„Războiul preventiv”


Japonezii se predau, în decorul fastuos al unei nave de război americane

Documente desecretizate
… Primii care au bombardat o capitală, în al doilea război, respectiv Berlinul, au fost britanicii. Un Henkel a scăpat din greșeală o bombă pe Londra, cu toate că ordinele lui Hitler erau stricte, să se bombardeze doar baze militare, nicidecum civile și în niciun caz Londra. A fost destul ca Winston Churchill să se înfurie și să bombardeze Berlinul. Horipilaţi, germanii au dat replica prin bombardarea severă a Londrei, mai ales a portului, în nici un caz a Parlamentului. Agitatorul Churchill îl ruga imperios pe Roosevelt: „Vă implor, domnule ptreşedinte…această lovitură ar însemna sfârşitul Imperiului Britanic”. (De fapt Anglia nu a câștigat al doilea război mondial, neatingându-și nici un target din cele pe care și le-a propus.).

Stalin spiona situaţia şeptelului de oi din Germania: nu se confecţionau cojoace pentru militarii germani, în vederea înfruntării iernii ruseşti, aşa că putea dormi liniştit, în 1941, iunie. De fapt germanii sperau să intre în Moscova în anotimpul cald, dar au fost nevoiți să intervină în Balcani, întârziindu-se planul Barbarossa. Dar Stalin însuși pregătea de agresiunea împotriva Germaniei, confecţionând aerodroame, comasând trupe în apropierea frontierei.

Volumul „Stalin” de Edvard Radzinski e ca şi un roman palpitant. Moscova se pregătea de război; traseul viitorului metrou a fost în prealabil bombardat, pentru a se constata până la ce adâncime ar putea fi distrus solul. Un „Stalin-Bunker”, se construia la Kremlin intensiv, 24 de ore pe zi. „Încheind pactul cu Hitler, Stalin i-a creat cale liberă spre noi cuceriri”, spune autorul rus. „I-a lăsat acestuia răgazul de a distruge Occidentul, răzbunându-se pe Tratatul de pace de la Versailles. Urma lovitura dată Germaniei, în urma căreia URSS ar fi invadat întreaga Europă, în vederea realizării Măreţului Vis…Hitler ştia tot ce se întâmplă, înţelegea şi cauza concentrării uriaşelor forţe militare la graniţa cu România, unde se afla inima secretă a Germaniei – petrolul”. Stalin era foarte mândru de imensa-i armată, dar aceasta abia se constituia, iar comandanţii îl minţeau. De aceea a şi executat mulţi dintre ei. În fine, soluţia rusă: „Noi înşine vom începe”. Se iau măsuri pentru „apărare”; în limbajul „profund”, acest cuvânt avea sens de „atac”. Deci: „…să nu cedăm sub nici o formă iniţiativa duşmanului în desfăşurare şi să atacăm armata germană.” Centrul de Arhivă Centrală Istorică şi Militară moscovită păstrează documentul în care se preconizează un „atac surpriză asupra Germaniei”. Este un act scris de mână, deoarece ruşii au avut grijă să le distrugă pe cele redactate mecanic, care ar fi atestat planurile de atac ale URSS împotriva Germaniei. Spionajul sovietic a decis că, în privinţa şeptelului de oi din Germania „nu se constată o creştere a preţului blănurilor”, dovadă că NU se ia în considerare o îmblănire a uniformelor, în vederea gerului rusesc. (Se sconta pe un Blitz-Krieg). Am putea trage concluzia că, în acest context germanii au fost nevoiţi să ducă un război „preventiv”, atacând primii. De fapt, prin această stratagemă a fost salvat Occidentul de pegra comunismului sovietic. Şi autorul constată că dacă populaţia din URSS nu ar fi fost tratată cu atâta brutalitate de către germani, aceasta ar fi colaborat cu noii stăpâni, căci prea era îngrozită de crimele staliniste. Apoi, „dacă” japonezii ar fi atacat URSS, milioane de oameni ar fi supravieţuit terorii staliniste. Analiştii politici se abţin de la comentarii care ar putea fi considerate revizionism, pentru că a existat şi un Holocaust. Gulagurile nu mai intră în prim-plan. Nici deportarea în Siberia.

Noile documente ne cam schimbă „variantele unanim acceptate”. Churchill, stalinistul Angliei, era la curent cu iminenţa atacului de la Pearl Harbor, dar nu i-a anunţat pe americani, pentru a-i angrena în conflict. Informaţie nouă, căci se cunoaşte şi faptul că americanii înşişi au decriptat intenţiile Japoniei, dar nu şi-au anunţat flota. Împărţirea Europei a fost făcută doar de Stalin şi Churchill, la Moscova, americanii fiind doar informaţi, la sfârşitul tratativelor. Trebuie să uităm variantele unanim acceptate, căci au fost dezvăluite documente  care au constituit un secret până în anul 1979.  După asta, istoria se va rescrie.

Muzicologia asasinează…muzica


1. În România nu am avut un Romain Rolland sau un Thomas Mann. Educația muzicală, firavă odinioară, a devenit inexistentă azi.
2. Îmi imaginez ambianța lumii artistice emigrată în Statele Unite. În Los Angeles Largest Area locuiau, aproape unul de altul Thomas Mann, Bruno Walter, Adorno, Schoenberg. În perioada în care lucra Thomas Mann la „Parsifalul” său american, „Doctor Faustus”, Adorno, devenit în roman personajul Kretzschmar, le-a ținut invitaților scriitorului o adevărată conferință despre sonata opus 111 a lui Beethoven, cu demonstrații la pian. El argumenta absența celei de a treia părți pur și simplu din cauză că în arhitectura lucrării nu mai era loc pentru ceva în plus, întrucât totul fost spus. Scriitorul a folosit atât opiniile lui Adorno despre sonată cât și cele vizând imaginarele compoziții ale personajului Adrian Leverkuehn. (Inspirându-se, desigur, și din sistemul dodecafonic al lui Schoenberg, care devenea în compozițiile lui Adrian nu ceea ce este în realitate, ci o Apocalipsă satanică…). Interesantă este constatarea muzicianului/scriitorului referitoare la sacra castitate convențională ce apare în operele de senectute, nu numai ale lui Beethoven, dar și la Wagner (eseul lui Thomas Mann „Suferințele și măreția lui Richard Wagner”). Un mod foarte serios și german de a face muzicologie cu orice prilej.
Fie-mi permis să adaug aici și observația că am simțit glacialitatea convențională care se poate observa și la ultimele lucrări ale lui Bruckner din ultima fază a vieții. De altfel, simfoniile neterminate ale lui Schubert și Bruckner, a opta, respectiv a noua, se opresc după partea a doua, dând senzația de finit, ca la sonata op.111. (Te Deum-ul adăugat la Bruckner nici nu-și mai avea rostul și se interpretează mai mult pentru a fi în ton cu lungimile celorlalte simfonii). Iată un fragment din roman, o adevărată analiză muzicologică, de un rafinament extrem a lui „Kretzschmar”:
„Neatinsă de subiectivism, personal. CONVENȚIA (s.n.) apare frecvent în operele târzii, într-o secătuire sau, s-ar putea spune, o epuizare, într-o delăsare a eului care producea un efect și mai înfiorător-majestuos decât orice cutezanță personal. În aceste construcții, între subiectiv și convențional se stabilea un raport nou, unul determinat de moarte (…) Unde măreția și moartea fac cauză comună, rezultă un obiectivism înclinat spre CONVENȚIONAL (s.n.) și acesta întrece în suveranitate subiectivismul cel mai dominator…personalitatea pură se mai întrecea pe sine, pătrunzând în mit, în supranaturalul colectiv.”
Această temă a îmbătrânirii ce se reflectă în productul artistic se regăsește și la noi, în comentarea „perioadei albe” a pictorului Grigorescu. Aspectul e de interes, efectul nefiind neapărat acela de sclerozare sau de alzheimerism, ci o foarte interesantă oboseală a creierului care poate produce forme revoluționare, neașteptate, de expresie artistică.
3.Recitesc „Domnul Croche antidiletant” al lui Debussy (Achille-Claude) ori de câte ori am chef să mă enervez. Alfred Hoffman, în prefață, îl găsea pe ranchiunosul francez „prototipul ideal al criticii muzicale…A trebuit să lupte pentru arta sa și cea franceză în general, care era silită să-și găsească calea proprie într-un vălmășag de tendințe”. Acest text, de altfel plin de cacofonii, exprimă un adevăr. Desigur, mediocritatea muzicii franceze este tradițională, de la melodiile populare la cea simfonică și de operă amestecată cu balet, ea trebuia să lupte în tranșeele războiului de poziție cu imensitatea copleșitoare a muzicii germane. Spiritualul Debussy, probabil după modelul prodigiosului autor de memorii, Berlioz, a ținut să arunce articole fumigene pe scenele și în fosele artei inamice. Popoarele care au simțul grandorii imperiale nu se pricep să piardă în niciunul dintre domeniile activității umane, principiul forței trebuind să fie și o caracteristică a artei practicate în teritoriul lor imens. Ceea ce nu se produce deloc și lasă doar senzația unui regretabil complex de inferioritate.
-Adesea contestat și la el acasă, Debussy simte nevoia unei revanșe, așa cum vor fi resimțit și armatele germane care au asediat și cucerit Parisul, mai târziu…Și cel mai semnificativ atac este acela la adresa wagnerianismului, „un fel de pastă multicoloră întinsă aproape uniform în care nu se poate deosebi sunetul unei viori de acela al unui trombon…Câteva opere fezandate ale lui Wagner, „Tannhauser”, „Siegmund” (probabil „Siegfried”, n.n.), „Lohengrin”…( …) „Sonatele lui Beethoven sunt foarte prost scrise pentru pian…” Să fi fost mai bine scrise pentru…orchestră? „Să vezi soarele ridicându-se este mai folositor decât să asculți simfonia Pstorală.” E valabil și pentru lucrările descriptivist-naturaliste ale lui Claude Debussy. „Gândiți-vă la scena de la pârâu, unde boii vin să se adape (vocea fagoturilor), fără să mai vorbim de privighetoarea mecanică și de cucul elvețian…furtuna, spaima ființelor se învăluie în faldurile unei mantii romantic, în timp ce un tunet nu prea serios își face auzit bubuitul.” Lasă, că bine le-a făcut francezul, ar zice comentatorii noștri miștocari din zona Vechiului Regat…„Beethoven nu era literar nici de doi bani.”
-Debussy consideră (eronat!) că odată cu descoperirea cuvântului în simfonia a IX-a „de la Beethoven încoace dovada inutilității simfoniei se făcuse”. Schumann și Mendelssohn sunt doar niște epigoni! Desigur, cunoștințele lui Debussy nu includ, și nu-mi explic de ce, existența lui Bruckner și Mahler. În 1914 ar fi putut afla ceva măcar despre cel mai mare simfonist al lumii, Anton Bruckner. În schimb, tradiționala prietenie franțuzească față de ruși, care va anticipa WW1 , își face loc. ”Tânăra școală rusă a reîntinerit simfonia, împrumutând idei din temele populare”. Mein Gott! Matrioșca Musorgski naște capodopere, noroc că a mai beneficiat de orchestrația deferentă a lui Maurice Ravel care umple „Tablourile dintr-o expoziție”…Interesant este și fragmentul de cronică în care este atacat publicul englez, care ascultă deobicei foarte disciplinat, cam fără să înțeleagă, dar în întunericul sălii se poate trage și câte un somn, ceea ce englezii o pot face fără grijă. Nici ei nu se ridică la înălțimea geniului francez.
Cronicile ocazionale adunate în această carte surprind evenimente pasagere. „În aceste ultime săptămâni ne-a sosit un mare transport de şefi de orchestră germani. E mai puţin grav decât o epidemie, dar produce mult mai mult zgomot…un şef de orchestră putându-se multiplica mai mult de 90 de ori. Nu-i contest pe Weingartner, Richard Strauss, Mottl sau Richter , dar n-ar trebui să se exagereze şi să se confunde Parisul cu o sală de antrenament. Şi dacă, cel puţin aceşti domni ar aduce o oarecare noutate în programul lor, lucrul ar fi totuşi interesant; dar asta nu se întâmplă câtuşi de puţin şi vom asista la obişnuitele exerciţii în legătură cu diferitele maniere de a dirija simfoniile de Beethoven; unii vor întcetini, ceilalţi vor accelera (tempourile/tempii, n.n.). De unde au căpătat aceste persoane atâtea certitudini?”
– Ne punem serios problema dirijorilor francezi și în ce măsură sunt ei ALTFEL decât cei din desantul dirijorilor germani care au agresat amabilitatea membrilor Jokey-club-ului parizian, eventual aceleași figuri stilate care au fluierat Tannhauser și au aruncat în el cu mere pentru că Wagner a refuzat să introducă balerinele preferate la premiera pariziană a operei sale. Apropos, Debussy a scris și muzică de balet!…
„Nimeni n-a auzit fluierându-se muzică de Bach, precum se aude pe boulevard „Cântecul Primăverii” din „Walkyria”…N-ar fi trebuit să cunoaștem „Tetralogia” de mai multă vreme? Ne-am fi descotorosit astfel de ea și pelerinii de la Baureuth nu ne-ar mai plictisi cu povestirile lor.”
Nici Nietzsche nu a nutrit atâta ură la despărțirea de Wagner, când, în nebunia lui a preferat „carmenismul” lui Bizet, sărmanul.
Antidilentantul domn Croche consideră, la modul patriotic, că muzica lui Massenet e de o „fermecătoare specialitate”. Ca și a lui „Berlioz AL NOSTRU” (s.n.) O fi specialitatea casei. În schimb „muzica plicticoasă ne vine de la neowagnerieni…„arta wagneriană va suferi decăderea fatală, ca licoarea fermecată ce se transformă în oțet…” Puține orașe germane, chiar și New York la Metropolitan, nu pun azi în scenă operele maestrului de la Bayreuth, în vogă mai mult ca oricând.
„Când Wagner vrea ceva de la viață, el o domină, îi pune piciorul pe grumaz și o silește să-i strige numele…Pe Liszt l-a jefuit cu conștiinciozitate…Wagner avea ceva de vraci și n-a fost pedepsit pentru asta…Doar trăinicia l-a ajutat să reziste…Wagner falsificase personajul lui Tannhauser și pentru asta n-are nici o scuză.” Încă un motiv pentru ca membrii Jokey-clubului să fluiere?…„Geniul francez (?) a naufragiat în copii proaste ale unor Wotani în cizme treisferturi și ale unor Tristani în haină de catifea…” Cine e de vină că francezii cei geniali n-au o muzică la fel de puternică? Iar „Gluck a adus pentru francezi folosul neașteptat de a fi căzut în brațele lui Wagner .” Wagnerianul Till Eulenspiegel de Richard
Strauss „seamănă cu o oră de muzică nouă la casa de nebuni”. „Aflaţi că Şahul Persiei posedă o orgă electrică care cântă de minune preludiul la Parsifal. Dacă credeţi că aceste audiţii în haremuri sunt măgulitoare pentru Wagner, vă înşelaţi! Cu toată înclinaţia lui către mister, trebuie să recunoaşteţi că acesta e totuşi cam dubios! De altfel, n-a afirmat el oare de atâtea ori că nu va fi înţeles decât în Franţa? Opera n-a şovăit să joace „Paiaţe”; deci, nu mai şovăiţi şi fabricaţi neîntârziat instrumente demne să cânte „Tetralogia.”
Zis și făcut, germanii, pentru interpretarea „Tetralogiei” chiar au conceput instrumente noi ( tubă/tuburi wagneriene).
Anca Ioana Andriescu reproduce cuvintele lui Dan Grigore, după ce acesta a interpretat Sonata op.111 de Beethoven şi Burlesca de Richard Strauss: „Mi se pare că există capodopere care pentru noi – muzicienii (să zicem) deschid perspective absolut uriaşe pentru muzica ce le urmează dar ele sunt mai puţin receptabile sau “acceptabile” de către public. Aşa mă gândesc la ultimele cvartete sau la ultimele sonate ale lui Beethoven sau chiar la modul în care a fost receptat Wagner (modul critic în care îl privea Debussy pe Wagner în rândurile sale “Domnul Croche antidiletant”… eu îmi imaginez aici un duel – comic de fapt – între un masiv şi impunător luptător înveşmântat în zale şi mânuind plin de semeţie o bardă, un buzdugan şi un…floretist iute, extrem de prezent în actul acesta al argumentaţiei!”
S-ar părea că Debussy, prin lecțiile sale nonconformiste, ar reprezenta o alternativă la muzica germană. Postwagnerianismul i-a dat pe Bruckner, Mahler și Richard Strauss, urmând expresionismul austriac cu Schoenberg, Alban Berg și Webern.
4. Acestui atac masiv francezii îi opun „impresionismul”, cu toţi scriitorii şi pictorii impresionişti şi simbolişti ai timpului. Totuşi, lui Debussy nu-i plăcea ca lucrările sale să fie încadrate în curentul impresionist. (Era singurul considerat impresionist, eventual alături de Ravel, dar el nu se voia etichetat astfel, în același ambalaj cu pictorii). Cine a fost, de fapt acest domn? Cumva trebuia să se numească această muzică a sa, eterată, fără consistență/liant, căreia i s-au găsit felurite descripții pentru a o scoate în relief. „Muzica sa este apreciată pentru componenta senzorială şi frecventele modificări de tonalitate. De altfel, lucrările lui Debussy reflectau întâmplările şi faptele din viaţa sa tumultuoasă.” Mai ceva mai tumultuous decât Till Eulenspiegel. „Arta lui Debussy îşi trage aproape întreaga sursă de inspiraţie din natură.” La fel ca Pastorala beethoveniană, atât de dur comentată? „ Această natură capătă la el o altă modalitate de tălmăcire în limbaj muzical, diferită de încercările înaintaşilor clasici sau romantici exclusiv descriptive.” Fantastic! Geniul franțuzesc, opus diletantismului agresiv al mașinii de război muzical german. Zic „cunoscătorii” că Debussy căuta „tălmăcirea în graiul sentimentului a ceea ce este nevăzut în natură”. „…Vizând să confere muzicii capacităţi de sugestie.” Ceea ce vrea orice muzician, de altfel. Pentru Debussy „singură muzica are putinţa de a evoca după plac meleagurile ireale, lumea de certitudini şi himere ce trudeşte în ascuns pentru a făuri poezia nopţilor, miile de şoapte anonime ale frunzelor mângâiate de razele lunii.” Creveții striviți ai cuvintelor bețive, vorbe la fel de lipsite de sens ca și compozițiile lui Debussy, abundă în comentariile anonimilor care, probabil, au fost după cumpărături la Paris.
Unul dintre cele mai mari semne de îndoială privind apartenenţa lui Claude Debussy la curentul impresionist este însă şi atitudinea lui faţă  de acesta, fiind cunoscut faptul cǎ el însuşi respingea epitetul de „impresionist”, acest termen aparține, după el, criticilor. Schumann ar fi reacţionat în acelaşi mod la clasarea lui în rândul compozitorilor romantici. Știu compozitorii mai bine despre propriile opere sau se abandonează celor ce pun etichete? „Impresionism = o artă a emoţiilor vagi şi evanescente care se întrepătrund şi se transformă insesizabil…”
Debussy era ataşat de cuvântul „impresii”, ca o contrapondere la estetica wagneriană (în cele două călătorii realizate la Bayreuth se vorbeşte de o perioadă de wagnerizare şi una de dewagnerizare). Impresia însemna pentru el cultivarea unei arte care exprimă latura delicată a sentimentelor şi nu exces emotiv aşa cum se întâmplǎ la Wagner. „Te rog să reţii cuvântul impresii la care ţin pentru că îmi lasă libertatea să-mi apăr emoţia de orice estetică de prisos.” Ce eroare. Nimic nu poate fi considerat de prisos. Doar un nemăsurat orgoliu consideră estetica altora de prisos, Claude-Achille instalându-se în epicentrul universului. Micul imperialist nu e aici nici Wagner, nici Bruckner, la fel de ostili senilității delicatelor sentimente suave, discontinui și fără finalitate.
Impresionismului muzical, susțin gaia-mațu comentatorii francofoni, ar coincide cu prezentarea lucrării „Preludiu la după-amiaza unui faun. Mallarmé îi solicitase lui Debussy un acompaniament muzical pentru texte de-ale lui: „Ilustraţia dumneavoastră nu prezintă nici o disonanţă în raport cu textul meu, decât, cel mult, în sensul că merge mult mai departe în nostalgie şi în lumină, cu fineţe, (iarăși „finețe, delicatețe, efeminare”, n.n.) cu nelinişte, cu bogăţie (…) Nu mă aşteptam la aşa ceva. Această muzică prelungeşte emoţia poemului meu şi creează cadrul cu mai multă pasiune decât coloritul”. Dar impresionismului poate fi legat și de Nocturne, care nu sunt doar invențiile lui Chopin.
Debussy explicǎ: „Titlul Nocturne vrea să ia aici un sens mai general şi îndeosebi mai decorativ. Nu este vorba deci despre forma obişnuită de nocturnă, ci de tot ceea ce acest cuvânt conţine ca impresii şi lumini speciale.” Nu cred că nocturnele au neapărat o formulă specială. De ce n-ar fi nocturn și marșul funebru al lui Siegfried? Nocturnele lui Debussy ar fi inspirate de pictura unui oarecare Whistler, (Tablourile lui Musorgschi or fi și ele impresionism? )„cu aspectul imuabil al cerului, cu marşul lent şi melancolic al norilor sfârşind într-o agonie de gri, uşor nuanţată cu alb”(oare cum ar fi redată muzical culoarea albă, eventual cu cornul francez?), „Fêtes” care redă mişcarea, ritmul dansant al atmosferei, cu fulgerele bruşte de lumină, (…) cu pulberile luminoase participând la un ritm total…” şi Sirènes, unde ascultăm marea şi ritmurile sale nenumărate”. O pictură parfumată cu miros de violet, cu alte cuvinte simbolism curat și literaturizare în muzică.
„ Ca şi picturile lui Monet”. Cam puțin, comparativ cu desfășurarea unei întregi mitologii, alcătuirea orchestrei moderne, inventarea unui întreg arsenal interpretativ, leitmotivul, melodia infinită etc. . Ceva mai târziu specialiștii evită să facă o încadrare a compozitorului în vreunul din curentele ivite atunci în Franţa, preferând, mai degrabă, să vorbească despre caracterul francez al muzicii lui (național și unitar? N.n.) „ Debussy vede totul cu ochii unui francez”, probabil că și aude cu urechile unui francez.
Datorită pictorilor francezi, se poate vorbi despre „culorile instrumentale” ale lui Debussy . Harold C. Schonberg, critic muzical american, afirmă despre Claude Debussy că mai bine i s-ar potrivi termenul de simbolist. (V-am spus eu!). Cu toate acestea, fără a aprofunda sau dezvolta această opinie, se înclină în faţa tradiţiei care l-a consacrat drept impresionist, înghite terminologia gata preparată în Europa, spunând că „impresionismul şi Debussy sunt definitiv legaţi unul de altul, şi pe bună dreptate. Prin analogie cu pictorii impresionişti care au dezvoltat noi teorii despre lumină şi culoare, Debussy a făcut acelaşi lucru în muzică. La fel ca şi pictorii impresionişti sau poeţii simbolişti, a încercat să surprindă o impresie sau o stare sufletească trecătoare, şi-a propus să sesizeze exact esenţa unui gând cu cât mai multă economie. Era incomparabil mai puţin interesat de forma clasică decât de sensibilitate.”
Cu alte cuvinte, o artă sincretică. Dar e o simplă speculație. Roland-Manuel, muzicolog francez şi compozitor, afirmă că muzica lui Debussy prezintă stranii afinităţi cu wagnerismul, (afirmație uluitoare, cu caracter revoluționar, n.n.) muzica renascentistă şi muzica indoneziană (interesant! Complex imperial, n.n.) prin magia timbrelor, prin misterioase iluminări sonore”. Colecție de vorbe goale, de gintă latină. De asemenea, în opinia lui, Debussy cerea muzicii sale să reproducă ceea ce îndrăgea simultan în poezia simbolistă (care îi conţine şi pe poeţii prerafaeliţi), or asta e chiar prea de tot.Evită să numească drept programatism (de ce nu? Berlioz a avut și el așa ceva, programatism, n.n.). Debussy ar fi avut un gust al său pentru… arta japoneză.
Romeo Alexandrescu constată că „epitetul clasificator de impresionist, ce-l însoţeşte cu fidelitate în aproape oricare istorie a muzicii şi care, prea generalizator şi în acelaşi timp insuficient de cuprinzător al artei debussyene, rămâne totuşi un termen în bună parte acceptabil.” Aminteşte reacţia împotriva formalismului artei academice caracteristică lui Claude Debussy. Ne propune și varianta conform căreia Monet, Manet, Degas, Renoir, Verlaine nu se încadrează exclusiv în curentele în care am obişnuit să-i categorisim. La Debussy stările pe care acesta le evocă prin muzică nu sunt niciodată maladive, îmbibate de pesimism, ci vitalizante, stenice şi solare specifice impresionismului. O.K. Stările maladive, îmbibate de pesimism le lăsăm unei muzici dotată cu simțul tragicului, cu profunzimile abisale ale naturii umane, prea puțin înclinată spre vitalismul solar inconștient și de un senilism infantil precoce. Am lăsat atât de mult spațiu unui artist superficial, miștocar și răutăcios prin cuvintele sale, dar atât de luminos în muzică, tocmai pentru a-l vedea într-o opoziție profundă cu incomparabila muzică a germanilor.
George Bălan notează că și Enescu „al nostru” a pictat impressionist Suita sătească și Impresii din copilărie. Destul de ciudat, dar nu nefiresc. La începuturi a fost și el un Wagnerian, dar „nu s-a prins”. Oricum, el nu este inclus în războiul franco-german precum Andre Gide care mărturisește că „am oroare de persoana (?) și opera lui Wagner. Din copilărie încoace, aversiunea mea pasionată n-a făcut decât să crească. Acest geniu prodigios nu te exaltă, cât te zdrobește. A permis unei mulțimi de snobi, literați și proști (vezi Thomas Mann? N.n.) să creadă că geniul se învață. Germania (generalizarea, n.n.) n-a produs poate niciodată ceva care să fie în același timp atât de mare și atât de barbar”. Proasta educație muzicală din Franța se adaugă absenței vocației/urechii la această rasă în general. Dar să compui CA REPLICĂ este jalnic. Debussy o face cu „Pelleas și Melisande” contra lui „Tristan și Isolda”. O întreagă „școală” franceză s-a afirmat prin antiwagnerianism, Cesar Franck, Ernest Chausson, Gabriel Faure, Saint Saens, Vincent d`Indy. „Vârtelnița Omialei” versus „Tetralogia”.

Mozart Requiem



Requiemul lui Mozart este punctul zero al lucrărilor din această specie muzicală. Frumusețea lui este de-a-dreptul înspăimântătoare. Până la el, Missa lui Bach nu intră în discuție. Legenda spune că un om îmbrăcat în negru a intrat la Mozart făcându-i o comandă, dar nu s-a mai prezentat niciodată după partitură. E o pură ficțiune, de altfel compozitorului i se apropia sfârșitul. Lucrarea a și rămas neterminată, ca în cazul lui Schubert sau Bruckner, însă părțile Benedictus, Sanctus etc. au fost bine scrise de elevul Suessmayer, echilibrând tragismul mozartian cu un sentiment ceva mai senin. Requiemul se poate spune că e dintr-o bucată, nu este deloc inegal. Dramatismul său este extrem, trecându-se de la disperare la revoltă. Se spune că Lacrymosa l-a impresionat și pe compozitor, care ar fi plâns în timp ce o scria. Lucrarea este de departe cea mai închegată dintre opusurile mozartiene. Un apogeu. Și mai ales, fără egal. Din acest punct, toți compozitorii esențiali s-au grăbit să încerce a pune pe muzică textul latinesc al requiemului. Fără rezultate concludente și fără succesul net al lui Mozart. Să continuăm cu Beethoven. El s-a scremut mult cu a sa imensă Missa Solemnis, fără să poată realiza, pe un spațiu mai restrâns densitatea și dramatismul lucrării lui Mozart. Ne-am fi așteptat la altceva din partea celui care a compus marșul funebru din Eroica. Aș banaliza un pic subiectul afirmând că, aflat în fața unei mese încărcată de mâncăruri, nu poți decât să ciugulești, de pe un platou o liguriță de icre, de pe altul o felie de mușchiuleț, o aripă de pui, puțină salată…Mozart oferă o „masă” completă. Din Missa beethoveniană nu rămân multe lucruri notabile. Din Deutsches Requiemul lui Brahms, absolut genială este partea „Denn alles Fleisch es ist wie Gras”. Doar atât? Da, această parte este singura care mă impresionează profund, mai ales dacă timpanele explodează, când le vine rândul, acoperind muzica prin monofonia lor de artilerie. Requiemul lui Gabriel Fauré este molcom, ca adormirea maicii domnului, cu un melodism confortabil, mediocru, ca orice muzică franțuzească. Războinicul Berlioz s-a ambiționat și el să monteze, cu orchestra modernă imensă, și grămada de suflători care l-a consacrat în Drumul spre eșafod din Fantastica, unde melodia centrală, spectaculoasă se repetă de mai multe ori, atestând cabotinismul, un Requiem panoramic. Din care nu se reține mai nimic. Grand Messe des morts trebuie cântat cu cât mai multe instrumente și un cor de peste două sute de suflete. Nu se putea să nu concureze, după atâtea opere, cu un Messa da Requiem, Verdi. Pe nedrept alăturat lui Mozart. Sechelele scriitorului de operă a făcut ca vocile solistelor cu bel-canto-ul lor să aibă partituri lungi, precum Brunhilde a lui Wagner despre care critica neagră la suflet spunea că rage ca o vită înjunghiată. Cele patru timbre esențiale ocupă un spațiu prea mare, vocalismul italian lucrează deplin în detrimentul instrumentalismului occidental. Mai lipsește un șlagăr precum „Să bem…” stil Traviata pentru ca opera să-și dea duhul definitiv. Pătrunzând în secolul fără valori, ajunge, și la Britten, cu al său War Requiem, politizat de bombardarea germanilor a catedralei din Londra. Soundul este dur, te pune pe fugă. Prefer Variațiunile pe o temă de Purcell. (De fapt mai mult melodismul temei preclasice). Alți laureați ai insuccesului, Cherubini, Saint-Saens (Sans Sens), Suppe (ambițioși francezii), Marțian Negrea (negrul fiind culoarea doliului) etc.

Unde-i auru`?


Mulți naivi mai vorbesc de un tezaur inexistent, care ar fi putut aduce un spor nefericitului nostru de buget.
Am primit, prin bunăvoinţa unor personalităţi ale culturii ieşene câteva pagini traduse din presa rusă şi tipărite într-o revistă din Iaşi. Referitoare la tezaurul românesc care a fost plecat în refugiu la Moscova, în primul război mondial. Sigur, Tezaurul Regatului român urma, în urma pierderii identităţii României, să fie pus „în siguranţă” la aliaţii ruşi. Vladilen Vinogradov şi Aleksandr Cerneak publică în revistele moscovite „Forum”, respectiv „Mejdunarodnii jurnal” articolele „Cui să îi restituim datoriile” şi „Aurul”. Ziariştii ruşi ne spun că România a intrat în război după negocieri „îndelungi şi dificile, rezervându-şi condiţii extrem de avantajoase…” Înfrângerea armatei române a reprezentat o neplăcută surpriză pentru Rusia, „întrucât ea a trebuit să acopere ruptura frontului”. În 1917- revoluţia bolşevică. Totuşi, „Tratatul de alianţă dintre Rusia şi România n-a fost denunţat, de aceea nu-şi găsesc justificarea acţiunile comenduirii române, care, din dispoziţia guvernului a purces la dezarmarea părţii ruse. A fost întreruptă aprovizionarea cu alimente a militarilor ruşi…Când soldaţii ruşi refuzau să predea armele, românii foloseau forţa, arestau pe considerente politice…deşi în rândul armatei cei cu vederi de stânga erau puţini. Curând s-a văzut clar că agresiunea (!) împotriva armatei aliate era preludiul necesar invadării Basarabiei…Din momentul dezmembrării frontului rusesc din România guvernul acestei ţări a pus mâna pe o uriaşă avuţie de război ce deservea armata rusă. După ocuparea tâlhărească a Basarabiei, guvernul României a procedat aşişderea şi cu depozitele de alimente din regiune…Au rămas pe teritoriul României şi Basarabiei, abandonate de armata rusă, depozite militare cu rezerve considerabile de arme, echipament, muniţie, alimente”. Ruşii au reţinut Tezaurul ca garanţie a restituirii acestora. Căci foştii aliaţi nu aveau reţineri, „confiscau prin forţă, recurgând la ameninţări…Au fost luate 200 de vapoare, remorchere şi barje de pe Dunăre, au căzut în mâinile românilor 500 de vapoare cu abur şi peste 7000 de vagoane, au dispărut economiile militarilor, păstrate în casele de economii de campanie…În memoriul comisiei de stabilire a pretenţiilor RSFSR faţă de România, întocmit în aprilie 1922…Rusia şi Ukraina urmau să primească un miliard de lei-aur…” Cât despre aurul românesc, se spune că el a fost transportat împreună cu cel rusesc la Samara şi a căzut în mâinile legionarilor cehi, sau ale celor ale soldaţilor lui Kolceak. Ori s-a pierdut, ori a fost furat, în Urali, Siberia sau Extremul Orient…România ar datora, aşadar, o sumă de două ori mai mare decât valoarea Tezaurului…Desigur, România Veche, deoarece nu văd pentru ce Ardealul şi Banatul ar trebui să umple mereu golurile din buget, de parcă ar fi implicate în această afacere. Primul război mondial a răvăşit totul. Nu prin moşteniri se va reface economia ţării, ci prin noi înşine. Dar noi nu vrem asta. Nu știm ce vrem.

Ciorile lui Hitchkock.


O zburătoare frumoasă

Presa   anunţa o absolut „ingenioasă” acţiune în forţă a vânătorilor sportivi împotriva imensului stol de ciori care poposeşte, la oră fixă, în arborii marelui parc. Bietele zburătoare n-au nici o vină că nu ştiu să folosească toaletele ecologice. Dar porumbeii parcă ştiu? E posibil ca stolurile de porumbei să depăşească numeric pe acela de ciori. Monumentele istorice ale oraşului trebuie curăţate periodic din cauza frecventării lor de către porumbei. Acum măcar există acele dispozitive electronice care le alungă. Dar cu ani în urmă ele nu existau. Bietele ciori preferă copacii, spre deosebire de colegii de zbor, hulubii, care frecventează în fel şi chip aceste muzee în aer liber, fără ca vânătorii să aibă iniţiative în ceea ce-i priveşte. Deci, discriminare…
O sută de vănăCIORI trebuiau să se prezinte în parc. Sesizând, probabil, ridicolul situaţiei, n-au venit decât câţiva. Ziarişti eram mai mulţi. Curgeau primele interviuri: „…Strategia noastră este aceea de a speria colonia şi de a o determina să nu mai terorizeze oraşul şi să plece în afara lui. Trebuie să le şocăm pe ciori…” Cum poate fi şocat un instinct multisecular, asta nu prea ştiau purtătorii de arme.   După o oră de aşteptare, iată şi stolul; parcă în expectativă, prudent, se opreşte pe antenele de televiziune ale clădirilor nu prea îndepărtate de parc. Antenele se clatină, totul este negru de atâtea ciori, croncănitul lor acoperind alte zgomote urbane. La oră fixă păsările şi-au luat zborul spre parc, spre…casă. Se filma în delir, blitzurile fulgerau. Bubuiturile sinistre ale armelor făceau victime în aer. Se prăvăleau peste noi zburătoarele. Apoi, ca într-un film de groază, urmă AGRESIUNEA; zburătoarele se aruncară în jos, asupra noastră, croncănind, cu ciocuri precum cuţitele. Ne-am pus braţele pe ochi, unii se aruncară la pământ. Era ca în filmul PĂSĂRILE lui Hitchkock. ”Terminaţi!”, se auziră ţipete adresate vânătorilor. Şi ne-am „cărat” de acolo, fiecare pe cont propriu, cu televiziuni cu tot. Oraşul era întors pe dos din cauza împuşcăturilor, crezând că s-a întors revoluţia…
De atunci ne-au devenit simpatice şi aceste brave şi zvelte zburătoare; vârstnicii, care dau pâine porumbeilor deobicei, au decis să vină şi în parcul central, împărţind din sărăcia lor şi ciorilor, acestor fiinţe care, probabil, din dragoste pentru oameni, vor să fie cât mai aproape de aceştia, chiar în centrele circulate agresiv de maşini. Sunt convins că niciodată domnii cu arme nu vor mai atenta la vieţile bietelor fiinţe care, în necunoştinţă de cauză, continuă să ne iubească, să ne considere protectori…

Fără Gavrilo Princip n-ar fi existat Hitler


Armata sârbă ocupă Banatul

În 1914, între sancţionarea terorismului printr-un act punctual şi dezvoltarea unui conflict de largi proprorţii au excelat o serie de erinii scăpate de sub control, prostii, acte nesăbuite, conflicte reale sau inventate. Greşeala aparţine celor ce au pus cap la cap acest şir de slăbiciuni omeneşti, fără să-şi dea seama că amorsează o maşină infernală.
Aparent, nimeni nu dorea un astfel de război, însă toţi l-au început cu o veselie aptă pentru o cauză mai bună. Fâlfâiau drapele, cântau fanfare, noile uniforme stârneau pasiuni şi admiraţie. Panslavismul se dorea mai mult decât o doctrină, Sanctificarea recentă a țarului rus mi se pare o paradă de prost gust.
Germania nu se simţea comod, cu o populaţie numeroasă încadrată în mijlocul unei Europe, în vreme ce Franţa sau Anglia aveau căile deschise pe toate mările, spre coloniile lor, sfidând cu nonşalanţă Puterile Centrale. Înghesuită de Imperiul Austro-Ungar, Serbia nu-şi dorea, totuşi, o relaţie proastă cu acesta. Mai ales în contextul în care se ştia de un Project al principelui moştenitor de a rezolva multietnicitatea teritoriului printr-o federalizare care să includă chiar şi amici tradiţionali, precum România, și de ce nu, Serbia.

Victorios în războiul cu burii, Churchill se bucura de o oarecare notorietate, așa că, încă neocupând apartamentul din Downing Street, se mulțumi cu titlul de lord al Amiralității. Conform afirmațiilor nepotului său, care a îngrijit o ediție a Memoriilor demnitarului, Churchill avea o legătură de sânge cu Statele Unite, mama sa, quasi-necunoscută în Europa, fiind descendentă dintr-o indiancă irocheză din Ontario. Nasurile fine ale demnitarilor britanici n-au făcut prea mult caz despre acest metisaj. Pofta de război ale acestui adevărat kriegerische Lehrer l-a cooptat și pe viitorul președinte al SUA să participe la asaltul împotriva deranjantelor Puteri Centrale.
Franța contribuise din plin la instabilitatea europeană sprijinind Rusia fățiș, adică edificându-i infrastructura feroviară grație căreia trupele puteau fi aduse într-un timp mai scurt la mobilizarea cea mare. Cu puțin timp înainte ca furtuna de foc să înceapă, președintele Poincare se întorcea, sfidător, pe un pachebot luxuriant, de la vizita întreprinsă la prietenii săi ruși.
Fruntaşul croat Ivan Frank declară: „Azi la Sarajevo au fost ucise mândria şi gloria monarhiei, protectorul Croaţiei, urmaşul la tronul Croaţiei. Sârbii, aşa-numiţii noştri fraţi, care pretind a fi acelaşi popor ca al nostru, au lovit în inima poporului croat. Sârbii au ucis pe protectorul creştinismului şi slavismului în monarhie. Răzbunare!”

SCRISOAREA KAISERULUI
Cităm din „Die deutschen Dokumente”,17, p. 335, 29 iulie 1914. Kaiserul Wilhelm al II-lea a scris ÎN ENGLEZĂ vărului său, ţarul Rusiei:
„Dragă vere,
Cu cea mai mare îngrijorare aflu de impresia pe care o creează în ţara ta acţiunea Austriei vizavi de Serbia. Agitaţia fără scrupule care s-a desfăşurat în Serbia ani de-a rândul a dus la un atentat odios, căruia i-a căzut victimă arhiducele Franz Ferdinand. Mentalitatea care a împins Serbia să-şi asasineze propriul rege şi pe soţia lui domină încă în această ţară. Vei fi fără îndoială de acord cu mine că amândoi, tu şi eu, avem interes, ca de altfel toţi suveranii, să insistăm pentru ca toate persoanele moralmente răspunzătoare de acest asasinat abominabil să-şi primească pedeapsa pe care şi-o merită din plin. În acest caz politica nu joacă nici un rol. Pe de altă parte, înţeleg prea bine cât de dificil este pentru tine şi guvernul tău să înfruntaţi ridicarea opiniei publice. Iată de ce, ţinând seama de cordiala şi duioasa prietenie ce ne uneşte pe amândoi prin legături trainice de multă vreme, exercit întreaga mea influenţă pentru a determina pe austrieci să negocieze cu sinceritate spre a ajunge cu tine la o înţelegere satisfăcătoare. Nădăjduiesc cu încredere că mă vei ajuta în eforturile mele de a aplana dificultăţile ce ar mai putea interveni. Al tău devotat şi sincer prieten şi văr, Willy.”

Drept răspuns, Sazonov, ministrul de externe rus, anunţă mobilizarea parţială, utilizată în conflicte locale, dar ţarul o semnează şi pe cea generală. Flota engleză e rechemată din imperiu la baza sa de război, Scapa Flow de Winston Churchill. El trăia în continuare într-un extaz bolnăvicios al dorinţei de război și într-o existență privată îmbibată de whiskey…

Realitatea risipeşte o judecată întreţinută de istorici şi acceptată ca un adevăr al istoriografiei postbelice potrivit căruia Germania ar fi avut în mod exclusiv vocaţia unui stat generator de război, totalitarism şi antisemitism. Lucian Boia în cartea sa „Tragedia Germaniei” ne spune altceva decât manualele școlare.
„Ar fi naiv să ne închipuim că Serbia era mai binevoitoare cu naţionalităţile decât Austro-Ungaria. I-a lipsit, ca peste tot în Balcani, cultura acceptării diversităţii etnice şi a identităţii minoritare. Sutele de mii de români din Valea Timocului n-aveau nici atunci, cum nu au nici astăzi, statutul recunoscut al unei minorităţi entice. Despre Bosnia orice discuţie este inutilă; recentul genocid ar fi fost de neconceput sub stăpânirea austro-ungară. Austro-ungarii discriminau, dar nu masacrau.

Trebuie spus că Serbia  a dovedit, de-a lungul unui întreg secol, un potenţial de violenţă iesit din comun, de la cumplita scenă a asasinării regelui Alexandru Obrenovici şi a soţiei sale, în 1903, până la varsarile de sânge din Bosnia şi Kosovo; atentatul de la Sarajevo din 1914 e doar un episod, care nu poate fi izolat de un secol de istorie.”

Expansionismul francez nu s-a făcut prin plebiscit. Națiunea este altceva decât etnia. Dar Franța susține omogenizarea sa culturală, pentru ea nu există, în concepția de stat național-unitar, noțiunea de minoritate. FRANȚA ESTE EXCEPȚIA!

Până la Primul Război Mondial democrația funcționa bine în Occident, nu datorită propriului mecanism, ci a nivelului economic, atenuarea contradicțiilor sociale, apariția clasei de mijloc ca majoritate a populației. Expansiunea Germaniei este îngrădită, cu toată creșterea demografică. Economicește poziția ei e după Statele Unite ale Americii. Aici se includ și cultura și instrucția elementară. Are premii Nobel cât Franța, Anglia și SUA la un loc. Dar și complexe de superioritate plus frustrare. Încercuire. Coloniile îi sunt insignifiante. Insule de colonizați germani sunt până la Volga. Apare emigraționismul spre SUA, pleacă 6-7 milioane. Zeci de milioane de brazilieni au sânge german. Wilhelm al II-lea construiește o flotă cam inutilă.

„Totuși Germania n-a fost mai agresivă, doar politica i-a fost mai proastă.”
MÂNA NEAGRĂ îl avea șef pe colonelul Dragutin Dimitrievici, șef al serviciilor de informații al armatei sârbe. SERBIA NU ERA MAI PUȚIN EXPANSIONISTĂ DECÂT AUSTRO-UNGARIA. Ba chiat mai mult, are gustul măririlor teritoriale.
Statele naționale au fost doar parțial sau deloc naționale. SERBIA ESTE UN CAZ TIPIC DE IMPERIALISM. Nu era mai binevoitoare cu naționalitățile decât Austro-Ungaria. Totuși, genocidul bosniac ar fi fost de neconceput în Austro-Ungaria. Serbia avea/are un potențial de violență ieșit din comun. Bosnia și Herțegovina, anexate Autro-Ungariei au stimulat furia sârbă. FĂRĂ GAVRILO PRINCIP N-AR FI EXISTAT HITLER.

De ce a sărit Rusia în apărarea Serbiei? (Panslavismul lor era sprijinit și de Franța.) Ce a pierdut Rusia în Primul Război Mondial a câștigat în al doilea…
Acceptarea sancțiunii austro-ungare de către sârbi părea un succes. Wilhelm II a afirmat că n-ar fi ordonat mobilizarea armatei pentru așa ceva. Iar Austro-Ungaria n-ar fi intrat în război dacă nu s-ar fi bazat pe Germania. Iar Rusia pe Franța. Kaiserul a spus clar, după începerea conflagrației, că nu ar fi dorit niciodată așa ceva. A fost cumva o prostie colectivă. Iar FĂRĂ FRANȚA ISTORIA AR FI FOST ALTA. Toate mișcările I-AU FOST IMPUSE GERMANIEI.

 

 

Deportarea germanilor din „mila” guvernului român


Au venit șvabii, dar au plecat... (Pictura lui Jaeger)

Au venit șvabii, dar au plecat… (Pictura lui Jaeger)

La atâta amar de vreme de la terminarea războiului, defunctul Grup Etnic German și Forumul Democratic actual, cu toate denazificările și suferințele minoritarilor germani în România după 1945 sunt incriminate ca hrăpărețe după posesiunile de altă dată. Sașii, veniți de opt sute de ani în Transilvania și șvabii veniți în Banat de trei sute de ani ar fi cu toții… naziști. De parcă toți românii ar fi sub drapelul lui Zelinschi Codreanu, Horia Sima și Ceaușescu. Scuze de alăturare, dar conform istoricului Erich Nolte și a multor altora nazismul și comunismul au fost pe aceeași copertă.

În cererea sa de armistițiu de la 25 august 1944 către aliați, prin ambasadorul său la Ankara, Alexandru Crețianu, Guvernul român al lui Constantin Sănătescu („Salutul nostru este SĂNĂTATE”!) a propus «completa expulzare a germanilor de pe teritoriul României». Treabă cât se poate de urâtă, pe care a făcut-o și Ceaușescu mai târziu…Ca măsură pregătitoare, preconiza Sănătescu, Ministerul de interne ar putea să înregistreze pe toți germanii civili care au împlinit 16 ani, atât bărbați cât și femei, și în realitate atât cetățenii străini (mai ales maghiari), cât și persoanele care făceau parte din «Grupul Etnic German», prin urmare germanii (Ministerul de interne, decretul 12.500; 27 august 1944). Ministrul de externe Grigore Niculescu-Buzești își dăduse consimțământul aliaților prin delegația română, care va semna armistițiul (încheiat la 12.9.1944), aflându-se la Moscova, măsură care a premers acțiunii de deportare a germanilor din România în Uniunea Sovietică. Toți bărbații între 18-45 ani, iar femeile între 18-35 de ani, au fost trimiși la munca de reconstrucție în măreața U.R.S.S. Nici în acest caz n-a existat un criteriu politic sau de clasă, fiind trimiși chiar și comuniști și antifasciști germani care abia ieșiseră din închisori. Ce acțiune generoasă, atestând OMENIA românească!

Culmea, rușii au avut o altă părere. Deși Gheorghe Gheorghiu-Dej a cerut expulzarea etnicilor germani, Stalin s-a opus unei asemenea măsuri, dar a acceptat lipsirea de drept de vot a tuturor celor incriminați, sub pretextul oferit de liderul PCR că făcuseră parte, în cea mai mare parte, din Grupul Etnic German. Membrilor Grupului Etnic German (99% din populația germană) li s-au luat drepturile civile, nemaivorbind de case, averi…
Istoricul Mircea Rusnac s-a ocupat de acest subiect, al deportărilor. „În rândurile populaţiei româneşti, cu excepţia cercurilor de extremă stângă, în special ale românilor din Ardeal, (și Banat, n.n.) se manifestă, în general, compătimire pentru soarta minoritarilor germani, deportarea lor fiind înfăţişată drept o pierdere mare pentru potenţialul uman şi economic al ţării. În unele cercuri româneşti se adaogă că, oricum, minoritarii germani trăiesc de 800 de ani pe aceste meleaguri şi deci ar trebui protejaţi, mai ales că Germania, indiferent de regimul ei politic intern, nu va ierta niciodată României că a consimţit la deportarea lor.”

Credeți că memoria germanilor a fost ștearsă? „În special în Ardeal, arestările minoritarilor germani au repercusiuni evidente asupra randamentului muncii, stânjenind activitatea în toate sectoarele vieţii economice.” De unde se vede ce rol au avut germanii în dezvoltarea economiei românești.
“În timp ce regele Mihai și generalul Rădescu au protestat public, primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, a considerat că este dreptul sovieticilor să aducă forță de muncă de origine germană din Europa de est. Minunatul Churchill. Este celebră remarca sa „Why are we making a fuss about the Russian deportations in Rumania of Saxons and others?“ (De ce facem atâta caz cu privire la deportarea în Rusia a sașilor din România și a altora?). De șvabi poate nici nu știa profesorul de război britanic, corcitură între o mamă indiană irocheză din Ontario (lucru puțin cunoscut) și un nobil englez.
Statisticile privind deportarea sașilor transilvăneni indică faptul că peste 30.000 de persoane au fost deportate în Uniunea Sovietică, reprezentând circa 15% din populația germană a Transilvaniei (după datele din 1941). În cazul a 12% din persoanele deportate nu s-a respectat vârsta prevăzută în ordin, încât au fost deportate o fată de 13 ani și persoane de 55 de ani.
Deportații au fost repartizați în 85 de lagăre. O treime din deportați lucrau în mine, un sfert în construcții, restul în industrie, agricultură. Circa 12% dintre deportați (3.076 de persoane) au murit, raportul fiind de 3 bărbați morți la o femeie moartă. La eliberarea din deportare, un sfert dintre deportați au fost trimiși în Germania, dintre ei numai unul din 7 reîntorcându-se în Transilvania. Rata maximă a deceselor s-a înregistrat în 1947. Unui număr de 202 persoane li s-a permis să se întoarcă acasă abia în perioada 1950-1952. Sovieticii susțineau că șapte persoane deportate „au ales” să rămână în URSS. (In Paradies, n.n.)
Circa 33.000 șvabi bănățeni au fost ridicați de la casele lor între 14 și 16 ianuarie 1945. În orașe, cei vizați a fost scoși cu forța din casele lor de patrule militare mixte româno-sovietice. În sate au fost adunați de jandarmi și funcționarii de la primării, duși la locurile de adunare, apoi urcați în trenuri spre a fi trimiși la Timișoara. Primele transporturi din Timișoara, spre Uniunea Sovietică, au început pe 18 ianuarie 1945. Săptămâni în șir, oamenii au fost urcați în vagoane de marfă și duși spre minele de cărbuni și centrele industriale sovietice. Acolo, deportații au avut un program de muncă zilnic de 12 ore, cu hrană insuficientă și măsuri de igienă precare. Din persoanele deportate circa 5.000 au decedat (circa 15%).

Nu se poate ca, luați cu vorba să uităm de deportările în Bărăgan, efectuate de statul român. Avantaje au fost multiple. În primul rând s-au mai tăiat din ciulinii Bărăganului, pământul fiind muncit pentru a deveni grânarul de mai târziu. Germanii, dar și chiaburii bănățeni le-au arătat valahilor de acolo cum se taie porcul și se prepară mezelurile, contrar obiceiului de a-l devora dimpreună cu întreaga familie, chiar în ziua tăierii.
Posibil ca naționaliștii noștri să fie mulțumiți de acest adevărat genocid al germanilor nevinovați. Dar să-și amintească și de guvernul legionar și de un mareșal Ion Antonescu, alt om decât acela care, colonel fiind, în 1918 a susținut la Paris drepturile teritoriale ale românilor…

P.S. Printre documentele de familie am descoperit un înscris conform căruia mama mea germană (împreună cu fiul ei de cinci ani) este exceptată de la deportare în URSS, fiind căsătorită cu un român. Vai, ce de-a mai Siberie avusei de pierdut! Dar nu m-am lăsat. Voiam să văd poporul împotriva căruia tatăl meu luptase până prin Crimeea, așa că în 1980 am fost trimis ca delegat al Uniunii Scriitorilor la Moscova, unde am fost tratat regește de scriitorii ruși și turkmeni.