Ștefan Augustin Doinaș – distrugătorul


Era prea banal să îl cheme o viață întreagă „Ștefan Popa”. Dar așa se cheamă jumătate din ardeleni. Dacă nu-i Popescu – e Popa. Dintr-un spirit de autoîncântare, dezmăț și autoadulare s-a gândit la un pseudonim. „Augustin” era ceva nobil pentru un „talent literar”, ca el. Iar „ din fluier DOINAȘ”, un răsfăț ardelenesc penibil pentru un locatar mai sobru al acestei țări. Și mai constat că oameni distructivi ca el s-au născut prin niște sate uitate de lume, dar se dau arădeni. Un Mihăieș e născut de fapt la Sântana, un Vasile Popovici la Cuvejdia, un Doinaș la…Cherechiu. Sate cu nume maghiar inițial, cu nume romanizate în stilul seminției latine din Ardeal, înclinat spre terfelitorisme și poreclă.
Dar capodopera acțiunilor sale literare nu e, cum s-ar crede, „Mistrețul cu colți de argint”. E glontele de argint cu care parțial a și reușit, să anihileze efectul modern-occidental al liricii generației șaptezeciste. De ce a tras cu acest „vidia”, într-un serial publicat la România literară sub titlul „Poezia și moda poetică”? Și având mereu obsesia „beției de cuvinte” a tinerei generații de poeți, foiletoanele au fost strânse în 1972 în volum, ca să nu se piardă nimic, deh, zgârcenie de maestru ardelean. Fusese deținut politic sub comuniști. Și evident racolat de securitate, trebuia să-și mențină o oarecare situație socială în socialism, chiar cu prețul trădării mai tinerilor literatori.
Colecția „Luceafărul” a editurii Eminescu avea să desțelenească ultimele terenuri virane ale proletcultismului. Un mozaic de creatori, având în comun doar spiritul deschiderii spre lume, altminteri reprezentând, fiecare cu persoana lui un curent literar, un stil avangardist. Această deschidere bruscă a ușii, gestionată mai ales de redactorul Elis Bușneag, dăduse drumul autorilor tineri, în cascadă. Zilnic librăriile din București se umpleau de cumpărători uluiți de noua întorsătură a lucrurilor, dar și de critici literari foiletoniști, care, pentru a nu cumpăra mari cantități de carte, doar pentru o cronichetă de ziar, stăteau în picioare, citeau, își luau notițe și puneau cărțile înapoi în raft. Probabil la fel o fi procedat Ștefan Popa, citind în cinci minute, pe diagonală, câteva cărțulii pe zi. Doar în 1968 au apărut destui autori care au făcut autoritățile să intre la bănuială, să nu fie de acord cu volumele acestea ne-partinice. Până și ceva mai vârstnicul Nichita Stănescu apăruse cu versuri ca „Și cărămida trupului mi-o pun/ La ridicarea lumii comuniste”. Dar mai tinerii „luceferiști” și-au scos partidul comunist din cap și din volume. Dacă mai trăgeau câte o poezie festivistă în primele pagini ale ziarelor, la comandă, în schimb în volume  considerau deja ceva de prost gust să participi la partinitate și ideologizare, pur și simplu cititorii nu mai cumpărau așa ceva. Îngrijorat, aparatul de partid și de stat, parcă în așteptarea tezelor din aprilie și a neo-maoismului ceaușist, trebuia să-și ia măsuri. Deocamdată nu se pusese marele stop, volumele curgeau pe bandă rulantă, dar UNII critici și-au scos, la comandă, colții împotriva burghezismului occidentalizat al broșurelelor noastre. Cel mai nociv aruncător de grenade era Ștefan Augustin Doinaș. Cronichetele lui din România Literară nu se refereau, deobicei, la un singur autor, ci puneau pe făraș mai mulți, la grămadă, bețivii de cuvinte, bolnavii de modă poetică 1968. Majoritatea acestor debutanți derutanți au devenit nume sonore mai târziu. Înclin să cred că după ce a făcut o selecție prin cronicile apărute timp de doi-trei ani, autorul le-a compactat în volumul de mai târziu. După care și-a mai temperat lupta de partizan comunist, văzându-și de proiecte mai serioase și de propria sa lirică. Pe care noi nu o punem sub semnul întrebării, așa că ne vom referi doar la perioada apariției acestor negativiste mesaje care aveau, în final, să desființeze colecția „Luceafărul” și să-i facă pe redactorii editurii să nu ne mai primească manuscrisele următoare, trimițându-ne la alte edituri.
Cine sunt autorii încriminați, mai mult sau mai puțin, de Doinaș? Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Romulus Guga, Ioan Alexandru, Constanța Buzea, Grișa Gherghei, Gheorghe Istrate, George Alboiu, Dumitru M. Ion, Crișu Dascălu, Lucian Bureriu, Gheorghe Anca, Miron Chiropol, Ion Cocora, Romulus Cojocaru, Adi Cuzin, Nora Iuga și mulți alții. Cu timpul, comentariile critice asupra textelor lui Doinaș au devenit de mătase. Justificative, explicative, creând o adevărată mitologie în jurul „conceptului” modei poetice. Ceea ce a servit ca armă, devine plug: „Remarcabilă a fost seria de articole consacrate tendinţelor poeziei momentului, Despre moda poetică (1968-1971), trăsăturile definitorii relevate fiind: delirul verbal, beţia de imagini, dispreţul pentru formă, falsa profunzime, atitudinea de „copii teribili” a unor nume în plină vogă pe atunci. Definiţia sociologie-poetică a modei ar fi trebuit să acorde acestui studiu de caz importanţa pe care la timpul lor o avuseseră studiile lui Titu Maiorescu. Dar ecoul printre contemporani a fost foarte mic: „Moda poetică este un fenomen parazitar de mimetism artistic, cantonat în stricta actualitate şi, deci, trecător, care – refuzând modelele înaintaşilor şi vânând cu ostentaţie noul – propune mereu alte fetişuri, urmăreşte succesul în locul valorii, confundând originalitatea cu noutatea, cultivă maniera şi clişeul în dauna conţinutului de substanţă, constituind astfel o şcoală a facilităţii şi a imposturii”. Așadar, noi toți am fost niște impostori, manieriști, clișeiști. Nu sunt de acord, domnilor. Cum nu sunt de acord nici cu prostia celui care a constatat că ecoul demersului doinașian n-ar fi fost mare. A fost suficient pretext pentru desființarea seriei de cărți luceferiste, la inițiatica partidului comunist. Marian Popa avea să constate în a sa “Istoria literaturii române de azi pe mâine”: „Cei în vârstă permit criticile noii poezii. Admonestează pe scolari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Stefan Augustin Doinas în serialul MODA POETICĂ 1968.”
Absolut adevărat, admonestează pentru detalii și amănunte nesemnificative.
…Doar după ce eram deja angajat în presa literară, editura „Eminescu” mi-a scos prima carte, în 1968. Eram „Promoția șaptezecistă” (personal aș folosi termenul „Generația”, prea fiind utilizate „promoțiile” în comerț ). Am beneficiat de o primire bună din partea criticii: Mircea Zaciu, Alexandru Ruja, Aquilina Birăescu, Aurel Sasu, Marian Popa, Pavel Bellu, Dumitru Micu, Camil Baltazar, Marian Odangiu, Ion Arieşanu, Gh. Antohi, Constantin Dram, pentru un început literar cred că s-a scris destul. Apoi urma celebrul meu interviu cu ambasadorul. SUA. Invitat la o expoziţie americană itinerantă de pictură, reprezentând migraţia spre „Golden State”, la Pacific, m-am simțit onorat. Participau ambasadorul Sir Richard Davis-Jr şi ataşatul cultural şi, cum aveam reportofonul la mine, l-am intervievat pe ambasador despre impresiile sale timişorene. N-aş fi bănuit că fac un lucru interzis. Benzile mi-au fost confiscate, trimise prin poşta specială a securităţii la Bucureşti. Au urmat ședințe, având ca scop excluderea mea din presă, însă aveam să primesc doar o sancţiune (încă una, după sancțiunile lui Doinaș) şi mi s-a spus că interviurile cu diplomaţii americani erau luate doar la comanda şefului statului. Salvatorul meu a fost atunci secretarul cu propaganda, Ion Iliescu.
Nu din întâmplare redactorul de la „Eminescu”, Elis Bușneag, m-a anunțat atunci că a doua carte o pot publica doar la altă editură. Ce s-a întâmplat? Adevărul este că noutatea promovată de cărțile șaptezeciste nu convenea regimului, care tocmai intrase în zodia tezelor din aprilie și mao-minirevoluției culturale. Lui Ștefan Augustin Doinaș se pare că i s-a făcut o „comandă socială”, așadar el a slobozit în presa literară celebrul serial care a fost ulterior adunat în cartea „MODA POETICĂ 68” – „beția de cuvinte”. Avantaj pentru Ceaușescu. Având la îndemână aceste argumente, din partea unui „om serios”, stăpânirea a sistat apariția colecției „Luceafărul”. Redactorul Mircea Ciobanu, de altfel un om onest, mi-a restituit și el un alt manuscris, spunându-mi că nu poate publica expresionisjm și că dacă aduc un volum de lirică patriotică mi-l publică. N-am dus nici un volum de lirică patriotică. La editura Albatros, însuși Mircea Sântimbreanu scrie în memoriile sale cum o anumită redactoare mi-a făcut „ pierdut” un alt manuscris. De atunci n-am mai pășit într-o editură bucureșteană.

Recent un bun coleg, fost editor, Eugen Dorcescu îmi scrie: „ Mă bucur și te felicit. Am citit poeziile. Sunt foarte frumoase. Sunt memorabile. Binecunoscuta-ți profunzime a gândului și a simțământului, remarcabila ta inteligență artistică, extraordinarul tău simț al limbii. Încă o dată te felicit. Ma bucur mult, împreună cu tine.”
Referințe critice în volume: Mircea Zaciu, “Dicționarul scriitorilor români”, 1995: “Poetul își confecționează o falsă mască a grandilocvenței, pentru a-și apăra starea de copilărie și ingenuitatea. O solemnitate regizată și o memorie mai degrabă a vârstei dau versurilor sale caracterul de elegie a materiei transfigurate. Se proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența, frenezia simțurilor, erezia, negația, stângăcia, imperfecțiunea, viața și e sfidată candoarea, virtuozitatea, în lungi discursuri care trădează totuși o sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție.”; “Dicționarul general al literaturii române”, Edtura Academiei, 2004: “Poetul fixează starea de frenezie și fulguranță în chingile strânse ale unei lucidități reci, transcrise în cheie parnasiană. Ritualul solemn al versurilor urmează linia clară a ideii, nemailăsând loc tribulațiilor sentimentale.”; Marian Popa, “Istoria literaturii române de azi pe mâine”, 2003: “Și-a consumat mai întâi livresc prisosul energetic în serviciul purității ideale și al concretului idealizabil, pentru a evolua spre criticism.” ; Alexandru Ruja, “Parte din întreg” : “Poetul pozează într-un copil teribil, regăsind candoarea copilăriei, sentimentul solidarității ori sufocarea unui spațiu limitat, unde adolescentul nu se poate modela. Din poză, își face un mod de existență poetică, seriozitatea dispare, poetul patetizând în gesturi mai reținute, creându-și o mitologie sub care maschează o existență. Umorul și ironia însoțesc mereu o poezie a deghizării și subterfugiului, a eschivei și măștilor. Drumul se desfășoară în această mitologie proprie. Elogiul copilăriei înseamnă întoarcerea în imperiul inocenței, al gesturilor sincere. Copilăria, ca vârstă veșnică a lumii este spațiul echilibrului, matricea spirituală a viitorului om, reîntoarcerea spre începuturi. Autorul nu se simte terorizat de marile spirite, le invocă apropiat, cu o ușoară detașare ironică. Poezii mai noi indică aceeași înclinare spre ironie și caricatural, chiar dacă versul e disciplinat în ritm și rimă, marcând clasicizarea.”; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, “Scriitori şi lingvişti timişoreni”, Editura Marineasa, 2000, pg. 40; “Dicţionarul General al Literaturii Române”, Academia Română, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004, pg. 710-711, „Poetul fixează starea de frenezie și fulguranță în chingile strânse ale unei lucidități reci, transcrise în cheie parnasiană. Ritualul solemn al versurilor urmează linia clară a ideii, nemailăsând loc tribulațiilor sentimentale.” ; Gheorghe Luchescu, “Din galeria personalităților timișorene”, Timișoara, Centrul de conservare și valorificare a creației populare Timiș, 1996; Aurel Sasu, „Dicționar biografic”, Editura Paralela 45, 199; Academia Română, filiala Timișoara, Institutul de studii banatice Titu Maiorescu, „Enciclopedia Banatului. Literatura”, 2016 (SI-J).
Alte referințe critice: Lucian Valea, “Scrisul bănățean” nr. 7, 1961: “Lirism de atmosferă și o exprimare poetică îndrăzneață. Atrage atenția prin siguranța cu care scrie, prin fondul consistent afectiv și intelectual ce se poate întrezări dincolo de expresia poetică. O notă personală remarcabilă și o bună asimilare a cuceririlor poeziei noastre”; Cornel Ungureanu, „Orizont”, nr. 10, 1968: “Instrumentație cerebrală, eșafodaj de disimulări, în dosul cărora poetul se caută pe sine”; Pavel Bellu, „Drapelul roşu”, 21 iunie, 1968: „Întregul său registru liric e dominat de o informație culturală lucidă. Se manifestă pe orbita EXPRESIONISMULUI. Există în poezia lui o notă de intelectualism aristotelic, proiectată pe fundalul ideii de ars-mimesis. Un artist real, plurivalent.”; M. Simionescu, “Scânteia”, 26 iunie 1968: “Ne prilejuiește întâlnirea cu un spirit cultivat, în contact cu ideile mari ale veacului. Versuri inspirate dedică unor mari spirite ale culturii universale, simbolizând continuitatea creației omenești.”; Dumitru Micu, „Gazeta literară”, nr. 31, 1968: “Multă reflexivitate tradusă în comentariu, ce nu strangulează lirismul, dar cedează mai ales abstractului. Declarativ, se pronunță pentru firesc, pentru ingenuitate, adoră starea de copilărie, stângăcia.”; Camil Baltazar, „Viaţa Românească”, nr. 10, 1968, pg. 144: “Mărturisim dintru început existența unor ostroave de frumusețe artistică și de cuget în acest notabil buchet de versuri. Poet de idei și posedând o instrumentație cerebrală, are darul de a trece cugetările prin filtrul rezonant al simțirii” ; Marian Odangiu, „Orizont”, nr 16, 1979 : “Un subtil observator al cotidianului, pe care-l surprinde cu vervă. Textele pendulează între tonul liric sau grav.” ; Olimpia Berca, „Orizont”, nr. 26, 1989: “O privire gravă asupra realității.”; Ion Arieşanu, „Orizont”, nr 24, 1989: “Un stil adolescentin guvernează și poeziile scrise la 21 de ani de la debut. Universul său liric, structurile interne nu s-a schimbat. Versurile se caracterizează prin încrederea în puritate și în perenitatea valorilor morale și culturale. Privirea gravă asupra realității ritmează discursul. Stilul e de tip clasicist, de o pură lumină, expresiv-muzical, viril și modern.”; Gh. Antohi, “Casa Radio”: “Spirit cultivat, vizibil încă din versurile volumului de debut marcau o energie lirică adolescentină. Un volum apărut în 1989 se intitula – premonitoriu – “Marele solstițiu”, anticipând fără voie schimbarea de anotimp politic din decembrie ’89. Poetul este un spirit lucid, care își disimulează sentimentele. Afinitățile sale elective i-au determinat parcurgerea unei căi printr-un univers propriu, aprofundat prin cultură și meditație. Spiritul său muzical nu se reduce la muzicalitatea versurilor, ci este rezultanta pasiunii pentru muzică, în detrimentul descripției picturale. Ecourile epice nu se transformă în descriptivism sau baladesc, ci animă idei, pun în mișcare reflexivitatea. Nu este de ignorat nici un aspect destul de rar răspândit, notele ironice, umorul negru, pamfletul, ambianța grotescă. În timp i-a rămas aceeași instrumentație cerebrală, universul liric, structura internă nu s-au schimbat.”; Lucian Hetco, „Agero”-Stuttgart, aprilie 2016: „ARMURA DEMNITĂȚII înseamnă donquijotism, totodată însă disimulare. Ca și la Trakl, abundă în acest areal metaforismul, asocierile neobișnuite de cuvinte. Memorabile sunt evocările grotești , ca în savuroasa parodiere a lumii. Bureriu adesea abandonează metaforismul, calambururile, jocul de artificii în favoarea unei limpidități expresive, păstrând însă elasticitatea expresiei în metrică fixă.” Mersi, Doinaș, nu mai am nevoie de comentariile dumitale. Voi veni în curând în lumea matale de dincolo și vom sta de vorbă pe îndelete. Ca schelete. Despre morți – numai bine? Iar despre vii – numai rău. Cine dictează asta? Vreun Ceaușescu?

Advertisements

Generalul american Bandholtz mărturisea că nutreşte “sentimente de ostilitate faţă de aliaţii noştri români şi sentimente prietenoase pentru inamicii unguri”


Secretarul de stat al SUA, într-un discurs recent a amintit foarte des faptul că Europa a fost salvată de americani iar evenimentele cele mai semnificative au avut lor în Primul Război Mondial, inclusiv căderea imperiilor și „rotunjirea” teritorială a unor state, între care și România.

Cu două tunuri a fost „luată” Budapesta

1919 în  BUDAPESTA

În „Biblioteca de istorie” a Institutului IORGA,  L.Banyai semnează un studiu despre prezența armatei române la Budapesta. Aflăm că la 21 martie 1919 Mihaly a cedat puterea coaliţiei comuniştilor şi social-democraţilor, care au proclamat o republică a Sfaturilor.  „La Oradea s-a creat Sfatul central al revoluţionarilor români, având ca sop nu unirea cu boierimea, ci cu „harnica şi cinstita muncitorime şi ţărănime, cu Republica sfaturilor din România”. „Instaurarea dictaturii proletariatului în Ungaria a declanşat o largă mişcare de solidaritate în rândul maselor muncitoare române…s-a făcut o agitaţie deschisă pentru o bună vecinătate cu Republica Ungară a Sfaturilor. Guvernul burghezo-moşieresc român, sub îndemnurile puterilor Antantei, a răspuns însă cu intervenţia armată la revoluţia proletară din Ungaria şi a luat măsuri drastice împotriva celor care s-au declarat solidari cu această revoluţie…în 7 mai 1919, o mie de soldaţi români staţionaţi la Dej demonstrează împotriva trimiterii lor pe frontul INTERVENŢIONIST (s.n.)…” Iorga: „La Hernad au părăsit trenul. A fost nevoie să se bată la sânge dezertorii”. A.Marghiloman: „Spiritul celor din Transilvania e bolşevism.”
Kun Bela a adresat un mesaj guvernelor român, cehoslovac şi iugoslav: „In numele guvernului revoluţionar maghiar al sfaturilor am onoare să vă comunic că recunoaştem fără nici o rezervă pretenţiile teritoriale naţionale ridicate de dvs. Aţi motivat aceste pretenţii teritoriale naţionale pentru ca să se pună capăt oprimării milenare exercitate asupra conaţionalilor dvs. de către clasele stăpânitoare maghiare, în credinţa că procedaţi astfel în interesul şi în conformitate cu voinţa acestor populaţii. Fostul guvern nu a admis propunerile dv., invocând aşa-zisul drept istoric, care din vechea oprimare deduce dreptul de a continua oprimarea. Din prima zi a venirii noastre la putere am rupt cu acest principiu, declarând în mod repetat şi solemn că nu ne bazăm pe principiul integrităţii teritoriale şi acum vă aducem şi direct la cunoştinţă că recunoaştem fără rezervă TOATE (s.n.) pretenţiile dv. teritoriale naţionale. În schimb cerem imediata încetare a ostilităţilor, nemastecul în treburile noastre interne, tranzitul comercial liber şi încheierea unor convenţii economice corespunzătoare intereselor ambelor părţi, apărarea minorităţilor naţionale care rămân pe teritoriul dv. Aţi obţinut prin aceasta tot ce aţi urmărit. Nu este nevoie să vărsaţi nici o picătură de sânge şi nici să jertfiţi viaţa vreunui singur soldat, să transportaţi furia războiului în regiuni paşnice, pentru a vă realiza aspiraţiile naţionale. Acele clase care oprimau pe conaţionalii dv. erau, în acelaşi timp şi asupritorii maselor muncitoare ale poporului nostru…ne-am eliberat şi noi de sub dominaţia acestor clase…nici un interes naţional nu justifică menţinerea situaţiei războinice actuale…continuarea războiului din partea guvernelor amintite violează în modul cel mai grosolan interesele naţionale proclamate de ele. Dacă continuaţi totuşi războiul, o faceţi numai pentru interese străine, în interesul fostelor clase stăpânitoare maghiare.”
Textul mesajului a apărut în presa română cu întârziere şi în formă prescurtată, cu concluzia: „…guvernul român nu va da nici un răspuns, considerând că nu se poate sta de vorbă cu bolşevicii din Budapesta”. Gazeta socialistă ADEVĂRUL: „…nu înţelegem această hotărâre a guvernului…nu cumva am prefera un guvern de BARONI (ce trimitere la actualitate, s.n.)…Ce ne pasă nouă ce guvern are Ungaria şi ce drept am avea noi să-i impunem un program pe care ea nu-l vrea şi care ar fi antidemocratic şi ostil nouă”. Marghiloman: „O notă ruşinoasă pe care guvernul a trimis-o presei”. Iorga: „De ce n-am trata şi noi cu stăpânii situaţiei din Ungaria?”
Intervenţia militară întreprinsă de guvernul I.I.C. Brătianu „a fost susţinută cu arme şi echipament şi din Anglia…Muncitorii români aflaţi în Ungaria în uzinele de armament din insula Csepel…s-au angajat în apărarea revoluţiei proletare ungare. S-a format şi un batalion românesc în cadrul Regimentului roşu internaţional, compus din muncitori din vechea Românie. Circa 2000 de muncitori români, maghiari, germani veniţi din Oradea, Arad şi Timişoara s-au înrolat în Armata Roşie ungară. În România a crescut valul de proteste împotriva intervenţiei armate…manifestele îndemnau la nesupunere pe cei chemţi la mobilizare…ceferiştii şi petroliştii, minerii din Valea Jiului şi Mureş-Uioara s-au solidarizat cu revoluţia proletară din Ungaria…în demonstraţii la Bucureşti, Ploieşti, Galaţi, Brăila etc muncitorii au cerut încetarea intervenţiei împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor…Reacţiunea română, sprijinită de marile puteri imperialiste ale Antantei a contribuit la restaurarea în Ungaria a marilor latifundiari…” , şi a fascismului, păstrat în conserva de la Szeged, unde guverna Horthy. Consecinţa a fost un „antisemitism sălbatic” etc.

„Dacă consimţiţi la acest imens spor de teritorii, trebuie să acceptaţi şi acest preţ”


La Tratativele de Pace de la Paris din 1919, după cum spune Gheorghe Brătianu, în legătură cu rezistenţa lui I.I.C.Brătianu

Leonard Baskin, 1971, SITTING BULL, tuș.

la controlul supra chestiei minorităţilor, mai ales a evreilor, președintele SUA, Wilson, răspunse tranşant: „Dacă consimţiţi la acest imens spor de teritorii, trebuie să acceptaţi şi acest preţ”. I.I.C. Brătianu se obrăzniceşte: „dacă se va schimba Wilson din fruntea statului său, vor mai fi valabile pretenţiile actuale, nu se vor ivi noi interese? Care să nu mai fie acelea ale trusturilor evreieşti din spatele preşedintelui SUA”.

Antisemitism endemic. Gh.Brătianu relatează poziția lui Wilson față de ocuparea Ungariei și Budapestei de către armata română, spunându-i “ în special lui I.I.C.Brătianu că toate calamităţile din Ungaria şi dificultăţile erei prezente provin din cauza armatei române din Ungaria şi că de nu ne retragem de pe Tisa pe linia de hotar fixată de Conferinţă, nu vom mai beneficia de sprijinul Marilor Puteri”. Seton Watson aproape că îi face kominternişti pe şefii Conferinţei de Pace: “Misterioasa favoare de care s-a dat dovadă faţă de bolşevici nu apare mai evidenţiată decât în tratativele cu România”. Premierul român susținea faptul că: “nu putem ceda în privinţa evreilor, minorităţilor”. Aşa că, la plecarea în ţară şi renunţarea la funcţie, Brătianu motivează că n-a făcut-o numai din cauza neîmplinirilor problemei cu Basarabia şi Banatul, ci mai ales din aceea a fixului cu minorităţile. Noroc cu guvernul ardeleanului Vaida, care, efemer, a garantat pentru problema minorităților. Deocamdată Aliaţii interveniseră pentru a opri ofensiva românească pe Tisa.

Americanii cred că Brătianu e vinovat că prin pretenţiile sale a provocat demisia guvernului social-democrat al lui Karoly, care l-a mandatat pe Otto Roth pentru declararea Republicii Bănăţene, şi instituirea bolşevismului. Iar oştile române, înaintând spre centrul continentului, ar fi luat, pur şi simplu exemplul Aliaţilor, ale căror trupe ocupaseră tot teritoriul Germaniei, până la Rhin. “Armata română a depăşit toate liniile de demarcaţie; să se retragă!” Aliații nu puteau înţelege de ce clauza minorităţilor era considerată în regatul român drept o încălcare a independenţei iar pe de altă parte erau împotriva ocupării Budapestei de către români. Îl caută pe Brătianu, care e fugit, să nu fie găsit. Se foloseşte radioul: “Rendez-moi de votre demarche.” Aliații acuză: “…armata română pradă, rechiziţionează şi trimite în România însemnate sume de bani şi materiale de căi ferate, supunând Budapesta unei blocade inutile, care înfometează oraşul”. Gh. Brătianu recunoaşte dezarmarea Ungariei: “Tot materialul de război urma să fie predat României (…) armata de ocupaţie prelua uzinele de armament, jumătate din întregul material de căi ferate, maşinile necesare construcţiei, 30% vite, 30% din utilajul agricol ca DESPĂGUBIRE PENTRU SOLDAŢII ROMÂNI ÎMPIEDICAŢI DE LA MUNCA CÂMPULUI, totul comparat cu condiţiile impuse de Aliaţi celor învinşi.

America se opune acestei ocazii unice, care nu mai aşteaptă judecata puterilor învingătoare. Consiliul Suprem îi intentează României proces. America ameninţă că se retrage de la tratative. Generalul american Bandholtz scrie: “Forţa suntem noi; voi reprezentaţi doar ordonanţele”. Gh.Brătianu recunoaşte că au fost abuzuri, că “…au luat uneori mai mult decât aveau dreptul. În anii 20 mai rugineau prin gările noastre numeroase locomotive luate din Ungaria pe care TEMBELISMUL ADMINISTRATIV nu ştiuse să le folosească. Ocupanţii au lăsat în voia ei lovitura de stat care l-a adus sus pe Horthy Nicolae-întâiul”. Generalul american Bandholtz mărturisea că nutreşte “sentimente de ostilitate faţă de aliaţii noştri români şi sentimente prietenoase pentru inamicii unguri”.
Clemenceau: “Rapoartele comisiei interaliate ne arată că autorităţile militare româneşti continuă a goli Ungaria de resursele ei de tot felul…O astfel de atitudine va aduce pentru România cele mai serioase consecinţe”.

De altă parte, premierul român, fără nici un sentiment de recunoștință pentru SUA, grație căreia s-a înfăptuit România Mare, bârfește spunând că “Hoover ştie că aceste materiale constituie pentru noi necesităţi vitale, de aceea vrea să ne lipsească de ele (…) Subordonarea Conferinţei către America ia orice şansă serioasă de reuşită serviciului (SERVICIULUI, ce de-a mai servicii! N.n.) pe care voiam să-l facem păcii Europei Centrale. Ne retragem şi lăsăm totul în sfera de interese ale bolşevismului şi reacţiunilor monarhice”.

Delegaţii americani amerinţă că părăsesc Parisul dacă nu se vor lua măsuri severe împotriva României, propunând excluderea ei dintre Puterile Aliate, ruperea relaţiilor diplomatice, blocada economică. Tratatul cu Austria se semnează fără delegaţia română. Demisia lui I.I.C.Brătianu urmează, căci acţiunea Budapesta a fost neautorizată.

C. White spune: “Românii din Basarabia nu vor să ştie de România. Provincia a făcut parte din Moldova înainte de constituirea României”. I.I.C. Brătianu era pentru “ocuparea efectivă a Basarabiei”. Istoricul conchide trist despre felul în care s-a folosit de către administrația dâmbovițeană bunătățile confiscate Ungariei: “De s-ar fi folosit cum se cuvenea prada de război de pe Tisa şi de la Budapesta, am fi putut poate aştepta criza apropiată a politicii SUA , ce urma să îndepărteze acţiunea americană de interesele Europei. Dar materialele au ruginit şi urmaşii lui Brătianu ne-au zădărnicit împotrivirea”…”Unirea o datorăm războiului şi victoriei Aliaţilor”…”S-a văzut doar în Banat ce a însemnat faptul că sârbii ne-au putut-o lua înainte”…”efectul cel mai paradoxal al cuceririi Budapestei rămâne recenta adeziune a Ungariei la pactul antikomintern”(1938, data scrierii volumului ACȚIUNEA POLITICĂ ȘI MILITARĂ A ROMÂNIEI ÎN 1919 ÎN LUMINA CORESPONDENȚEI LUI I.I.C.BRĂTIANU, Editura Corint).

Controversata regină Maria


 

 

…Arghezi îl face, în 1915 pe Take Ionescu, “ un maimuțoi, care minte ca o prostituată, cu lacrimi autentice, pe obraji”, antantiștii fiind “forțe tâmpite și mocirloase”. Mai dur va fi în noiembrie 1917, in “Gazeta Bucurestilor”: ”Transilvania, pe care cafenelele din București o anexaseră cu mult înainte de declanșarea războiului, nu mai ispitește nici iluziile bucătarului domnului Take Ionescu. Iar coroana de împărăteasă, făgăduită de un sylf nefericitei regine Maria, nu mai formează idealul de găteală solemnă decât al vreunei prințese de ospiciu”.

Memoriile reginei au  apărut în Editura „Adeverul S.A.” şi au fost traduse din limba engleză de Margarita Miller- Verghy pe când regina Maria mai trăia. Este de mirare că republicanii-regăţeni vechi ai României democrate n-au găsit cu cale să re-publice acest volum al reginei lor, „întregitoare”. Nu convine ceva în atitudinea unei principese/regină vizavi de moravurile cu iz de stârv ale „nomenclaturii” valahe ale vremii. Care continuă să existe și azi. Convin doar undele de lumină solară , care, zice-se, au fermecat o ţară. Românca britanică le-a zis-o în faţă dâmbovițenilor care şi-au dorit prinţ străin, pentru că, precum azi, nu s-au suportat unii pe alţii. Citate :
“Aţi fost mândri să IMPORTAŢI o prinţesă de neam mare. Este între noi o diferenţă de RASĂ: sunt anglo-saxonă, iar voi sunteţi LATINI . La voi nimic nu e sfânt, vă bateţi joc de toate. Nu mă pot prinde în luptă cu meşteşugita voastră FĂŢĂRNICIE. M-am hotărât să părăsesc ţara. Totul s-a sfârşit între noi…” Principesa avea deja patru copii, când a intervenit conflictul ei cu ţara; rechizitoriul făcut supușilor este un adevărat poem al deznădejdii, dar şi demonstrarea unei incisivităţi de o forţă copleşitoare. Vlădicile aflate în preajma ei pe când îşi perora discursul, se făcură instantaneu mititei. Numai “Nando”, soţul Ferdinand, viitorul „întregitor”, reuşi s-o calmeze; „ Dragă, ţara are nevoie de o regină!” ( Facem şi noi război! Dacă tot vrei. )
Bătrânul Carol I era bolnav, la începerea Primului Război Mondial; nutrea gânduri negre şi dorea să se autoexileze, din ţara care-l primise ca salvator, iar acum, conform „dorinţei poporului”, copios instigat de nomenclatură, ar fi trebuit să rupă documentele Alianţei cu Austria. Şi a fost silit să le rupă. Bătrânul fruntaş liberal Costinescu o conseia și el pe regină, blajin, patern, în toiul protestului ei antivalah, să-şi trădeze familia mixtă: „Chiar dacă Prinţul (viitorul rege Ferdinand, n.n.), soţul Alteţei Voastre, găseşte de cuviinţă să urmeze pe Unchiul Său (Carol I, desigur, dar nu se ştie dacă Nando ar fi avut această dorinţă, sinonimă cu o abdicare nerentabilă, cum e să pierzi un tron? n.n.) în exilul impus de el însuşi (la care a renunţat ulterior, n.n.), făgăduieşte-ne că vei rămâne cu noi împreună cu Fiul Alteţei Voastre, Carol (al II-lea, n.n.), şi dacă se poate, cu toţi copiii, pentru a duce mai departe opera începută de bătrânul Rege. Nu e cu putinţă şi nici drept să ne părăseşti în ceasul de grea cumpănă, când ştim că din toată inima eşti alături de noi”(pg.492). Alături de acel stil de rasă latină fanariotă. ( Lasă-l pe neamțul de Nando, să plece, mersi bine, şi rămâi Regina noastră, chiar fără soţ, numa’ să nu rămânem noi fără Dinastie.)
Se spune că regina a avut un rol primordial (PROPAGANDĂ) în zămislirea României Mari. Asta pentru a-l subestima pe ardeleanul Vaida Voevod, cel ce a reparat stricăciunile produse de antisemitul I.I.C.Brătianu și a reușit alipirea Ardealului.
La Conferința de Pace de la Paris din 1919 delegația română s-a completat când regina Maria, plus niște servitoare trupeșe, a sosit cu trenul (NU CU TRONUL) regal. Regina a vorbit fermecător peste tot. A fost, spunea ea, ”un fel de drapel ridicat pentru țara mea.” Ferdinand era un rege molâu, ea era simpatizată și adulteră. Iubiții ei îi includeau pe John Boyle, milionarul canadian și cumnatul lui Brătianu, care era tatăl, se bârfea, al copiilor ei cu excepția lui Carol. „Ah, dragă, ce tristă sunt, bijuteriile mele sunt la Moscova, ce mă fac? Dă și mie o bijuterie!”
Maria era de asemenea foarte extravagantă. Călătoria ei la Paris a fost la fel de importantă pentru a face cumpărături, cât și pentru a face servicii țării ei. ”România”trebuie să aibă Transilvania, de asemenea și Basarabia. Și cum ar fi dacă, din lipsa unei rochii, o concesie ar fi pierdută?” (Ah, vai ce tristă aș fi…)
Din Hotel Ritz, a purces să cucerească Parisul și Comitetul Tratativelor Păcii. A încercat să îl convingă pe Foch să trimită arme României, pretextând lupta acesteia împotriva bolșevismului. L-a lingușit pe House, care o găsea ”una dintre cele mai fermecătoare personalități dintre toate femeile de viță regală pe care le-am întâlnit în Vest.” Ambasadorul britanic la Paris a luat cina cu ea: ”Cu adevărat este cea mai plăcută femeie și dacă nu ar fi atât de simplă ai crede că este foarte încrezută.” Ea l-a întrebat pe Balfour dacă ar trebui să vorbească cu Wilson despre cumpărăturile ei recente sau despre Liga Națiunilor. ”Începeți cu Liga Națiunilor”, a sfătuit-o el ”și încheiați cu cămașa roz. Dacă vorbiți cu Lloyd George, începeți cu cămașa roz!”
Lloyd George o găsea ”foarte frivolă, dar  inteligentă”. Pe Clemenceau îl amuza prezența ei. I-a vorbit însă deschis despre antipatia sa pentru Brătianu. Când a acuzat că România vrea partea leului din Banat, Maria i-a răspuns: ”de aceea am venit să îl văd pe vărul ei, Tigrul.” Clemenceau a replicat imediat: ”Un tigru nu a avut niciodată un pui de la o leoaică.”
Marele ei eșec a fost Wilson. L-a șocat la prima lor întâlnire vorbind despre dragoste. Grayson, un apropiat al lui Wilson, confirma: ”Nu am auzit niciodată o doamnă să vorbească despre astfel de lucruri. Cu adevărat nu am știut unde să ma uit, atât eram de stânjenit.” Maria s-a autoinvitat apoi la prânz, ”împreună cu unul sau doi dintre domnii din anturajul meu”. A sosit cu o jumătate de oră mai târziu cu un anturaj de zece persoane. ”Cu fiecare moment de așteptare”, menționa un alt invitat, ”puteam vedea din modul cum se lăsa falca președintelui că o parte din România va fi secționată”. Regina a crezut că prânzul s-a desfășurat foarte bine; într-adevăr, considera că timpul pe care l-a petrecut la Paris a însemnat mult pentru ajutorarea poporului său. ”Am argumentat, am explicat, am rupt nenumărate lănci în apărarea lui. I-am dat țării mele o față.”
Dacă ar fi fost sfătuită să petreacă mai mult timp în compania subordonaților marilor oameni, sejurul parisian ar fi fost mai eficient. Dar așa, Comisia pentru probleme românești a împărțit Banatul sub privirile ei, între Iugoslavia România. Puțin i-a păsat. Bijuteriile i-au rămas la Moscova.

Dosarul 1989-1990 (I)


DOSARUL REVOLUȚIEI SE REDESCHIDE
Nu ar fi completă rejudecarea evenimentelor dacă nu s-ar ține cont și de un domeniu în care au existat victime, adică în arealul culturii. Au fost distruse destinele unor oameni nevinovați de către noii opresori, oportuniști mascați în revoluționari, dar care s-au folosit de instaurarea unei noi dictaturi, în plin gol de putere, ei substituindu-se Justiției. În 1990 Procuratura nu s-a „amestecat” în procesele ad hoc pe care strada le săvârșea în devastata Timișoară, moment în care marginalizații sau falșii marginalizați de regimul defunct au găsit momentul prielnic să destituie, în numele „poporului” persoane pe care pur și simplu nu le agreau și să le ocupe posturile. Și-au creat cariere frumoase acești oportuniști, distrugând totodată destinele altor oameni valoroși, de care țara s-ar fi putut folosi, dar i-a pierdut, fie prin decese, fie prin marginalizare, mai cruntă decât cea comunistă. Va trebui să ne ocupăm de acești, americanii le-ar spune „criminali”. Noi cum să le spunem, la viitoarele procese, care vin mai bine prea târziu decât niciodată?

Excelentul scriitor Teodor Bulza, neavând altă „vină” decât aceea de a fi fost redactor-șef al cotidianului „Drapelul roșu”, scrie în memoriile sale: „…Iar băieţii de la Timişoara, pe fondul acestor mişcări telurice, în acel haos năucitor, au conceput un desant din balconul Operei în jilţurile de la fosta judeţeană de partid, punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare, de proporţiile celei ale stăpânirii sovietice şi a acoliţilor ei imediat după căderea Berlinului din ’45…” Din delicatețe el nu divulgă nici un nume.

O face regretatul Corneliu Vadim Tudor, în 1991, în „România Mare”, în tonul său specific, începând cu unul din principalii vinovați ai măcelului cultural timișorean: „Încurajat în eforturile sale poetice, Claudiu Iordache a tipărit chiar o carte de versuri propagandistice, în care spunea printre altele că comunismul trebuie însămînţat şi în sîngele copiilor nenăscuţi. Şi a venit Revoluţia, fraţilor! Fostul boxer a strigat ca o fiară: „Eliberaţi ringul!” Urmează ultima repriză, a tot făcut pe nebunul pe-acolo, ba pe la poarta consulatului iugoslav (care intenţiona să-l treacă peste graniţă în caz de nereuşită, împreună cu George Şerban şi Vasile Popovici), ba pe la anumite case conspirative unde se vedea cu alţi agenţi. La minut a devenit cel mai anticomunist cetăţean al acestei ţări. Ba chiar a uitat că unchiul lui a fost primul primar comunist al Urzicenilor, a uitat chiar şi că un alt unchi era colonel de Securitate, a uitat în final şi cît de mult l-au ajutat oamenii ăştia, devenind cel dintîi care a strigat pînă la ruperea coardelor vocale: „Jos Comunismul! Moarte securiştilor!“. Astfel, printr-o teroare greu de imaginat, a izbutit să se facă ascultat şi să devină primul preşedinte al celei mai mari ruşini naţionale: Societatea Timişoara. Răfuielile pe care le-a declanşat atunci în cultura judeţului Timiş sînt greu de imaginat. Toţi cei care îl mai ţinuseră pe la uşi (…) au fost daţi la o parte cu brutalitate, concediaţi, umiliţi! El şi ceilalţi doi-trei huligani (mult mai mulți, n.n.) notorii ai oraşului au dat afară conducerile publicaţiilor, teatrelor, celorlalte instituţii de cultură, instalîndu-şi ciracii lor. Imediat, Editura Facla i-a publicat un nou volum de versuri, răscroit probabil din cel vechi, în care comunismul a devenit anticomunism – la operaţiunea de „coafare“ a contribuit noul director al editurii, acel Vasile Popovici instalat de gaşca de la Timişoara cu acordul găştii de la Bucureşti a lui Pleşu. (…) În acea teroare thermidoriană, Cl. Iordache a urlat să-i fie instalată nevastă-sa, Antoaneta C. Iordache, ca redactor-şef al revistei „Orizont“. N-a prea reuşit, (ba chiar a reușit, din păcate, n.n.), aşa că a dus-o la Ministerul Culturii. O dată cu nevastă-sa, bostanul gol s-a mutat şi el în Capitală – primise ordin de infiltrare în organele puterii centrale. Nu ştim ce puteri oculte i l-au impus domnului Iliescu. Iordache, indivizi de teapa ta n-or să însemne nimic în România, niciodată, pentru că voi sînteţi fără ruşine şi fără ştiinţă de carte, nişte flămînzi care i-aţi dat cu brutalitate la o parte pe adevăraţii oameni de valoare ai ţării şi trageţi cu ghearele şi dinţii de nişte fotolii de stăpîni, cînd în realitate voi v-aţi născut slugi; tu zici că eşti omul zilei şi că vei cădea în picioare din orice variantă politică, te recuperează agentura-mamă, Societatea Timişoara etc. Ei, bine, nu-i chiar aşa, uite că oamenii te-au ghicit foarte iute…” (Fragment)

O foarte bună descripție a oportuniștilor a realizat-o marele nostru scriitor Nicolae Breban: „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar, dar de comentatori de prost aluat. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti… Noi exportăm mizerabilismul care apoi se întoarce la noi şi ne uimeşte cum de ne văd occidentalii atât de nenorociţi. Dar mizerabilismul ăsta noi îl cultivăm, pentru că băieţii ăştia sunt foarte abili, pentru că ei produc ceea ce cred ei că se cere în afară. Într-adevăr, afară unii cer imaginea României mizerabile, joase. Parcă ne-au convins şi pe noi că suntem o ţară de nimica. Suntem ultimele otrepe ale Europei… Eu am să mor curând. Nu ştiu ce se va întâmpla cu dumneavoastră, care sunteţi mai tineri, sau cu copii voştri, când vor revedea filmul a ceea ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani. (…) Noi ar trebui să nu mai lingem în fund pe şef, să nu mai furăm banul străin, să facem lucrul bine făcut, cum ne îndeamnă domnul preşedinte Iohannis, să respectăm comunitatea în care ne-am născut, să respectăm cutumele, obieciurile, să respectăm cuvântul scris. În loc să ne repezim ca nişte haimanale, ca nişte şobolani la grămada aceea de miliarde şi, sub patronajul instituţiilor Statului, care se pare că şi astăzi încă funcţionează în inerţia veche, n-au respect pentru ce e de valoare”.

 

 

Criticii literari se lamentează


„Cum să scrii o istorie a literaturii române și să scapi teafăr” este titlul unei conferințe a domnului Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România și autor al volumului ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE. Orgoliul autorilor omişi, cu bună știință din acest tom îl bântuie pe criticul nostru precum fantomele înarmate cu automate Kalașnikov. Iar unele omisiuni sunt cu adevărat regretabile. Nu se dau prea multe date despre autori. Ideile au întâietate, nu știu dacă e destul cu atâta. Ne trebuie, categoric şi o geografie literară, a spaţiilor spirituale. Cu apartenenţele federale, altfel spus, afinităţile elective, regionale ale autorilor comentaţi. Autorii incluşi în Istoria manolesciană “beneficiază” în schimb de ceva intruziune a politicului post-revoluţionar. Asta îmi aminteşte de cei ce, acum douăzeci de ani, autoîntitulaţi tineri scriitori şi ziarişti, au oferit un trist spectacol în 1990, executând şi interzicând autori care avut nefericitul destin de a scrie şi înainte de 1989. Este dificil să desprinzi, chirurgical, acele porţiuni pe care le consideri contaminate de epoca socialistă. Căci e greu de făcut un discernământ între “bine” şi “rău”, acolo unde contrariile se îmbină strâns. Apar, inerent, lecţii de democraţie, după cum apar şi false generaţii “nouăzeciste” sau de “secol XXI”, nume nesemnificative cu creaţii categoric nesemnificative.
Nici o Istorie nu poate reprezenta ansamblul fenomenului literar românesc. Nu lipsesc din comentariile marelui tom doar autorii români, ci şi cei aparţinând minorităţilor naţionale, care însă figurează pe listele USR. Sunt puţin nedumerit, căci domnul Manolescu a fost cel mai sârguincios critic foiletonist într-un trecut mai îndepărtat, atent cam la tot ce vedea lumina tiparului . Dar, poate cel mai caracteristic lucru demn de luat în seamă este în această recentă lucrare TENTAŢIA CĂLINESCIANISMULUI.
Îi spunem “călinescianism” probabil din lipsă de fantezie, vrând, în fond, să-i subliniem calitatea reflexivă a conexiunilor, paradoxurilor, încadrarea autorilor în maniere, stiluri, curente care surprind şi captivează, ca orice fenomen, incluzând autorul în tagma creatorilor.

În absența unei opera în versuri sau în proză, criticii noștri tind să se emancipeze, să includă însăilările de comentarii critice în beletristică/eseistică, mai aproape, dacă nu și consistent incluse în arta scrisului. „O echipă de necreatori. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti…”, așa îi definește Nicolae Breban.
Critica noastră nu se mai vrea o slujnică devotată stăpânilor poeți-prozatori-dramaturgi. În absența harului literar ei se ridică, cel mai ales dublați de o funcție administrativă, deasupra scriitorilor, își arogă dreptul de a allege despre cine și ce anume să scrie.
Inamicii criticilor sunt déjà nenumărați. Primul a fost Eminescu. În vremurile noastre și-au scos cuțitele verbale împotriva lor un Radu Theodoru sau Nicolae Breban, artiști marcanți ai cuvântului.
Aceeași obsesie a victimei obștii literare o are și președintele filialei timișorene a Uniunii, Cornel Ungureanu. Copy-paste după prietenul Manolescu. A publicat recent, finanțat de primărie și asistat de membri marcanți ai societății ”Timișoara” o istorie a literaturii bănățene. Din care lipsesc nume semnificative. Le-a uitat intenționat. Nu le mai bagă în seamă, maestrul. A afirmat într-un recent interviu „O cronică literară adevărată trebuie să fie într-un anumit fel sinucigaşă. Din 1970, scriam patru-cinci recenzii de carte la fiecare număr al revistei Orizont şi aşteptam să vină cineva cu cuţitul la mine. Nu au ajuns cu cuţitul, dar au ajuns replici de un orgoliu neobişnuit.”
Sincer să fiu, nu prea știu cine a umblat cu cuțitul după Cornel Ungureanu. Ar fi trebuit, alături de Nicolae Manolescu să depună o plângere la poliție. Este însă foarte posibil ca potențialele victime ale scriitorilor, bunii noștri critici, să fie în realitate agresorii. Cred că li se acordă prea mare importanță și că noi, creatorii așteptăm cu sufletul la gură să ne citim numele în operele critice, să le adăugăm titlurile la CV-ul nostru, care trebuie, chipurile să fie cât mai gros și cuprinzător.
Conștienți de importanța lor nemăsurată criticii fac uz de armamentul din dotare. Cea mai eficientă formă de răzbunare pe creatorii neagreați este OMISIUNEA. O practică și Ungureanu, după modelul bucureștean. Prin omisiune poți face să dispară REALMENTE un scriitor, ca și cum nici nu ar fi existat.
Avantajul de nesperat al prozatorului este acela că el poate să creze dintr-un critic literar un personaj literar. Cunosc un coleg, care a fost și el profesor și a rămas profesor. În tinerețea noastră romantică l-a tentat poezia și proza. Ulterior și-a dat seama că 1. Îi lipsește organul necesar poetului sau prozatorului, 2. Există specia criticului literar, de multe ori mult mai rentabilă, în devălmășia oastei de truditori ai beletristicii. Nu trebuie să scrii texte la comandă, și dacă le scrii ele nu sunt atât de vizibile ca poemele festiviste, de exemplu.
„ Ceea ce mă bucură este felul în care Robert Şerban, Loredana Târziorul au lucrat această carte. E cartea mea în aceeaşi măsură în care e a Primăriei Timişoara, a prietenilor din redacţia revistei Orizont şi a dumneavoastră”, a declarat prof. Ungureanu. Purtătorul de drapel recunoaște că a lucrat cu „negri”, adică menționații scutieri necesari sprijinului logistic al lucrării. Totodată cartea este și a unei găști, a prietenilor puțini la număr dintr-o redacție și a celor al căror nume apare în volum.
Gașca preferată a domnului profesor, precum și acei „dumneavoastră” – publicul prezent la lansare – a făcut, la momentul necesar abstracție de trecutul secretarului PCR, având, nu-i așa? nevoie de un tătuc care să le adune numele pe o carte.
„În anii ‘70 Facultatea de Litere din Timișoara pune în valoare alți tineri dintre care-i amintesc pe Șerban Foarță, Eugen Dorcescu și Ion Marin Almăjan”. Ungureanu îi uită în mod deliberat pe ceilalți colegi, poeții Marcel Turcu, Aurel Turcuș, Dragomir Mirianici, Crișu Dascălu, Erwin Lucian Bureriu etc.

Gașca se poate vizualiza și în aceeași tentație a călinescianismului, observată la Nicolae Manolescu. Scriitorii nu mai sunt priviți ca entități individuale, ca niște singuratici. Ei sunt asociați, ca la George Călinescu, în grupuri de interese estetice, promoții/generații
„ Următoarea etapă se referă la generația anilor ‘80 și aici îi amintesc pe Vasile Popovici, pe Mircea Mihăieș și Adriana Babeți. ” Nume proeminente ale societății Timișoara, fără nici o relevanță în beletristică, funcționari la o revistă literară, în barca oportuniștilor critici, eseiști și publiciști, care și-au inventat și o inexistentă în România, A TREIA EUROPĂ.

Din miștocărelile colegului Cornel Ungureanu: “…mă plimbam cu Nicolae Breban, cu Lucian Bureriu şi cu Eugen Beltechi pe malul Timişului…”(Aleea statuilor la Lugoj, n.n.). Pe atunci Breban “Era doar un viitor scriitor foarte încrezător în viitoarea sa glorie…aşa cum era şi prietenul nostru Lucian Bureriu (viitor crainic la televiziunea română, visa el). Unde îşi va aşeza statuia Nicolae Breban, iată una din problemele periplului nostru nocturn; unde el şi unde Lucian Bureriu…” Chestia asta ar fi urmat, desigur, “…după ce Nicolae Breban (nu-mi amintesc dacă şi Lucian Bureriu) ar fi luat premiul Nobel…” Textul, scris de C.U. în 1988 e preluat din revista “Semenicul” din Reșița. Nu știu dacă prietenul meu Nicolae Breban știe de această prostioară de provincie.
Oricum, numele Nicolae Manolescu sau Cornel Ungureanu NU ESTE DESTUL TUN. Cel al ACADEMIEI ROMÂNE însă este.
Marea dreptate, care corijează subiectivitatea celor doi critici a fost restabilită de ENCICLOPEDIA ACADEMIEI ROMÂNE, care a lucrat cu un instrumentariu larg de colaboratori și a strâns toate oile în aceeași stână.
Iar sub cupola aceleiași ACADEMII a cuvântat recent „optzecistul” (oh, pardon, ăsta-i un grupuscul de așa-zis tineri post-moderniști…) octogenarul NICOLAE BREBAN, marele nostru contemporan și probabil, conform afirmației lui Crișu Dascălu, de la pupitrul Academiei, cel mai mare scriitor român din toate timpurile..

ACEST MATERIAL A FOST PUBLICAT ÎN PRESA DIN STATELE UNITE, CANADA, GERMANIA, NOUA ZEELANDĂ, AUSTRALIA

Prima scriere nu aparține analfabetismului


Freemasoneria britanică ne aduce  cu picioarele pe pământ; după ce tracomanii ne intoxicaseră cu pretinsele scrieri ale “civilizaţiei Vinca”, recte tăbliţele din Tartaria transilvană, de pe teritoriul român. Christopher Knight & Robert Lomas, autorii celebrei “Secretul lui Hiram”, apar la noi cu “Aparatul lui Uriel”, o interpretare a civilizaţiilor megalitice ca mijloc de protecţie şi estimare a unor posibile impacturi cu cometele, care au şi produs cel puţin două potopuri devastatoare: în 7620 î.H. şi 3150 î.H.

Dacă meteoritul tungus venea cu două ore mai târziu, nu lovea Siberia, ci distrugea toată populaţia Moscovei, spun autorii. Megaliţii din Europa sunt mai vechi, desigur, decât construcţiile sumeriene sau egiptene. Exista şi o limbă globală, nu doar o “indo-europeană” comună. Urmaşii populaţiei Grooved Ware au construit oraşele sumeriene. Sinclair Hood “a crezut că tablele din Tartaria au fost create după scrierea elamită din Sumer”. Ele sunt însă mai vechi și numai scriere nu erau; oamenii Europei megalitice au avut o sursă de simboluri COMUNĂ. Aşa că falșii învățați autohtoni degeaba strigă că pe teritoriul transilvan există cea mai veche scriere. Or fi fost strămoții lor mai puțin analfabeți decât cei de azi.

Conform autorilor cărții Rudgley zice: “Ideea că invenţia scrierii aparţine Europei, nu Asiei este exagerată”. Acele semne încrustate  NU ERAU SCRIERI ADEVĂRATE. Sham Winn spune că erau “standardizate şi convenţionalizate, folosite într-o zonă vastă, multe secole”. Ele sunt INSTRUCŢIUNI (de folosire) ASTRONOMICE. Oarecum “pe înţelesul tuturor”, elaborate de un anume Uriel, pe care-l îngrijora o anumită cometă. Astronomia primitivă era şi preventivă. Fenomenul Stonehenge este descris detaliat, ca şi aparatul lui Uriel. Oamenii urmăreau evoluţia corpurilor cereşti, planificau naşterile şi recoltele (copiii prelungeau domniile regilor, de altfel morţi. Enoch, personaj ce ajunsese în insulele britanice să studieze astronomia, reuşise ASTFEL să “trăiască”… 365 de ani. Practicile astea s-au păstrat în Tibet, unde Dalai Lama  trăiesc mereu).

Cometele dislocau mari fragmente din mări, provocând imensele “tsunami”. În retragere, oceanele lăsau civilizaţii distruse şi lacuri sărate (Caspica, Aral, Marea Moartă, Salt Lake etc.). Nu numai Mesopotamia a avut un potop, ci şi Merica (SUA), China, Europa… Frica  populațiilor provine de la comete.

Dar PROBLEMA ESTE SCRISUL: “…e posibil ca o civilizaţie megalitică să ajungă la un nivel avansat în ştiinţă fără o LIMBĂ SCRISĂ?” Evident că nu şi atunci  Tartaria transilvană e o pistă falsă.

Sumerienii au venit mai târziu, cu o scriere, cu giganticul poem al lui Ghilgameş şi o tulburătoare descriere a Potopului. Citez din traducerea apărută în 2002: “Când se iviră cele dintâi licăriri ale zorilor, iată că din adâncul cerului s-a ivit o pâclă neagră…Irragal smulse bârnele stăvilarelor cereşti la a cărui poruncă se sparse şi se rostogoli zidul de apă al Oceanului…preschimbă în beznă tot ce era lumină. Temeliile ţării se sfărmară ca un vas, talazurile apelor se revărsară peste oameni…” Zeiţa Iştar zice: “…tocmai eu, care zămislisem aceste făpturi: ele acum umplu marea ca icrele peştilor”…”furtuna a slăbit în lupta pe care o purtase, ca o femeie apucată de durerile facerii. S-a liniştit marea, a tăcut vântul năprasnic şi a încetat potopul…O zi, două zile, muntele Nitsir (nici vorbă de Ararat, n.n.) a ţinut corabia nemişcată…”

După aceste slove AUTENTICE, în care abundă figurile de stil şi conştiinţa artisticului, poate să înceapă Civilizaţia şi în alte zone, molipsite de patima scrisului. Oricum, nici Iliada, Odiseea, sau Eneida nu vor atinge geniul înaintaşilor, sau tragedia tăbliţelor (unii zic “tabletelor”, ca să le confunde cu cele elaborate în Silicon Valley…) parţial distruse. Acele rânduri care sunt lipsă, fac și mai eroică, valoroasă epopeea lui Ghilgameş. Este singura scriere sinceră; toate celelalte, inclusiv biblia, sunt copii, sunt urmaşi, mai mult sau mai puţin ipocriţi. Mâzgăliturilor de la Tartaria  nu sunt, aşadar, prima scriere din lume, cum pretind penibilii maniaci…

Civilizația din Banat a fost odată occidentală


Binecuvântează, părinte, pe viitorul dascăl de religie

Banatul habsburgic era practic un teritoriu cu multă populație colonizată, fără vechi tradiții care să se opună noilor curente europene, mercantilismului și culturii moderne.  În prima etapã a Luminilor în Banat s-a avut în vedere lãrgirea pãturii știutorilor de carte în limba românã. Nu ar fi slujit cu nimic Imperiului un trib de golani total ineficienți pentru lumea europeană din care făcea parte. Sunt absolut inexacte opiniile unor pseudoculturnici care acreditează ideile cum că ar fi fost în interesul imperial ca obscurantismul și relațiile medievale să domine populația românească. În Câmpia Tisei populația rurală primise mult pământ de la stat, arhitecți europeni au stabilit configurația localităților și dimensiunile clădirilor în funcție de numărul locatarilor…

După principele Rakoczy Întâiul, care a stimulat românismul transilvan, a venit rândul demersului theresiano-iosefin să accelereze tendința spre identitatea neamului românesc din Vestul teritoriului actual, descoperirea conștiinței de sine a acestor supuși austrieci. Statutul particular al Banatului a asigurat un succes deosebit programului școlar al reformismului, incomparabil mai amplu decât în alte provincii cu populație românească de pe teritoriul actual al țării, neîntâmpinând opreliști oficiale…

În 1763 Cancelaria aulicã solicita administrației si celor doi episcopi bãnãțeni sã procedeze la organizarea de școli noi în comunele Banatului. Administrația, sub influența sârbească respinge propunerea, recomandând, în schimb, orientarea populației spre agricultura intensivã, întrucât școala bisericeascã era considerată suficientã. Un rãspuns aberant asemãnãtor dãdea si episcopul Vârșețului…Chiar în cadrul „privilegiilor ilire” acordate populatiei ortodoxe, sârbii minoritari se considerau deasupra românilor, o nație aleasă.

Dialogul autoritãtilor centrale cu forurile locale au condus la decizia absolută a împãrãtesei: „…școlile tineretului laic,  fãcând parte a politicii, ca si școlile catolice, trebuie sã fie subordonate forului politic, iar clerului i se va permite o influențã numai în mãsura necesarã ca tineretul sã fie instruit și la religie”. Iată cât de însemnat era STATUL LAIC pentru Maria Theresa. Coregentul Iosif II, vizitând provincia, constatã un analfabetism cras, inclusiv în rândul cnezilor și clerului. (Clerul acela care pretindea că eradicarea analfabetismului trebuie să fie misiunea bisericii, analfabetăla rândul ei). În 1769 se numește un director școlar ortodox și se propune editarea manualelor în românã și sârbã. Împãrãteasa aprobã aplicarea reformei doar pentru Banat. Fãrã a fi eliberat total de controlul bisericii, învãțãmântul poporal devenea și componentã a politicii de stat. Se încearcã introducerea literelor latine, dar episcopul de Vârșeț se opune (iarăși un slav deștept!). De la Viena vine însă ordinul: „pruncilor celor românești, de vor pofti a învãța vreo câțiva ani, cãrțile fãrã de bani li se vor da”. Spre deosebire de vremurile actuale. Se instituie pedepsirea pãrinților care opresc copiii sã vinã la școalã. Alfabetizarea devine intensivã. Pânã în 1802 numãrul școlilor sârbești a crescut de 1,7 ori, iar al celor românești de 14,2 ori (semnificativ, nu?). Comparativ cu școlile germane, ritmul dezvoltãrii școlilor românești este foarte mare : o școalã în fiecare localitate! Apare și alfabetul latin, în sfârșit!
În 1829, când în confiniu s-a introdus învãțãmântul obligatoriu, s-a realizat o școlarizare de 100%. (Are ceva de spus administrația actuală?).

Situația este excepționalã în comparație cu celelalte provincii românești, cu alte teritorii din monarhie sau din Europa. În regiunea Vienei prezența era aproximativ aceeași ca în Banat. „…în Anglia și Țara Galilor, în preajma anului 1800 cuprinsese circa 67%, în Scoția 78%, în Franța 50%, cu mari decalaje de la o regiune la alta (24%, 12%) , „ iar în Provence nivelul era foarte scãzut. Pe ansamblul Frantei alfabetizarea ajunsese la finele secolului XVIII la 47% (populație masculină) si 27%(feminină). În Banat avântul economic, industrial este paralel cu școlarizarea, întinsã la un nivel comparabil cu nivelul mediu din țãrile Europei occidentale sau din Prusia.
Urmãtoarea etapã pe traseul formării intelectuale a fost Universitatea din Pesta, unde majoritatea studenților români erau bãnãțeni. Susținãtori – desigur membrii coloniei macedo-române, recompensați, de stat, pentru mecenat. Tipografia din Buda a avut și aici un rol important. Este momentul în care apare Emanuil Gojdu (Gozsdu.  Testamentul sãu prevede ca tinerii ortodocși (săraci) din Imperiu sã beneficieze de burse din averea sa. (Traian Vuia a beneficiat de o asemenea bursã, dedicatã exclusiv celor ce posedau limba maghiarã și erau de acord sã studieze la Budapesta)… E vorba de tineri români ardeleni si bãnãțeni, slovaci, unguri, bosniaci etc. Actul era aplicabil în contextul imperiului. Lista cu bursierii Gojdu se oprește în anul 1918, desigur, ca multe lucruri bune care au fost realizate în imperiu.

Dupã Primul Rãzboi cercuri naționaliste din țara noastrã au susținut cã averea defunctului macedonean, extinsã în sectorul VII al Budapestei ar trebui sã-i revinã României. Ca un fel de recompensã a efortului de rãzboi? Totalmente neatenți la amãnuntul cum cã, juridic vorbind, acest document testamentar ar fi fost valabil doar în contextul pãstrãrii fostului imperiu și cã totul a fost spulberat de douã rãzboaie, dâmbovițenii au ținut-o pe a lor. Ca și maghiarii, de altfel. Argumentul pãstrat pânã azi este acela cã tinerii „ardeleni” ar trebui sã se școleascã azi pe banii lui Gojdu. Dar cine mai poate dovedi cã este tocmai ardelean?
Ar fi o altã etapã a Iluminismului theresiano-iosefin. Cãci analfabetismul bate iarãși la ușã.

Într-un stat laic se mai jură pe biblie, învățarea în școlile de stat include religia, icoanele ortodoxe jignesc alte culte sau pe liberii cugetători. Nu, acest stat e unul obligatoriu religios, o catedrală ortodoxă se ridică, parțial și pe banii celor de alte religii sau ai ateilor, la îngropăciune se plătește obligatoriu taxa de cult. O afacere oneroasă. Pe aproape nu e statul paralel, ci statul fundamentalist. Evul mediu e aici, istoria se repetă. Adică rămâne repetentă.

Cetățenia maghiară este un drept


Acte necesare pentru cetățenia maghiară.

Daca dumneavoastra puteti demonstra ca aveți o mamă/tată, bunici  născuți in Transilvania, Banat sau restul Ardealului, pana in 26 iulie 1921, data Trianonului, puteti linistit aplica. Contează mult linia maternă. Este valabil și pentru cei născuți sau căsătoriți în Banatul sârbesc, care a aparținut de Austro- Ungaria. E vorba de documente autentice, eliberate de administrația maghiară, dar sunt valabile și unele copii legalizate, eliberate de noua administrație românească. Originalele sunt rare, este un lucru cunoscut.

Așadar, certificate de naștere și/sau de căsătorie ale rudelor de gradul I, care s-au născut pe teritoriile foste imperiale, până în 1921. Acestea din urmă trebuie desigur traduse la birourile unor consulate sau reprezentanțe ale comunităților maghiare din orașele mari din Ardeal și Banat, acolo unde există. La Timișoara, de exemplu, există. Vă costă până la o sută de lei. Atașați dosarului  fotografia dumneavoastră tip pașaport, în două exemplare. Se va atașa și un CV despre dumneavoastră (aveți o schiță mai jos), pe care, dacă nu cunoașteți maghiara decât la un nivel mediu, puteți ruga să vi-l redacteze o persoană care știe  maghiară, document care nu trebuie decât să aibă dimensiunea unei coli ministeriale, fără amănunte de prisos. Acesta va atesta date despre locul nașterii, școli urmate, serviciu militar, locuri de muncă, stare civilă și mobilul pentru care realizați acest demers. Nu e OK să afirmați că doriți neapărat doar să vă stabiliți în Ungaria sau să beneficiați de vizite fără viză în America. E suficient să menționați doar faptul că doriți să vi se restituie un drept, moștenit prin însăși originea dumneavoastră. Puteți foarte bine să rămâneți și în România cu cetățenie dublă, asta vă va aduce doar dreptul la vot.  E mai abil să procedați așa pentru a nu induce autorităților maghiare ideea că doriți neapărat un loc de muncă în Ungaria sau o pensie mai mare în forinți. Desigur, toate acestea le puteți obține, dar numai după ce vi se aprobă cetățenia maghiară de care beneficiați de drept prin apartenența la o familie cu descendenți născuți în imperiu. Este un drept și după ce-l obțineți puteți solicita pașaportul maghiar, chiar fără a renunța la cel românesc, dreptul la rezidență, care vi se va da când vă veți decide să vă schimbați domiciliul în țara vecină. Ulterior puteți să aplicați și pentru o calculare a pensiei în forinți, ceea ce vă va mări venitul, deci vă va alinia cu nivelul superior celui pe care vi-l oferă România. Ca angajat în țara vecină e de la sine înțeles că veți câștiga dublu față de salariile românești. Iar o casă bine amenajată puteți cumpăra dincolo de graniță foarte avantajos, chiar la jumătate de preț față de casele ce se vând în România.

Un exemplu de CV.

Családnevem és keresztnevem: ……………………………………………….Nume, prenume

Születési dátum és hely: ………………………………………………………….Data și locul nașterii

Lakhelyem: …………………………………………………………………………………………….Domiciliu

Tanulmányok: …………………………………………………………………………………………Studii

Családi állapot: ……………………………………………………………………………………..Situația familială.

Katonai szolgálat: …………………………………………………………………………………..Stagiu militar

 Az évek………………………………………………………………….Ocupații, funcții, activitate socială

Important. Un delegat consular sau al ambasadei va veni periodic în orașul în care ați depus actele. Veți fi chemat pentru  o discuție. Testul de dialog în maghiară nu e foarte dificil, întrucât e suficient să cunoașteți câteva formule elementare de dialog, de adresabilitate. Studii la școli maghiare nu sunt necesare. Nici în Statele Unite nu trebuie să cunoști prea multă engleză. Jurământul se depune în orașul în care veți fi testat, vați primi un text și ar fi bine să-l puteți citi, odată cu vocea din difuzor. E bine să cunoașteți imnul Ungariei, dar oricum el vă va fi pus într-un difuzor, la jurământ. Este un prim pas pentru dobândirea pașaportului. Din acel moment, ca orice cetățean maghiar veți putea călători în SUA fără viză, ca în UE. Totul este mult mai simplu decât se crede. Succes!

Scandal cu Enciclopedia Banatului


enciclopedia

Subsemnatul a apărut în această lucrare

Subsemnatul a apărut în această lucrare

Dacă ești plecat din țară, fie și temporar, colegii de breaslă se fac că te-au uitat cu desăvârșire, de parcă nici nu ai fi locuit în România. Îi apucă așa, un complex pe care nu vreau să-l comentez. Prin 2009, la prima mea descindere la San Francisco, doar prof.dr. /poetul Crișu Dascălu mi-a trimis un mail. Să-i trimit urgent biobibliografia proprie pentru un proiect pe care-l avea în minte. Bine, i-am răspuns, dar e posibil să rămân…Nu contează, îmi răspunde, ești scriitor bănățean, chiar dacă…nu apare „cioclopedia”.
A apărut, ca prin minune, costisitoarea operă, prima enciclopedie – secțiunea literatură – a acestei țări. Este un prim pas către realizarea MARII ENCICLOPEDII ROMÂNE, care nu va fi o simplă sursă de informații, ci oglida spiritualității române. Prima cărămidă. Cu așa un teritoriu mare, cât are țara de la 1918 e mai greu cu o lucrare atotcuprinzătoare.
Crișu Dascălu de la filiala din Timișoara a ACADEMIEI ROMÂNE: „ În anul 2009 am lansat proiectul unei „Enciclopedii a Banatului”, pe care am gândit-o însă de la început ca parte a celei pan-româneşti, fiind conştient că „Marea enciclopedie română” nu este posibilă decât prin însumarea unor lucrări parţiale, care să o pregătească. Am ales să realizăm o „enciclopedie” şi nu un „dicţionar” deoarece enciclopedia îşi asumă rolul de a informa, în vreme ce dicţionarul explică și comentează. Aşadar, enciclopedia are o prioritară funcţie informativă, iar pentru ca aceasta să devină efectivă, ei trebuie să i se alăture alte două: una corectivă, de descoperire şi de înlăturare a unor erori prezente în lucrări anterioare, pentru a se evita perpetuarea lor, şi una de actualizare a informaţiilor, prin luarea în considerare a unor surse mai recente sau descoperite pe parcursul redactării articolelor.
Un alt rol al „Enciclopediei Banatului” este acela de a îmbunătăţi percepţia globală a acestei provincii, despre care încă se mai ştie prea puţin şi despre care sunt în circulaţie teorii şi opinii greu, dacă nu imposibil de acceptat. Populaţia românească, dintotdeauna majoritară aici, a avut mereu priviliegiul de a fi participantă la o societate multietnică, în care culturile şi civilizaţiile au interferat salutar, dar în care politicul a jucat adeseori un rol nefast. Aceasta face să existe un specific neîndoielnic al Banatului, pe care lucrarea are datoria să îl releve.”
CRIȘU DASCĂLU A UNIFICAT BANATUL, în granițele sale naturale, așa cum a fost el conceput prin proclamarea Republicii Banathia în 1918 și cum a fost dorit la adunarea de la Alba Iulia.
„Enciclopedia are ca dimensiune temporală două epoci distincte: cea anterioară anului 1919, pentru care se ia în considerare întregul teritoriu al Banatului istoric, adică cel cuprins între Dunăre, Mureş şi Tisa, şi cea ulterioară acestui an, pentru care cercetarea are în vedere Banatul de Nord sau Românesc (excepţie făcând, totuşi, realităţile care îi privesc pe românii din Banatul de Sud sau Sârbesc).
Pornindu-se de la constatarea că informaţiile ce urmau să fie prelucrate şi incluse în articole sunt inegal repartizate pe diversele domenii luate în considerare – arta, biserica, cultura tradiţională, economia, geografia, istoria, literatura, localităţile, presa, ştiinţa şi învăţământul etc.), ritmul de redactare a volumelor care urmau să trateze un singur domeniu ori domenii învecinate avea să fie, inevitabil, diferit. Astfel s-a luat decizia ca, într-o primă etapă, lucrarea să fie redactată pe volume ce vor fi publicate în ordinea terminării lor, urmând ca în etapa a doua să fie publicată în întregime, prin însumarea articolelor din volumele anterioare. În principiu, articolele tratează subiecte despre personalităţi, instituţii, evenimente, locuri şi localităţi, comitetele de coordonare a volumelor având libertatea de a adăuga alte componente ale acestora, precum şi liberatea de a structura articolele.” Așadar, literaturii bănățene îi vor urma și alte volume privind alte domenii de activitate.
Enciclopedia apare sub autoritatea ştiinţifică a Institului de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române, Filiala Timişoara, şi cu sprijinul Societăţii Enciclopedice a Banatului, prin care s-au asigurat sursele de finanţare. Pe lângă cercetătorii de la institut, care sunt puţini şi specializările lor nu acoperă decât în mică măsură domeniile luate în considerare, s-a apelat la un număr considerabil de colaboratori „externi” care de cele mai multe ori s-au implicat fără altă recompensă decât una moral-sentimentală, fără ajutorul cărora lucrarea nu ar fi putut fi dusă la bun sfârşit.
Se cuvine făcută o menţiune, şi anume, faptul că până acum nu a existat un climat propice nici în Timişoara şi nici în filiale în ceea ce priveşte preocuparea pentru partea umanistă, prioritate având preocupările tehnice, ştiinţifice, cu rezultate de necontestat. Lucrurile s-au schimbat, în sensul că în filiale există tot mai mult grija pentru activitatea ştiinţifică, iar Academia intră tot mai mult în dialog cu oamenii interesaţi de evidenţierea aspectelor umaniste.
La acest proiect au lucrat mulți oameni în vârstă, care au două mari calități; știu ce urmează să scrie și au încă entuziasmul necesar pentru a porni un asemenea proiect de anvergură. Din păcate, tineretul e prea puţin interesat de astfel de întreprinderi de natură culturală.”
CRIȘU DASCĂLU: „Doresc să menţionez excelenta colaborare pe care o avem cu Institutul Cultural al Românilor din Voivodina, cu sediul în Zrenjanin, condus de Costa Roşu, care a și fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Am lansat acest prim volum anticipând puţin aniversarea de 150 de ani a Academiei Române şi a 65 de ani de la înfiinţarea Filialei Timişoara. Speranța noastră este ca întregul proiect să fie finalizat în cel mult patru-cinci ani.” Să te țină dumnezeu, Crișule, Cimișule, că orele-s cam înaintate…

LA FILIALA UNIUNII SCRIITORILOR DIN TIMIȘOARA, cu tot numărul mare de autori timișoreni prezenți în volum, la sediul nostru nu a fost lansat volumul. GOOGLE dă „missing” oricăror căutări. Ce, n-a fost destulă lansarea de la sediul Academiei? Mai ales că în oraș există două capete ale aceluiași balaur literar. Olimpia Berca, Cornel Ungureanu, Biblioteca județeană prin Paul Eugen Banciu și Dorina Zărie și-au lansat propriile DICȚIONARE ale literaturii, utilizându-și propriile criterii. Primii doi autori au făcut o selecție, convenabilă Societății Timișoara și minunatelor exigențe care i-au lovit după glorioasa revoluție din decembrie, sub flamura unor obscuri precum Claudiu Iordache, Mircea Mihăieș, Vasile Popovici. Câinii latră, Academia trece.

PRIMIREA LA ARAD a Enciclopediei are și „dânsa” două capete. Iată-l pe cel oficial:
„… tratează riguros biobibliografic, după norme academice, peste 900 de personalităţi literare din arealul bănăţean, inclusiv cel sârbesc, sau din vecinătatea nordică a Banatului istoric, până în Crişana. Sunt incluse 75 de personalităţi din zona Aradului, din care nu lipsesc Ioan Slavici, Adam Mueller Guttenbrunn, Ştefan Augustin Doinaş, dar şi scriitori de astăzi precum Vasile Dan, Florin Bănescu, Gheorghe Schwartz sau Gheorghe Mocuţa (ultimul este şi coautor, scriind despre personalităţile literare arădene de azi). Poetul Vasile Dan, preşedintele Filialei Arad a U.S.R., care a participat la evenimentul de la Timişoara, aprecia că „apariţia «Enciclopediei Banatului» este un pas mare pe care Academia Română îl face în perspectiva publicării marii Enciclopedii a României, o lucrare care întârzie nedrept de mult”.
UN ZIAR DE ȘTIRI tot din ARAD, al cărui ton ne amintește că orașul de pe Mureș, cel mereu inundat, are tramvai pe un ecartament îngust. Dacă la Timișoara trenurile pot merge și pe linia de tramvai, aici nu se poate. Nu cred că acesta este singurul motiv de invidie arăzană față de orașul frățesc, dar mai dezvoltat, economic și cultural, dar care nu are un freeway către Szeged, ca urbea lui Falcă. Tonul miștocăresc amintește de cartierele mărginașe din București.
„Nu discutăm despre vreo fițuică scoasă la o imprimantă într-un birou obscur și destinată copierii la vreun examen… nici despre vreo tipăritură cu și despre de-alde Bobinuță! E ditamai „Enciclopedia Banatului”, editată de Academia Română – Filiala Timișoara – segmentul „Literatură”… un cărțoi de să-ți spargi capul cu el de „instrument util în cercetarea prezentului” ce e el, frate! Un institut întreg („de studii banatice” cu Caps Lock) a lucrat la chestia asta de să o folosești ca greutate când ai ceva moale de îndreptat sau ca să dai după nevastă-ta cu ea…(OBICEIURI CULTURALE ARĂDENE, n.n.) când și pentru că nu-ți înțelege valoarea.
TimișIoara?!…(O GREȘEALĂ DE TIPAR, REGRETABILĂ, DESIGUR, n.n.) Fain… cred că inamicii noștri publici de vecini (VASĂZICĂ SUNTEM INAMICII ARADULUI. POATE MAI DEGRABĂ CONCURENȚI. N.n.) nu sunt foarte mândri de acest puseu de oltenizare excesivă, ce poate atrage după sine porecle grave… greu surmontabile în timp! Ni, ce impresionant arată coperta.”
IATĂ ȘI NIȘTE COMENTARII DINSPRE ANONIMII DE PE NET: „…și are 280 de kile. Lăsăm la o parte greșelile… absolut firești într-un demers care, în afară de scriitorii cuprinși întrînsul, nu interesează pe nimeni (HALAL; PROSTIA PE INTERNET E LA ÎNDEMÂNA TUTUROR, n.n.)– cum ar fi că la articolul despre arădeanul Cornel Marandiuc se află poza unui cu totul alt scriitor (pe cine poate să intereseze cum arată Cornel Marandiuc?… că nici pe el nu-i sigur că-l interesează!)… dar, bă, frate, s-o dai moartă, încă din 1990 pe Herta Müller, singura scriitoare din ținuturile astea de care chiar a auzit lumea largă, când ea a luat Premiul Nobel pentru Literatură în 2009… chiar e „de porc”…(EXPRESIE ȘTIINȚIFICĂ, n.n.) nu de Academie! Agiutoriu! Doar am mai spus că (c)academicienii (BRAVOS, NAȚIUNE! N.n.) de azi (infractorii de ieri, corupții de mâine) sunt de-alde guțăsalamhamhamparampampam! Deci am râs dar e fff GRAV! Ori a vrut cineva să-și bată joc de Banat ori niște ”fete drăguțe” cu mare nevoie de bani au cules imensul grotesc în timp ce-și ofereau serviciile?! Pt astea,literatură, gogonele sau tanga sunt totuna.Că altfel nu se explică. Sau chiar avem Academia Goe et comp la 50 km de Arad(ul ”muncitoresc”) adicătelea la TimișIoara?! Asta cu ”timișIoara” e opera un mitic. „ Numai ei vorbesc așIa! Să mai zică violeții ceva de Arad, de goldiș sau vlaicu. Cel puțin aici doar se ia/dă mită iar di(m)plomele sunt corect comple(c)tate. Mi-s mândru că nu mi-s din filiala dvs de timișIoreni.(ȘI NOI SUNTEM MÂNDRI CĂ NU EȘTI, n.n.). App, pe Herta Muller a dat-o moartă din ură și invidie unu obscur rău într-ale scrisului. Două lucruri se impun pe Jan/016: dicționarul Ardelenesc-Român (care e f ok) și țiclopedia de perle ale filialei timișIoarei, segmentul Literatură.”
„Directorul acestui Institut de studii banatice nu este un individ pe nume Crisu Dascalu, conducator de doctorate de plagiatori ? (CU DOCTORATELE SE OCUPĂ UNIVERSITĂȚILE, NU ACADEMIA, n.n.) Cartoiul e arhiplin de greseli grosolane, le vom inventaria si le vom publica pe-aici pe la noi la Bucuresti. Si sa stiti ca noi, miticii, nu prea muiem vocalele, ci doar an agramatii de la institutele Academice.” (DA, APUCAȚI-VĂ, DRAGI BUCUREȘTENI SĂ NE NUMĂRAȚI GREȘELILE, DACĂ TOT N-AȚI FOST ÎN STARE SĂ EDITAȚI ȘI VOI O ENCICLOPEDIE A ROMÂNIEI…ȘI BA DA, MUIAȚI VOCALELE, PRONUNȚAȚI ȘI „CLUJI”, „JIOI”, ”ȘAPTISPREZECE/OPTISPREZECE” etc. Eu zic că nu e cazul ca bucureștenii să ne învețe românește.

LANSARE LA REȘIȚA. Gheorghe Jurma, autor la rândul său a unui dicționar cu scriitori din Caraș, din care au fost omiși aparținătorii unor minorități naționale, de parcă numele orașului n-ar fi fost inițial RESCHITZ, a fost de părere că enciclopedia ar fi putut cuprinde nu numai prezentarea unor personalităţi literare bănăţene, ci şi domenii şi elemente specifice literaturii şi spiritualităţii bănăţene, cum ar fi literatura în grai, gasconismul bănăţean,.. Pe de altă parte, scriitorul Nicolae Sârbu a fost de părere că lucrarea este mai mult un dicţionar de personalităţi literare, decât o enciclopedie, iar scriitorul Constantin Rupa a spus că este „o falsă enciclopedie, mai degrabă un dicţionar.
Ba, e enciclopedie, le-a răspuns Crişu Dascălu celor ce nu știu exact ce trebuie să cuprindă dicționarul și care e menirea enciclopediei. „Statutul acestei lucrări este enciclopedic, aici nu pot să fiu de acord, pentru că am făcut şi în prefaţă o distincţie între enciclopedie şi dicţionar. Enciclopedia este pur informativă. Şi toate enciclopediile au acest caracter, luaţi „Enciclopedia Britanică”, „Iudaica”, „Enciclopedia Broockhas” şi toate celelalte. Toate au articolele ordonate alfabetic, de la A, la Z. Dicţionarele sunt cele care sunt pe domenii. Mă refer la lucrare în forma ei finală. De altfel, pe lângă funcţia strict informativă, lucrarea acesta, precum şi volumele care vor urma, au şi o funcţie corectivă, adică de a înlătura greşelile din alte surse de informare, care se perpetuează, din păcate, la noi, de la o lucrare la alta. Nimeni nu mai verifică dacă sunt corecte sau nu. Şi, ceea ce e sigur că este un mare handicap pentru cercetători, dar şi pentru cititori, este faptul că lucrarea nu se adresează în primul rând scriitorilor, care sunt cât de cât informaţi în legătură cu fenomenul, ci tuturor oamenilor care întâlnesc un nume undeva şi vor să ştie despre cine este vorba.”