Dosarul 1989-1990 (I)


DOSARUL REVOLUȚIEI SE REDESCHIDE
Nu ar fi completă rejudecarea evenimentelor dacă nu s-ar ține cont și de un domeniu în care au existat victime, adică în arealul culturii. Au fost distruse destinele unor oameni nevinovați de către noii opresori, oportuniști mascați în revoluționari, dar care s-au folosit de instaurarea unei noi dictaturi, în plin gol de putere, ei substituindu-se Justiției. În 1990 Procuratura nu s-a „amestecat” în procesele ad hoc pe care strada le săvârșea în devastata Timișoară, moment în care marginalizații sau falșii marginalizați de regimul defunct au găsit momentul prielnic să destituie, în numele „poporului” persoane pe care pur și simplu nu le agreau și să le ocupe posturile. Și-au creat cariere frumoase acești oportuniști, distrugând totodată destinele altor oameni valoroși, de care țara s-ar fi putut folosi, dar i-a pierdut, fie prin decese, fie prin marginalizare, mai cruntă decât cea comunistă. Va trebui să ne ocupăm de acești, americanii le-ar spune „criminali”. Noi cum să le spunem, la viitoarele procese, care vin mai bine prea târziu decât niciodată?

Excelentul scriitor Teodor Bulza, neavând altă „vină” decât aceea de a fi fost redactor-șef al cotidianului „Drapelul roșu”, scrie în memoriile sale: „…Iar băieţii de la Timişoara, pe fondul acestor mişcări telurice, în acel haos năucitor, au conceput un desant din balconul Operei în jilţurile de la fosta judeţeană de partid, punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare, de proporţiile celei ale stăpânirii sovietice şi a acoliţilor ei imediat după căderea Berlinului din ’45…” Din delicatețe el nu divulgă nici un nume.

O face regretatul Corneliu Vadim Tudor, în 1991, în „România Mare”, în tonul său specific, începând cu unul din principalii vinovați ai măcelului cultural timișorean: „Încurajat în eforturile sale poetice, Claudiu Iordache a tipărit chiar o carte de versuri propagandistice, în care spunea printre altele că comunismul trebuie însămînţat şi în sîngele copiilor nenăscuţi. Şi a venit Revoluţia, fraţilor! Fostul boxer a strigat ca o fiară: „Eliberaţi ringul!” Urmează ultima repriză, a tot făcut pe nebunul pe-acolo, ba pe la poarta consulatului iugoslav (care intenţiona să-l treacă peste graniţă în caz de nereuşită, împreună cu George Şerban şi Vasile Popovici), ba pe la anumite case conspirative unde se vedea cu alţi agenţi. La minut a devenit cel mai anticomunist cetăţean al acestei ţări. Ba chiar a uitat că unchiul lui a fost primul primar comunist al Urzicenilor, a uitat chiar şi că un alt unchi era colonel de Securitate, a uitat în final şi cît de mult l-au ajutat oamenii ăştia, devenind cel dintîi care a strigat pînă la ruperea coardelor vocale: „Jos Comunismul! Moarte securiştilor!“. Astfel, printr-o teroare greu de imaginat, a izbutit să se facă ascultat şi să devină primul preşedinte al celei mai mari ruşini naţionale: Societatea Timişoara. Răfuielile pe care le-a declanşat atunci în cultura judeţului Timiş sînt greu de imaginat. Toţi cei care îl mai ţinuseră pe la uşi (…) au fost daţi la o parte cu brutalitate, concediaţi, umiliţi! El şi ceilalţi doi-trei huligani (mult mai mulți, n.n.) notorii ai oraşului au dat afară conducerile publicaţiilor, teatrelor, celorlalte instituţii de cultură, instalîndu-şi ciracii lor. Imediat, Editura Facla i-a publicat un nou volum de versuri, răscroit probabil din cel vechi, în care comunismul a devenit anticomunism – la operaţiunea de „coafare“ a contribuit noul director al editurii, acel Vasile Popovici instalat de gaşca de la Timişoara cu acordul găştii de la Bucureşti a lui Pleşu. (…) În acea teroare thermidoriană, Cl. Iordache a urlat să-i fie instalată nevastă-sa, Antoaneta C. Iordache, ca redactor-şef al revistei „Orizont“. N-a prea reuşit, (ba chiar a reușit, din păcate, n.n.), aşa că a dus-o la Ministerul Culturii. O dată cu nevastă-sa, bostanul gol s-a mutat şi el în Capitală – primise ordin de infiltrare în organele puterii centrale. Nu ştim ce puteri oculte i l-au impus domnului Iliescu. Iordache, indivizi de teapa ta n-or să însemne nimic în România, niciodată, pentru că voi sînteţi fără ruşine şi fără ştiinţă de carte, nişte flămînzi care i-aţi dat cu brutalitate la o parte pe adevăraţii oameni de valoare ai ţării şi trageţi cu ghearele şi dinţii de nişte fotolii de stăpîni, cînd în realitate voi v-aţi născut slugi; tu zici că eşti omul zilei şi că vei cădea în picioare din orice variantă politică, te recuperează agentura-mamă, Societatea Timişoara etc. Ei, bine, nu-i chiar aşa, uite că oamenii te-au ghicit foarte iute…” (Fragment)

O foarte bună descripție a oportuniștilor a realizat-o marele nostru scriitor Nicolae Breban: „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar, dar de comentatori de prost aluat. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti… Noi exportăm mizerabilismul care apoi se întoarce la noi şi ne uimeşte cum de ne văd occidentalii atât de nenorociţi. Dar mizerabilismul ăsta noi îl cultivăm, pentru că băieţii ăştia sunt foarte abili, pentru că ei produc ceea ce cred ei că se cere în afară. Într-adevăr, afară unii cer imaginea României mizerabile, joase. Parcă ne-au convins şi pe noi că suntem o ţară de nimica. Suntem ultimele otrepe ale Europei… Eu am să mor curând. Nu ştiu ce se va întâmpla cu dumneavoastră, care sunteţi mai tineri, sau cu copii voştri, când vor revedea filmul a ceea ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani. (…) Noi ar trebui să nu mai lingem în fund pe şef, să nu mai furăm banul străin, să facem lucrul bine făcut, cum ne îndeamnă domnul preşedinte Iohannis, să respectăm comunitatea în care ne-am născut, să respectăm cutumele, obieciurile, să respectăm cuvântul scris. În loc să ne repezim ca nişte haimanale, ca nişte şobolani la grămada aceea de miliarde şi, sub patronajul instituţiilor Statului, care se pare că şi astăzi încă funcţionează în inerţia veche, n-au respect pentru ce e de valoare”.

 

 

Advertisements

Prima scriere nu aparține analfabetismului


Freemasoneria britanică ne aduce  cu picioarele pe pământ; după ce tracomanii ne intoxicaseră cu pretinsele scrieri ale “civilizaţiei Vinca”, recte tăbliţele din Tartaria transilvană, de pe teritoriul român. Christopher Knight & Robert Lomas, autorii celebrei “Secretul lui Hiram”, apar la noi cu “Aparatul lui Uriel”, o interpretare a civilizaţiilor megalitice ca mijloc de protecţie şi estimare a unor posibile impacturi cu cometele, care au şi produs cel puţin două potopuri devastatoare: în 7620 î.H. şi 3150 î.H.

Dacă meteoritul tungus venea cu două ore mai târziu, nu lovea Siberia, ci distrugea toată populaţia Moscovei, spun autorii. Megaliţii din Europa sunt mai vechi, desigur, decât construcţiile sumeriene sau egiptene. Exista şi o limbă globală, nu doar o “indo-europeană” comună. Urmaşii populaţiei Grooved Ware au construit oraşele sumeriene. Sinclair Hood “a crezut că tablele din Tartaria au fost create după scrierea elamită din Sumer”. Ele sunt însă mai vechi și numai scriere nu erau; oamenii Europei megalitice au avut o sursă de simboluri COMUNĂ. Aşa că falșii învățați autohtoni degeaba strigă că pe teritoriul transilvan există cea mai veche scriere. Or fi fost strămoții lor mai puțin analfabeți decât cei de azi.

Conform autorilor cărții Rudgley zice: “Ideea că invenţia scrierii aparţine Europei, nu Asiei este exagerată”. Acele semne încrustate  NU ERAU SCRIERI ADEVĂRATE. Sham Winn spune că erau “standardizate şi convenţionalizate, folosite într-o zonă vastă, multe secole”. Ele sunt INSTRUCŢIUNI (de folosire) ASTRONOMICE. Oarecum “pe înţelesul tuturor”, elaborate de un anume Uriel, pe care-l îngrijora o anumită cometă. Astronomia primitivă era şi preventivă. Fenomenul Stonehenge este descris detaliat, ca şi aparatul lui Uriel. Oamenii urmăreau evoluţia corpurilor cereşti, planificau naşterile şi recoltele (copiii prelungeau domniile regilor, de altfel morţi. Enoch, personaj ce ajunsese în insulele britanice să studieze astronomia, reuşise ASTFEL să “trăiască”… 365 de ani. Practicile astea s-au păstrat în Tibet, unde Dalai Lama  trăiesc mereu).

Cometele dislocau mari fragmente din mări, provocând imensele “tsunami”. În retragere, oceanele lăsau civilizaţii distruse şi lacuri sărate (Caspica, Aral, Marea Moartă, Salt Lake etc.). Nu numai Mesopotamia a avut un potop, ci şi Merica (SUA), China, Europa… Frica  populațiilor provine de la comete.

Dar PROBLEMA ESTE SCRISUL: “…e posibil ca o civilizaţie megalitică să ajungă la un nivel avansat în ştiinţă fără o LIMBĂ SCRISĂ?” Evident că nu şi atunci  Tartaria transilvană e o pistă falsă.

Sumerienii au venit mai târziu, cu o scriere, cu giganticul poem al lui Ghilgameş şi o tulburătoare descriere a Potopului. Citez din traducerea apărută în 2002: “Când se iviră cele dintâi licăriri ale zorilor, iată că din adâncul cerului s-a ivit o pâclă neagră…Irragal smulse bârnele stăvilarelor cereşti la a cărui poruncă se sparse şi se rostogoli zidul de apă al Oceanului…preschimbă în beznă tot ce era lumină. Temeliile ţării se sfărmară ca un vas, talazurile apelor se revărsară peste oameni…” Zeiţa Iştar zice: “…tocmai eu, care zămislisem aceste făpturi: ele acum umplu marea ca icrele peştilor”…”furtuna a slăbit în lupta pe care o purtase, ca o femeie apucată de durerile facerii. S-a liniştit marea, a tăcut vântul năprasnic şi a încetat potopul…O zi, două zile, muntele Nitsir (nici vorbă de Ararat, n.n.) a ţinut corabia nemişcată…”

După aceste slove AUTENTICE, în care abundă figurile de stil şi conştiinţa artisticului, poate să înceapă Civilizaţia şi în alte zone, molipsite de patima scrisului. Oricum, nici Iliada, Odiseea, sau Eneida nu vor atinge geniul înaintaşilor, sau tragedia tăbliţelor (unii zic “tabletelor”, ca să le confunde cu cele elaborate în Silicon Valley…) parţial distruse. Acele rânduri care sunt lipsă, fac și mai eroică, valoroasă epopeea lui Ghilgameş. Este singura scriere sinceră; toate celelalte, inclusiv biblia, sunt copii, sunt urmaşi, mai mult sau mai puţin ipocriţi. Mâzgăliturilor de la Tartaria  nu sunt, aşadar, prima scriere din lume, cum pretind penibilii maniaci…

Cum s-a pierdut unirea României cu Ungaria


În cartea sa de memorii intitulată „România și sfârșitul Europei”, tradusă în limba română în 2004 – Mihail Sturdza relatează evenimentul care face obiectul dezbaterii lansate de „România liberă”: “În fața prăbușirii Imperiului Austriac, a înfrângerii Ungariei și ocupării Ardealului de către trupele românești, unii oameni de stat unguri se gândiseră la o uniune a celor două țări, contele Bethlen (Istvan Bethlen a reprezentat în 1919 noul parlament ungar la tratativele de pace în Paris și a devenit premier al Ungariei în 1921, n.red.) și contele Teleki (probabil e vorba de Pal Teleki, premierul Ungariei din 1920 – 1921 și din 1939 – 1941, n.red.) oferind în mod precis, prin emisarii lor, Coroana Sfântului Ștefan (coroana cu care au fost încoronați cei mai mulți dintre suveranii regatului Ungariei începând din Evul Mediu – n.red.) regelui Ferdinand. Contele Mihai Banfy (Myklos Banfy a fost ministrul de Externe al Ungariei între 1921 și 1922 – n.red.), pe care îl cunoscusem la Cluj și pe care l-am regăsit la Budapesta în calitate de ministru de Externe, era și el un adept al acestei idei…. Contele Banfy era convins că în situația de dezechilibru total în care ajunsese Europa prin dispariția a trei imperii – Rusia, Germania, Austro-Ungaria – și datorită apariției Uniunii Sovietice, numai unirea puterilor celor două țări dunărene putea asigura cu timpul supraviețuirea lor. Când, la plecarea mea din Budapesta, m-am prezentat Regelui Ferdinand și Reginei Maria, pentru a le da seama de gândurile lui Mihail Banfy, ei mi-au povestit că Ionel Brătianu, pe atunci președinte al Consiliului, respinsese energic propunerile lui Bethlen și Teleki, pe care Majestățile lor le priveau cu favoare cu următoarele comentarii: vă iubim prea mult și ne temem că ați fi prea des la Budapesta”.

Jazz în aer liber


…Se pun brățările de carton pe mâna dreaptă. Cu aceste…bilete poți intra timp de o zi în orice spațiu pentru concerte,  în San Jose.  La o oră distanță de San Francisco, este cel de al treilea oraș, ca dimensiune, din California și alături de Monterey și Los Angeles, unul din locurile în care, timp de trei zile au loc aceste festivaluri. Toată acțiunea se desfășoară pe secțiuni. Primăria a ales piețe și piațete de diferite dimensiuni, le-a mobilat cu scaune de pânză confortabile. În spațiile de mici dimensiuni poate veni oricine pentru a-și demonstra talentul, fie un solist, fie un mic group. În piețele mari au loc concertele ce figurează în program, care se derulează non-stop. Orașul este destul de mare pentru ca muzica să nu se interfereze.
În  piața CHAVEZ (altul decât președintele venezolan!)  vedeta concertului era taman un bassist afro-american, sosit din New York. O somitate. Publicul care-l aștepta pe virtuozul de pe East Coast era format mai ales din populație afro, cu mulți indivizi înalți peste doi metri, care se foiau pe la bufeturi și-și luau prânzul pe farfurii de plastic, cantități enorme de pui cu cartofi.
Nu departe de piața Chavez era un spațiu destinat muzicii salsa.  Instrumentiștii veniți din Mexic, coborau din mașini. Erau costumați popular, cu sombrerouri cât roata carului. În curând aveau să umple văzduhul de ritmurile sudamericane, în entuziamul asurzitor al publicului hispanic.
Multe avioane veneau la aterizare chiar pe deasupra orașului, la o înălțime incredibil de mică, spre aeroportul internațional din apropiere. Din cauza avioanelor este limitată și înălțimea buildingurilor din centru. Făceau un zgomot mare, acoperind uneori boxele, dar ambianța de secol XXI  părea accentuată de prezența avioanelor la un festival de jazz. Suna foarte bine, cu puțin bruitism în fundal.
Bassistul a fost chiar foarte bun. Se zice că e unul din cei mai buni din lume. Contrar așteptărilor, nu s-a cântat free. Ba poate, în timp ce se defectase pentru câteva minute keyboardul, băieții au improvizat câte ceva. A fost un concert cuminte, cu unele accente pop, aproape în întregime melodios.

În același timp se pregătea scena pentru intrarea lui Dave Brubeck, într-unul din ultimele sale concerte. Scena descrisă a avut loc cu ani în urmă…

Concert pop-rock în CONCORD


001
(In foto doi dintre membrii formației, Simmons și McFee. Jos, amfiteatrul de lângă orașul Concord.)

The Doobie Brothers, pe care i-am ascultat în amfiteatrul din Concord, vestici adevărați, proveniți din San Francisco Bay Area, și-au desfășurat în acel concert repertoriul pe care l-au compus timp de patru decenii. În piesele acestea strălucește adeseori filonul aurului californian, cel din secolul XIX. Ecouri de vechi balade, ale celor ce au venit aici din toată lumea, cu lopata și ghitara, au rămas  în aceste locuri. Nu numai europenii ascultă piese absolut necunoscute, cu ecouri istorice, dar și americanii din Est manifestă același interes pentru acest repertoriu, pe care l-au învățat între timp pe de rost. The Doobie Brothers nu și-au irosit viața în multe turnee lungi, cum sugerează piesa lor poate cea mai frumoasă, „Long Train Runnin`”. Au avut inteligența de a-și grefa propria creație pe suportul acelor   ecouri,  probabil aduse din lume de primii californieni. Este o părere, poate subiectivă. În afara câtorva ghitare absolut nemaivăzute, decât în mâinile lui David Simmons, acești bine păstrați old boys și-au construit o mare orchestră, adăugând micului group de acum câteva decenii, o orchestră întreagă, funcționând în toate registrele, modernizată cu toate elementele specificului american. Pe de altă parte, interesant este că într-o zonă atât de bogată în spiritualitate asiată sau hispanică, există, într-o viață exclusivă jazzul alb al lui Brubeck și pop-rock-ul alb al celor de la Doobie. Și publicul este la fel, poate pentru că albii consideră că-și ascultă muzica LOR. N-am văzut prin public alte rase decât cea anglo-saxonă a nativilor americani și indivizi din Europa sau Australia. Piesele Doobie nu prezintă accente sudamericane, orientale sau gospel. Vioara și sunetul de slade-guitar  ale lui McFee sunt elemente ale unei frumoase surprize.  Piesele sunt  cantabile și ritmice totodată.  În arealul lor pacific, Doobie Bross păstrează, într-o formulă elegant-modernă, pagini muzicale de o mare originalitate.  Este atât de vie această muzică, încât spectatorii  o fredonează împreună cu orchestranții. „Băieții” utilizează din plin produsele industriei de ghitare californiene al cărei părinte este Leo Fender, originar din Anaheim, nu departe de Los Angeles.  Fiecare piesă este interpretată nu numai cu un alt instrument, dar și când se cântă în grup, cu 4 ghitare simultan, acestea sunt astfel alese încât soundul pieselor să fie individualizat. În cel mai interesant mod este abordat un folk, începând cu una sau două ghitare acustice, cu niște cutii de rezonanță enorme, care au un efect liric special. Piesa evoluează treptat în folk-rock, cu instrumente Fender, Rhytm Guitar, care adaugă lirismului ritmicitate și forță. Cele două vedete ale formației, Simmons și Johnston, au evoluat în rafinament , aducând la concert rezerve de instrumente, nordice și sudice. Simmons are o înclinație deosebită spre piesele cu accent arhaic.  Le începe, cântând folk ca un ghitarist singuratic, utilizând niște instrumente Gibson, apariții ciudate, ale lui fiind probabil unicate. Sonoritatea lor e stinsă, discretă. Trecând partea introductivă, intră în arenă Johnston, cu un Fender Stratocaster, strident, puternic. Întreaga formație creează un contrast, de fapt inducând ritmicitate și energie. Cele trei unități de percuție, pianul electric și brassul completează prestația lui Simmons. Alte combinații instrumentale interesante le dau asocierile dintre pian și saxofon, pedal steel guitar și sax, violina lui McFee, suprapusă ghitarelor. Alte instrumente și efecte în posesia formației, sitar drums, trombon, clarinet, pedal, harmonica, banjo, flute, dobro, pedal steel, brassul celor din „The Memphis Horns”… Alte capodopere ale seniorilor formației, „Takin` it to the Streets”, „Listen to the Music”, „Jesus Is Just Alright”, „China Grove”, „Black Water”, „Take Me in Your Arms”, „Cow boy song Rainy Day Cros Srood Blues”, „Little Darling ( I Need You)”, „People love again”…Lăsarea serii a adus, în plină vară, o boare extrem de rece dinspre Pacific, așa că ne-am ridicat în picioare, unii cu sticle de vin în mână, ne-am apropiat de scenă, iar „Listen to the Music” a fost cântată de toată asistența, fie ei americani sau de pe alte continente.

Bay Bridge


GONIM PE NIVELUL I

Podul cel mai larg din lume este Trans Bay Bridge din San Francisco Bay. Nu-mi închipui ce ar fi existența în  Bay Area fără acest Bay Bridge. Fără a le nedreptăți pe celelalte, pot spune că această monstruoasă construcție se află în partea esențială a golfului și își face treaba cât toate la un loc.   Uneori, luând metroul, care subtraversează golful cam pe aceeași rută, ai senzația că-l trădezi… Megastructurile lui n-au eleganța și ambianța de înaltă societate a răsfățaului Golden Gate. Sobru, după recenta-i reconstrucție, include eventualii pietoni și biciclete, el este  o industrie în sine. Unii spun că Podul Golfului nu poate fi decât unul. Pornește din marele port Oakland, trecând prin tunelul din insula Yerba Buena, pe care o folosește ca pilon și te proiectează direct în downtown-ul din San Francisco, venind pe sus, ca un avion, deasupra unui mănunchi de străzi și aterizând pe nesimțite în inima metropolei. Lungime totală, 13,27 km. Ere dedicat inițial exclusiv mașinilor și s-a construit în prima fază în 1936. Este și el, ca și celelalte poduri ale golfului, un old boy, mereu proaspăt îmbrăcat, ca o venerabilă vedetă de Hollywood, căruntă, dar care arată bine, a fost proiectat de Charles H. Purcell. La acea vreme a fost și el cel mai lung pod din lume. Are două etaje și 11 benzi. La cutremurul din 1989 câteva tronsoane s-au prăbușit, așa că se folosesc cele mai moderne metode antiseism pentru consolidarea acestuia. După seismul denumit Loma Prieta, după locul unde a fost epicentrul, a fost utilizat bătrânul San Mateo Bridge pentru legătura dintre San Francisco și Bay Area. 100m din primul tronson al Bay Bridge s-au înlocuit. Între insulă și Oakland s-a construit  un nou „Bay Bridge”, cu oțel chinezesc de la firma Zhenhua Heavy Industries, din motive de economie.  Numele complet al podului este JAMES „SUNNY JIM” ROLPH BRIDGE. Dacă nu vrei să ocolești tot golful, vei folosi neapărat podul sau metroul, BART-ul.

Richmond-San Rafael Bridge


Unul din podurile care traversează arealul golfului San Francisco Bay pleacă din Richmond spre partea nordică a golfului. În lungime de 8,9 km, podul Richmond-San Rafael, care se numește „John B. McCarthy Memorial”, ca și alte obiective ale infrastructurii din Bay Area, a fost și el unul din cele mai lungi poduri din lume, la vremea când s-a construit. În partea de Nord a golfului interior apele sunt aproape la fel de late ca și ramura sudică. Aici, în Nord pătrund în apele oceanice și cursurile unor râuri ce formează impresionanta zonă a Deltei, incluzând debușeul celor două fluvii, Sant Joachin și Sacramento. Fără acest pod numai cu ferry sau cu avionul se putea ajunge în Marin County, East Bay etc. Construcția este comparabilă cu Golden Gate sau Bay Bridge. Două structuri masive de oțel susțin partea mediană a podului, pe care o ridică formându-se două cocoașe, destul de vizibile și pe ceață pentru vapoarele care au astfel două culoare largi, intens utilizate. Șoseaua/free-way, se conectează în Nord cu rețeaua BART-ului (metrou) și cu terminalul căii ferate pe care glisează elegantul Amtrak de California. S-au făcut reparații cu instalații antiseismice, incluzând fortificarea pipe line-ul care transportă țițeiul pentru East Bay. Au fost și aici probleme, când cu cutremurul Loma Prieta, iar în 2008 podul acuza un ușor balans pe un vânt de 110 km/oră, fiind închis temporar circulației. Dinspre Ocean se strecoară prin strâmtoarea Golden Gate coloane de nori și o briză violentă.

1024x1024-2017

SPRE NORD, PE "RICHMOND-SAN RAFAEL"

011