Schimbarea lumii


…Șahinșahul Mohammad Reza Pahlevi Ariamehr, în Iranul de dincolo de Kopet-Dag, preconizase un stat modern, bine înarmat totodată. Americanii îi erau prieteni. Și se recăsătorea cu o studentă, Farah Diba, colegă cu fiica monarhului, care își făcea studiile superioare la Paris. Tot aici se afla, în exil, în suburbia Neauphle-le-Chateau, cel ce avea să devină ayatollahul Ruhollah Musavi Khomeini. Abia la întoarcerea în țară, în 1979 aveam să aflu amănuntele evenimentelor infernale, de care mă despărțiseră doar acei 15 km și se derulaseră în timp ce mă aflam în Asia Centrală sovietică. Acolo fiind, nimeni nu-mi sufla o vorbă, cum între timp monarhia iraniană se transforma în republică islamică.
„Cei care studiază jihadul vor înţelege de ce Islamul vrea să cucerească întreaga lume. Toate ţările cucerite sau care vor fi cucerite de Islam sunt marcate pentru salvare eternă. Se vor afla sub legea lui Allah (…) Islamul spune: tot ceea ce este bun există datorită sabiei şi în umbra sabiei! Oamenii nu pot fi făcuţi ascultători fără sabie!”. Aceste teze aparţin ayatollahului Khomeini. El este cel care a contribuit decisiv la răsturnarea şahului şi a fost fondatorul regimului islamic din Iran. Unde şi cine l-a protejat pe Khomeini după ce nu a mai fost acceptat nici de turci nici de Saddam Hussein? Franţa este ţara în care s-a „dezvoltat” Khomeini, iar intelectualii de stânga au fost prietenii săi. Autorităţile din Franţa nu l-au deranjat cu nimic, deşi toată lumea îi cunoştea pregătirile revenirii în Iran.
Desigur, turkmencele nu mai purtau feregea. Rușii le-au împrumutat turkmenilor alfabetul chirilic iar Akademia Nauk fabrica o limbă națională artificială. Proximitatea islamiștilor iranieni însă îi putea influența pe sunniții și șiiții din republicile unionale din Asia Centrală. Sovietistanul s-a făcut că nu vede originea turkmenilor, eliminând alfabetul vechi prin introducerea scrierii rusești. Toate acestea s-au reîntors, după destrămarea URSS. Kaium și Annaberdî îmi povesteau despre felul în care feregeaua revine în Iran iar buldozerele înlătură asfaltul de pe șosele, pentru ca musulmanii să pășească direct pe nisipurile cu care erau obișnuiți strămoșii lor…

Dacă ar fi doar asta. Dar șahul a fugit la americanii lui, guvernul modern al lui Shahpour Bakhtiar este demis. “Voi lovi cu piciorul dinții lor”, spunea Khomeini. Ziare au fost închise, o nouă constituție fu elaborată în Iran. Se cere revenirea șahului pentru judecare și execuție. Până atunci are loc cunoscuta criză a ostaticilor americani din ambasada SUA.

Nu mai eram de mult timp în Turkmenia pe vremea invadării sovietice a Afghanistanului și a războiului Iran-Irak…

Se lansau atacuri la adresa MARELUI SATAN. Khomeini credea ca un leninist în posibilitatea exportului de revoluție islamică. Saddam Husein, dintr-un Iraq cu majoritate șiită invadează Iranul, profitând de situația precară a militarilor noului stat. Pe Saddam îl ajută țările Golfului Persic, URSS, Occidentul. Dar Iranul mai avea armele șahului, importate din SUA și după aproape un deceniu războiul contenește. Khomeini emite o fatwa pentru asasinarea lui Salman Rushdie, indian, care lansa cartea VERSETELE SATANICE, o blasfemie la adresa Islamului. Cu toată libera exprimare ocrotită de Occident, Rushdie a regretat public tipărirea cărții. Cu toate astea a rămas în picioare ordinul ayatollahului adresat fiecărui musulman de a-l trimite în iad pe autor. Deocamdată traducătorul în japoneză a cărții este ucis.

În Iran se interziceau pantalonii scurți și alcoolul, cenzura este la televiziuni. Populația evreiască a scăzut simțitor din țară.

La moartea lui Khomeini are loc devastarea cadavrului, fiecare credincios dorind să păstreze o părticică din învățătorul lor. A fost necesară o nouă înhumare…(1979)

 

Advertisements

Tehnicile poeziei


Lucruri absolut esențiale sunt lăsate la oparte, în creația poetică, azi pare să primeze orgoliul celui care produce versificație. Simplul fapt că scrie poezie a devenit singurul criteriu al valorii, nu mai contează tradiția imensă a poeziei, tehnicile sale nu mai sunt respectate, de parcă astăzi am deprinde scrisul și cititul. Personalitățile care se afirmă acum sunt în cea mai mare parte niște aerieni. Conținutul, ideatica, mesajul par să fie niște anacronice obligații. Poetul contemporan nu mai are obligații. Poate singura este aceea a ignoranței în privința tehnicii redactării gândirii sale, care ar putea fi chiar artistică. Dar punerea în pagină a devenit parcă o practică dedicată doar a celor ce fac fotoculegere, a tehnoredactorilor. Pare-se că nu prea mai interesează o anumită arhitectură a textului, așa cum are deobicei și muzica, începutul ca punct de atac, pentru captarea atenției, momentul culminant și tehnica finalurilor, adeseori aducătoare de poantă, de concluzie, care trebuie să fie surprinzătoare, șocantă. E considerată depășită era versificației în metru fix, așa-zisă clasică, toată lumea agreează verslibrismul, acea invenție whitmaniană, dar fără să cunoască tehnicile speciale ale versului liber, care ar trebui să fie o serie de violente inovații, muzicalitate internă, succesiune de frazări frumos sonorizate, cantabilitate sau stridențe cu intenție și câte altele. Unii verslibriști dovedesc o incapacitate de a simți melodicitatea curgerii, potențialul viril al verbului. Ei lasă propozițiile să atârne, să curgă cujet întrerupt aleator. Prozaismul curtează tot mai des versul liber, care pășește eliberat de canoanele rimelor inteligente, adică acelea în care nu este admis să aduci substantiv cu substantiv, verb cu verb, sau facila întrebuințare a gerunziului. Frugalitatea liricii care-și zice în tot felul, de la post-expresionistă la post-modernistă se încarcă adesea cu expresii vulgare, autorii crezând că-și exprimă astfel un fel de protest, de cele mai multe ori fără adresă și malnutrit.

Revenirea principiului PUTERII


Până la urmă s-a dovedit că o personalitate puternică precum este premierul Ungariei, Viktor Orban, înălțând acele garduri de sârmă ghimpată, exasperat de arabii care mișunau pe acoperișul gării Keleti, a fost primul apărător al civilizației occidentale. Prezent la întrunirile de vară din Transilvania, îmbrăcat într-o cămașă obișnuită, de cow-boy, declarase că “Eu nu sunt omul de campanie a lui Donald Trump, (…) nu aş fi crezut niciodată că vreodată se va naşte în capul meu ideea că dintre oferte el ar fi cea mai bună soluţie. (…) Zicea că în America trebuie creat cel mai bun serviciu secret din lume. În Europa de asta e nevoie pentru siguranţa noastră. Cele mai bune servicii secrete, care să colaboreze. (…) A doua, zice Trump, trebuie să oprim politica exportării democraţiei. Nu aş fi putut să zic mai bine nici eu. Dacă mă întrebaţi care este cea mai mare aşteptare a ungurilor vizavi de Turcia, pe primul loc spunem stabilitatea. Deşi nu e indiferentă situaţia de acolo şi a drepturilor umane. Ţară care vrea să intre în UE. Însă, în totalitatea ei, din punctul de vedere al vieţii de azi, cel mai important este ca Turcia să rămână stabilă. Dacă devine şi ea instabilă, apoi toate problemele grave din Turcia vin în Europa Occidentală. Trebuie să ne oţelim voinţa, trebuie să construim frontiere, garduri, trebuie să oprim oameni care să intre ilegal, apărarea noastră cu animale de pluş şi cu flori nu se poate.”

TRUMP. Dinspre România pornesc amarnice reproșuri la adresa lui Trump. America vrea iarăși „izolaționism”, din egoism. Nici când a vrut globalizare n-a fost bine în concepția comentatorilor români. Nicicum nu e bine cu SUA. După formatorii de opinie de prin televiziuni, țara noastră a cotizat în cadrul NATO cu asupra de măsură, prin „jertfa de sânge”. Adevărată obsesie sangvină la București, nu numai referitoare la victimele din Afghanistan, dar și privind lipsa sângelui pentru spitalele bucureștene, că au pornit spre teritoriu mașinile sanitare să colecteze sângele disponibil în spitalele marilor orașe ale țării. Suge sângele poporului, capitala asta, Dracula trăiește din jertfele colectate din teritoriu, căci bucureștenii nu mai donează nici pentru orașul lor. Iaca, unde ajunsei…Filiala NATO din România, cu mâna întinsă a cerșetorie, ar dori ca americanii să ne dea gratis echipamente, armamente.

Întrebat dacă va continua să investească în alianţe precum NATO şi cele din Asia, Donald Trump a răspuns: „Trebuie să vedem dacă vom avea compensaţii financiare adecvate pentru costurile enorme asociate protejării altor ţări de către armata americană, iar în multe cazuri ţările la care mă refer sunt extrem de bogate. (…) Eu aş prefera să putem continua, dar, dacă nu vom avea compensaţii financiare adecvate pentru costurile enorme de apărare a acestor ţări extrem de bogate… Au bogăţii masive. Masive. Vorbim despre ţări care o duc foarte bine. Atunci, da, aş fi absolut pregătit să le transmit acestor ţări: Felicitări, vă veţi apăra singure”. Sigur, nu e cazul României aici. „Cred că trebuie să fie interese reciproce, dar acum avem beneficii de parcă ar fi doar interesul nostru. Cred că este vorba de interese comune”, a subliniat Trump. Obrazul gros cu cheltuială se ține, așa că dacă vrea apărare, țara noastră românească trebuie să plătească. Dar am putea avea și o oarecare industrie de armament. Asta nu e cuprinsă în master-planurile strategiei futuriste ale țării?

Reporter: Aţi folosit complimente la adresa preşedintelui rus, Vladimir Putin, aţi declarat că îi respectaţi puterea. Trump: “Nu, nu am folosit complimente. El a folosit complimente la adresa mea. Eu cred că mă voi înţelege foarte bine cu Vladimir Putin”. Întrebat cum ar reacţiona dacă Rusia ar interveni în ţările baltice, Trump a răspuns: “Nu vreau să vă spun ce aş face, deoarece nu vreau ca Putin să ştie ce aş face. Am şanse mari să devin preşedinte şi nu sunt ca Barack Obama, care, de fiecare dată când trimite trupe în Irak sau în altă parte, anunţă totul în conferinţe de presă”. Reporter: Este vorba de ţări NATO şi suntem obligaţi prin tratate. Trump: “Avem multe state NATO care nu îşi achită contribuţiile. Nu putem uita de aceste facturi. Au obligaţiile de a-şi plăti facturile. Multe ţări NATO nu îşi plătesc contribuţiile, nu îşi îndeplinesc obligaţiile. Este un lucru major, nu-l putem trece cu vederea. Aceste ţări şi-au îndeplinit obligaţiile faţă de noi? Dacă îşi îndeplinesc obligaţiile faţă de noi, atunci răspunsul este favorabil”. Rugat să ofere detalii despre eventuale operaţiuni împotriva reţelei teroriste Stat Islamic, Trump a precizat: “Nu vreau să fiu foarte specific pentru că nu vreau că ISIS să ştie ce planuri am. Am idei, unele chiar puternice, despre ce aş face contra ISIS. Uitaţi-vă la Libia! Uitaţi-vă la Irak! Înainte nu existau terorişti în Irak. El (Saddam Hussein) i-ar fi eliminat imediat. În prezent, Irakul a devenit o universitate de excelenţă a terorismului. La drept vorbind, nu mai există acum niciun Irak şi nicio Libie. Aceste state au fost spulberate. Nu mai există niciun control. Nimeni nu ştie ce se întâmplă acolo.”
Donald Trump mai consideră că America se confruntă cu o revenire la „epoca medievală. „Oamenii sunt decapitaţi, oamenii sunt înecaţi în cuşti. De aceea vreau să consolidez armata noastră. Avem nevoie astăzi de aceasta mai mult ca oricând în trecut. Doctrina Trump este simplă, aceasta este forţa! Orientul Mijlociu a explodat complet sub Hillary Clinton şi sub Obama.”

EPOPEEA SOVIETICĂ. În 1979, luna decembrie, am fost delegatul Uniunii Scriitorilor la Moscova și Ashghabat, capitala Turkmenistanului. La doar 15 km se afla masivul muntos Kopet-Dag și frontiera cu Iranul, unde mai domnea șahinșahul Mohammad Reza Pahlevi Ariamehr. Foarte ciudat, avioane Mig patrulau cerul din 5 în 5 minute și se făceau exerciții de trageri cu artileria în deșert. La periferia Ashabadului erau masate mii de tancuri, camuflate sub desișul copacilor-saksaul, de deșert. Militarii erau din Asia Centrală după fizionomii. Ce se întâmplă aici? De fapt un mare secret. Turkmenii mi-au explicat, mințind sau în necunoștință de cauză, cum că moharhul Iranului este bun prieten cu americanii, în consecință frontiera, după care se ridicau munții cenușii, pustiiți ai masivului Kopet-Dag, trebuia bine păzită. În aceleași zile, de iarnă subtropicală, mașinăria de război se puse în mișcare, sub ochii noștri, dar cu altă destinație, Afghanistanul, prin cel mai sudic punct de pe harta Turkmenistanului, Kushka…
Până să aflu de războiul din Afghanistan, dincolo de Kopet-Dag Șahinșahul preconizase un stat modern, bine înarmat totodată. Și se recăsătorea cu o studentă, Farah Diba, colegă cu fiica monarhului, care își făcea studiile superioare la Paris. Tot în capital Franței se afla, în exil, în suburbia Neauphle-le-Chateau, cel ce avea să devină ayatollahul Ruhollah Musavi Khomeini. Abia la întoarcerea în țară, tot în decembrie, aveam să aflu amănuntele evenimentelor infernale, cum monarhia iraniană se transforma în republică islamică.
„Cei care studiază jihadul vor înţelege de ce Islamul vrea să cucerească întreaga lume. Toate ţările cucerite sau care vor fi cucerite de Islam sunt marcate pentru salvare eternă. Se vor afla sub legea lui Allah (…) Islamul spune: tot ceea ce este bun există datorită sabiei şi în umbra sabiei! Oamenii nu pot fi făcuţi ascultători fără sabie!”. Aceste teze aparţin ayatollahului Khomeini. El este cel care a contribuit decisiv la răsturnarea şahului şi a fost fondatorul regimului islamic din Iran. Unde şi cine l-a protejat pe Khomeini după ce nu a mai fost acceptat atât de turci cât şi de Saddam Hussein? Franţa este ţara în care s-a „dezvoltat” Khomeini, iar intelectualii de stânga au fost prietenii săi. Autorităţile din Franţa nu l-au deranjat cu nimic, deşi toată lumea îi cunoştea pregătirile revenirii în Iran.
…În Turkmenia nu se mai purta feregea. Rușii le-au împrumutat turkmenilor alfabetul, încă pe vremea țarului, totul era chirilic iar Akademia sovietică, „Nauk” fabrica o limbă națională artificială. Proximitatea islamiștilor iranieni însă îi putea influența pe sunniții și șiiții din republicile unionale din Asia Centrală. În Iran iar buldozerele înlăturau asfaltul de pe șosele, la iveală ieșind nisipul deșertic. Șahul a fugit la americanii lui, guvernul modern al lui Shahpour Bakhtiar este demis. “Voi lovi cu piciorul dinții lor”, spunea Khomeini. Ziare au fost închise, o nou constituție fu elaborată în Iran. Se cerea revenirea șahului pentru judecare și execuție. Până atunci are loc cunoscuta criză a ostaticilor americani din ambasada SUA. Se lansează atacuri la adresa MARELUI SATAN. Khomeini crede ca un leninist în posibilitatea exportului de revoluție islamică. Saddam Husein, dintr-un Iraq cu majoritate șiită invadează Iranul, profitând de situația precară a militarilor noului stat. Pe Saddam îl ajută țările Golfului Persic, URSS, Occidentul. Dar Iranul mai avea armele șahului și după aproape un deceniu războiul contenește. Khomeini emite o fatwa pentru asasinarea lui Salman Rushdie, indian, care lansa cartea VERSETELE SATANICE, o blasfemie la adresa Islamului. Cu toată libera exprimare ocrotită de Occident, Rushdie a regretat public tipărirea cărții. Cu toate astea a rămas în picioare ordinul ayatollahului adresat fiecărui musulman de a-l trimite în iad pe autor. Deocamdată traducătorul în japoneză a cărții este ucis. În Iran se interzic pantalonii scurți și alcoolul, cenzura este la televiziuni. Populația evreiască a scăzut simțitor din țară. La moartea lui Khomeini are loc devastarea cadavrului, fiecare credincios dorind să păstreze o părticică din învățătorul lor. A fost necesară o nouă înhumare…
Nu pot să nu mă întorc la Afghanistan.

Războiul Afgano-Sovietic a durat nouă ani. Forțele afgane implicate au fost Partidul Popular Democrat din Afghanistan, de orientare marxistă, susținut de către forțele sovietice, care au luptat contra rebelilor islamiști Mujahedini. În 1978 în Afganistan a început Revoluţia din aprilie (Saur), în rezultatul căreia la putere a venit Partidului Democrat Popular din Afganistan, care a declarat țara Republică Democrată. Revolta gherilelor de mujahedini, a forțat întărirea trupelor sovietice la frontiera sovieto-afgană şi prin ordinul lui D.Ustinov a început pregătirea pentru aterizare în Afganistan. Revolta înarmată a opoziţiei islamice, revolte în armată, lupta în interiorul partidului şi în special evenimentele din septembrie 1979, a servit ca pretext URSS-ului. Conducătorul afghan Amin era cunoscut pentru ambiția și cruzimea acestuia, teroarea era aplicată nu numai împotriva islamiştilor, dar, și împotriva membrilor PPDA. În cele din urmă, s-a decis să se pregătească răsturnarea lui Amin și să-l înlocuiască cu un lider loial URSS, Babrak Karmal, A fost trimis un “batalion musulman” creat din soldaţii sovietici de origine din Asia Centrală pentru protecția Președintelui comitetului revoluționar, Nur Mahhomad Taraki. În 1979 în Districtul Militar Turkestan, exact la periferia capitalei Ashghabat/Așhabad au fost pregătite să intre în în Afganistan armatele URSS. Au fost mobilizaţi din rezervă mai mult de 50 de mii de oameni din republicile Asiei Centrale și Kazahstan, cea mai mare mobilizare a Armatei Sovietice din a. 1945. ” Este primită (favorabil, n.n.) hotărîrea cu privire la întroducerea unor contingente de trupe sovietice pe teritoriul Republicii Democratice Afganistan pentru a ajuta poporul afgan prietenos, precum și crearea condițiilor favorabile pentru excluderea posibilelor acțiuni anti-afgane de țările vecine.” Trecerea graniţei s-a făcut pe podul de pontoane, construit la Kushka, peste fluviul Amudaria. KGB-ul a menționat că întroducerea trupelor sovietice în Afganistan a fost o necesitate obiectivă, deoarece în țară şi-a intensificat activătăţile SUA ( au încheiat un acord cu China privind Afganistanul, au fost avansate posturile de observare tehnice la frontierele sudice ale URSS), document ulterior distrus. Forțele speciale sovietice au luat cu asalt, ce a durat 40 de minute, palatul lui Amin. În timpul asaltul Amin a fost ucis, instituţiile guvernamentale din Kabul au fost capturate de sovietici. Karmal a transmis mesajul său pentru poporul afgan, în care a declarat “a doua fază a revoluţiei”. Regimentul al patrulea de artilerie din Afganistan a declanșat o rebeliune. În timpul revoltei au fost uciși toți consilierii militari sovietici. Tentativă de lovitură de stat , o revoltă antiguvernamentală în Kabul. În timpul revoltei, a fost bombardată ambasada sovietică, omorând cîţiva cetățeni sovietici. Operațiune majoră pentru a suprima o răscoală armată , împotriva mujahedinilor.
Au loc cele mai sângeroase episoade din istoria războiului din Afganistan. Situaţia în jurul Kabulului se agravează de acţiunile grupărilor de rebeli comduși de Ahmad Shah Masood. Unităţile militare sovietice şi afgane iau cu asalt fortificaţia mujahedinilor din Tora Bora. Explozie la reședința guvernatorului din Herat, au fost omorâţi mai mulţi “specialişti ” sovietici. Trupele sovietice din greşeală au intrat pe teritoriul Iranian. Aeronavele militare iraniene au distrus două elicoptere militare sovietice.
Întâlnirea lui Iui Andropov cu Zia ul-Haq la Moscova, conversaţie privată cu Preşedintele pakistanez, în care la informat despre “noua politică flexibilă de partea sovietică, și necesitatea rezolvării rapide a crizei.
Președintele Reagan vorbește de utilizarea în Afganistan a armelor chimice de către Uniunea Sovietică.
Trupele sovietice capturează fortificația mujahedină Rabati-Jali, care servea și ca un punct major de tranzit al drogurilor. S-a elaborat un program de 8 luni de retragerea trupelor sovietice, dar după boala lui Andropov problema conflictului a fost scoasă de pe ordinea de zi a ședințelor Biroului Politic a rămas doar “dialogul cu Organizația Națiunilor Unite.”
Declarat persona “non grata” și expulzat din țară angajatul ambasadei SUA din Kabul, Richard C. Vandayver.
Mujahedinii doboară avionul de transport IL-76 de asupra Kabulului .
Revolta prizonierilor sovietici și afgani în închisoarea Badabera, dislocată în Pakistan. Obiectivul principal al sovieticilor devine acoperirea frontierei sudice ale URSS, pentru ce s-au adus noi unităţi de infanterie motorizată. Sa început fortificarea puternică a zonelor îndepărtate ale ţării. Unde, de altfel au loc lupte puternice, cu pierderi de o parte și de alta.
În locul lui Karmal a fost ales M. Najibullah, fostul şef de contraspionaj afgan.
De data asta M. Gorbaciov a declarat public retragerea în curînd din Afganistan.
Mihail Gorbaciov a declarat: “În Afganistan luptăm de șase ani. Dacă nu schimbăm abordarea, vom lupta încă 20-30 de ani”. Mareșalul Akhromeyev a menționat: “Nu este nici un obiectiv militar, care a fost pus, și nu s-a rezolvat, dar rezultate nu sunt obținute. Noi controlăm Kabulul și centrele din provincie, dar pe teritoriile ocupate nu putem instala puterea. Am pierdut bătălia pentru poporul afgan”.
Mujahedinii bombardează URSS, orașul Pandj, Tadjikistan.
Teritoriul sovietic a fost traversat de grupuri de rebeli. Ostilitățile continuă.
Prin intermediul ONU în Elveţia, miniştrii de externe din Afganistan şi Pakistan au semnat acordul de la Geneva privind reglementare politică a situaţiei din Afganistan. Garanţi ai acordului au devenit Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică.
În 1989 – operațiunea “Taifun” ultima a armatei sovietice în Afganistan. General-locotenent Boris Gromov “In spatele meu nu a rămas nici un singur soldat sovietic.” Această afirmație nu era adevărată, deoarece în Afganistan au ramas soldații sovietici ce au fost capturați de către mujahedini . Unități separate a trupelor de frontieră a KGB au îndeplinit sarcina de protecție a frontierei iar unii soldații sovietici au rămas voluntar în Afganistan, trecând de partea mujahedinilor. Sovieticii au declarat că nu au avut ca scop câștigarea războiului din Afganistan, conducerea afgană a pierdut, de fapt, lupta pentru poporul său cu rebelii, nu a putut stabiliza situația în țara.
Soarta prizonierilor era condiționată de acceptarea Islamului.
În Statele Unite, emigranţi ruşi au creat Comitetului de salvare a prizonierilor sovietici din Afganistan. Reprezentanţi ai Comitetului s-au întâlnit cu liderii opoziţiei afgane, convingîndu-i să elibereze unii prizonieri sovietici de război, în special cei care doreau să rămână în Vest. Există cazuri când soldaţii sovietici voluntar s-au dus la mujahedini, participînd apoi la luptele împotriva armatei sovietice.
Ajutor în căutarea soldaților dispăruți fără urmă au acordat Statele Unite.
Firma „ Interarmz company of Manchester” fondată pe teritoriul Marei Britanie, asigura livrarea de arme și muniții din Manchester la Karachi, și de acolo – la punctele de transfer din Peshawar și Parachinar, în apropierea hotarelor Pakistan-Afganistan.

Ștefan Augustin Doinaș – distrugătorul


Era prea banal să îl cheme o viață întreagă „Ștefan Popa”. Dar așa se cheamă jumătate din ardeleni. Dacă nu-i Popescu – e Popa. Dintr-un spirit de autoîncântare, dezmăț și autoadulare s-a gândit la un pseudonim. „Augustin” era ceva nobil pentru un „talent literar”, ca el. Iar „ din fluier DOINAȘ”, un răsfăț ardelenesc penibil pentru un locatar mai sobru al acestei țări. Și mai constat că oameni distructivi ca el s-au născut prin niște sate uitate de lume, dar se dau arădeni. Un Mihăieș e născut de fapt la Sântana, un Vasile Popovici la Cuvejdia, un Doinaș la…Cherechiu. Sate cu nume maghiar inițial, cu nume romanizate în stilul seminției latine din Ardeal, înclinat spre terfelitorisme și poreclă.
Dar capodopera acțiunilor sale literare nu e, cum s-ar crede, „Mistrețul cu colți de argint”. E glontele de argint cu care parțial a și reușit, să anihileze efectul modern-occidental al liricii generației șaptezeciste. De ce a tras cu acest „vidia”, într-un serial publicat la România literară sub titlul „Poezia și moda poetică”? Și având mereu obsesia „beției de cuvinte” a tinerei generații de poeți, foiletoanele au fost strânse în 1972 în volum, ca să nu se piardă nimic, deh, zgârcenie de maestru ardelean. Fusese deținut politic sub comuniști. Și evident racolat de securitate, trebuia să-și mențină o oarecare situație socială în socialism, chiar cu prețul trădării mai tinerilor literatori.
Colecția „Luceafărul” a editurii Eminescu avea să desțelenească ultimele terenuri virane ale proletcultismului. Un mozaic de creatori, având în comun doar spiritul deschiderii spre lume, altminteri reprezentând, fiecare cu persoana lui un curent literar, un stil avangardist. Această deschidere bruscă a ușii, gestionată mai ales de redactorul Elis Bușneag, dăduse drumul autorilor tineri, în cascadă. Zilnic librăriile din București se umpleau de cumpărători uluiți de noua întorsătură a lucrurilor, dar și de critici literari foiletoniști, care, pentru a nu cumpăra mari cantități de carte, doar pentru o cronichetă de ziar, stăteau în picioare, citeau, își luau notițe și puneau cărțile înapoi în raft. Probabil la fel o fi procedat Ștefan Popa, citind în cinci minute, pe diagonală, câteva cărțulii pe zi. Doar în 1968 au apărut destui autori care au făcut autoritățile să intre la bănuială, să nu fie de acord cu volumele acestea ne-partinice. Până și ceva mai vârstnicul Nichita Stănescu apăruse cu versuri ca „Și cărămida trupului mi-o pun/ La ridicarea lumii comuniste”. Dar mai tinerii „luceferiști” și-au scos partidul comunist din cap și din volume. Dacă mai trăgeau câte o poezie festivistă în primele pagini ale ziarelor, la comandă, în schimb în volume  considerau deja ceva de prost gust să participi la partinitate și ideologizare, pur și simplu cititorii nu mai cumpărau așa ceva. Îngrijorat, aparatul de partid și de stat, parcă în așteptarea tezelor din aprilie și a neo-maoismului ceaușist, trebuia să-și ia măsuri. Deocamdată nu se pusese marele stop, volumele curgeau pe bandă rulantă, dar UNII critici și-au scos, la comandă, colții împotriva burghezismului occidentalizat al broșurelelor noastre. Cel mai nociv aruncător de grenade era Ștefan Augustin Doinaș. Cronichetele lui din România Literară nu se refereau, deobicei, la un singur autor, ci puneau pe făraș mai mulți, la grămadă, bețivii de cuvinte, bolnavii de modă poetică 1968. Majoritatea acestor debutanți derutanți au devenit nume sonore mai târziu. Înclin să cred că după ce a făcut o selecție prin cronicile apărute timp de doi-trei ani, autorul le-a compactat în volumul de mai târziu. După care și-a mai temperat lupta de partizan comunist, văzându-și de proiecte mai serioase și de propria sa lirică. Pe care noi nu o punem sub semnul întrebării, așa că ne vom referi doar la perioada apariției acestor negativiste mesaje care aveau, în final, să desființeze colecția „Luceafărul” și să-i facă pe redactorii editurii să nu ne mai primească manuscrisele următoare, trimițându-ne la alte edituri.
Cine sunt autorii încriminați, mai mult sau mai puțin, de Doinaș? Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Romulus Guga, Ioan Alexandru, Constanța Buzea, Grișa Gherghei, Gheorghe Istrate, George Alboiu, Dumitru M. Ion, Crișu Dascălu, Lucian Bureriu, Gheorghe Anca, Miron Chiropol, Ion Cocora, Romulus Cojocaru, Adi Cuzin, Nora Iuga și mulți alții. Cu timpul, comentariile critice asupra textelor lui Doinaș au devenit de mătase. Justificative, explicative, creând o adevărată mitologie în jurul „conceptului” modei poetice. Ceea ce a servit ca armă, devine plug: „Remarcabilă a fost seria de articole consacrate tendinţelor poeziei momentului, Despre moda poetică (1968-1971), trăsăturile definitorii relevate fiind: delirul verbal, beţia de imagini, dispreţul pentru formă, falsa profunzime, atitudinea de „copii teribili” a unor nume în plină vogă pe atunci. Definiţia sociologie-poetică a modei ar fi trebuit să acorde acestui studiu de caz importanţa pe care la timpul lor o avuseseră studiile lui Titu Maiorescu. Dar ecoul printre contemporani a fost foarte mic: „Moda poetică este un fenomen parazitar de mimetism artistic, cantonat în stricta actualitate şi, deci, trecător, care – refuzând modelele înaintaşilor şi vânând cu ostentaţie noul – propune mereu alte fetişuri, urmăreşte succesul în locul valorii, confundând originalitatea cu noutatea, cultivă maniera şi clişeul în dauna conţinutului de substanţă, constituind astfel o şcoală a facilităţii şi a imposturii”. Așadar, noi toți am fost niște impostori, manieriști, clișeiști. Nu sunt de acord, domnilor. Cum nu sunt de acord nici cu prostia celui care a constatat că ecoul demersului doinașian n-ar fi fost mare. A fost suficient pretext pentru desființarea seriei de cărți luceferiste, la inițiatica partidului comunist. Marian Popa avea să constate în a sa “Istoria literaturii române de azi pe mâine”: „Cei în vârstă permit criticile noii poezii. Admonestează pe scolari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Stefan Augustin Doinas în serialul MODA POETICĂ 1968.”
Absolut adevărat, admonestează pentru detalii și amănunte nesemnificative.
…Doar după ce eram deja angajat în presa literară, editura „Eminescu” mi-a scos prima carte, în 1968. Eram „Promoția șaptezecistă” (personal aș folosi termenul „Generația”, prea fiind utilizate „promoțiile” în comerț ). Am beneficiat de o primire bună din partea criticii: Mircea Zaciu, Alexandru Ruja, Aquilina Birăescu, Aurel Sasu, Marian Popa, Pavel Bellu, Dumitru Micu, Camil Baltazar, Marian Odangiu, Ion Arieşanu, Gh. Antohi, Constantin Dram, pentru un început literar cred că s-a scris destul. Apoi urma celebrul meu interviu cu ambasadorul. SUA. Invitat la o expoziţie americană itinerantă de pictură, reprezentând migraţia spre „Golden State”, la Pacific, m-am simțit onorat. Participau ambasadorul Sir Richard Davis-Jr şi ataşatul cultural şi, cum aveam reportofonul la mine, l-am intervievat pe ambasador despre impresiile sale timişorene. N-aş fi bănuit că fac un lucru interzis. Benzile mi-au fost confiscate, trimise prin poşta specială a securităţii la Bucureşti. Au urmat ședințe, având ca scop excluderea mea din presă, însă aveam să primesc doar o sancţiune (încă una, după sancțiunile lui Doinaș) şi mi s-a spus că interviurile cu diplomaţii americani erau luate doar la comanda şefului statului. Salvatorul meu a fost atunci secretarul cu propaganda, Ion Iliescu.
Nu din întâmplare redactorul de la „Eminescu”, Elis Bușneag, m-a anunțat atunci că a doua carte o pot publica doar la altă editură. Ce s-a întâmplat? Adevărul este că noutatea promovată de cărțile șaptezeciste nu convenea regimului, care tocmai intrase în zodia tezelor din aprilie și mao-minirevoluției culturale. Lui Ștefan Augustin Doinaș se pare că i s-a făcut o „comandă socială”, așadar el a slobozit în presa literară celebrul serial care a fost ulterior adunat în cartea „MODA POETICĂ 68” – „beția de cuvinte”. Avantaj pentru Ceaușescu. Având la îndemână aceste argumente, din partea unui „om serios”, stăpânirea a sistat apariția colecției „Luceafărul”. Redactorul Mircea Ciobanu, de altfel un om onest, mi-a restituit și el un alt manuscris, spunându-mi că nu poate publica expresionisjm și că dacă aduc un volum de lirică patriotică mi-l publică. N-am dus nici un volum de lirică patriotică. La editura Albatros, însuși Mircea Sântimbreanu scrie în memoriile sale cum o anumită redactoare mi-a făcut „ pierdut” un alt manuscris. De atunci n-am mai pășit într-o editură bucureșteană.

Recent un bun coleg, fost editor, Eugen Dorcescu îmi scrie: „ Mă bucur și te felicit. Am citit poeziile. Sunt foarte frumoase. Sunt memorabile. Binecunoscuta-ți profunzime a gândului și a simțământului, remarcabila ta inteligență artistică, extraordinarul tău simț al limbii. Încă o dată te felicit. Ma bucur mult, împreună cu tine.”
Referințe critice în volume: Mircea Zaciu, “Dicționarul scriitorilor români”, 1995: “Poetul își confecționează o falsă mască a grandilocvenței, pentru a-și apăra starea de copilărie și ingenuitatea. O solemnitate regizată și o memorie mai degrabă a vârstei dau versurilor sale caracterul de elegie a materiei transfigurate. Se proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența, frenezia simțurilor, erezia, negația, stângăcia, imperfecțiunea, viața și e sfidată candoarea, virtuozitatea, în lungi discursuri care trădează totuși o sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție.”; “Dicționarul general al literaturii române”, Edtura Academiei, 2004: “Poetul fixează starea de frenezie și fulguranță în chingile strânse ale unei lucidități reci, transcrise în cheie parnasiană. Ritualul solemn al versurilor urmează linia clară a ideii, nemailăsând loc tribulațiilor sentimentale.”; Marian Popa, “Istoria literaturii române de azi pe mâine”, 2003: “Și-a consumat mai întâi livresc prisosul energetic în serviciul purității ideale și al concretului idealizabil, pentru a evolua spre criticism.” ; Alexandru Ruja, “Parte din întreg” : “Poetul pozează într-un copil teribil, regăsind candoarea copilăriei, sentimentul solidarității ori sufocarea unui spațiu limitat, unde adolescentul nu se poate modela. Din poză, își face un mod de existență poetică, seriozitatea dispare, poetul patetizând în gesturi mai reținute, creându-și o mitologie sub care maschează o existență. Umorul și ironia însoțesc mereu o poezie a deghizării și subterfugiului, a eschivei și măștilor. Drumul se desfășoară în această mitologie proprie. Elogiul copilăriei înseamnă întoarcerea în imperiul inocenței, al gesturilor sincere. Copilăria, ca vârstă veșnică a lumii este spațiul echilibrului, matricea spirituală a viitorului om, reîntoarcerea spre începuturi. Autorul nu se simte terorizat de marile spirite, le invocă apropiat, cu o ușoară detașare ironică. Poezii mai noi indică aceeași înclinare spre ironie și caricatural, chiar dacă versul e disciplinat în ritm și rimă, marcând clasicizarea.”; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, “Scriitori şi lingvişti timişoreni”, Editura Marineasa, 2000, pg. 40; “Dicţionarul General al Literaturii Române”, Academia Română, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004, pg. 710-711, „Poetul fixează starea de frenezie și fulguranță în chingile strânse ale unei lucidități reci, transcrise în cheie parnasiană. Ritualul solemn al versurilor urmează linia clară a ideii, nemailăsând loc tribulațiilor sentimentale.” ; Gheorghe Luchescu, “Din galeria personalităților timișorene”, Timișoara, Centrul de conservare și valorificare a creației populare Timiș, 1996; Aurel Sasu, „Dicționar biografic”, Editura Paralela 45, 199; Academia Română, filiala Timișoara, Institutul de studii banatice Titu Maiorescu, „Enciclopedia Banatului. Literatura”, 2016 (SI-J).
Alte referințe critice: Lucian Valea, “Scrisul bănățean” nr. 7, 1961: “Lirism de atmosferă și o exprimare poetică îndrăzneață. Atrage atenția prin siguranța cu care scrie, prin fondul consistent afectiv și intelectual ce se poate întrezări dincolo de expresia poetică. O notă personală remarcabilă și o bună asimilare a cuceririlor poeziei noastre”; Cornel Ungureanu, „Orizont”, nr. 10, 1968: “Instrumentație cerebrală, eșafodaj de disimulări, în dosul cărora poetul se caută pe sine”; Pavel Bellu, „Drapelul roşu”, 21 iunie, 1968: „Întregul său registru liric e dominat de o informație culturală lucidă. Se manifestă pe orbita EXPRESIONISMULUI. Există în poezia lui o notă de intelectualism aristotelic, proiectată pe fundalul ideii de ars-mimesis. Un artist real, plurivalent.”; M. Simionescu, “Scânteia”, 26 iunie 1968: “Ne prilejuiește întâlnirea cu un spirit cultivat, în contact cu ideile mari ale veacului. Versuri inspirate dedică unor mari spirite ale culturii universale, simbolizând continuitatea creației omenești.”; Dumitru Micu, „Gazeta literară”, nr. 31, 1968: “Multă reflexivitate tradusă în comentariu, ce nu strangulează lirismul, dar cedează mai ales abstractului. Declarativ, se pronunță pentru firesc, pentru ingenuitate, adoră starea de copilărie, stângăcia.”; Camil Baltazar, „Viaţa Românească”, nr. 10, 1968, pg. 144: “Mărturisim dintru început existența unor ostroave de frumusețe artistică și de cuget în acest notabil buchet de versuri. Poet de idei și posedând o instrumentație cerebrală, are darul de a trece cugetările prin filtrul rezonant al simțirii” ; Marian Odangiu, „Orizont”, nr 16, 1979 : “Un subtil observator al cotidianului, pe care-l surprinde cu vervă. Textele pendulează între tonul liric sau grav.” ; Olimpia Berca, „Orizont”, nr. 26, 1989: “O privire gravă asupra realității.”; Ion Arieşanu, „Orizont”, nr 24, 1989: “Un stil adolescentin guvernează și poeziile scrise la 21 de ani de la debut. Universul său liric, structurile interne nu s-a schimbat. Versurile se caracterizează prin încrederea în puritate și în perenitatea valorilor morale și culturale. Privirea gravă asupra realității ritmează discursul. Stilul e de tip clasicist, de o pură lumină, expresiv-muzical, viril și modern.”; Gh. Antohi, “Casa Radio”: “Spirit cultivat, vizibil încă din versurile volumului de debut marcau o energie lirică adolescentină. Un volum apărut în 1989 se intitula – premonitoriu – “Marele solstițiu”, anticipând fără voie schimbarea de anotimp politic din decembrie ’89. Poetul este un spirit lucid, care își disimulează sentimentele. Afinitățile sale elective i-au determinat parcurgerea unei căi printr-un univers propriu, aprofundat prin cultură și meditație. Spiritul său muzical nu se reduce la muzicalitatea versurilor, ci este rezultanta pasiunii pentru muzică, în detrimentul descripției picturale. Ecourile epice nu se transformă în descriptivism sau baladesc, ci animă idei, pun în mișcare reflexivitatea. Nu este de ignorat nici un aspect destul de rar răspândit, notele ironice, umorul negru, pamfletul, ambianța grotescă. În timp i-a rămas aceeași instrumentație cerebrală, universul liric, structura internă nu s-au schimbat.”; Lucian Hetco, „Agero”-Stuttgart, aprilie 2016: „ARMURA DEMNITĂȚII înseamnă donquijotism, totodată însă disimulare. Ca și la Trakl, abundă în acest areal metaforismul, asocierile neobișnuite de cuvinte. Memorabile sunt evocările grotești , ca în savuroasa parodiere a lumii. Bureriu adesea abandonează metaforismul, calambururile, jocul de artificii în favoarea unei limpidități expresive, păstrând însă elasticitatea expresiei în metrică fixă.” Mersi, Doinaș, nu mai am nevoie de comentariile dumitale. Voi veni în curând în lumea matale de dincolo și vom sta de vorbă pe îndelete. Ca schelete. Despre morți – numai bine? Iar despre vii – numai rău. Cine dictează asta? Vreun Ceaușescu?

Generalul american Bandholtz mărturisea că nutreşte “sentimente de ostilitate faţă de aliaţii noştri români şi sentimente prietenoase pentru inamicii unguri”


Secretarul de stat al SUA, într-un discurs recent a amintit foarte des faptul că Europa a fost salvată de americani iar evenimentele cele mai semnificative au avut lor în Primul Război Mondial, inclusiv căderea imperiilor și „rotunjirea” teritorială a unor state, între care și România.

Cu două tunuri a fost „luată” Budapesta

1919 în  BUDAPESTA

În „Biblioteca de istorie” a Institutului IORGA,  L.Banyai semnează un studiu despre prezența armatei române la Budapesta. Aflăm că la 21 martie 1919 Mihaly a cedat puterea coaliţiei comuniştilor şi social-democraţilor, care au proclamat o republică a Sfaturilor.  „La Oradea s-a creat Sfatul central al revoluţionarilor români, având ca sop nu unirea cu boierimea, ci cu „harnica şi cinstita muncitorime şi ţărănime, cu Republica sfaturilor din România”. „Instaurarea dictaturii proletariatului în Ungaria a declanşat o largă mişcare de solidaritate în rândul maselor muncitoare române…s-a făcut o agitaţie deschisă pentru o bună vecinătate cu Republica Ungară a Sfaturilor. Guvernul burghezo-moşieresc român, sub îndemnurile puterilor Antantei, a răspuns însă cu intervenţia armată la revoluţia proletară din Ungaria şi a luat măsuri drastice împotriva celor care s-au declarat solidari cu această revoluţie…în 7 mai 1919, o mie de soldaţi români staţionaţi la Dej demonstrează împotriva trimiterii lor pe frontul INTERVENŢIONIST (s.n.)…” Iorga: „La Hernad au părăsit trenul. A fost nevoie să se bată la sânge dezertorii”. A.Marghiloman: „Spiritul celor din Transilvania e bolşevism.”
Kun Bela a adresat un mesaj guvernelor român, cehoslovac şi iugoslav: „In numele guvernului revoluţionar maghiar al sfaturilor am onoare să vă comunic că recunoaştem fără nici o rezervă pretenţiile teritoriale naţionale ridicate de dvs. Aţi motivat aceste pretenţii teritoriale naţionale pentru ca să se pună capăt oprimării milenare exercitate asupra conaţionalilor dvs. de către clasele stăpânitoare maghiare, în credinţa că procedaţi astfel în interesul şi în conformitate cu voinţa acestor populaţii. Fostul guvern nu a admis propunerile dv., invocând aşa-zisul drept istoric, care din vechea oprimare deduce dreptul de a continua oprimarea. Din prima zi a venirii noastre la putere am rupt cu acest principiu, declarând în mod repetat şi solemn că nu ne bazăm pe principiul integrităţii teritoriale şi acum vă aducem şi direct la cunoştinţă că recunoaştem fără rezervă TOATE (s.n.) pretenţiile dv. teritoriale naţionale. În schimb cerem imediata încetare a ostilităţilor, nemastecul în treburile noastre interne, tranzitul comercial liber şi încheierea unor convenţii economice corespunzătoare intereselor ambelor părţi, apărarea minorităţilor naţionale care rămân pe teritoriul dv. Aţi obţinut prin aceasta tot ce aţi urmărit. Nu este nevoie să vărsaţi nici o picătură de sânge şi nici să jertfiţi viaţa vreunui singur soldat, să transportaţi furia războiului în regiuni paşnice, pentru a vă realiza aspiraţiile naţionale. Acele clase care oprimau pe conaţionalii dv. erau, în acelaşi timp şi asupritorii maselor muncitoare ale poporului nostru…ne-am eliberat şi noi de sub dominaţia acestor clase…nici un interes naţional nu justifică menţinerea situaţiei războinice actuale…continuarea războiului din partea guvernelor amintite violează în modul cel mai grosolan interesele naţionale proclamate de ele. Dacă continuaţi totuşi războiul, o faceţi numai pentru interese străine, în interesul fostelor clase stăpânitoare maghiare.”
Textul mesajului a apărut în presa română cu întârziere şi în formă prescurtată, cu concluzia: „…guvernul român nu va da nici un răspuns, considerând că nu se poate sta de vorbă cu bolşevicii din Budapesta”. Gazeta socialistă ADEVĂRUL: „…nu înţelegem această hotărâre a guvernului…nu cumva am prefera un guvern de BARONI (ce trimitere la actualitate, s.n.)…Ce ne pasă nouă ce guvern are Ungaria şi ce drept am avea noi să-i impunem un program pe care ea nu-l vrea şi care ar fi antidemocratic şi ostil nouă”. Marghiloman: „O notă ruşinoasă pe care guvernul a trimis-o presei”. Iorga: „De ce n-am trata şi noi cu stăpânii situaţiei din Ungaria?”
Intervenţia militară întreprinsă de guvernul I.I.C. Brătianu „a fost susţinută cu arme şi echipament şi din Anglia…Muncitorii români aflaţi în Ungaria în uzinele de armament din insula Csepel…s-au angajat în apărarea revoluţiei proletare ungare. S-a format şi un batalion românesc în cadrul Regimentului roşu internaţional, compus din muncitori din vechea Românie. Circa 2000 de muncitori români, maghiari, germani veniţi din Oradea, Arad şi Timişoara s-au înrolat în Armata Roşie ungară. În România a crescut valul de proteste împotriva intervenţiei armate…manifestele îndemnau la nesupunere pe cei chemţi la mobilizare…ceferiştii şi petroliştii, minerii din Valea Jiului şi Mureş-Uioara s-au solidarizat cu revoluţia proletară din Ungaria…în demonstraţii la Bucureşti, Ploieşti, Galaţi, Brăila etc muncitorii au cerut încetarea intervenţiei împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor…Reacţiunea română, sprijinită de marile puteri imperialiste ale Antantei a contribuit la restaurarea în Ungaria a marilor latifundiari…” , şi a fascismului, păstrat în conserva de la Szeged, unde guverna Horthy. Consecinţa a fost un „antisemitism sălbatic” etc.

„Dacă consimţiţi la acest imens spor de teritorii, trebuie să acceptaţi şi acest preţ”


La Tratativele de Pace de la Paris din 1919, după cum spune Gheorghe Brătianu, în legătură cu rezistenţa lui I.I.C.Brătianu

Leonard Baskin, 1971, SITTING BULL, tuș.

la controlul supra chestiei minorităţilor, mai ales a evreilor, președintele SUA, Wilson, răspunse tranşant: „Dacă consimţiţi la acest imens spor de teritorii, trebuie să acceptaţi şi acest preţ”. I.I.C. Brătianu se obrăzniceşte: „dacă se va schimba Wilson din fruntea statului său, vor mai fi valabile pretenţiile actuale, nu se vor ivi noi interese? Care să nu mai fie acelea ale trusturilor evreieşti din spatele preşedintelui SUA”.

Antisemitism endemic. Gh.Brătianu relatează poziția lui Wilson față de ocuparea Ungariei și Budapestei de către armata română, spunându-i “ în special lui I.I.C.Brătianu că toate calamităţile din Ungaria şi dificultăţile erei prezente provin din cauza armatei române din Ungaria şi că de nu ne retragem de pe Tisa pe linia de hotar fixată de Conferinţă, nu vom mai beneficia de sprijinul Marilor Puteri”. Seton Watson aproape că îi face kominternişti pe şefii Conferinţei de Pace: “Misterioasa favoare de care s-a dat dovadă faţă de bolşevici nu apare mai evidenţiată decât în tratativele cu România”. Premierul român susținea faptul că: “nu putem ceda în privinţa evreilor, minorităţilor”. Aşa că, la plecarea în ţară şi renunţarea la funcţie, Brătianu motivează că n-a făcut-o numai din cauza neîmplinirilor problemei cu Basarabia şi Banatul, ci mai ales din aceea a fixului cu minorităţile. Noroc cu guvernul ardeleanului Vaida, care, efemer, a garantat pentru problema minorităților. Deocamdată Aliaţii interveniseră pentru a opri ofensiva românească pe Tisa.

Americanii cred că Brătianu e vinovat că prin pretenţiile sale a provocat demisia guvernului social-democrat al lui Karoly, care l-a mandatat pe Otto Roth pentru declararea Republicii Bănăţene, şi instituirea bolşevismului. Iar oştile române, înaintând spre centrul continentului, ar fi luat, pur şi simplu exemplul Aliaţilor, ale căror trupe ocupaseră tot teritoriul Germaniei, până la Rhin. “Armata română a depăşit toate liniile de demarcaţie; să se retragă!” Aliații nu puteau înţelege de ce clauza minorităţilor era considerată în regatul român drept o încălcare a independenţei iar pe de altă parte erau împotriva ocupării Budapestei de către români. Îl caută pe Brătianu, care e fugit, să nu fie găsit. Se foloseşte radioul: “Rendez-moi de votre demarche.” Aliații acuză: “…armata română pradă, rechiziţionează şi trimite în România însemnate sume de bani şi materiale de căi ferate, supunând Budapesta unei blocade inutile, care înfometează oraşul”. Gh. Brătianu recunoaşte dezarmarea Ungariei: “Tot materialul de război urma să fie predat României (…) armata de ocupaţie prelua uzinele de armament, jumătate din întregul material de căi ferate, maşinile necesare construcţiei, 30% vite, 30% din utilajul agricol ca DESPĂGUBIRE PENTRU SOLDAŢII ROMÂNI ÎMPIEDICAŢI DE LA MUNCA CÂMPULUI, totul comparat cu condiţiile impuse de Aliaţi celor învinşi.

America se opune acestei ocazii unice, care nu mai aşteaptă judecata puterilor învingătoare. Consiliul Suprem îi intentează României proces. America ameninţă că se retrage de la tratative. Generalul american Bandholtz scrie: “Forţa suntem noi; voi reprezentaţi doar ordonanţele”. Gh.Brătianu recunoaşte că au fost abuzuri, că “…au luat uneori mai mult decât aveau dreptul. În anii 20 mai rugineau prin gările noastre numeroase locomotive luate din Ungaria pe care TEMBELISMUL ADMINISTRATIV nu ştiuse să le folosească. Ocupanţii au lăsat în voia ei lovitura de stat care l-a adus sus pe Horthy Nicolae-întâiul”. Generalul american Bandholtz mărturisea că nutreşte “sentimente de ostilitate faţă de aliaţii noştri români şi sentimente prietenoase pentru inamicii unguri”.
Clemenceau: “Rapoartele comisiei interaliate ne arată că autorităţile militare româneşti continuă a goli Ungaria de resursele ei de tot felul…O astfel de atitudine va aduce pentru România cele mai serioase consecinţe”.

De altă parte, premierul român, fără nici un sentiment de recunoștință pentru SUA, grație căreia s-a înfăptuit România Mare, bârfește spunând că “Hoover ştie că aceste materiale constituie pentru noi necesităţi vitale, de aceea vrea să ne lipsească de ele (…) Subordonarea Conferinţei către America ia orice şansă serioasă de reuşită serviciului (SERVICIULUI, ce de-a mai servicii! N.n.) pe care voiam să-l facem păcii Europei Centrale. Ne retragem şi lăsăm totul în sfera de interese ale bolşevismului şi reacţiunilor monarhice”.

Delegaţii americani amerinţă că părăsesc Parisul dacă nu se vor lua măsuri severe împotriva României, propunând excluderea ei dintre Puterile Aliate, ruperea relaţiilor diplomatice, blocada economică. Tratatul cu Austria se semnează fără delegaţia română. Demisia lui I.I.C.Brătianu urmează, căci acţiunea Budapesta a fost neautorizată.

C. White spune: “Românii din Basarabia nu vor să ştie de România. Provincia a făcut parte din Moldova înainte de constituirea României”. I.I.C. Brătianu era pentru “ocuparea efectivă a Basarabiei”. Istoricul conchide trist despre felul în care s-a folosit de către administrația dâmbovițeană bunătățile confiscate Ungariei: “De s-ar fi folosit cum se cuvenea prada de război de pe Tisa şi de la Budapesta, am fi putut poate aştepta criza apropiată a politicii SUA , ce urma să îndepărteze acţiunea americană de interesele Europei. Dar materialele au ruginit şi urmaşii lui Brătianu ne-au zădărnicit împotrivirea”…”Unirea o datorăm războiului şi victoriei Aliaţilor”…”S-a văzut doar în Banat ce a însemnat faptul că sârbii ne-au putut-o lua înainte”…”efectul cel mai paradoxal al cuceririi Budapestei rămâne recenta adeziune a Ungariei la pactul antikomintern”(1938, data scrierii volumului ACȚIUNEA POLITICĂ ȘI MILITARĂ A ROMÂNIEI ÎN 1919 ÎN LUMINA CORESPONDENȚEI LUI I.I.C.BRĂTIANU, Editura Corint).

Datoriile României către SUA (Titulescu, către Dragnea)


 

 

NICOLAE TITULESCU,  SUA, 1920

Dar, crearea României Mari, acest DAR oferit de SUA, conform lui Titulescu, nu a venit gratuit: Datorii neonorate. „ „România are către Statele Unite o datorie care la 15 noiembrie 1924 se urcă la circa 45 milioane şi jumătate de dolari şi anume, circa 36 milioane dolari capital şi restul dobânzi întârziate. România recunoaşte Statelor Unite pentru sprijinul pe care l-a primit de la ele atât pentru realizarea, cât şi pentru consolidarea unităţii ei naţionale, a recunoscut întotdeauna această datorie şi a trimis încă de mult o misiune pentru stabilirea debitului ei şi informarea guvernului american despre situaţia economică şi financiară română. De la încetarea războiului, prin propriile ei forţe, România şi-a îmbunătăţit pe zi ce trece starea finanţelor ei. Alăturatul memoriu dovedeşte în detaliu progresele efectuate. Totuşi, din cauza marilor ei trebuinţe interne, din cauza schimbului ei defavorabil, România nu este încă azi în situaţia de a putea face guvernului american oferta de consolidare a datoriei ei, aşa cum ar dori.

Deşi România datoreşte pe urma războiului şi altor state sume de trei sau patru ori superioare datoriei către Statele Unite (de exemplu circa 23 milioane lire Marii Britanii şi circa un miliard franci Franţei) România s-a ferit de orice anticipare a discuţiunii chiar a acestor datorii deşi atât de ridicate, deoarece ţinta ei constantă a fostă să trateze cu o lealitate egală pe toţi creditorii ei. România va evita şi în viitor, cu privire la datoriile ei pe urma războiului, orice act care ar putea crea Statelor Unite o situaţie de inferioritate faţă de ceilalţi creditori, chiar cu creanţe mai mari, ai României.
În asemenea condiţiuni, România crede a fi îndrituită să beneficieze şi ea de temporizarea momentană, pe care generozitatea americană şi dorinţa guvernului american de a vedea realizarea stabilității economice a Europei, o acordă de fapt celorlalţi debitori ai Statelor Unite, prin lipsa unei cereri imediate de consolidare.`“ Impedimentele restituirii datoriilor au motive obiective, parte din ele, sugerează diplomatic Titulescu au fost cauzate de înseși indicațiile Antantei.
Distrugerea sondelor de ţiţei la cererea Aliaţilor în condiţiile invadării teritoriului României în proporţie de 2/3. conduce la imposibilitatea de a exporta petrol imediat după semnarea Armistiţiului și e un factor important de depreciere a monedei naţionale. Confiscarea Tezaurului României, trimis la Moscova „la cererea marilor noştri Aliaţi“ depăşea suma de 200.000.000 dolari. Guvernul sovietic a decis că va restitui guvernului român valorile depuse la Moscova, dar niciun cent nu a fost restituit până în prezent“. M-am documentat personal în legătură cu aceste datorii din presa ieșeană în care au fost traduse niște articole rusești. Vladilen Vinogradov şi Aleksandr Cerneak publică în revistele moscovite „Forum”, respectiv „Mejdunarodnii jurnal” articolele „Cui să îi restituim datoriile” şi „Aurul”. Ziariştii ruşi ne spun că România a intrat în război după negocieri „îndelungi şi dificile, rezervându-şi condiţii extrem de avantajoase…” Înfrângerea armatei române a reprezentat o neplăcută surpriză pentru Rusia, „întrucât ea a trebuit să acopere ruptura frontului”. În 1917- revoluţia bolşevică. Totuşi, „Tratatul de alianţă dintre Rusia şi România n-a fost denunţat, de aceea nu-şi găsesc justificarea acţiunile comenduirii române, care, din dispoziţia guvernului a purces la dezarmarea părţii ruse.
A fost întreruptă aprovizionarea cu alimente a militarilor ruşi…Când soldaţii ruşi refuzau să predea armele, românii foloseau forţa, arestau pe considerente politice…deşi în rândul armatei cei cu vederi de stânga erau puţini. Curând s-a văzut clar că agresiunea (!) împotriva armatei aliate era preludiul necesar invadării Basarabiei…Din momentul dezmembrării frontului rusesc din România guvernul acestei ţări a pus mâna pe o uriaşă avuţie de război ce deservea armata rusă. După ocuparea tâlhărească a Basarabiei, guvernul României a procedat aşişderea şi cu depozitele de alimente din regiune…
Au rămas pe teritoriul României şi Basarabiei, abandonate de armata rusă, depozite militare cu rezerve considerabile de arme, echipament, muniţie, alimente”. Ruşii au reţinut Tezaurul ca garanţie a restituirii acestora. Căci foştii aliaţi nu aveau reţineri, „confiscau prin forţă, recurgând la ameninţări…Au fost luate 200 de vapoare, remorchere şi barje de pe Dunăre, au căzut în mâinile românilor 500 de vapoare cu abur şi peste 7000 de vagoane, au dispărut economiile militarilor, păstrate în casele de economii de campanie…În memoriul comisiei de stabilire a pretenţiilor RSFSR faţă de România, întocmit în aprilie 1922…Rusia şi Ukraina urmau să primească un miliard de lei-aur…”

Cât despre aurul românesc, se spune că el a fost transportat împreună cu cel rusesc la Samara şi a căzut în mâinile legionarilor cehi, sau ale celor ale soldaţilor lui Kolceak. Ori s-a pierdut, ori a fost furat, în Urali, Siberia sau Extremul Orient…România ar datora, aşadar, o sumă de două ori mai mare decât valoarea Tezaurului… DATORII, alte datorii. Titulescu acuză: Emisiile monetare germane în România prin intermediul Băncii Generala. Folosindu-se de această emisie monetară, germanii au exportat din Românie „bunuri în valoare de circa 420.000.000 dolari“, „fără a primi vreo contravaloare, ceea ce a zdruncinat economia naţională, iar consecinţele acestei operaţiuni vor fi resimţite timp de mulţi ani de acum înainte“. Prelungirea războiului în 1919, pe frontul de Est împotriva bandelor bolşevice şi pe frontul de Vest împotriva regimului comunist Bela Kuhn.
„România a fost obligată să continue acest război, nu doar în propriul său interes, ci şi în interesul păcii în Europa Centrală în virtutea mandatului formal dat de Aliaţi şi Puterile Asociate.“ Aici problema e mai complicată, deoarece prin ocuparea Budapestei, fără ordin de la Antanta, armata română a intrat în posesia unor fabrici de armament, trenuri și vapoare pe care le-au dus în afara arcului carpatic, ca pradă de război, niciodată evaluată sau restituită, după cum ne informează Gh. Brătianu.
Delegații americani aflați în Conferința de Pace de la Paris au protestat împotriva acestui jaf amenințând că se retrag de la tratative dacă România nu se retrage din Ungaria. Se pare că și în cadrul acestei vizite în SUA Titulescu personal ar fi avut unele discuții neplăcute: „„La 3 şedinţă urâtă cu Winston. Mi-a spus că aranjamentul italian se potriveşte cu datoria noastră ca şi preţul cartofilor pe piaţă cu ea şi că psihologia română nu cedează decât la presiune. Printr-o sforţare asupra mea, i-am răspuns demn şi ne-am separat necertaţi.“

Controversata regină Maria


 

 

…Arghezi îl face, în 1915 pe Take Ionescu, “ un maimuțoi, care minte ca o prostituată, cu lacrimi autentice, pe obraji”, antantiștii fiind “forțe tâmpite și mocirloase”. Mai dur va fi în noiembrie 1917, in “Gazeta Bucurestilor”: ”Transilvania, pe care cafenelele din București o anexaseră cu mult înainte de declanșarea războiului, nu mai ispitește nici iluziile bucătarului domnului Take Ionescu. Iar coroana de împărăteasă, făgăduită de un sylf nefericitei regine Maria, nu mai formează idealul de găteală solemnă decât al vreunei prințese de ospiciu”.

Memoriile reginei au  apărut în Editura „Adeverul S.A.” şi au fost traduse din limba engleză de Margarita Miller- Verghy pe când regina Maria mai trăia. Este de mirare că republicanii-regăţeni vechi ai României democrate n-au găsit cu cale să re-publice acest volum al reginei lor, „întregitoare”. Nu convine ceva în atitudinea unei principese/regină vizavi de moravurile cu iz de stârv ale „nomenclaturii” valahe ale vremii. Care continuă să existe și azi. Convin doar undele de lumină solară , care, zice-se, au fermecat o ţară. Românca britanică le-a zis-o în faţă dâmbovițenilor care şi-au dorit prinţ străin, pentru că, precum azi, nu s-au suportat unii pe alţii. Citate :
“Aţi fost mândri să IMPORTAŢI o prinţesă de neam mare. Este între noi o diferenţă de RASĂ: sunt anglo-saxonă, iar voi sunteţi LATINI . La voi nimic nu e sfânt, vă bateţi joc de toate. Nu mă pot prinde în luptă cu meşteşugita voastră FĂŢĂRNICIE. M-am hotărât să părăsesc ţara. Totul s-a sfârşit între noi…” Principesa avea deja patru copii, când a intervenit conflictul ei cu ţara; rechizitoriul făcut supușilor este un adevărat poem al deznădejdii, dar şi demonstrarea unei incisivităţi de o forţă copleşitoare. Vlădicile aflate în preajma ei pe când îşi perora discursul, se făcură instantaneu mititei. Numai “Nando”, soţul Ferdinand, viitorul „întregitor”, reuşi s-o calmeze; „ Dragă, ţara are nevoie de o regină!” ( Facem şi noi război! Dacă tot vrei. )
Bătrânul Carol I era bolnav, la începerea Primului Război Mondial; nutrea gânduri negre şi dorea să se autoexileze, din ţara care-l primise ca salvator, iar acum, conform „dorinţei poporului”, copios instigat de nomenclatură, ar fi trebuit să rupă documentele Alianţei cu Austria. Şi a fost silit să le rupă. Bătrânul fruntaş liberal Costinescu o conseia și el pe regină, blajin, patern, în toiul protestului ei antivalah, să-şi trădeze familia mixtă: „Chiar dacă Prinţul (viitorul rege Ferdinand, n.n.), soţul Alteţei Voastre, găseşte de cuviinţă să urmeze pe Unchiul Său (Carol I, desigur, dar nu se ştie dacă Nando ar fi avut această dorinţă, sinonimă cu o abdicare nerentabilă, cum e să pierzi un tron? n.n.) în exilul impus de el însuşi (la care a renunţat ulterior, n.n.), făgăduieşte-ne că vei rămâne cu noi împreună cu Fiul Alteţei Voastre, Carol (al II-lea, n.n.), şi dacă se poate, cu toţi copiii, pentru a duce mai departe opera începută de bătrânul Rege. Nu e cu putinţă şi nici drept să ne părăseşti în ceasul de grea cumpănă, când ştim că din toată inima eşti alături de noi”(pg.492). Alături de acel stil de rasă latină fanariotă. ( Lasă-l pe neamțul de Nando, să plece, mersi bine, şi rămâi Regina noastră, chiar fără soţ, numa’ să nu rămânem noi fără Dinastie.)
Se spune că regina a avut un rol primordial (PROPAGANDĂ) în zămislirea României Mari. Asta pentru a-l subestima pe ardeleanul Vaida Voevod, cel ce a reparat stricăciunile produse de antisemitul I.I.C.Brătianu și a reușit alipirea Ardealului.
La Conferința de Pace de la Paris din 1919 delegația română s-a completat când regina Maria, plus niște servitoare trupeșe, a sosit cu trenul (NU CU TRONUL) regal. Regina a vorbit fermecător peste tot. A fost, spunea ea, ”un fel de drapel ridicat pentru țara mea.” Ferdinand era un rege molâu, ea era simpatizată și adulteră. Iubiții ei îi includeau pe John Boyle, milionarul canadian și cumnatul lui Brătianu, care era tatăl, se bârfea, al copiilor ei cu excepția lui Carol. „Ah, dragă, ce tristă sunt, bijuteriile mele sunt la Moscova, ce mă fac? Dă și mie o bijuterie!”
Maria era de asemenea foarte extravagantă. Călătoria ei la Paris a fost la fel de importantă pentru a face cumpărături, cât și pentru a face servicii țării ei. ”România”trebuie să aibă Transilvania, de asemenea și Basarabia. Și cum ar fi dacă, din lipsa unei rochii, o concesie ar fi pierdută?” (Ah, vai ce tristă aș fi…)
Din Hotel Ritz, a purces să cucerească Parisul și Comitetul Tratativelor Păcii. A încercat să îl convingă pe Foch să trimită arme României, pretextând lupta acesteia împotriva bolșevismului. L-a lingușit pe House, care o găsea ”una dintre cele mai fermecătoare personalități dintre toate femeile de viță regală pe care le-am întâlnit în Vest.” Ambasadorul britanic la Paris a luat cina cu ea: ”Cu adevărat este cea mai plăcută femeie și dacă nu ar fi atât de simplă ai crede că este foarte încrezută.” Ea l-a întrebat pe Balfour dacă ar trebui să vorbească cu Wilson despre cumpărăturile ei recente sau despre Liga Națiunilor. ”Începeți cu Liga Națiunilor”, a sfătuit-o el ”și încheiați cu cămașa roz. Dacă vorbiți cu Lloyd George, începeți cu cămașa roz!”
Lloyd George o găsea ”foarte frivolă, dar  inteligentă”. Pe Clemenceau îl amuza prezența ei. I-a vorbit însă deschis despre antipatia sa pentru Brătianu. Când a acuzat că România vrea partea leului din Banat, Maria i-a răspuns: ”de aceea am venit să îl văd pe vărul ei, Tigrul.” Clemenceau a replicat imediat: ”Un tigru nu a avut niciodată un pui de la o leoaică.”
Marele ei eșec a fost Wilson. L-a șocat la prima lor întâlnire vorbind despre dragoste. Grayson, un apropiat al lui Wilson, confirma: ”Nu am auzit niciodată o doamnă să vorbească despre astfel de lucruri. Cu adevărat nu am știut unde să ma uit, atât eram de stânjenit.” Maria s-a autoinvitat apoi la prânz, ”împreună cu unul sau doi dintre domnii din anturajul meu”. A sosit cu o jumătate de oră mai târziu cu un anturaj de zece persoane. ”Cu fiecare moment de așteptare”, menționa un alt invitat, ”puteam vedea din modul cum se lăsa falca președintelui că o parte din România va fi secționată”. Regina a crezut că prânzul s-a desfășurat foarte bine; într-adevăr, considera că timpul pe care l-a petrecut la Paris a însemnat mult pentru ajutorarea poporului său. ”Am argumentat, am explicat, am rupt nenumărate lănci în apărarea lui. I-am dat țării mele o față.”
Dacă ar fi fost sfătuită să petreacă mai mult timp în compania subordonaților marilor oameni, sejurul parisian ar fi fost mai eficient. Dar așa, Comisia pentru probleme românești a împărțit Banatul sub privirile ei, între Iugoslavia România. Puțin i-a păsat. Bijuteriile i-au rămas la Moscova.

Dosarul 1989-1990 (I)


DOSARUL REVOLUȚIEI SE REDESCHIDE
Nu ar fi completă rejudecarea evenimentelor dacă nu s-ar ține cont și de un domeniu în care au existat victime, adică în arealul culturii. Au fost distruse destinele unor oameni nevinovați de către noii opresori, oportuniști mascați în revoluționari, dar care s-au folosit de instaurarea unei noi dictaturi, în plin gol de putere, ei substituindu-se Justiției. În 1990 Procuratura nu s-a „amestecat” în procesele ad hoc pe care strada le săvârșea în devastata Timișoară, moment în care marginalizații sau falșii marginalizați de regimul defunct au găsit momentul prielnic să destituie, în numele „poporului” persoane pe care pur și simplu nu le agreau și să le ocupe posturile. Și-au creat cariere frumoase acești oportuniști, distrugând totodată destinele altor oameni valoroși, de care țara s-ar fi putut folosi, dar i-a pierdut, fie prin decese, fie prin marginalizare, mai cruntă decât cea comunistă. Va trebui să ne ocupăm de acești, americanii le-ar spune „criminali”. Noi cum să le spunem, la viitoarele procese, care vin mai bine prea târziu decât niciodată?

Excelentul scriitor Teodor Bulza, neavând altă „vină” decât aceea de a fi fost redactor-șef al cotidianului „Drapelul roșu”, scrie în memoriile sale: „…Iar băieţii de la Timişoara, pe fondul acestor mişcări telurice, în acel haos năucitor, au conceput un desant din balconul Operei în jilţurile de la fosta judeţeană de partid, punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare, de proporţiile celei ale stăpânirii sovietice şi a acoliţilor ei imediat după căderea Berlinului din ’45…” Din delicatețe el nu divulgă nici un nume.

O face regretatul Corneliu Vadim Tudor, în 1991, în „România Mare”, în tonul său specific, începând cu unul din principalii vinovați ai măcelului cultural timișorean: „Încurajat în eforturile sale poetice, Claudiu Iordache a tipărit chiar o carte de versuri propagandistice, în care spunea printre altele că comunismul trebuie însămînţat şi în sîngele copiilor nenăscuţi. Şi a venit Revoluţia, fraţilor! Fostul boxer a strigat ca o fiară: „Eliberaţi ringul!” Urmează ultima repriză, a tot făcut pe nebunul pe-acolo, ba pe la poarta consulatului iugoslav (care intenţiona să-l treacă peste graniţă în caz de nereuşită, împreună cu George Şerban şi Vasile Popovici), ba pe la anumite case conspirative unde se vedea cu alţi agenţi. La minut a devenit cel mai anticomunist cetăţean al acestei ţări. Ba chiar a uitat că unchiul lui a fost primul primar comunist al Urzicenilor, a uitat chiar şi că un alt unchi era colonel de Securitate, a uitat în final şi cît de mult l-au ajutat oamenii ăştia, devenind cel dintîi care a strigat pînă la ruperea coardelor vocale: „Jos Comunismul! Moarte securiştilor!“. Astfel, printr-o teroare greu de imaginat, a izbutit să se facă ascultat şi să devină primul preşedinte al celei mai mari ruşini naţionale: Societatea Timişoara. Răfuielile pe care le-a declanşat atunci în cultura judeţului Timiş sînt greu de imaginat. Toţi cei care îl mai ţinuseră pe la uşi (…) au fost daţi la o parte cu brutalitate, concediaţi, umiliţi! El şi ceilalţi doi-trei huligani (mult mai mulți, n.n.) notorii ai oraşului au dat afară conducerile publicaţiilor, teatrelor, celorlalte instituţii de cultură, instalîndu-şi ciracii lor. Imediat, Editura Facla i-a publicat un nou volum de versuri, răscroit probabil din cel vechi, în care comunismul a devenit anticomunism – la operaţiunea de „coafare“ a contribuit noul director al editurii, acel Vasile Popovici instalat de gaşca de la Timişoara cu acordul găştii de la Bucureşti a lui Pleşu. (…) În acea teroare thermidoriană, Cl. Iordache a urlat să-i fie instalată nevastă-sa, Antoaneta C. Iordache, ca redactor-şef al revistei „Orizont“. N-a prea reuşit, (ba chiar a reușit, din păcate, n.n.), aşa că a dus-o la Ministerul Culturii. O dată cu nevastă-sa, bostanul gol s-a mutat şi el în Capitală – primise ordin de infiltrare în organele puterii centrale. Nu ştim ce puteri oculte i l-au impus domnului Iliescu. Iordache, indivizi de teapa ta n-or să însemne nimic în România, niciodată, pentru că voi sînteţi fără ruşine şi fără ştiinţă de carte, nişte flămînzi care i-aţi dat cu brutalitate la o parte pe adevăraţii oameni de valoare ai ţării şi trageţi cu ghearele şi dinţii de nişte fotolii de stăpîni, cînd în realitate voi v-aţi născut slugi; tu zici că eşti omul zilei şi că vei cădea în picioare din orice variantă politică, te recuperează agentura-mamă, Societatea Timişoara etc. Ei, bine, nu-i chiar aşa, uite că oamenii te-au ghicit foarte iute…” (Fragment)

O foarte bună descripție a oportuniștilor a realizat-o marele nostru scriitor Nicolae Breban: „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar, dar de comentatori de prost aluat. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti… Noi exportăm mizerabilismul care apoi se întoarce la noi şi ne uimeşte cum de ne văd occidentalii atât de nenorociţi. Dar mizerabilismul ăsta noi îl cultivăm, pentru că băieţii ăştia sunt foarte abili, pentru că ei produc ceea ce cred ei că se cere în afară. Într-adevăr, afară unii cer imaginea României mizerabile, joase. Parcă ne-au convins şi pe noi că suntem o ţară de nimica. Suntem ultimele otrepe ale Europei… Eu am să mor curând. Nu ştiu ce se va întâmpla cu dumneavoastră, care sunteţi mai tineri, sau cu copii voştri, când vor revedea filmul a ceea ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani. (…) Noi ar trebui să nu mai lingem în fund pe şef, să nu mai furăm banul străin, să facem lucrul bine făcut, cum ne îndeamnă domnul preşedinte Iohannis, să respectăm comunitatea în care ne-am născut, să respectăm cutumele, obieciurile, să respectăm cuvântul scris. În loc să ne repezim ca nişte haimanale, ca nişte şobolani la grămada aceea de miliarde şi, sub patronajul instituţiilor Statului, care se pare că şi astăzi încă funcţionează în inerţia veche, n-au respect pentru ce e de valoare”.

 

 

Criticii literari se lamentează


„Cum să scrii o istorie a literaturii române și să scapi teafăr” este titlul unei conferințe a domnului Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România și autor al volumului ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE. Orgoliul autorilor omişi, cu bună știință din acest tom îl bântuie pe criticul nostru precum fantomele înarmate cu automate Kalașnikov. Iar unele omisiuni sunt cu adevărat regretabile. Nu se dau prea multe date despre autori. Ideile au întâietate, nu știu dacă e destul cu atâta. Ne trebuie, categoric şi o geografie literară, a spaţiilor spirituale. Cu apartenenţele federale, altfel spus, afinităţile elective, regionale ale autorilor comentaţi. Autorii incluşi în Istoria manolesciană “beneficiază” în schimb de ceva intruziune a politicului post-revoluţionar. Asta îmi aminteşte de cei ce, acum douăzeci de ani, autoîntitulaţi tineri scriitori şi ziarişti, au oferit un trist spectacol în 1990, executând şi interzicând autori care avut nefericitul destin de a scrie şi înainte de 1989. Este dificil să desprinzi, chirurgical, acele porţiuni pe care le consideri contaminate de epoca socialistă. Căci e greu de făcut un discernământ între “bine” şi “rău”, acolo unde contrariile se îmbină strâns. Apar, inerent, lecţii de democraţie, după cum apar şi false generaţii “nouăzeciste” sau de “secol XXI”, nume nesemnificative cu creaţii categoric nesemnificative.
Nici o Istorie nu poate reprezenta ansamblul fenomenului literar românesc. Nu lipsesc din comentariile marelui tom doar autorii români, ci şi cei aparţinând minorităţilor naţionale, care însă figurează pe listele USR. Sunt puţin nedumerit, căci domnul Manolescu a fost cel mai sârguincios critic foiletonist într-un trecut mai îndepărtat, atent cam la tot ce vedea lumina tiparului . Dar, poate cel mai caracteristic lucru demn de luat în seamă este în această recentă lucrare TENTAŢIA CĂLINESCIANISMULUI.
Îi spunem “călinescianism” probabil din lipsă de fantezie, vrând, în fond, să-i subliniem calitatea reflexivă a conexiunilor, paradoxurilor, încadrarea autorilor în maniere, stiluri, curente care surprind şi captivează, ca orice fenomen, incluzând autorul în tagma creatorilor.

În absența unei opera în versuri sau în proză, criticii noștri tind să se emancipeze, să includă însăilările de comentarii critice în beletristică/eseistică, mai aproape, dacă nu și consistent incluse în arta scrisului. „O echipă de necreatori. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti…”, așa îi definește Nicolae Breban.
Critica noastră nu se mai vrea o slujnică devotată stăpânilor poeți-prozatori-dramaturgi. În absența harului literar ei se ridică, cel mai ales dublați de o funcție administrativă, deasupra scriitorilor, își arogă dreptul de a allege despre cine și ce anume să scrie.
Inamicii criticilor sunt déjà nenumărați. Primul a fost Eminescu. În vremurile noastre și-au scos cuțitele verbale împotriva lor un Radu Theodoru sau Nicolae Breban, artiști marcanți ai cuvântului.
Aceeași obsesie a victimei obștii literare o are și președintele filialei timișorene a Uniunii, Cornel Ungureanu. Copy-paste după prietenul Manolescu. A publicat recent, finanțat de primărie și asistat de membri marcanți ai societății ”Timișoara” o istorie a literaturii bănățene. Din care lipsesc nume semnificative. Le-a uitat intenționat. Nu le mai bagă în seamă, maestrul. A afirmat într-un recent interviu „O cronică literară adevărată trebuie să fie într-un anumit fel sinucigaşă. Din 1970, scriam patru-cinci recenzii de carte la fiecare număr al revistei Orizont şi aşteptam să vină cineva cu cuţitul la mine. Nu au ajuns cu cuţitul, dar au ajuns replici de un orgoliu neobişnuit.”
Sincer să fiu, nu prea știu cine a umblat cu cuțitul după Cornel Ungureanu. Ar fi trebuit, alături de Nicolae Manolescu să depună o plângere la poliție. Este însă foarte posibil ca potențialele victime ale scriitorilor, bunii noștri critici, să fie în realitate agresorii. Cred că li se acordă prea mare importanță și că noi, creatorii așteptăm cu sufletul la gură să ne citim numele în operele critice, să le adăugăm titlurile la CV-ul nostru, care trebuie, chipurile să fie cât mai gros și cuprinzător.
Conștienți de importanța lor nemăsurată criticii fac uz de armamentul din dotare. Cea mai eficientă formă de răzbunare pe creatorii neagreați este OMISIUNEA. O practică și Ungureanu, după modelul bucureștean. Prin omisiune poți face să dispară REALMENTE un scriitor, ca și cum nici nu ar fi existat.
Avantajul de nesperat al prozatorului este acela că el poate să creze dintr-un critic literar un personaj literar. Cunosc un coleg, care a fost și el profesor și a rămas profesor. În tinerețea noastră romantică l-a tentat poezia și proza. Ulterior și-a dat seama că 1. Îi lipsește organul necesar poetului sau prozatorului, 2. Există specia criticului literar, de multe ori mult mai rentabilă, în devălmășia oastei de truditori ai beletristicii. Nu trebuie să scrii texte la comandă, și dacă le scrii ele nu sunt atât de vizibile ca poemele festiviste, de exemplu.
„ Ceea ce mă bucură este felul în care Robert Şerban, Loredana Târziorul au lucrat această carte. E cartea mea în aceeaşi măsură în care e a Primăriei Timişoara, a prietenilor din redacţia revistei Orizont şi a dumneavoastră”, a declarat prof. Ungureanu. Purtătorul de drapel recunoaște că a lucrat cu „negri”, adică menționații scutieri necesari sprijinului logistic al lucrării. Totodată cartea este și a unei găști, a prietenilor puțini la număr dintr-o redacție și a celor al căror nume apare în volum.
Gașca preferată a domnului profesor, precum și acei „dumneavoastră” – publicul prezent la lansare – a făcut, la momentul necesar abstracție de trecutul secretarului PCR, având, nu-i așa? nevoie de un tătuc care să le adune numele pe o carte.
„În anii ‘70 Facultatea de Litere din Timișoara pune în valoare alți tineri dintre care-i amintesc pe Șerban Foarță, Eugen Dorcescu și Ion Marin Almăjan”. Ungureanu îi uită în mod deliberat pe ceilalți colegi, poeții Marcel Turcu, Aurel Turcuș, Dragomir Mirianici, Crișu Dascălu, Erwin Lucian Bureriu etc.

Gașca se poate vizualiza și în aceeași tentație a călinescianismului, observată la Nicolae Manolescu. Scriitorii nu mai sunt priviți ca entități individuale, ca niște singuratici. Ei sunt asociați, ca la George Călinescu, în grupuri de interese estetice, promoții/generații
„ Următoarea etapă se referă la generația anilor ‘80 și aici îi amintesc pe Vasile Popovici, pe Mircea Mihăieș și Adriana Babeți. ” Nume proeminente ale societății Timișoara, fără nici o relevanță în beletristică, funcționari la o revistă literară, în barca oportuniștilor critici, eseiști și publiciști, care și-au inventat și o inexistentă în România, A TREIA EUROPĂ.

Din miștocărelile colegului Cornel Ungureanu: “…mă plimbam cu Nicolae Breban, cu Lucian Bureriu şi cu Eugen Beltechi pe malul Timişului…”(Aleea statuilor la Lugoj, n.n.). Pe atunci Breban “Era doar un viitor scriitor foarte încrezător în viitoarea sa glorie…aşa cum era şi prietenul nostru Lucian Bureriu (viitor crainic la televiziunea română, visa el). Unde îşi va aşeza statuia Nicolae Breban, iată una din problemele periplului nostru nocturn; unde el şi unde Lucian Bureriu…” Chestia asta ar fi urmat, desigur, “…după ce Nicolae Breban (nu-mi amintesc dacă şi Lucian Bureriu) ar fi luat premiul Nobel…” Textul, scris de C.U. în 1988 e preluat din revista “Semenicul” din Reșița. Nu știu dacă prietenul meu Nicolae Breban știe de această prostioară de provincie.
Oricum, numele Nicolae Manolescu sau Cornel Ungureanu NU ESTE DESTUL TUN. Cel al ACADEMIEI ROMÂNE însă este.
Marea dreptate, care corijează subiectivitatea celor doi critici a fost restabilită de ENCICLOPEDIA ACADEMIEI ROMÂNE, care a lucrat cu un instrumentariu larg de colaboratori și a strâns toate oile în aceeași stână.
Iar sub cupola aceleiași ACADEMII a cuvântat recent „optzecistul” (oh, pardon, ăsta-i un grupuscul de așa-zis tineri post-moderniști…) octogenarul NICOLAE BREBAN, marele nostru contemporan și probabil, conform afirmației lui Crișu Dascălu, de la pupitrul Academiei, cel mai mare scriitor român din toate timpurile..

ACEST MATERIAL A FOST PUBLICAT ÎN PRESA DIN STATELE UNITE, CANADA, GERMANIA, NOUA ZEELANDĂ, AUSTRALIA