Întâlniri esențiale


De la stânga la dreapta, Marcel Turcu, Crișu Dascălu, Erwin Lucian Bureriu, trei poeți la sfârșitul unei zile de documentare

Dominanta anilor de mai de mult a fost, pentru mulţi dintre noi, una a tinereţii care speră. Deschidere pe care mi-a oferit-o multiculturalitatea Timişoarei, în deplin acord cu zestrea mea genetică, venind din familia mea în care se gândea şi se vorbea în toate limbile central-europene.   Un amestec de rase absolut neobișnuit. Spre deosebire de cei ce susțineau și mai susțin puritatea rasială, existența mea este un argument care-i contrazice. Este evident că amestecul rasial nu duce la degenerarea speciei. Aveam, ca tânăr și câteva vocații artistice. Care nu s-au stins cu vârsta… O spun aproape cu un ușor regret, căci toate astea mi-au adus multă adversitate, invidie și ură din partea cunoscuților. M-au ignorat și au fost satisfăcuți când au observat că prostia lor impertinentă îi situează deasupra  timidității mele, putând astfel să mă depășească din punct de vedere material și social.

Am fost ceva mai precoce decât colegii mei, scriam încă din liceu, umblam pe la cenacluri pe când purtam încă pantaloni scurți.
Am debutat editorial în 1968. Mi s-a oferit, de atunci, şansa de a face exact lucrurile care m-au atras dintotdeauna. Două decenii în mass media și presă, redactor la Radioteleviziune, apoi secretar principal de redacție al   revistei „Orizont”, ambianţă care mi-a oferit acele întâlniri esenţiale pe care am avut grijă să nu le ratez. Exista, pentru cine dorea, un back-ground de nonconformism, adiind dinspre Occident; ambianţa timişoreană recepta creaţiile „Beat Generation” şi curentul Hippy, reunite într-un San Francisco unde aveam să păşesc, vai, abia târziu târziu, în 2009; contactam expresionismul liricii austriece (Trakl), grandioasa epică a lui Thomas Mann, muzica lui Wagner, Bruckner, Mahler, dar şi cea dodecafonică, electronică sau countercultura din jazz-rock. Erau destule cluburi, cenacluri, group-uri, lumea din jurul meu se alinia, pe cât era posibil, la arta contemporană, fără complexe; conştientă de istoria multiculturală a marelui nostru oraş (capitală a Ungariei în sec. XIV, capitala Republicii Banathia în 1918…), eram, în fond, urmaşii coloniştilor veniţi din toată Europa, ai familiilor noastre mixte, cosmopolite  I s-a reproşat adesea Timişoarei preponderenţa spiritului mercantil, posibilă moştenire imperială, care ar justifica absenţa unor personalităţi artistice marcante. Lucru absolut inexact. Tocmai mercantilismul avea nevoie și de compensația valorilor culturale.
S-a inaugurat, la „Casa Franyo” primul memorial scriitoricesc din ţară, tulburătoare evidenţă a membrilor Filialei timişorene a Uniunii Scriitorilor, începând cu 1946. „Lista” aceea, inscripţionată pe marmură neagră spune totul. Dar marmora albă a vieții mi i-a dat ca   parteneri de colocvii pe Nicolae Breban, Radu Theodoru, Ion Arieşanu şi foarte mulţi alţii. Desigur, nu noi am implementat aici tradiţiile culturale.
Nu departe de cartierul industrial Fabric, arhitecţii vienezi Hellmer şi Felner au ridicat şi în acest oraş Opera, semănând cu gemenele din Oradea sau Odessa. La pupitrul ei şi al Filarmonicii a dirijat un timp Bruno Walter. Ca pianişti au concertat aici Liszt, Johannes Brahms, Bartok Bela. În vremurile noastre, timişoreanul Ioan Holender a devenit directorul Operei din Viena. I-am intervievat pe Yehudi Menuhin, care a declarat că sala Liceului de muzică e cea mai bună din Europa; pe Mihai Brediceanu, descoperitor al politempiei şi realizator, împreună cu E. Stabler (SUA) al polimetronomului, la a cărui inaugurare m-a invitat, în capitală; pe Ion Voicu & Mădălin; pe Richard Oschanitzki ori Nicolae Boboc, a cărui personalitate a influenţat ambianţa lumii muzicale timişorene printr-un larg registru repertorial. Primise un cadou, bagheta
lui Toscanini. În domul catolic din Piaţa Unirii Boboc a imprimat, având ca invitaţi şi solişti vocali din capitală, o nemuritoare variantă a Requiemului lui Mozart, un adevărat eveniment. Am scris, la vremea aceea, despre dificila montare a operei Lohengrin de Wagner, cu aportul ambelor orchestre şi solistul-surpriză Nicolae Stan, cu prestaţia demnă de un invitat al festivalurilor din Bayreuth. Poate fi dovadă de patriotism local, dar varianta pe care am văzut-o nu de mult la Munich, în vestimentaţie de secol XXI, într-o regie modernistă, cu tente parodice mi-a plăcut mai puţin decât realizarea timişorenilor, fidelă tiparelor convenţionale. Din păcate, wagnerianismul ne-a părăsit de mult…Dar în acei ani orchestrele „decolau” spre partiturile dificile ale romanticilorşi post-romanticilor. Apăreau primele viniluri ale unei discografii timişorene. Instrumentele erau evaluate şi reparate de violonistul-lutier Cornel Şuboni, care şi-a transformat un hobby în profesiune. În aceiaşi ani în care inginerul şi compozitorul englez Parsons imprima „Beatles” ori „Pink Floyd” la studioul Abbey Road, London, la radio Timişoara se imprima „Phoenix”. Pe Nicu Covaci l-am înregistrat chiar eu, cu balade în engleză, interpretate la un double-six şi difuzate (lucru rar) la televiziune, în emisiunea lui Titi Ax. Cu aparatură depăşită, ne străduiam să facem recording din creaţiile rockerilor sau jazz-manilor timişoreni, care deveneau un fenomen unic în ţară, la vremea aceea… În aceeaşi notă, cu ocazia plecării Teatrului de amatori din Lugoj la Londra, trebuia imprimată o bandă cu orchestra care acompania piesa „Broadway Melody” de Yura Soyfer, o suită ce urma să fie folosită în play-back. Că doar nu era să plece la capitalişti şi band-ul. Am primit permisiunea să fac inginerie de sound (ca Parsons!), la marele şi vechiul mixer „Philips” al studioului. Actorii şi negativul muzical au luat premiul întâi,
aşa că m-am ales cu o călduroasă strângere de mână. Ca şi în cazul reportajelor realizate timp de 45 de zile la inundaţiile din 1970, drepturile de autor mergând, fără acordul meu, în „Contul 2000”. (Unul din interviurile mele-şoc a fost tradus în toate limbile în care emitea Radiodifuziunea: din Italia venise, cu ajutoare băneşti, însăşi fiica scriitorului Gala Galaction. Vorbea dificil în româneşte, momentul însă a fost fantastic). Unica mea expoziţie de grafică alb-negru a avut loc cam în aceiaşi ani, în holul Teatrului Maghiar-German. Ciudat este faptul că nu m-a atras pictura, acuarelă sau ulei. Ilustram cu plăcere revista la care lucram, făceam coperți pentru cărțile unor colegi. Poate că și muzica este tot în alb-negru, muzica absolută a lui Bruckner…Gradică în tuș, cu peniță făceam. Am atras atenţia, astfel, plasticienilor, care m-au invitat la expoziţia americană itinerantă de pictură, reprezentând migraţia spre „Golden State”, la Pacific.
Participa însuşi ambasadorul SUA şi ataşatul cultural. După vernisaj, la un coctail, am făcut cunoştinţă cu Sir Richard Davis-Jr şi, cum aveam reportofonul la mine, l-am intervievat despre impresiile sale timişorene. Am primit şi un imens Langspiel cu muzică rock, pentru studio. N-aş fi bănuit că fac un lucru interzis. Benzile mi-au fost confiscate, trimise prin poşta specială a securităţii la Bucureşti. Urma să fiu paşaportat înapoi, la catedră, dar am fost menţinut în presă datorită intervenţiei domnului Ion Iliescu, pe atunci nou-venit, ca secretar cu propaganda în Timiş. Aveam să primesc doar o sancţiune şi mi s-a spus că interviurile cu diplomaţii americani erau luate doar la comanda şefului statului. Surâzând, Sir Richard Davis-Jr. îmi şi mărturisi că doar la Timişoara i s-a luat un interviu.
Călătorii, pe vremea aceea, ca tot omul. Fusesem la Belgrad, Budapesta, Bratislava, Praga, la Moscova şi-n Asia Centrală, la Aşhabad, ca delegat al Uniunii Scriitorilor iar în „secondo tempo”, în Germania şi mai ales în SUA. Am asistat la concerte simfonice, operă, teatru în săli precum cea a Conservatorului moscovit, Balşoi, Teatr Ashghabat, la festivaluri internaţionale de jazz, în sala pragheză Lucerna sau în Down Town la San Jose, la un spectacol pop-rock cu formațiile Chicago și Doobie Brothers, în San Francisco Bay Area, dar şi la un festival rock-pop la Bucureşti, unde studenţii l-au supărat pe dictator, cântând în engleză.

Îmi amintesc cât de important a fost pentru o parte a scriitorimii timişorene momentul Lenau. Se constituise în Austria „Internationale Lenau-Gesellschaft”. Brusc autorităţile au fost sensibilizate de scriitori austrieci şi de cei de limbă germană din România. Au descoperit că poetul se născuse în fostul imperiu habsburgic, în Banatul timişean, la Csatad, localitatea cu nume maghiar, devenită Lenauheim. În 1969, o delegaţie austriacă, în frunte cu primarul Josef Wondrak al orăşelului Stockerau de lângă Viena, unde locuise ulterior Lenau, a sosit la Timişoara pentru câteva zile. Sigur, am fost reporterul simpozioanelor şi vizitelor delegaţiei, însă revelatoare sunt legăturile care s-au stabilit între scriitorii de limbă germană bănăţeni şi străini, dar şi între membrii Filialei noastre scriitoriceşti de diverse naţionalităţi. S-a tradus mult din Lenau, poetul a sporit conştiinţa de sine a germanilor din Timişoara şi mândria noastră, a tuturor, că participam la evenimente ce restabileau legături tradiţionale între culturi aparţinând în egală măsură Europei Centrale. Austrieci şi români am vizitat locul unde a trăit doar câteva luni poetul, devenit casă memorială, muzeu, cu un grup statuar în faţă, reprezentând Poetul şi Muza. Primirea localnicilor a fost fastuoasă, vrând să demonstreze oaspeţilor şi… succesele agricole şi culinare ale acelei zone de câmpie, ceea ce, la urma-urmei n-a fost prea rău! Liceul „Lenau”, ca şi muzeul dedicat altui bănăţean, din Sânnicolau, compozitorul Bartok Bela, i-au încântat pe austriecii care nu se aşteptau să se găsească aşa ceva la noi. Într-o discuţie cu Josef Wondrak, acesta mi-a spus: „Iată doi artişti (Lenau-Bartok) care au decis să emigreze în Statele Unite. Oare de ce?” Întrebare retorică, la care aveam să reflectez mult în Boeing-ul 747 „Lufthansa”…

Advertisements

„Războiul preventiv”


Japonezii se predau, în decorul fastuos al unei nave de război americane

Documente desecretizate
… Primii care au bombardat o capitală, în al doilea război, respectiv Berlinul, au fost britanicii. Un Henkel a scăpat din greșeală o bombă pe Londra, cu toate că ordinele lui Hitler erau stricte, să se bombardeze doar baze militare, nicidecum civile și în niciun caz Londra. A fost destul ca Winston Churchill să se înfurie și să bombardeze Berlinul. Horipilaţi, germanii au dat replica prin bombardarea severă a Londrei, mai ales a portului, în nici un caz a Parlamentului. Agitatorul Churchill îl ruga imperios pe Roosevelt: „Vă implor, domnule ptreşedinte…această lovitură ar însemna sfârşitul Imperiului Britanic”. (De fapt Anglia nu a câștigat al doilea război mondial, neatingându-și nici un target din cele pe care și le-a propus.).

Stalin spiona situaţia şeptelului de oi din Germania: nu se confecţionau cojoace pentru militarii germani, în vederea înfruntării iernii ruseşti, aşa că putea dormi liniştit, în 1941, iunie. De fapt germanii sperau să intre în Moscova în anotimpul cald, dar au fost nevoiți să intervină în Balcani, întârziindu-se planul Barbarossa. Dar Stalin însuși pregătea de agresiunea împotriva Germaniei, confecţionând aerodroame, comasând trupe în apropierea frontierei.

Volumul „Stalin” de Edvard Radzinski e ca şi un roman palpitant. Moscova se pregătea de război; traseul viitorului metrou a fost în prealabil bombardat, pentru a se constata până la ce adâncime ar putea fi distrus solul. Un „Stalin-Bunker”, se construia la Kremlin intensiv, 24 de ore pe zi. „Încheind pactul cu Hitler, Stalin i-a creat cale liberă spre noi cuceriri”, spune autorul rus. „I-a lăsat acestuia răgazul de a distruge Occidentul, răzbunându-se pe Tratatul de pace de la Versailles. Urma lovitura dată Germaniei, în urma căreia URSS ar fi invadat întreaga Europă, în vederea realizării Măreţului Vis…Hitler ştia tot ce se întâmplă, înţelegea şi cauza concentrării uriaşelor forţe militare la graniţa cu România, unde se afla inima secretă a Germaniei – petrolul”. Stalin era foarte mândru de imensa-i armată, dar aceasta abia se constituia, iar comandanţii îl minţeau. De aceea a şi executat mulţi dintre ei. În fine, soluţia rusă: „Noi înşine vom începe”. Se iau măsuri pentru „apărare”; în limbajul „profund”, acest cuvânt avea sens de „atac”. Deci: „…să nu cedăm sub nici o formă iniţiativa duşmanului în desfăşurare şi să atacăm armata germană.” Centrul de Arhivă Centrală Istorică şi Militară moscovită păstrează documentul în care se preconizează un „atac surpriză asupra Germaniei”. Este un act scris de mână, deoarece ruşii au avut grijă să le distrugă pe cele redactate mecanic, care ar fi atestat planurile de atac ale URSS împotriva Germaniei. Spionajul sovietic a decis că, în privinţa şeptelului de oi din Germania „nu se constată o creştere a preţului blănurilor”, dovadă că NU se ia în considerare o îmblănire a uniformelor, în vederea gerului rusesc. (Se sconta pe un Blitz-Krieg). Am putea trage concluzia că, în acest context germanii au fost nevoiţi să ducă un război „preventiv”, atacând primii. De fapt, prin această stratagemă a fost salvat Occidentul de pegra comunismului sovietic. Şi autorul constată că dacă populaţia din URSS nu ar fi fost tratată cu atâta brutalitate de către germani, aceasta ar fi colaborat cu noii stăpâni, căci prea era îngrozită de crimele staliniste. Apoi, „dacă” japonezii ar fi atacat URSS, milioane de oameni ar fi supravieţuit terorii staliniste. Analiştii politici se abţin de la comentarii care ar putea fi considerate revizionism, pentru că a existat şi un Holocaust. Gulagurile nu mai intră în prim-plan. Nici deportarea în Siberia.

Noile documente ne cam schimbă „variantele unanim acceptate”. Churchill, stalinistul Angliei, era la curent cu iminenţa atacului de la Pearl Harbor, dar nu i-a anunţat pe americani, pentru a-i angrena în conflict. Informaţie nouă, căci se cunoaşte şi faptul că americanii înşişi au decriptat intenţiile Japoniei, dar nu şi-au anunţat flota. Împărţirea Europei a fost făcută doar de Stalin şi Churchill, la Moscova, americanii fiind doar informaţi, la sfârşitul tratativelor. Trebuie să uităm variantele unanim acceptate, căci au fost dezvăluite documente  care au constituit un secret până în anul 1979.  După asta, istoria se va rescrie.

Muzicologia asasinează…muzica


1. În România nu am avut un Romain Rolland sau un Thomas Mann. Educația muzicală, firavă odinioară, a devenit inexistentă azi.
2. Îmi imaginez ambianța lumii artistice emigrată în Statele Unite. În Los Angeles Largest Area locuiau, aproape unul de altul Thomas Mann, Bruno Walter, Adorno, Schoenberg. În perioada în care lucra Thomas Mann la „Parsifalul” său american, „Doctor Faustus”, Adorno, devenit în roman personajul Kretzschmar, le-a ținut invitaților scriitorului o adevărată conferință despre sonata opus 111 a lui Beethoven, cu demonstrații la pian. El argumenta absența celei de a treia părți pur și simplu din cauză că în arhitectura lucrării nu mai era loc pentru ceva în plus, întrucât totul fost spus. Scriitorul a folosit atât opiniile lui Adorno despre sonată cât și cele vizând imaginarele compoziții ale personajului Adrian Leverkuehn. (Inspirându-se, desigur, și din sistemul dodecafonic al lui Schoenberg, care devenea în compozițiile lui Adrian nu ceea ce este în realitate, ci o Apocalipsă satanică…). Interesantă este constatarea muzicianului/scriitorului referitoare la sacra castitate convențională ce apare în operele de senectute, nu numai ale lui Beethoven, dar și la Wagner (eseul lui Thomas Mann „Suferințele și măreția lui Richard Wagner”). Un mod foarte serios și german de a face muzicologie cu orice prilej.
Fie-mi permis să adaug aici și observația că am simțit glacialitatea convențională care se poate observa și la ultimele lucrări ale lui Bruckner din ultima fază a vieții. De altfel, simfoniile neterminate ale lui Schubert și Bruckner, a opta, respectiv a noua, se opresc după partea a doua, dând senzația de finit, ca la sonata op.111. (Te Deum-ul adăugat la Bruckner nici nu-și mai avea rostul și se interpretează mai mult pentru a fi în ton cu lungimile celorlalte simfonii). Iată un fragment din roman, o adevărată analiză muzicologică, de un rafinament extrem a lui „Kretzschmar”:
„Neatinsă de subiectivism, personal. CONVENȚIA (s.n.) apare frecvent în operele târzii, într-o secătuire sau, s-ar putea spune, o epuizare, într-o delăsare a eului care producea un efect și mai înfiorător-majestuos decât orice cutezanță personal. În aceste construcții, între subiectiv și convențional se stabilea un raport nou, unul determinat de moarte (…) Unde măreția și moartea fac cauză comună, rezultă un obiectivism înclinat spre CONVENȚIONAL (s.n.) și acesta întrece în suveranitate subiectivismul cel mai dominator…personalitatea pură se mai întrecea pe sine, pătrunzând în mit, în supranaturalul colectiv.”
Această temă a îmbătrânirii ce se reflectă în productul artistic se regăsește și la noi, în comentarea „perioadei albe” a pictorului Grigorescu. Aspectul e de interes, efectul nefiind neapărat acela de sclerozare sau de alzheimerism, ci o foarte interesantă oboseală a creierului care poate produce forme revoluționare, neașteptate, de expresie artistică.
3.Recitesc „Domnul Croche antidiletant” al lui Debussy (Achille-Claude) ori de câte ori am chef să mă enervez. Alfred Hoffman, în prefață, îl găsea pe ranchiunosul francez „prototipul ideal al criticii muzicale…A trebuit să lupte pentru arta sa și cea franceză în general, care era silită să-și găsească calea proprie într-un vălmășag de tendințe”. Acest text, de altfel plin de cacofonii, exprimă un adevăr. Desigur, mediocritatea muzicii franceze este tradițională, de la melodiile populare la cea simfonică și de operă amestecată cu balet, ea trebuia să lupte în tranșeele războiului de poziție cu imensitatea copleșitoare a muzicii germane. Spiritualul Debussy, probabil după modelul prodigiosului autor de memorii, Berlioz, a ținut să arunce articole fumigene pe scenele și în fosele artei inamice. Popoarele care au simțul grandorii imperiale nu se pricep să piardă în niciunul dintre domeniile activității umane, principiul forței trebuind să fie și o caracteristică a artei practicate în teritoriul lor imens. Ceea ce nu se produce deloc și lasă doar senzația unui regretabil complex de inferioritate.
-Adesea contestat și la el acasă, Debussy simte nevoia unei revanșe, așa cum vor fi resimțit și armatele germane care au asediat și cucerit Parisul, mai târziu…Și cel mai semnificativ atac este acela la adresa wagnerianismului, „un fel de pastă multicoloră întinsă aproape uniform în care nu se poate deosebi sunetul unei viori de acela al unui trombon…Câteva opere fezandate ale lui Wagner, „Tannhauser”, „Siegmund” (probabil „Siegfried”, n.n.), „Lohengrin”…( …) „Sonatele lui Beethoven sunt foarte prost scrise pentru pian…” Să fi fost mai bine scrise pentru…orchestră? „Să vezi soarele ridicându-se este mai folositor decât să asculți simfonia Pstorală.” E valabil și pentru lucrările descriptivist-naturaliste ale lui Claude Debussy. „Gândiți-vă la scena de la pârâu, unde boii vin să se adape (vocea fagoturilor), fără să mai vorbim de privighetoarea mecanică și de cucul elvețian…furtuna, spaima ființelor se învăluie în faldurile unei mantii romantic, în timp ce un tunet nu prea serios își face auzit bubuitul.” Lasă, că bine le-a făcut francezul, ar zice comentatorii noștri miștocari din zona Vechiului Regat…„Beethoven nu era literar nici de doi bani.”
-Debussy consideră (eronat!) că odată cu descoperirea cuvântului în simfonia a IX-a „de la Beethoven încoace dovada inutilității simfoniei se făcuse”. Schumann și Mendelssohn sunt doar niște epigoni! Desigur, cunoștințele lui Debussy nu includ, și nu-mi explic de ce, existența lui Bruckner și Mahler. În 1914 ar fi putut afla ceva măcar despre cel mai mare simfonist al lumii, Anton Bruckner. În schimb, tradiționala prietenie franțuzească față de ruși, care va anticipa WW1 , își face loc. ”Tânăra școală rusă a reîntinerit simfonia, împrumutând idei din temele populare”. Mein Gott! Matrioșca Musorgski naște capodopere, noroc că a mai beneficiat de orchestrația deferentă a lui Maurice Ravel care umple „Tablourile dintr-o expoziție”…Interesant este și fragmentul de cronică în care este atacat publicul englez, care ascultă deobicei foarte disciplinat, cam fără să înțeleagă, dar în întunericul sălii se poate trage și câte un somn, ceea ce englezii o pot face fără grijă. Nici ei nu se ridică la înălțimea geniului francez.
Cronicile ocazionale adunate în această carte surprind evenimente pasagere. „În aceste ultime săptămâni ne-a sosit un mare transport de şefi de orchestră germani. E mai puţin grav decât o epidemie, dar produce mult mai mult zgomot…un şef de orchestră putându-se multiplica mai mult de 90 de ori. Nu-i contest pe Weingartner, Richard Strauss, Mottl sau Richter , dar n-ar trebui să se exagereze şi să se confunde Parisul cu o sală de antrenament. Şi dacă, cel puţin aceşti domni ar aduce o oarecare noutate în programul lor, lucrul ar fi totuşi interesant; dar asta nu se întâmplă câtuşi de puţin şi vom asista la obişnuitele exerciţii în legătură cu diferitele maniere de a dirija simfoniile de Beethoven; unii vor întcetini, ceilalţi vor accelera (tempourile/tempii, n.n.). De unde au căpătat aceste persoane atâtea certitudini?”
– Ne punem serios problema dirijorilor francezi și în ce măsură sunt ei ALTFEL decât cei din desantul dirijorilor germani care au agresat amabilitatea membrilor Jokey-club-ului parizian, eventual aceleași figuri stilate care au fluierat Tannhauser și au aruncat în el cu mere pentru că Wagner a refuzat să introducă balerinele preferate la premiera pariziană a operei sale. Apropos, Debussy a scris și muzică de balet!…
„Nimeni n-a auzit fluierându-se muzică de Bach, precum se aude pe boulevard „Cântecul Primăverii” din „Walkyria”…N-ar fi trebuit să cunoaștem „Tetralogia” de mai multă vreme? Ne-am fi descotorosit astfel de ea și pelerinii de la Baureuth nu ne-ar mai plictisi cu povestirile lor.”
Nici Nietzsche nu a nutrit atâta ură la despărțirea de Wagner, când, în nebunia lui a preferat „carmenismul” lui Bizet, sărmanul.
Antidilentantul domn Croche consideră, la modul patriotic, că muzica lui Massenet e de o „fermecătoare specialitate”. Ca și a lui „Berlioz AL NOSTRU” (s.n.) O fi specialitatea casei. În schimb „muzica plicticoasă ne vine de la neowagnerieni…„arta wagneriană va suferi decăderea fatală, ca licoarea fermecată ce se transformă în oțet…” Puține orașe germane, chiar și New York la Metropolitan, nu pun azi în scenă operele maestrului de la Bayreuth, în vogă mai mult ca oricând.
„Când Wagner vrea ceva de la viață, el o domină, îi pune piciorul pe grumaz și o silește să-i strige numele…Pe Liszt l-a jefuit cu conștiinciozitate…Wagner avea ceva de vraci și n-a fost pedepsit pentru asta…Doar trăinicia l-a ajutat să reziste…Wagner falsificase personajul lui Tannhauser și pentru asta n-are nici o scuză.” Încă un motiv pentru ca membrii Jokey-clubului să fluiere?…„Geniul francez (?) a naufragiat în copii proaste ale unor Wotani în cizme treisferturi și ale unor Tristani în haină de catifea…” Cine e de vină că francezii cei geniali n-au o muzică la fel de puternică? Iar „Gluck a adus pentru francezi folosul neașteptat de a fi căzut în brațele lui Wagner .” Wagnerianul Till Eulenspiegel de Richard
Strauss „seamănă cu o oră de muzică nouă la casa de nebuni”. „Aflaţi că Şahul Persiei posedă o orgă electrică care cântă de minune preludiul la Parsifal. Dacă credeţi că aceste audiţii în haremuri sunt măgulitoare pentru Wagner, vă înşelaţi! Cu toată înclinaţia lui către mister, trebuie să recunoaşteţi că acesta e totuşi cam dubios! De altfel, n-a afirmat el oare de atâtea ori că nu va fi înţeles decât în Franţa? Opera n-a şovăit să joace „Paiaţe”; deci, nu mai şovăiţi şi fabricaţi neîntârziat instrumente demne să cânte „Tetralogia.”
Zis și făcut, germanii, pentru interpretarea „Tetralogiei” chiar au conceput instrumente noi ( tubă/tuburi wagneriene).
Anca Ioana Andriescu reproduce cuvintele lui Dan Grigore, după ce acesta a interpretat Sonata op.111 de Beethoven şi Burlesca de Richard Strauss: „Mi se pare că există capodopere care pentru noi – muzicienii (să zicem) deschid perspective absolut uriaşe pentru muzica ce le urmează dar ele sunt mai puţin receptabile sau “acceptabile” de către public. Aşa mă gândesc la ultimele cvartete sau la ultimele sonate ale lui Beethoven sau chiar la modul în care a fost receptat Wagner (modul critic în care îl privea Debussy pe Wagner în rândurile sale “Domnul Croche antidiletant”… eu îmi imaginez aici un duel – comic de fapt – între un masiv şi impunător luptător înveşmântat în zale şi mânuind plin de semeţie o bardă, un buzdugan şi un…floretist iute, extrem de prezent în actul acesta al argumentaţiei!”
S-ar părea că Debussy, prin lecțiile sale nonconformiste, ar reprezenta o alternativă la muzica germană. Postwagnerianismul i-a dat pe Bruckner, Mahler și Richard Strauss, urmând expresionismul austriac cu Schoenberg, Alban Berg și Webern.
4. Acestui atac masiv francezii îi opun „impresionismul”, cu toţi scriitorii şi pictorii impresionişti şi simbolişti ai timpului. Totuşi, lui Debussy nu-i plăcea ca lucrările sale să fie încadrate în curentul impresionist. (Era singurul considerat impresionist, eventual alături de Ravel, dar el nu se voia etichetat astfel, în același ambalaj cu pictorii). Cine a fost, de fapt acest domn? Cumva trebuia să se numească această muzică a sa, eterată, fără consistență/liant, căreia i s-au găsit felurite descripții pentru a o scoate în relief. „Muzica sa este apreciată pentru componenta senzorială şi frecventele modificări de tonalitate. De altfel, lucrările lui Debussy reflectau întâmplările şi faptele din viaţa sa tumultuoasă.” Mai ceva mai tumultuous decât Till Eulenspiegel. „Arta lui Debussy îşi trage aproape întreaga sursă de inspiraţie din natură.” La fel ca Pastorala beethoveniană, atât de dur comentată? „ Această natură capătă la el o altă modalitate de tălmăcire în limbaj muzical, diferită de încercările înaintaşilor clasici sau romantici exclusiv descriptive.” Fantastic! Geniul franțuzesc, opus diletantismului agresiv al mașinii de război muzical german. Zic „cunoscătorii” că Debussy căuta „tălmăcirea în graiul sentimentului a ceea ce este nevăzut în natură”. „…Vizând să confere muzicii capacităţi de sugestie.” Ceea ce vrea orice muzician, de altfel. Pentru Debussy „singură muzica are putinţa de a evoca după plac meleagurile ireale, lumea de certitudini şi himere ce trudeşte în ascuns pentru a făuri poezia nopţilor, miile de şoapte anonime ale frunzelor mângâiate de razele lunii.” Creveții striviți ai cuvintelor bețive, vorbe la fel de lipsite de sens ca și compozițiile lui Debussy, abundă în comentariile anonimilor care, probabil, au fost după cumpărături la Paris.
Unul dintre cele mai mari semne de îndoială privind apartenenţa lui Claude Debussy la curentul impresionist este însă şi atitudinea lui faţă  de acesta, fiind cunoscut faptul cǎ el însuşi respingea epitetul de „impresionist”, acest termen aparține, după el, criticilor. Schumann ar fi reacţionat în acelaşi mod la clasarea lui în rândul compozitorilor romantici. Știu compozitorii mai bine despre propriile opere sau se abandonează celor ce pun etichete? „Impresionism = o artă a emoţiilor vagi şi evanescente care se întrepătrund şi se transformă insesizabil…”
Debussy era ataşat de cuvântul „impresii”, ca o contrapondere la estetica wagneriană (în cele două călătorii realizate la Bayreuth se vorbeşte de o perioadă de wagnerizare şi una de dewagnerizare). Impresia însemna pentru el cultivarea unei arte care exprimă latura delicată a sentimentelor şi nu exces emotiv aşa cum se întâmplǎ la Wagner. „Te rog să reţii cuvântul impresii la care ţin pentru că îmi lasă libertatea să-mi apăr emoţia de orice estetică de prisos.” Ce eroare. Nimic nu poate fi considerat de prisos. Doar un nemăsurat orgoliu consideră estetica altora de prisos, Claude-Achille instalându-se în epicentrul universului. Micul imperialist nu e aici nici Wagner, nici Bruckner, la fel de ostili senilității delicatelor sentimente suave, discontinui și fără finalitate.
Impresionismului muzical, susțin gaia-mațu comentatorii francofoni, ar coincide cu prezentarea lucrării „Preludiu la după-amiaza unui faun. Mallarmé îi solicitase lui Debussy un acompaniament muzical pentru texte de-ale lui: „Ilustraţia dumneavoastră nu prezintă nici o disonanţă în raport cu textul meu, decât, cel mult, în sensul că merge mult mai departe în nostalgie şi în lumină, cu fineţe, (iarăși „finețe, delicatețe, efeminare”, n.n.) cu nelinişte, cu bogăţie (…) Nu mă aşteptam la aşa ceva. Această muzică prelungeşte emoţia poemului meu şi creează cadrul cu mai multă pasiune decât coloritul”. Dar impresionismului poate fi legat și de Nocturne, care nu sunt doar invențiile lui Chopin.
Debussy explicǎ: „Titlul Nocturne vrea să ia aici un sens mai general şi îndeosebi mai decorativ. Nu este vorba deci despre forma obişnuită de nocturnă, ci de tot ceea ce acest cuvânt conţine ca impresii şi lumini speciale.” Nu cred că nocturnele au neapărat o formulă specială. De ce n-ar fi nocturn și marșul funebru al lui Siegfried? Nocturnele lui Debussy ar fi inspirate de pictura unui oarecare Whistler, (Tablourile lui Musorgschi or fi și ele impresionism? )„cu aspectul imuabil al cerului, cu marşul lent şi melancolic al norilor sfârşind într-o agonie de gri, uşor nuanţată cu alb”(oare cum ar fi redată muzical culoarea albă, eventual cu cornul francez?), „Fêtes” care redă mişcarea, ritmul dansant al atmosferei, cu fulgerele bruşte de lumină, (…) cu pulberile luminoase participând la un ritm total…” şi Sirènes, unde ascultăm marea şi ritmurile sale nenumărate”. O pictură parfumată cu miros de violet, cu alte cuvinte simbolism curat și literaturizare în muzică.
„ Ca şi picturile lui Monet”. Cam puțin, comparativ cu desfășurarea unei întregi mitologii, alcătuirea orchestrei moderne, inventarea unui întreg arsenal interpretativ, leitmotivul, melodia infinită etc. . Ceva mai târziu specialiștii evită să facă o încadrare a compozitorului în vreunul din curentele ivite atunci în Franţa, preferând, mai degrabă, să vorbească despre caracterul francez al muzicii lui (național și unitar? N.n.) „ Debussy vede totul cu ochii unui francez”, probabil că și aude cu urechile unui francez.
Datorită pictorilor francezi, se poate vorbi despre „culorile instrumentale” ale lui Debussy . Harold C. Schonberg, critic muzical american, afirmă despre Claude Debussy că mai bine i s-ar potrivi termenul de simbolist. (V-am spus eu!). Cu toate acestea, fără a aprofunda sau dezvolta această opinie, se înclină în faţa tradiţiei care l-a consacrat drept impresionist, înghite terminologia gata preparată în Europa, spunând că „impresionismul şi Debussy sunt definitiv legaţi unul de altul, şi pe bună dreptate. Prin analogie cu pictorii impresionişti care au dezvoltat noi teorii despre lumină şi culoare, Debussy a făcut acelaşi lucru în muzică. La fel ca şi pictorii impresionişti sau poeţii simbolişti, a încercat să surprindă o impresie sau o stare sufletească trecătoare, şi-a propus să sesizeze exact esenţa unui gând cu cât mai multă economie. Era incomparabil mai puţin interesat de forma clasică decât de sensibilitate.”
Cu alte cuvinte, o artă sincretică. Dar e o simplă speculație. Roland-Manuel, muzicolog francez şi compozitor, afirmă că muzica lui Debussy prezintă stranii afinităţi cu wagnerismul, (afirmație uluitoare, cu caracter revoluționar, n.n.) muzica renascentistă şi muzica indoneziană (interesant! Complex imperial, n.n.) prin magia timbrelor, prin misterioase iluminări sonore”. Colecție de vorbe goale, de gintă latină. De asemenea, în opinia lui, Debussy cerea muzicii sale să reproducă ceea ce îndrăgea simultan în poezia simbolistă (care îi conţine şi pe poeţii prerafaeliţi), or asta e chiar prea de tot.Evită să numească drept programatism (de ce nu? Berlioz a avut și el așa ceva, programatism, n.n.). Debussy ar fi avut un gust al său pentru… arta japoneză.
Romeo Alexandrescu constată că „epitetul clasificator de impresionist, ce-l însoţeşte cu fidelitate în aproape oricare istorie a muzicii şi care, prea generalizator şi în acelaşi timp insuficient de cuprinzător al artei debussyene, rămâne totuşi un termen în bună parte acceptabil.” Aminteşte reacţia împotriva formalismului artei academice caracteristică lui Claude Debussy. Ne propune și varianta conform căreia Monet, Manet, Degas, Renoir, Verlaine nu se încadrează exclusiv în curentele în care am obişnuit să-i categorisim. La Debussy stările pe care acesta le evocă prin muzică nu sunt niciodată maladive, îmbibate de pesimism, ci vitalizante, stenice şi solare specifice impresionismului. O.K. Stările maladive, îmbibate de pesimism le lăsăm unei muzici dotată cu simțul tragicului, cu profunzimile abisale ale naturii umane, prea puțin înclinată spre vitalismul solar inconștient și de un senilism infantil precoce. Am lăsat atât de mult spațiu unui artist superficial, miștocar și răutăcios prin cuvintele sale, dar atât de luminos în muzică, tocmai pentru a-l vedea într-o opoziție profundă cu incomparabila muzică a germanilor.
George Bălan notează că și Enescu „al nostru” a pictat impressionist Suita sătească și Impresii din copilărie. Destul de ciudat, dar nu nefiresc. La începuturi a fost și el un Wagnerian, dar „nu s-a prins”. Oricum, el nu este inclus în războiul franco-german precum Andre Gide care mărturisește că „am oroare de persoana (?) și opera lui Wagner. Din copilărie încoace, aversiunea mea pasionată n-a făcut decât să crească. Acest geniu prodigios nu te exaltă, cât te zdrobește. A permis unei mulțimi de snobi, literați și proști (vezi Thomas Mann? N.n.) să creadă că geniul se învață. Germania (generalizarea, n.n.) n-a produs poate niciodată ceva care să fie în același timp atât de mare și atât de barbar”. Proasta educație muzicală din Franța se adaugă absenței vocației/urechii la această rasă în general. Dar să compui CA REPLICĂ este jalnic. Debussy o face cu „Pelleas și Melisande” contra lui „Tristan și Isolda”. O întreagă „școală” franceză s-a afirmat prin antiwagnerianism, Cesar Franck, Ernest Chausson, Gabriel Faure, Saint Saens, Vincent d`Indy. „Vârtelnița Omialei” versus „Tetralogia”.

Mozart Requiem



Requiemul lui Mozart este punctul zero al lucrărilor din această specie muzicală. Frumusețea lui este de-a-dreptul înspăimântătoare. Până la el, Missa lui Bach nu intră în discuție. Legenda spune că un om îmbrăcat în negru a intrat la Mozart făcându-i o comandă, dar nu s-a mai prezentat niciodată după partitură. E o pură ficțiune, de altfel compozitorului i se apropia sfârșitul. Lucrarea a și rămas neterminată, ca în cazul lui Schubert sau Bruckner, însă părțile Benedictus, Sanctus etc. au fost bine scrise de elevul Suessmayer, echilibrând tragismul mozartian cu un sentiment ceva mai senin. Requiemul se poate spune că e dintr-o bucată, nu este deloc inegal. Dramatismul său este extrem, trecându-se de la disperare la revoltă. Se spune că Lacrymosa l-a impresionat și pe compozitor, care ar fi plâns în timp ce o scria. Lucrarea este de departe cea mai închegată dintre opusurile mozartiene. Un apogeu. Și mai ales, fără egal. Din acest punct, toți compozitorii esențiali s-au grăbit să încerce a pune pe muzică textul latinesc al requiemului. Fără rezultate concludente și fără succesul net al lui Mozart. Să continuăm cu Beethoven. El s-a scremut mult cu a sa imensă Missa Solemnis, fără să poată realiza, pe un spațiu mai restrâns densitatea și dramatismul lucrării lui Mozart. Ne-am fi așteptat la altceva din partea celui care a compus marșul funebru din Eroica. Aș banaliza un pic subiectul afirmând că, aflat în fața unei mese încărcată de mâncăruri, nu poți decât să ciugulești, de pe un platou o liguriță de icre, de pe altul o felie de mușchiuleț, o aripă de pui, puțină salată…Mozart oferă o „masă” completă. Din Missa beethoveniană nu rămân multe lucruri notabile. Din Deutsches Requiemul lui Brahms, absolut genială este partea „Denn alles Fleisch es ist wie Gras”. Doar atât? Da, această parte este singura care mă impresionează profund, mai ales dacă timpanele explodează, când le vine rândul, acoperind muzica prin monofonia lor de artilerie. Requiemul lui Gabriel Fauré este molcom, ca adormirea maicii domnului, cu un melodism confortabil, mediocru, ca orice muzică franțuzească. Războinicul Berlioz s-a ambiționat și el să monteze, cu orchestra modernă imensă, și grămada de suflători care l-a consacrat în Drumul spre eșafod din Fantastica, unde melodia centrală, spectaculoasă se repetă de mai multe ori, atestând cabotinismul, un Requiem panoramic. Din care nu se reține mai nimic. Grand Messe des morts trebuie cântat cu cât mai multe instrumente și un cor de peste două sute de suflete. Nu se putea să nu concureze, după atâtea opere, cu un Messa da Requiem, Verdi. Pe nedrept alăturat lui Mozart. Sechelele scriitorului de operă a făcut ca vocile solistelor cu bel-canto-ul lor să aibă partituri lungi, precum Brunhilde a lui Wagner despre care critica neagră la suflet spunea că rage ca o vită înjunghiată. Cele patru timbre esențiale ocupă un spațiu prea mare, vocalismul italian lucrează deplin în detrimentul instrumentalismului occidental. Mai lipsește un șlagăr precum „Să bem…” stil Traviata pentru ca opera să-și dea duhul definitiv. Pătrunzând în secolul fără valori, ajunge, și la Britten, cu al său War Requiem, politizat de bombardarea germanilor a catedralei din Londra. Soundul este dur, te pune pe fugă. Prefer Variațiunile pe o temă de Purcell. (De fapt mai mult melodismul temei preclasice). Alți laureați ai insuccesului, Cherubini, Saint-Saens (Sans Sens), Suppe (ambițioși francezii), Marțian Negrea (negrul fiind culoarea doliului) etc.

Unde-i auru`?


Mulți naivi mai vorbesc de un tezaur inexistent, care ar fi putut aduce un spor nefericitului nostru de buget.
Am primit, prin bunăvoinţa unor personalităţi ale culturii ieşene câteva pagini traduse din presa rusă şi tipărite într-o revistă din Iaşi. Referitoare la tezaurul românesc care a fost plecat în refugiu la Moscova, în primul război mondial. Sigur, Tezaurul Regatului român urma, în urma pierderii identităţii României, să fie pus „în siguranţă” la aliaţii ruşi. Vladilen Vinogradov şi Aleksandr Cerneak publică în revistele moscovite „Forum”, respectiv „Mejdunarodnii jurnal” articolele „Cui să îi restituim datoriile” şi „Aurul”. Ziariştii ruşi ne spun că România a intrat în război după negocieri „îndelungi şi dificile, rezervându-şi condiţii extrem de avantajoase…” Înfrângerea armatei române a reprezentat o neplăcută surpriză pentru Rusia, „întrucât ea a trebuit să acopere ruptura frontului”. În 1917- revoluţia bolşevică. Totuşi, „Tratatul de alianţă dintre Rusia şi România n-a fost denunţat, de aceea nu-şi găsesc justificarea acţiunile comenduirii române, care, din dispoziţia guvernului a purces la dezarmarea părţii ruse. A fost întreruptă aprovizionarea cu alimente a militarilor ruşi…Când soldaţii ruşi refuzau să predea armele, românii foloseau forţa, arestau pe considerente politice…deşi în rândul armatei cei cu vederi de stânga erau puţini. Curând s-a văzut clar că agresiunea (!) împotriva armatei aliate era preludiul necesar invadării Basarabiei…Din momentul dezmembrării frontului rusesc din România guvernul acestei ţări a pus mâna pe o uriaşă avuţie de război ce deservea armata rusă. După ocuparea tâlhărească a Basarabiei, guvernul României a procedat aşişderea şi cu depozitele de alimente din regiune…Au rămas pe teritoriul României şi Basarabiei, abandonate de armata rusă, depozite militare cu rezerve considerabile de arme, echipament, muniţie, alimente”. Ruşii au reţinut Tezaurul ca garanţie a restituirii acestora. Căci foştii aliaţi nu aveau reţineri, „confiscau prin forţă, recurgând la ameninţări…Au fost luate 200 de vapoare, remorchere şi barje de pe Dunăre, au căzut în mâinile românilor 500 de vapoare cu abur şi peste 7000 de vagoane, au dispărut economiile militarilor, păstrate în casele de economii de campanie…În memoriul comisiei de stabilire a pretenţiilor RSFSR faţă de România, întocmit în aprilie 1922…Rusia şi Ukraina urmau să primească un miliard de lei-aur…” Cât despre aurul românesc, se spune că el a fost transportat împreună cu cel rusesc la Samara şi a căzut în mâinile legionarilor cehi, sau ale celor ale soldaţilor lui Kolceak. Ori s-a pierdut, ori a fost furat, în Urali, Siberia sau Extremul Orient…România ar datora, aşadar, o sumă de două ori mai mare decât valoarea Tezaurului…Desigur, România Veche, deoarece nu văd pentru ce Ardealul şi Banatul ar trebui să umple mereu golurile din buget, de parcă ar fi implicate în această afacere. Primul război mondial a răvăşit totul. Nu prin moşteniri se va reface economia ţării, ci prin noi înşine. Dar noi nu vrem asta. Nu știm ce vrem.

Ciorile lui Hitchkock.


O zburătoare frumoasă

Presa   anunţa o absolut „ingenioasă” acţiune în forţă a vânătorilor sportivi împotriva imensului stol de ciori care poposeşte, la oră fixă, în arborii marelui parc. Bietele zburătoare n-au nici o vină că nu ştiu să folosească toaletele ecologice. Dar porumbeii parcă ştiu? E posibil ca stolurile de porumbei să depăşească numeric pe acela de ciori. Monumentele istorice ale oraşului trebuie curăţate periodic din cauza frecventării lor de către porumbei. Acum măcar există acele dispozitive electronice care le alungă. Dar cu ani în urmă ele nu existau. Bietele ciori preferă copacii, spre deosebire de colegii de zbor, hulubii, care frecventează în fel şi chip aceste muzee în aer liber, fără ca vânătorii să aibă iniţiative în ceea ce-i priveşte. Deci, discriminare…
O sută de vănăCIORI trebuiau să se prezinte în parc. Sesizând, probabil, ridicolul situaţiei, n-au venit decât câţiva. Ziarişti eram mai mulţi. Curgeau primele interviuri: „…Strategia noastră este aceea de a speria colonia şi de a o determina să nu mai terorizeze oraşul şi să plece în afara lui. Trebuie să le şocăm pe ciori…” Cum poate fi şocat un instinct multisecular, asta nu prea ştiau purtătorii de arme.   După o oră de aşteptare, iată şi stolul; parcă în expectativă, prudent, se opreşte pe antenele de televiziune ale clădirilor nu prea îndepărtate de parc. Antenele se clatină, totul este negru de atâtea ciori, croncănitul lor acoperind alte zgomote urbane. La oră fixă păsările şi-au luat zborul spre parc, spre…casă. Se filma în delir, blitzurile fulgerau. Bubuiturile sinistre ale armelor făceau victime în aer. Se prăvăleau peste noi zburătoarele. Apoi, ca într-un film de groază, urmă AGRESIUNEA; zburătoarele se aruncară în jos, asupra noastră, croncănind, cu ciocuri precum cuţitele. Ne-am pus braţele pe ochi, unii se aruncară la pământ. Era ca în filmul PĂSĂRILE lui Hitchkock. ”Terminaţi!”, se auziră ţipete adresate vânătorilor. Şi ne-am „cărat” de acolo, fiecare pe cont propriu, cu televiziuni cu tot. Oraşul era întors pe dos din cauza împuşcăturilor, crezând că s-a întors revoluţia…
De atunci ne-au devenit simpatice şi aceste brave şi zvelte zburătoare; vârstnicii, care dau pâine porumbeilor deobicei, au decis să vină şi în parcul central, împărţind din sărăcia lor şi ciorilor, acestor fiinţe care, probabil, din dragoste pentru oameni, vor să fie cât mai aproape de aceştia, chiar în centrele circulate agresiv de maşini. Sunt convins că niciodată domnii cu arme nu vor mai atenta la vieţile bietelor fiinţe care, în necunoştinţă de cauză, continuă să ne iubească, să ne considere protectori…

TRACOMANIA


SCRIEREA CU PICIOARELE

Într-o revistă de istorie apărea, cu ani în urmă  un material fabulos: „Jocografia ca formă arhaică de scris, cu picioarele ritmice sau poliritmice în bătătură după datina străbună”. O idee interesantă despre formule de comunicare străvechi.  Preocuparea poetului popular pentru scriere este tot ce poate fi mai nobil: recunoaşterea culturii, ceea ce azi nu mai există, se pare, lozinca fiind „jos cu scriitorii!”… Hora „…este jucată (joc/ată, n.n.) şi scrisă în cerc închis ca o sferă care se roteşte ca sfera pământului (care se roteşte, n.n.) în jurul soarelui, înspre dreapta(!), începând cu piciorul drept, că au fost virtuoşi, şi viteji…” Mulţi ostaşi (strămoşeşti, desigur), cu comandantul lor Arthur( Ar- thur), stabilindu-se în Irlanda şi Scoţia. Irlandezii „zic la la joc GIOC, iar la jucător JOKEU şi joacă în bătătură, după dacina străbună la măsuratul oilor” în ritm „axsax”, daco-trac în cimpoane (cimpoaie), imnul regal al Angliei (mai bine-zis, al Scotziei, n.n.), care este „de origine daco-geto-tracic” şi poartă gaci în carouri, ca la dacii liberi din Maramureş…cavalerii (căluşarii)…din analiza paşilor de joc scrişi pe gurguiul sau „gurzaiul” opincilor dace care au vârful în sus, ca un ciont de pajură împărătească „care acţionează pe sol, gaia, geea sau glia care este muma pământului…Zamolxe(s) care a introdus în cultul lui sincretismul monoteist, monahia, monarhia, monogamia,
morala…” şi multe altele. „…trigonometrul de lemn pe care m-am suit pe scară până în vârful lui, iar cu luneta telescopică de campanie am văzut Bucureştiul, Sofia, Vidinul, Vîrşeţul cu cula lui, Belgradul şi Viena.”  Alte jiocuri: „Decebal per Scorilo, care au şi ei axioane la brâul lui Scorilo şi Decebal jucate şi scrise (?) în hexametrii dactilici pe lungi şi scurte, pe genunchi şi rupce în ritm aksak, şchiopătând dacopelasgotrac similar cu sirtakis sau Zorba grecul, care , de fapt , este Zorba pelasgul ca şi Receniţa bulgărească care este o geampara din vechiul regat…Ceardaş şi Friş Ceardaş este de ardeleneşte, bihorăneşte, bănăţeneşte ca şi haidukii, cehi şi slovaci cuBaltagul care îs similari cu căluşarii-lotri ai românilor dinTransilvania…Colomeica Uncraineană este ţărăneasca din Transilvania noastră. Toate aceste denumiri sunt luate din limba română ca limbă de sinteză din care s-au format limbile aventurilor barbare conlocuitoare, care sunt artificiale ca şi portul stilizat la maxim denaturat şi simplificat”.

Acesta nu e pamflet, ci se vrea o interpretare a primelor scrieri strămoșești. Deci, un material de analiză profesională a fenomenului traco-dac.

“Capitalismul” boschetar


 

Capitalism adevărat a existat prima dată în Banatul imperial. Literalmente a fost colonizat și populat un teritoriu cu virtuţi potenţiale, care cereau muncă, inteligenţă. S-a venit cu proiecte ferme, cu modelul olandez de sistematizare a cursurilor râurilor. Cu experimente agricole care au generat ştiinţă şi supraproducţie. Capitalismul bănăţean a luat sfârşit după terminarea primului război. Cu toate că s-a folosit de realizările capitaliste din Vestul ţării, România, încercând să iasă din medievalism, şi-a instalat în teritoriile dobândite aceeaşi administraţie coruptă şi fanariotă pe care o cunoaştem bine. Între cele două războaie a mai fost şi criza mondială, aşa că nici nu mai putea fi vorba de o viaţă plină de satisfacţii capitaliste: împărţirea măruntă a pământului, conform principiilor ferdinandiste a răsplătirii soldaţilor valahi, unele mici făbricuţe, toate astea n-au dus la nimic stabil, necum la instalarea unei tradiţii, care să poată constitui azi un fundament al dezvoltării capitaliste. Dacă în spaţiul fostelor Puteri Centrale se insinua social-democraţia (vezi şi în Banat, Republica lui Roth), Germania, Ungaria şi Austria au terminat repede cu aventura roşie, reluând capitalismul pe aripa dreaptă. URSS comasa evul mediu cu socialismul, România cea Mare comasa evul mediu cu un capitalism primitiv, pe care-l impunea şi Transilvaniei şi Banatului. Nici socialismul, ce ni s-a diktat după al doilea război, n-a fost la noi unul reuşit, nici măcar ca în ţările estice, care aveau o tradiţie social-democrată activă, axată pe cultul echităţii, civilitate şi progres. Dintr-un punct de vedere putem fi liniştiţi: spaţiul acesta pe care-l “blocăm” pe continent nu va mai fi revendicat niciodată de nimeni. Vom fi izolaţi, ni se vor impune frontiere stricte, virtuale, desigur, cum în altă parte nu există.

Ghettoizarea e liber-consimţită, asumată. Nu mai avem nici măcar energia de a protesta împotriva condiţiei de boschetar al Europei. Probabil un guvern roșu  va introduce iarăși cartelele și va mai înființa niște cantine ale săracilor, social-democrate.

Balconul Operei


Actuala fațadă, susținută de revoluționari

Fațada inițială

Unii „timişoreni” doresc ştergerea memoriei arhitectonice din vechiul centru istoric!
Periodic revine în dezbateri felurite problema modificării faţadei Operei în spiritul originalului, semnat de vienezii Helmer şi Fellner. Aceiaşi arhitecţi au ridicat un asemenea edificii şi la Oradea, Szeged rămase nemodificate de vremuri, dar şi în Odessa şi Cernowitz, peste care au trecut revoluţia leninistă şi două războaie, dar sovieticii au cârpit găuri de bombe şi obuze refăcând edificiile în stilul german, „duşman”.

Niciunde în lume n-a răsărit un asemenea monstru de amestec arhitectonic ca Opera timişoreană. Nu zic că, dacă ar fi să refacem centrul jugendstil al oraşului, ar mai trebui nişte demolări absolut neplăcute; nu se mai poate face nimic pentru cele două blocuri socialiste şi catedrala stil Hârlău  care s-ar potrivi în alte contexte, ca şi vechea politehnică sau primăria chiar. Bucuroasă, exultantă, România Mare şi-a implantat clădirile-ripostă la stilurile occidentale deja prezente în oraşul nostru nebalcanic.
În sfârşit, imediat după revoluţia din 1989 s-a pus şi problema refacerii faţadei de Mogoşoaie trântită de Duiliu Marcu, cel care a fost influențat de arhitectul lui Mussolini, peste clădirea wilhelmină. Nu s-au găsit bani, însă iată că acum unii fac infarct dacă va urma demolarea balconului. De parcă ar fi numai problema balconului.

Nu este cazul să minimalizăm rolul pe care acest balcon kitsch l-a avut în prezervarea libertăţii  în acele zile ale eliberării de sub comunism. De acolo cuvântau către popor diveriți revoluționari în 1989. Dar, scuzaţi-mă, domnilor, dacă s-a ivit prilejul să facem acum o restauraţie inteligentă, nu trebuie să scăpăm prilejul. Au existat şi alte momente importante în viaţa urbei noastre, rămase fără balcoane comemorativ-aniversare, precum revoluţia din 1848; de la asedierea cetăţii Temesvar de către revoluţionarii maghiari au rămas doar nişte proiectile înfipte în ziduri și care stau bine acolo, la vedere; de la intrarea armatei române în oraş, în 1919, n-a rămas nici o mărturie, măcar o placă de marmură. Sigur, balconul trebuie păstrat, dar eventual în curtea Muzeului Banatului, iar pe faţada Operei trebuie implantată o placă. Puneţi acolo, dacă doriţi, şi numele “balconiştilor” care au făcut ravagii post-revoluţionare printre oamenii din conducerile unor mari întreprinderi dar și din cultură. Acum, când poate că guvernul social-democrat ar accepta, dacă i s-ar propune, un act de dreptate arhitectonică, nici un fel de opozanți nu pot avea o justificare, decât sub forma unei îndărătnicii inexplicabile. Un fronton istoric austriac ar putea fi refăcut cu bani europeni, dacă ar dori românii. Dar ei nu vor. Vă spun ceva: faţada vieneză este mai europeană decât asta din prezent, cu arcadele-i orientale. De ce nu-şi dau seama de acest lucru cei ce susţin: „…dacă desfiinţezi acest simbol, ai desfiinţat orice ţine de ultimii 29 de ani de libertate”(…) „nici un timişorean nu poate fi de acord cu dărâmarea balconului…” Facem un referendum? „Balconul va rămâne!” Ba nu va rămâne; după dispariţia noastră, peste o sută de ani, clădirea va fi refăcută. „Simbolul democraţiei din România nu poate să dispară, dincolo de orice canon de stil sau hotărâre a autorităţilor…”

Democraţia are nevoie de ceva mai mult decât de simboluri. Apoi un CANON DE STIL este un motiv serios,  sunt convins că domnii arhitecți de azi ai municipiului sunt cei mai în măsură să îl susţină. Şi dacă ar veni o hotărâre din capitală, păi să zicem, na, în fine, vine şi ceva bun de colo de sus. Că de Duiliu Marcu, săracu, ce să mai spun. Zău, nu mai inventaţi probleme, că avem destule. Aș fi bucuros dacă o propunere pe care timişorenii au făcut-o în 1990, dar de care nu vă mai amintiţi, ar fi preluată acum de capitală, cu preţuirea valorilor vieneze, Helmer şi Fellner. De ce zâmbiți? Noul ministru al culturii, doamna prim-ministru europeizană, scuze, europeizată până-n măduva oaselor, n-ar fi de acord cu așa ceva, dacă ar veni propunerea „din teritoriu”? Să nu rămână clădirea asta cu lipitura de pe fațadă, în contrast cu aripile laterale, singura nerefăcută din palmaresul de patruzeci de clădiri pentru teatru pe care îl au cei doi vienezi. Hai, că deja vorbesc degeaba…Salut!

Primul bust al lui Grozescu


În comuna asta bănățeană cu locatari olteni, cu ceva ani în urmă, comlăuşenii, dimpreună cu culturnicii judeţeni socialişti, deciseseră înfiinţarea unei societăţi culturale. Nu se putea fără dezvelirea unui bust al poetului local Iulian Grozescu. Dar cum aşa ceva nu s-a fost sculptat în ţară sau peste hotare, localnici isteţi găsiră prin hrubele conacului fostului grof macedo-maghiar Nako bustul de bronz al unui grof ungur, mustăcios şi cu favoriți. „Băi, ăsta e leit-poleit Iulian al nostru; îi dăm jos favoriţii cu dalta, îl mai văpsim cu vax dă sobe şi poate să vină tovul prim-secretar”.

N-a venit prim-secretarul, ci șeful de la cultură, cu un ciopor de ziariști și scriitori dupe el. În sunet de fanfară fură primiţi culturnicii timişoreni. Era iarnă, dar un detașament de pionieri stătea înșiral în spatele bustului, îmbrăcați numai în cămăși albe, dar vizibil îmbrăcați bine dedesubt cu cojocele. Primarul făcu inaugurarea, cearşeaful fu zmucit, soclul provizoriu, de lemn, se clătină, dar Grozescu-Grofescu nu se prăbuşi.

Peste ani şi ani falsul bust de poet avea să fie înlocuit cu o sculptură de-a profesionistului Victor Gaga. Ar fi interesant de ştiut ce s-a întâmplat cu „originalul”, cu bustul grofului, care, probabil, e mai onest şi mai valoros decât poetul, considerat şi criminal. Dar crime au săvârşit şi strămoşii lui Grozescu, care au îngrozit populaţia sârbă din localitate, pe care au alungat-o din sat ca să le ia locul, sub ochii îngăduitori ai imperatorului austriac…Tot aici, la Comloșul Mare fuseseră colonizați de către habsburgi „vinituri” din Alsacia și Lorena, dar azi numai crucile lor poartă nume nemțești și franțuzești. Au rămas nepoții lui Ciocănel, șeful tribului de olteni, sârbii mutându-se ceva mai la Nord…