tras blugii „pră mine”. „Damele” se hlizeau a proasta.
Ai noștri deja puseră la fript ceva și se agitau. Așa că m-am grăbit. Crăpam de foame. În disc se făceau, cu greu, niște șorici cu grăsime. Carne – canci. „Io-s de vină, că m-am născut carnivor”, îmi reproșam. „Nu mânci cu pită?” mă întrebă Nicu. „Detest pita”, răspunsei. „S-or dus după bere, dar nu s-au mai întors.” „Lasă, Nicule, e OK…”„A venit o mașină la podul plutitor. Ai văzut podul?”„Ba,”răspunsei. „Trag o fugă…”
Cu rucsacul în spate și fără cuvinte de adio am plecat spre podul plutitor. Dincolo de ape se vedeau clădirile înalte ale unei ferme din Ungaria. Un Mercedes alb se pregătea să urce pe pod. L-am întrebat pe pasager încotro se duce. „La băi, la Mako. E ceva de mers, dar tot e mai aproape decât prin Cenad.”
Traversarea Mureșului cu bacul era o noutate pentru mine, așa că n-am stat pe gânduri. Am scos un teanc de euro. Mașina avea doar doi pasageri. Și am trecut peste vreo trei frontiere, una a județului Timiș, alta a Aradului și cea a Ungariei. La Mako am găsit un taxi în care am vorbit, în fine, doar ungurește, omul era dispus să mă arunce înapoi, în România, la Cenad. Noaptea, staționez în gara unde s-a tăiat calea ferată cu ungurii și a fost aruncat podul spre occident în aer. Nu mai conta la ce oră a venit o rablă de motor, târându-se incredibil de lent, se spunea că linia e defectă, până la Timișoara. Din nou acasă!

Completare.

„Compa”. Absolut uluitor. Cu așa ceva intră românii în Europa

Râul Mureş desparte nord-estul judeţului Timiş de judeţul Arad, dar şi Banatul de Crişana. Din localitatea timişeană Igriş (comuna Sânpetru) se poate trece peste Mureş doar cu bacul. Sau compa, cum îi spun localnicii.  Compa este o mijloc de transport arhaic şi pitoresc, ultimul de acest fel care mai funcţionează în judeţul Timiş.  Podul plutitor este singura soluţie pentru a traversa râul pentru cei care vor să ajungă repede din zona Sânpetru, Periam, Igriş, Sânnicolaul Mare sau Cenad, până la Nădlac.  De exemplu, distnţa dintre Sânnicolaul Mare şi Nădlac este de aproximativ 10 kilometri, pe hartă, însă pe şosea trebuie să se ocolească aproape 100 de kilometri.  Cam 50 de kilometri este între ele dacă se traversează prin Ungaria. Altă soluţie nu există. A existat un pod peste Mureş pe vremea Imperiului Austro-Ungar, însă acesta a fost aruncat în aer după  primul Război Mondial.