Nașterea muzicii din propria cenușă



Am pornit de la o simplă observare concentrată asupra muzicii germane. De la spiritul ei, care  părea unic, decurgând din același nucleu. Ca la ADN, o infinitate de tați se reduc la unul singur. Am început o serioasă analiză și apoi o sinteză a semnelor, a tuturor notațiilor mai multor compozitori. Le-am considerat doar semne matematice, fără să iau în observare soundul lor. Va veni momentul utilizării unui sintetizator special, încă neinventat, pentru întâlnirea cu o rezultantă a ordonării semnelor. Se părea că muzica germană, date fiind o serie de coincidențe foarte strânse ale notării, se clasa într-un fel de epicentru al cercetării. De aici niște principii se contraziceau aparent. Relaționând primele rezultate ale cercetării cu mostre din compozițiile universale, rezultatul a fost, pe cât de surprinzător, pe atâta de uimitor. Regulile se puteau aplica oricărei compoziții, cu condiția ca acestea să fie notate. S-au adunat grămezi de partituri dirijorale și știme pentru orchestră. Dimensiunile materialului nu duceau la rezultate divergente, ci, spre marea ușurare a lucrurilor, materialul devenea convergent, ca într-o lentilă care adună razele într-un punct. Materialul care stă la baza tuturor combinațiilor și variațiunilor este limitat, ca și elementele constitutive ale universului. Într-un singur tabel al lui Mendeleev, adus la zi, există totul. La urma urmei, oamenii sunt compuși din aceleași substanțe de bază. Diferențele dintre ei, dincolo de aparenta unicitate, creează o infinitate de combinații divergente. Dar această structură nu este una a esențelor. Nici nu are importanță în contextul studiului nostru, cum fizionomiile cele mai diferite nu contează, ele având aceeași structură. Mi-am dat seama imediat de unitatea în diversitate a muzicii. Nici vorbă să fie astfel contrazis criteriul originalității și infinitele posibilități ale creației. Doar că acest fapt devenea secundar. Structura muzicii, coloana ei vertebrală era una și aceeași, oriunde opera sinteza. Creația pornește instinctual, poate chiar inconștient de la un nucleu esențial. Se ajunge la concluzia conform căreia în final nu mai contează nici epoca, nici particularitatea operei, nici varietatea stilurilor. Așa cum o gaură neagră sintetizează tot cosmosul, indiferent de consistența sau dispunerea lui în spațiu. Și cercetarea mea se apropia de un punct periculos, potențial distructiv, ca orice cunoaștere aprofundată la paroxism. Simplificarea rezultantei cercetării s-ar putea să nu-și găsească posibilitatea redării sonore. Varietatea recent inventatelor sintetizatoare ar putea duce la disiparea rezultantei teoretice. Poate ar trebui studiată modalitatea în care orgile de apă reușesc să cânte, în care semnul să poată deveni sound. Relevarea rezultatului cercetării ar putea descuraja creația însăși, ar putea aduce conflicte, chiar războaie. Cu toate astea se vede că inventarea ADN-ului nu a creat o catastrofă din posibilitatea vizualizării acestuia. Pe invers, sunetele emise de notația finală a esenței muzicii, transformarea în sunet a acelor câteva particule care cuprind întreaga civilizație a unei arte, întinsă pe secole și concentrată în câteva puncte ar putea fi mai dificilă decât întreaga muncă de sintetizare a creației notate pe suport convențional. Sunetul rezultat din comasarea notației universale într-un singur trunchi ar fi un răget inform, o sinusoidă atonală sau o tăcere înfiorătoare. Muzica este o abstracțiune și așa, un sunet fără corp, o rezultantă imaterială emisă de instrumente și agregate. Acestea din urmă sunt materiale, dar nu conțin nimic din spiritul ei, nu pot fi analizate și sintetizate. Nu au nimic în comun cu compozitorul. Instrumentele puse la microscop nu vor releva decât materialul din care au fost alcătuite, fără nici o legătură cu imaterialul creației, înscrisul convențional. „Arta fugii” nu are nimic în comun cu instrumentele, după cum vom vedea. Dacă prin metode matematice poate rezulta structura comună a tot ceea ce s-a compus vreodată, ajungându-se la concluzia unui singur tată, precum Adam, vizualizarea notației este posibilă. Dar fără redarea ei sonoră, nu vom putea ști care este sonoritatea fundamentală, sintetizată, cât durează emisia sunetelor sau sunetului acestui final de ADN. Nu vom cunoaște tatăl primordial sau vom putea ajunge la concluzia că acesta nici nu există în realitate, ci în ireal. Să încercăm totuși o delimitare, un cui de care vom putea agăța tot universul.
Tatăl primordial și unic al muzicii seria este Bach. Nu că n-ar mai fi existat și înaintea lui o serie de încropeli tribale. Bach este esența, el este atotcuprinzătorul. Bach este dumnezeu. Și tabel al elementelor independente. Conține nu numai toate sunetele posibile, dar și toate tonalitățile și tempourile. Muzica nu se poate reinventa, ea se hrănește din sine însăși. (Și un roman se hrănește din multe alte romane.). De unde și falsele probleme ale asemănărilor. Bruno Walter susținea că Brahms provine din Schumann, că Mahler are puncte comune cu Bruckner și amândoi provin din Wagner. Toate aceste eseuri vin în sprijinul ideii noastre. Putem spune că Wagner urcă direct din Bach, fără a greși. Muzica trece prin faze diferite de dezvoltare dintr-un singur trunchi/rădăcină. La un moment dat stadiul de abstractizare și concentrare a fenomenului Bach depășește chiar și instrumentalismul. În ARTA FUGII Bach nu a notat nici o indicație de instrumentație și a scris-o în partitură desfășurată și în cheile vocale, ceea ce duce la concluzia că e o lucrare abstractă, teoretică, o demonstrație de știință contrapunctică fără legătură cu viața de concert sau că e o operă deschisă, care poate fi interpretată la orice instrumente. Din acest moment crește restul muzicii până azi. O vizualizare expresiv umoristică, metaforică este monumentul „Muzicanților din Bremen”, acele animale diferite, stând pe spinarea altora, călărind pe cel de jos. Se spune că ar exista acest fenomen din „Arta fugii” în operele de senectute în general, fenomen ce se poate observa și la Bruckner. Vitalitatea compozițiilor din tinerețe și maturitate evoluează spre o ciudată dar explicabilă SENILITATE. Ca în „perioadele albe” ale unor pictori, există o domolire instinctuală și lungiri abstracte, devitalizate ale unor opere literare („Glassperlenspiel” de Hesse), putând duce spre infinit…Există o îmbătrânire a creierului, de nimeni comentată pentru că ar trebui să se facă o referire dificilă la psihanaliză, care are ca efect inerția în creație, devitalizarea lunecând spre un neant numit abstracțiune. Sunetele pure, după mine, reprezintă antecamera extincției vitalității (sonata opus 111 și ultimele cvartete de Beethoven, cele două părți ale neterminatei de Bruckner, chiar comentariul superdimensionat al sonatei 111 în viziunea seniorului Thomas Mann.). Adesea tocmai aceste creații de senectute par mai moderne decât restul creațiilor autorilor, anticipând, după unii, direcții noi în artă ca postromantismul, expresionismul, impresionismul… De fapt, nu m-am desprins de Bach prin aceste digresiuni. „Arta fugii” rămâne tot mai singură, îngustează și mai mult originile muzicii iar interpretarea conform căreia această operă a senectuții este tocmai elementul revigorant al dezvoltării ulterioare a acestei arte, cu toate ramificațiile ei stufoase ne duce la optimistul semn al continuității, al permantei renașteri din propria cenușă. Ca și la superstiția, salvatoare pentru mulți, a reînvierii din propria extincție.

Advertisements

Anina, pe când mai era…


Discutam cu muncitorul familist

Anina. Spre deosebire de regățeni, care pun accentul pe „i”, bănățenii îl pun pe primul „a”. Dar ce importanță mai are chestia asta? Huila nu mai interesează în România. Dar ce am eu cu huila? Încă în primul an de facultate, colaboratorilor revistei Orizont, membri ai cenaclului filialei scriitorilor timișoreni, la inițiativa nu mai știu a cui, probabil a partidului, li s-a propus să meargă într-o documentare acolo și să publice reportaje pentru presă. Cea mai adâncă mină din Europa ne oferea întâi o călătorie pe una din cele mai vechi linii de cale ferată din fostul imperiu. Erau, de fapt, două; una a fost abandonată, pe versantul muntos vizavi de actuala. Un inginer italian a construit inițial ceva inadecvat, proiect abandonat și omul s-a sinucis. Trenul trecea pe lângă Ciudanovița, de unde se extrăgea uraniul. Se vedeau puțurile de beton, deja crăpate, unde fusese îngropat reziduul radioactiv. Sinistru. Am cunoscut la Anina, într-un bar, un inginer care a lucrat în mina de uraniu. Nu avea nici un fir de păr pe craniu…
La prima coborâre în mină, colegele de sex feminin au rămas afară. Li s-a oferit o plimbare prin localitate, să nu rateze celebra „Uliță a cufuriților”, denumită așa pentru că era favorita celor cu probleme existențiale urgente…

Am primit lămpi cu carbid, grele de cinci kilograme. „Lifturile” ne introduceau la peste un kilometru sub pământ. Urechile ni se înfundau. În abataje minerii lucrau cu pichamere, la 50 de grade, fără straie pe ei. Praful le-ar fi produs leziuni dacă ar fi avut îmbrăcăminte. Apoi am urcat pe niște așa-zise „suitoare”, un fel de casă a scărilor între etaje/abataje, pe trepte înguste, fiecare suitor având circa 40 de metri. Ne temeam să nu scăpăm lămpile anti-metan în capul celui ce jos. Reportajele apărute au fost bine cenzurate.
La a doua mea scufundare în mină, tocmai se aniversa străpungerea
cotei subterane de doi kilometri, record european. Aveam acum un reportofon, eram angajat la radio. Mi-a fost interzis reportofonul, care, alimentat cu baterii ar fi declanșat, mă îndoiesc acum, explozii în subteranul saturat cu metan. Am asistat la străpungerea 2000 și am luat interviuri afară. Mi s-a recomandat un domn care lucra împreună cu soția la mină. (Foto). „Vasăzică, sunteți căsătorit…”
„Sigur”. „Și soția dumneavoastră…” Voiam să-l întreb, să se audă în reportofon, că și ea lucrează în mină, iar bărbatul mi-a răspuns: „Da, și ea e căsătorită.” Înregistrarea a făcut furori în studio, a râs toată lumea, dar nu s-a difuzat prostioara asta pe post.

The Doobie Brothers


001
(In foto doi dintre membrii formației, Simmons și McFee)

The Doobie Brothers, „vestici” adevărați, proveniți din San Francisco Bay Area și-au desfășurat într-un concert repertoriul pe care l-au compus timp de patru decenii. În piesele acestea strălucește adeseori filonul aurului californian, cel din secolul XIX. Ecouri de vechi balade, ale celor ce au venit aici din toată lumea, cu lopata și ghitara, au rămas  în aceste locuri. Nu numai europenii ascultă piese absolut necunoscute, cu ecouri istorice, dar și americanii din Est manifestă același interes pentru acest repertoriu, pe care l-au învățat pe de rost. The Doobie Brothers nu și-au irosit viața în multe turnee lungi, „Long Train Runnin`”. Au avut inteligența de a-și grefa propria creație pe suportul acelor frumoase  ecouri,  probabil aduse din lume de primii californieni. Este o părere, poate subiectivă. În afara câtorva ghitare absolut nemaivăzute, decât în mâinile lui David Simmons, acești bine păstrați old boys și-au construit o mare orchestră, adăugind micului group de acum câteva decenii, o orchestră întreagă, funcționând în toate registrele, modernizată cu toate elementele specificului american. Pe de altă parte, interesant este că într-o zonă atât de bogată în spiritualitate asiată sau hispanică, există, într-o viață exclusivă jazzul „alb al lui Brubeck și pop-rock-ul „alb” al celor de la Doobie. Și publicul este la fel, poate pentru că albii consideră că-și ascultă muzica LOR. N-am văzut prin public alte rase decât cea anglo-saxonă a nativilor americani. Piesele Doobie nu prezintă accente sudamericane, orientale sau gospel. Vioara și sunetul de slade-guitar  ale lui McFee sunt elemente ale unei frumoase surprize.  Piesele sunt  cantabile și ritmice totodată.  În arealul lor pacific, Doobie Bross păstrează, într-o formulă elegant-modernă, pagini muzicale de o mare originalitate.  Este atât de vie această muzică, încât spectatorii  o fredonează împreună cu orchestranții. „Băieții” utilizează din plin produsele industriei de ghitare californiene al cărei părinte este Leo Fender, originar din Anaheim, nu departe de Los Angeles.  Fiecare piesă este interpretată nu numai cu un alt instrument, dar și când se cântă în grup, cu 4 ghitare simultan, acestea sunt astfel alese încât soundul pieselor să fie individualizat. În cel mai interesant mod este abordat un folk, începând cu una sau două ghitare acustice, cu niște cutii de rezonanță enorme, care au un efect liric special. Piesa evoluează treptat în folk-rock, cu instrumente Fender, Rhytm Guitar, care adaugă lirismului ritmicitate și forță. Cele două vedete ale formației, Simmons și Johnston, au evoluat în rafinament , aducând la concert rezerve de instrumente, nordice și sudice. Simmons are o înclinație deosebită spre piesele cu accent arhaic.  Le începe, cântând folk ca un ghitarist singuratic, utilizând niște instrumente Gibson, apariții ciudate, fiind probabil unicate. Sonoritatea lor e stinsă, discretă. Trecând partea introductivă, intră în arenă Johnston, cu un Fender Stratocaster, strident, puternic. Întreaga formație creează un contrast puternic, de fapt inducând ritmicitate și energie. Cele trei unități de percuție, pianul electric și brassul fac de nerecunoscut prestația lui Simmons. Alte combinații instrumentale interesante le dau asocierile dintre pian și saxofon, pedal steel guitar și sax, violina lui McFee, suprapusă ghitarelor. Alte instrumente și efecte în posesia formației, sitar drums, trombon, clarinet, pedal, harmonica, banjo, flute, dobro, pedal steel, The Memphis Horns… Alte capodopere ale seniorilor formației, „Takin` it to the Streets”, „Listen to the Music”, „Jesus Is Just Alright”, „China Grove”, „Black Water”, „Take Me in Your Arms”, „Cow boy song Rainy Day Cros Srood Blues”, „Little Darling ( I Need You)”, „People love again”…

Pop și jazz-rock


Provenind din Victoria, zona Vancouver, David Foster este unul dintre cei mai importanți si prolifici compozitori contemporani. Inegalabil pianist de facturã clasicã, descoperã ingineria de sunet în studiourile Chicago 1, Nashville si Los Angeles. Se stabileste în California, la LA.
Notabile colaborãri cu formatia Chicago si vocalistul ei, Peter Cetera, devenit ulterior independent; lucreazã ca inginer de sunet, ceea ce îi va forma experienta de orchestrator al propriilor lucrãri, aranjate, deobicei, în jurul partiturii pianului. „Hard To Say I’m Sorry” îi va fi preluatã si prelucratã de Chicago în stilul propriu group-ului, pop-rock, dupã sosirea lui Jason Chef ca vocalist si bass. Multe compozitii Foster, lansate în variante orchestrale au fost preluate de formatii sau studiouri de film, devenind celebre. Poartã amprenta clarã a formatiunii sale clasice, unele oferã portiuni aducând a concerte de pian, poate mai ales Grieg („The Dancer”, „Our Romance”), de un nobil lirism, cu accente dramatice chiar. Pieselor în tonalitãti major-minor („I Will”, „The Best Of Me”) li se adaugã cele în care se insinueazã ceea ce as numi stilul specific american, marcat de modurile specifice jazzului East si West Coast. În acestea din urmã parcã orchestratia este mai complexã, subtilã si de un rafinament unic. Nu rezist sã-l compar pe David Foster cu longevivul sãu coleg britanic, Alan Parsons, care s-a ridicat în studiourile Abbey Road, devenind compozitorul celebrului „A.P. Project” care cuprinde variate stiluri pop, apartinând curgerii a peste trei decenii, lucrãri deosebit de melodioase; o muncã monumentalã, în studio, dar și live. O muncã pentru eternitate.

Concert în San Jose (California)

Concert în San Jose (California)

Legendarii profesionisti jazz-pop de la „Blood Sweat and Tears” („Bloody”) n-ar fi fost ceea ce au fost dacã nu venea din Toronto la N.Y. David Clayton-Thomas. Azi compozitorul si unul dintre cei mai importanti vocalisti ai lumii pop-jazz-rock s-a întors în Canada. Am  discul apãrut în 2005 la Toronto si  am aflat cã sufletul formatiei a fost un canadian, un tip bonom, bine împlinit si nu mi-am închipuit niciodatã cã asa aratã omul cu o voce atât de agresivã, antrenantã, coplesitoare. Ca redactor într-un studiou de radio în anii 80, difuzasem formatia, cu putinele piese la îndemânã, celebrele „Hi-de-ho” sau „40.000 Hedmen”. Mult mai târziu am dat peste esentialul absolut impresionant al creatiei americanilor care au spart sound-ul epocii, nu numai cu modalitatea utilizãrii brass-ului, ci cu piese iesite din comun, ca „Go Down Gamblin”, „Spinning Wheel”, „Lucretia Mac Evil”(mai ales!), compuse de genialul canadian si cântate de acesta; sã adãugãm „Lisa, Listen To Me”(compusã împreunã cu D. Halligan) sau compozitia lui L. Nyro, „And When I Die”, pe care nimeni nu ar fi putut s-o interpreteze precum canadianul  torontez.
Sunt pagini de artã absolut personalizate si unice care au intrat în istoria muzicii universale definitiv. Cu amprenta inconfundabilã a spiritului american.

De15 ani colaborez cu Diaspora


PREMIUL CANADIAN

După 30 de ani, în care am fost colaborator, apoi redactor la Radioteleviziune și la revista Orizont, activitatea mea în presa din România aproape a încetat. Ca membru al Uniunii Scriitorilor din 1968, am continuat să-mi public cărțile, ultima apărând în 2017. Datorită evenimentelor în cultura din țară după 1989, m-am retras din viața de ziarist profesionist, deschizându-mi o afacere particulară. Am observat că tânăra presă a imigranților români este mai interesată să-mi publice materialele, decât publicațiile interne, asupra cărora au năvălit diletanții vremurilor noi. Diaspora este mai atentă, mai amabilă, mai puțin stressată decât țara-mamă. Am publicat în câțiva ani foarte mult în Germania, Nord-America, Australia. Aprecierile primite de acolo au fost încununate și de premii.

„Fapte de arme”


1941
Masacrul de la Odesa a fost declanșat în seara zilei de 22 octombrie 1941, cu titlul de „pedepsire” (represalii asupra populației civile) în urma aruncării în aer a Comandamentul militar român din Odesa de căre partizani sau militari sovietici din armata regulată, explozie în care au fost omorâți 16 ofițeri români, inclusiv comandantul militar al orașului, generalul Ion Glogojanu, 46 soldați și subofițeri, mai mulți civili și 4 ofițeri germani de marină. Militarii români nu au reușit să-i prindă pe autorii atentatului și s-au răzbunat pe populația civilă locală. Au fost uciși, la întâmplare, 5 000 de localnici civili, majoritatea evrei.

În urma raportului primit, mareșalul Antonescu i-a ordonat generalului Iosif Iacobici, șeful Marelui Stat Major și comandant al Armatei a 4-a române, să ia măsuri drastice de pedepsire. În aceeași noapte, Iacobici a telegrafiat cabinetului militar al lui Antonescu că a pornit acțiunea ordonată: „Ca represalii și pentru a da un exemplu populației, s-au luat măsuri pentru a spânzura în piețele publice un număr de evrei și comuniști suspecți”. În ziua următoare, la 23 octombrie 1941, militari români au ucis alți 19 000 evrei civili, femei, bătrâni și copii, familii întregi din orașul Odesa, împușcați, spânzurați, explodați, sau arși de vii. Alți aproximativ 45 000 de evrei au fost trimiși de la Odesa în lagărul de concentrare Bogdanovka, unde au fost asasinați aproximativ două luni mai târziu.

Odessa va deveni în scurt timp un oraş al spânzuraţilor. Cifra invocată de istoricii Ottmar Traşcă şi Andrei Muraru este de 5.000 de oameni ucişi, atât în seara de 22 octombrie, cât şi a doua zi. Aproape că nu mai era copac din oraş de care să nu fie spânzurat un om.

Se folosesc ca spânzurători stâlpii pentru iluminatul public, ba se fac şi improvizaţii din bârne, legate între ele, de care atârnă corpurile inerte. Dar nu s-a redus totul aici, pentru că istoricul Ottmar Traşcă vorbeşte şi de un alt ordin venit de la Bucureşti, pe 24 octombrie 1941, prin care se cer represalii suplimentare. Aşa că sunt scoşi din ghetoul din Odessa evreii deja încarceraţi, plus alţi oameni arestaţi pe loc, în tot oraşul. Apăruseră mulţi delatori care veneau la români şi le spuneau pe cine să aresteze, pentru că aceia ar fi fost comunişti sau partizani. Oraşul fusese împânzit cu afişe care incriminau mai ales evreii, ca principali colaboratori ai sovieticilor. Cifrele din studiul lui Ottmar Traşcă indică cel puţin 22.000 de evrei care în ziua de 24 octombrie 1941 au fost scoşi din Odessa şi duşi, într-o imensă coloană, la trei kilometri depărtare, până în satul Dalnic.

Iadul pe pământ are loc la Dalnic, unde oamenii sunt înghesuiţi în nişte depozite. Se observă totuşi o neconcordanţă între ceea ce spunea zilele trecute bătrânul Mihail Zaslavski din Odessa şi istoricii români. Mihail susţine că a văzut la locul masacrului nouă depozite, pe când în documentele istorice se arată existenţa a numai patru depozite. Dar mai presus de orice rămân faptele. Iată ce ne spune istoricul Andrei Muraru – soldaţii români au introdus ţevile mitralierelor de mare calibru prin mai multe orificii din zidul depozitelor şi au deschis focul. Nu toţi oamenii din interior au murit. Apoi s-a aruncat asupra lor cu grenade. Încă mai trăiau unii. Aşa că la final s-au adus cisterne cu benzină şi depozitele au fost cuprinse de flăcări. Un depozit a fost aruncat în aer, exact în acelaşi moment în care ofiţerii şi soldaţii români şi germani, morţi în atentatul de la Comandamentul militar din Odessa, erau înmormântaţi în Odessa.

Scene cutremurătoare se petrec la Dalnic, după descrierile ulterioare ale martorilor oculari. Sunt date prezentate acum în studiul lui Ottmar Traşcă – oameni arzând în depozite care implorau să fie împuşcaţi, ca să scape de calvar. Soldaţi români care mai întâi se închinau şi apoi deschideau focul. La procesul intentat în 1945 responsabililor masacrului din Odessa a fost prezentată cifra de 25.000 de civili ucişi, ne spune istoricul Andrei Muraru. Imediat după acele crime, primarul Odessei, Gherman Pântea, pus în funcţie odată cu intrarea românilor în acest oraş, a trimis o telegramă la Bucureşti, mareşalului Antonescu, în care spune, între altele, că “noi niciodată nu ne vom putea spăla onoarea în faţa întregii lumi, după tot ce-am făcut aici”.

Calvarul evreilor din Odessa încă nu se terminase. Mulţi au fost evacuaţi din oraş, fiind duşi în satele din apropiere, unde casele fuseseră distruse de război. Cei evacuaţi dormeau pur şi simplu sub cerul liber. Asta se întâmpla în noiembrie 1941, când iarna se instalase deja pe aceste locuri. În studiul lui Ottmar Traşcă se arată că însuşi guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, face o vizită în satul Slobodca. Oficialul va permite femeilor şi copiilor să se întoarcă în Odessa, iar bărbaţii să fie duşi în închisoarea oraşului. Dar lucrurile începeau deja să se precipite pe frontul de Est, ofensiva germană era tot mai greoaie, din cauza anotimpului rece. Se considera că evreii care mai rămăseseră în Odessa ar putea pactiza cu o eventuală ofensivă a sovieticilor. Administraţia românească decide, la 28 decembrie 1941, ca toţi evreii din Odessa să fie evacuaţi. Până în februarie 1942 vor fi deportaţi 31.873 de evrei, fiind duşi în diverse lagăre de pe teritoriul Transnistriei..

Despre acelaşi subiect am vorbit şi cu un alt specialist – conferenţiarul universitar doctor Mihai Chioveanu, membru în delegaţia României la “Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research”, autor al cărţii “Feţele fascismului. Politică, ideologie şi scrisul istoric în secolul XX”. Expertul arată că la Odessa au avut loc două masacre, imediat după ce Comandamentul militar românesc a sărit în aer. Primul a avut loc pe 23 octombrie, când 19.000 de oameni au fost închişi în depozite şi au murit după ce li s-a dat foc. Depozitele erau în portul oraşului. Această informaţie se potriveşte cu declaraţia lui Mihail Zaslavski, ultimul supravieţuitor al urgiei de acum 70 de ani din Odessa, care susţine că familia lui a fost măcelărită într-un depozit, pe 23 octombrie 1941. Al doilea masacru a fost pe 24 octombrie. Atunci au fost duşi spre Dalnic 16.000 de oameni, arată profesorul Chioveanu. Acesta precizează un lucru foarte important – toate crimele s-au petrecut sub atenta supraveghere a unor comandouri speciale germane, în Odessa fiind prezenţi membri ai unei unităţi care avea numele de cod 11-B. Aceştia aveau misiunea de a-i instiga pe soldaţi să ucidă civili. În plan mai larg, Mihai Chioveanu explică faptul că, după invadarea URSS, în spatele frontului activau trupe speciale germane, cu indicativele A, B, C şi D. Numărul acestora a ajuns, până la sfârşitul războiului, la 100.000 de oameni. Misiunea lor era de-a executa pe loc toţi oficialii sovietici, ofiţerii NKVD şi bărbaţii evrei cu vârste între 16 şi 65 de ani, consideraţi a fi apţi de luptă. Trupele speciale germane incendiază sinagogi, diverse clădiri, cu tot cu oameni în ele.

Despre crimele de la Odessa şi din Transnistria s-au scris mai mult de două milioane de pagini de istorie, care pot fi găsite azi în arhiva Memorialului Holocaustului din Washington. Aceeaşi arhivă e disponibilă şi la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” din România, arată istoricul Andrei Muraru. În lagărele din Transnistria au murit între 150.000 şi 210.000 de evrei. În aceste cifre, prezentate de istoricul Ottmar Traşcă, sunt incluşi şi evreii deportaţi din Basarabia şi Bucovina de Nord. La rândul său, istoricul Ottmar Traşcă este convins că “ne place sau nu, faptele de la Odessa nu pot fi trecute sub tăcere. Rolul Armatei Române, mult timp negat, este clar, la toate eşaloanele. Există documente în acest sens. O naţiune modernă şi responsabilă îşi asumă trecutul său, cu bune si cu rele”, arată expertul.

1918

„În Transilvania anului 1867 “reconcilierea” dintre împăratul Franz Joseph şi naţiunea maghiară a deschis calea spre industrializarea şi creşterea economică, plasând teritoriul în zona civilizației occidentale..

Dar, se pare că totul n-a durat decât până în 1918, când armata română a ocupat Transilvania, urmând confiscarea averilor grofilor (despăgubirile pe care se zice că le-au primit ulterior nu au avut nici o valoare datorită inflației galopante) și persecutarea  oficialilor, preoţilor şi a altor intelectuali maghiari, totul desfăşurându-se cu violență răzbunătoare . În Cluj-Napoca, armata română  a făcut excese. Lumea civilizată a fost şocată de metodele noilor stăpâni. În doar câteva săptămâni, toate locaţiile geografice din Transilvania au fost redenumite în limba română.  Kolozsvar a fost schimbat peste noapte în Cluj, Nagyvorad în Oradea, Temesvar în Timişoara etc. De asemenea, au fost schimbate şi numele  străzilor. Primăriile, oficiile poştale, curţile de justiţie, gările etc. au fost umplute de oficiali români în care limba oficială care se vorbea era doar limba română. Peste tot erau mari semne, de genul VORBIŢI NUMAI ROMÎNEŞTE! Iar cetăţenii unguri care nu ştiau limba română erau refuzaţi, abuzaţi şi, uneori, bătuţi de către noua poliţie.”

Sursă – internet

 

Cioclopedia


Prof.dr. /poetul Crișu Dascălu, fost coleg de facultate, mi-a trimis de la Academia cu filiala în Timișoara, un mail. Eram la San Francisco, majoritatea colegilor au și uitat că mai exist. El nu și nu. Să-i trimit urgent biobibliografia proprie pentru un proiect pe care-l avea în minte.
Și a apărut, ca prin minune, costisitoarea operă, prima enciclopedie – secțiunea literatură – a acestei țări, începând cu Banatul. Este un prim pas către realizarea MARII ENCICLOPEDII ROMÂNE, care nu va fi o simplă sursă de informații, ci oglida spiritualității române. Prima cărămidă. Cu așa un teritoriu mare, cât are țara de la 1918 e mai greu cu o lucrare atotcuprinzătoare.
Crișu Dascălu de la filiala din Timișoara a ACADEMIEI ROMÂNE: „ În anul 2009 am lansat proiectul unei „Enciclopedii a Banatului”, pe care am gândit-o însă de la început ca parte a celei pan-româneşti, fiind conştient că „Marea enciclopedie română” nu este posibilă decât prin însumarea unor lucrări parţiale, care să o pregătească. Am ales să realizăm o „enciclopedie” şi nu un „dicţionar” deoarece enciclopedia îşi asumă rolul de a informa, în vreme ce dicţionarul explică și comentează. Aşadar, enciclopedia are o prioritară funcţie informativă, iar pentru ca aceasta să devină efectivă, ei trebuie să i se alăture alte două: una corectivă, de descoperire şi de înlăturare a unor erori prezente în lucrări anterioare, pentru a se evita perpetuarea lor, şi una de actualizare a informaţiilor, prin luarea în considerare a unor surse mai recente sau descoperite pe parcursul redactării articolelor.
Un alt rol al „Enciclopediei Banatului” este acela de a îmbunătăţi percepţia globală a acestei provincii, despre care încă se mai ştie prea puţin şi despre care sunt în circulaţie teorii şi opinii greu, dacă nu imposibil de acceptat. Populaţia românească a avut mereu priviliegiul de a fi participantă la o societate multietnică, în care culturile şi civilizaţiile au interferat salutar, dar în care politicul a jucat adeseori un rol nefast. Aceasta face să existe un specific neîndoielnic al Banatului, pe care lucrarea are datoria să îl releve.”
CRIȘU DASCĂLU A UNIFICAT BANATUL, în granițele sale naturale, așa cum a fost el conceput prin proclamarea Republicii Banathia în 1918 și cum a fost dorit la adunarea de la Alba Iulia.
„Enciclopedia are ca dimensiune temporală două epoci distincte: cea anterioară anului 1919, pentru care se ia în considerare întregul teritoriu al Banatului istoric, adică cel cuprins între Dunăre, Mureş şi Tisa, şi cea ulterioară acestui an, pentru care cercetarea are în vedere Banatul de Nord sau Românesc (excepţie făcând, totuşi, realităţile care îi privesc pe românii din Banatul de Sud sau Sârbesc).
Pornindu-se de la constatarea că informaţiile ce urmau să fie prelucrate şi incluse în articole sunt inegal repartizate pe diversele domenii luate în considerare – arta, biserica, cultura tradiţională, economia, geografia, istoria, literatura, localităţile, presa, ştiinţa şi învăţământul etc.), ritmul de redactare a volumelor care urmau să trateze un singur domeniu ori domenii învecinate avea să fie, inevitabil, diferit. Astfel s-a luat decizia ca, într-o primă etapă, lucrarea să fie redactată pe volume ce vor fi publicate în ordinea terminării lor, urmând ca în etapa a doua să fie publicată în întregime, prin însumarea articolelor din volumele anterioare. În principiu, articolele tratează subiecte despre personalităţi, instituţii, evenimente, locuri şi localităţi, comitetele de coordonare a volumelor având libertatea de a adăuga alte componente ale acestora, precum şi liberatea de a structura articolele.” Așadar, literaturii bănățene îi vor urma și alte volume privind alte domenii de activitate.
Enciclopedia apare sub autoritatea ştiinţifică a Institului de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române, Filiala Timişoara, şi cu sprijinul Societăţii Enciclopedice a Banatului, prin care s-au asigurat sursele de finanţare. Pe lângă cercetătorii de la institut, care sunt puţini şi specializările lor nu acoperă decât în mică măsură domeniile luate în considerare, s-a apelat la un număr considerabil de colaboratori „externi” care de cele mai multe ori s-au implicat fără altă recompensă decât una moral-sentimentală, fără ajutorul cărora lucrarea nu ar fi putut fi dusă la bun sfârşit.
Se cuvine făcută o menţiune, şi anume, faptul că până acum nu a existat un climat propice nici în Timişoara şi nici în filiale în ceea ce priveşte preocuparea pentru partea umanistă, prioritate având preocupările tehnice, ştiinţifice, cu rezultate de necontestat. Lucrurile s-au schimbat, în sensul că în filiale există tot mai mult grija pentru activitatea ştiinţifică, iar Academia intră tot mai mult în dialog cu oamenii interesaţi de evidenţierea aspectelor umaniste.
La acest proiect au lucrat mulți oameni în vârstă, care au două mari calități; știu ce urmează să scrie și au încă entuziasmul necesar pentru a porni un asemenea proiect de anvergură. Din păcate, tineretul e prea puţin interesat de astfel de întreprinderi de natură culturală.”
CRIȘU DASCĂLU: „Doresc să menţionez excelenta colaborare pe care o avem cu Institutul Cultural al Românilor din Voivodina, cu sediul în Zrenjanin, condus de Costa Roşu, care a și fost ales membru de onoare al Academiei Române. (Asta pentru cine nu știe că și Banatul Sârbesc e parte din întreg, n.n.)
Am lansat acest prim volum anticipând puţin aniversarea de 150 de ani a Academiei Române şi a 65 de ani de la înfiinţarea Filialei Timişoara. Speranța noastră este ca întregul proiect să fie finalizat în cel mult patru-cinci ani.”

LA FILIALA UNIUNII SCRIITORILOR DIN TIMIȘOARA, cu tot numărul mare de autori timișoreni prezenți în volum, la sediul nostru nu a fost lansat volumul. GOOGLE dă „missing” oricăror căutări. Ce, n-a fost destulă lansarea de la sediul Academiei? Mai ales că în oraș există două capete ale aceluiași balaur literar.  Cornel Ungureanu, Biblioteca județeană prin Paul Eugen Banciu și Dorina Zărie și-au lansat propriile DICȚIONARE ale literaturii, utilizându-și propriile criterii. Unii au făcut o selecție, convenabilă Societății Timișoara și minunatelor exigențe care i-au lovit după glorioasa revoluție din oct…decembrie. Câinii latră, Academia trece.

PRIMIREA LA ARAD a Enciclopediei are și „dânsa” două capete. Iată-l pe cel oficial:
„… tratează riguros biobibliografic, după norme academice, peste 900 de personalităţi literare din arealul bănăţean, inclusiv cel sârbesc, sau din vecinătatea nordică a Banatului istoric, până în Crişana. Sunt incluse 75 de personalităţi din zona Aradului, din care nu lipsesc Ioan Slavici, Adam Mueller Guttenbrunn, Ştefan Augustin Doinaş, dar şi scriitori de astăzi precum Vasile Dan, Florin Bănescu, Gheorghe Schwartz sau Gheorghe Mocuţa (ultimul este şi coautor, scriind despre personalităţile literare arădene de azi). Poetul Vasile Dan, preşedintele Filialei Arad a U.S.R., care a participat la evenimentul de la Timişoara, aprecia că „apariţia «Enciclopediei Banatului» este un pas mare pe care Academia Română îl face în perspectiva publicării marii Enciclopedii a României, o lucrare care întârzie nedrept de mult”.
UN ZIAR DE ȘTIRI tot din ARAD, al cărui ton ne amintește că orașul de pe Mureș, cel mereu inundat, are tramvai pe un ecartament îngust. Dacă la Timișoara trenurile pot merge și pe linia de tramvai, aici nu se poate. Nu cred că acesta este singurul motiv de invidie arăzană față de orașul frățesc, dar mai dezvoltat, economic și cultural, dar care nu are un freeway către Szeged, ca urbea lui Falcă. Tonul miștocăresc amintește de cartierele mărginașe din București.
„Nu discutăm despre vreo fițuică scoasă la o imprimantă într-un birou obscur și destinată copierii la vreun examen… nici despre vreo tipăritură cu și despre de-alde Bobinuță! E ditamai „Enciclopedia Banatului”, editată de Academia Română – Filiala Timișoara – segmentul „Literatură”… un cărțoi de să-ți spargi capul cu el de „instrument util în cercetarea prezentului” ce e el, frate! Un institut întreg („de studii banatice” cu Caps Lock) a lucrat la chestia asta de să o folosești ca greutate când ai ceva moale de îndreptat sau ca să dai după nevastă-ta cu ea…(OBICEIURI CULTURALE ARĂDENE, n.n.) când și pentru că nu-ți înțelege valoarea.
TimișIoara?!…(O GREȘEALĂ DE TIPAR, REGRETABILĂ, DESIGUR, n.n.) Fain… cred că inamicii noștri publici de vecini (VASĂZICĂ SUNTEM INAMICII ARADULUI. POATE MAI DEGRABĂ CONCURENȚI. N.n.) nu sunt foarte mândri de acest puseu de oltenizare excesivă, ce poate atrage după sine porecle grave… greu surmontabile în timp! Ni, ce impresionant arată coperta.”
IATĂ ȘI NIȘTE COMENTARII DINSPRE ANONIMII DE PE NET: „…și are 280 de kile. Lăsăm la o parte greșelile… absolut firești într-un demers care, în afară de scriitorii cuprinși întrînsul, nu interesează pe nimeni (HALAL; PROSTIA PE INTERNET E LA ÎNDEMÂNA TUTUROR, n.n.)– cum ar fi că la articolul despre arădeanul Cornel Marandiuc se află poza unui cu totul alt scriitor (pe cine poate să intereseze cum arată Cornel Marandiuc?… că nici pe el nu-i sigur că-l interesează!)… dar, bă, frate, s-o dai moartă, încă din 1990 pe Herta Müller, singura scriitoare din ținuturile astea de care chiar a auzit lumea largă, când ea a luat Premiul Nobel pentru Literatură în 2009… chiar e „de porc”…(EXPRESIE ȘTIINȚIFICĂ, n.n.) nu de Academie! Agiutoriu! Doar am mai spus că (c)academicienii (BRAVOS, NAȚIUNE! N.n.)de azi (infractorii de ieri, corupții de mâine) sunt de-alde guțăsalamhamhamparampampam! Deci am râs dar e fff GRAV! Ori a vrut cineva să-și bată joc de Banat ori niște ”fete drăguțe” cu mare nevoie de bani au cules imensul grotesc în timp ce-și ofereau serviciile?! Pt astea,literatură, gogonele sau tanga sunt totuna.Că altfel nu se explică. Sau chiar avem Academia Goe et comp la 50 km de Arad(ul ”muncitoresc”) adicătelea la TimișIoara?! Asta cu ”timișIoara” e opera un mitic. „ Numai ei vorbesc așIa! Să mai zică violeții ceva de Arad, de goldiș sau vlaicu. Cel puțin aici doar se ia/dă mită iar di(m)plomele sunt corect comple(c)tate. Mi-s mândru că nu mi-s din filiala dvs de timișIoreni.(ȘI NOI SUNTEM MÂNDRI CĂ NU EȘTI, n.n.). App, pe Herta Muller a dat-o moartă din ură și invidie unu obscur rău într-ale scrisului. Două lucruri se impun pe Jan/016: dicționarul Ardelenesc-Român (care e f ok) și țiclopedia de perle ale filialei timișIoarei, segmentul Literatură.”
„Directorul acestui Institut de studii banatice nu este un individ pe nume Crisu Dascalu, conducator de doctorate de plagiatori ? (CU DOCTORATELE SE OCUPĂ UNIVERSITĂȚILE, NU ACADEMIA, n.n.) Cartoiul e arhiplin de greseli grosolane, le vom inventaria si le vom publica pe-aici pe la noi la Bucuresti. Si sa stiti ca noi, miticii, nu prea muiem vocalele, ci doar an agramatii de la institutele Academice.” (DA, APUCAȚI-VĂ, DRAGI BUCUREȘTENI SĂ NE NUMĂRAȚI GREȘELILE, DACĂ TOT N-AȚI FOST ÎN STARE SĂ EDITAȚI ȘI VOI O ENCICLOPEDIE A ROMÂNIEI…ȘI BA DA, MUIAȚI VOCALELE, PRONUNȚAȚI ȘI „CLUJI”, „JIOI”, ”ȘAPTISPREZECE/OPTISPREZECE” etc. Eu zic că nu e cazul ca bucureștenii să ne învețe românește.

LANSARE LA REȘIȚA. Gheorghe Jurma, autor la rândul său a unui dicționar cu scriitori din Caraș, din care au fost omiși aparținătorii unor minorități naționale, de parcă numele orașului n-ar fi fost inițial RESCHITZ, a fost de părere că enciclopedia ar fi putut cuprinde nu numai prezentarea unor personalităţi literare bănăţene, ci şi domenii şi elemente specifice literaturii şi spiritualităţii bănăţene, cum ar fi literatura în grai, gasconismul bănăţean,.. Pe de altă parte, scriitorul Nicolae Sârbu a fost de părere că lucrarea este mai mult un dicţionar de personalităţi literare, decât o enciclopedie, iar scriitorul Constantin Rupa a spus că este „o falsă enciclopedie, mai degrabă un dicţionar.
Ba, e enciclopedie, le-a răspuns Crişu Dascălu celor ce nu știu exact ce trebuie să cuprindă dicționarul și care e menirea enciclopediei. „Statutul acestei lucrări este enciclopedic, aici nu pot să fiu de acord, pentru că am făcut şi în prefaţă o distincţie între enciclopedie şi dicţionar. Enciclopedia este pur informativă. Şi toate enciclopediile au acest caracter, luaţi „Enciclopedia Britanică”, „Iudaica”, „Enciclopedia Broockhas” şi toate celelalte. Toate au articolele ordonate alfabetic, de la A, la Z. Dicţionarele sunt cele care sunt pe domenii. Mă refer la lucrare în forma ei finală. De altfel, pe lângă funcţia strict informativă, lucrarea acesta, precum şi volumele care vor urma, au şi o funcţie corectivă, adică de a înlătura greşelile din alte surse de informare, care se perpetuează, din păcate, la noi, de la o lucrare la alta. Nimeni nu mai verifică dacă sunt corecte sau nu. Şi, ceea ce e sigur că este un mare handicap pentru cercetători, dar şi pentru cititori, este faptul că lucrarea nu se adresează în primul rând scriitorilor, care sunt cât de cât informaţi în legătură cu fenomenul, ci tuturor oamenilor care întâlnesc un nume undeva şi vor să ştie despre cine este vorba.”

Luminile marelui Golf


Santa Cruz, California. Corabia de pe Wharful/debarcaderul imens din orașul -stațiune

Lumini în Santa Cruz,Ca

Am ajuns în Santa Cruz

Valurile serii în Santa Cruz

Țărmul Californiei Centrale al Pacificului este imens. De pe marele Wharf din Santa Cruz se văd, seara, luminile din Monterey, chiar vizavi. Ai senzația că se află pe o insulă. Asta pentru că marele arc al golfului e adesea acoperit de ceața care invadează uscatul. Monterey, loc de peregrinaj al balenelor, având nu departe, în larg, unul din cele mai spectaculoase reliefuri subacvatice din lume, este o rezervație submersă. Aici San Andreas Fault creează canioane, în hăul oceanic, comparabile cu Grand Canion, ridică un munte, considerat a fi cel mai înalt din peisajul ascuns sub apă. În Montery San Andreas Fault System se ramifică  rezultând falia San Gregorio, apoi Monterey Fault Zone, care ajunge la Vest de Santa Cruz și San Simeon…
În portul de yachturi din Monterey s-a legănat, în barca lui, transformată în locuință, marele John STEINBECK. Nu numai că s-a plimbat cu micul său yacht, dar a dormit și a scris în cabina acestuia. Un trai modest și totodată un mod de a protesta vizavi de opulența unor aleși ai soartei. S-a născut nu departe de acest golf, în 1903, la Salinas, un oraș situat în câmpia  californiană, într-o zonă destinată agriculturii. Aici se află un binemeritat STEINBECK NATIONAL CENTER, ceea ce este mai mult decât o casă memorială, mai mult decât un muzeu. Prozatorul de origine germană a studiat la strălucita Leland Stanford University, în Palo Alto – San Francisco Bay Area.
Tot californian, dar pentru un scurt timp, din păcate, a fost idolul tinerilor, James DEAN. A studiat la Davis University Berkeley, San Francisco Bay Area… Prozatorul  Steinbeck, s-a întâlnit cu actorul James Dean în ecranizarea romanului LA EST DE EDEN, realizată în 1953, în plină perioadă Beat Generation și Hippie. Nonconformismul lui Steinbeck se potrivește perfect cu acela al genialului James Dean, lucru foarte vizibil pe ecran. Ciudat acest Steinbeck, descendent al unei familii de emigranți germani, care a fost corespondent de război și a scris în presă pagini de o rară violență împotriva germanilor, îndemnând armata americană să îi bombardeze cât mai puternic…
La doar 24 de ani James Dean avea un accident mortal de mașină, pe șoseaua 466 din California. Pelicula La Est de Eden transpune genial textul autobiografic al romancierului. Personajul care nu a fost iubit de propria familie se potrivește biografiei lui Steinbeck, dar și omului James Dean, venit din Indiana pentru a-și căuta norocul în California. Asemănarea dintre cei doi este izbitoare. Prozatorul a scris, legănat în barca lui, iar actorul a jucat biografiile amândorura. Personajul se poate numi Dean Steinbeck.
Un loc celebru în lume, acela al turismului perpetuu din golful Monterey, sub culorile  parcului de distracții din Santa Cruz. Yachturile și vaporettele cu căutătorii de balene, dansatorii pe valuri, pe scândurile lor colorate se bucură de soarele sobtropical, de valurile vînjoase și zgomotoase ale Pacificului. Ei probabil  nu știu ce hăuri înspăimântătoare se cască sub pânza vălurită a apei. Sub nemaipomenita priveliște naturală evoluează destinele umane. Talentul lui James Dean a devenit legendă. America l-a recunoscut și l-a iubit. Iar Steinbeck a primit premiul Nobel, memoria sa e prețuită așa cum se cuvine. Se pare că asemenea minuni li se întâmplă oamenilor de artă doar în Statele Unite.