„Dacă consimţiţi la acest imens spor de teritorii, trebuie să acceptaţi şi acest preţ”


La Tratativele de Pace de la Paris din 1919, după cum spune Gheorghe Brătianu, în legătură cu rezistenţa lui I.I.C.Brătianu

Leonard Baskin, 1971, SITTING BULL, tuș.

la controlul supra chestiei minorităţilor, mai ales a evreilor, președintele SUA, Wilson, răspunse tranşant: „Dacă consimţiţi la acest imens spor de teritorii, trebuie să acceptaţi şi acest preţ”. I.I.C. Brătianu se obrăzniceşte: „dacă se va schimba Wilson din fruntea statului său, vor mai fi valabile pretenţiile actuale, nu se vor ivi noi interese? Care să nu mai fie acelea ale trusturilor evreieşti din spatele preşedintelui SUA”.

Antisemitism endemic. Gh.Brătianu relatează poziția lui Wilson față de ocuparea Ungariei și Budapestei de către armata română, spunându-i “ în special lui I.I.C.Brătianu că toate calamităţile din Ungaria şi dificultăţile erei prezente provin din cauza armatei române din Ungaria şi că de nu ne retragem de pe Tisa pe linia de hotar fixată de Conferinţă, nu vom mai beneficia de sprijinul Marilor Puteri”. Seton Watson aproape că îi face kominternişti pe şefii Conferinţei de Pace: “Misterioasa favoare de care s-a dat dovadă faţă de bolşevici nu apare mai evidenţiată decât în tratativele cu România”. Premierul român susținea faptul că: “nu putem ceda în privinţa evreilor, minorităţilor”. Aşa că, la plecarea în ţară şi renunţarea la funcţie, Brătianu motivează că n-a făcut-o numai din cauza neîmplinirilor problemei cu Basarabia şi Banatul, ci mai ales din aceea a fixului cu minorităţile. Noroc cu guvernul ardeleanului Vaida, care, efemer, a garantat pentru problema minorităților. Deocamdată Aliaţii interveniseră pentru a opri ofensiva românească pe Tisa.

Americanii cred că Brătianu e vinovat că prin pretenţiile sale a provocat demisia guvernului social-democrat al lui Karoly, care l-a mandatat pe Otto Roth pentru declararea Republicii Bănăţene, şi instituirea bolşevismului. Iar oştile române, înaintând spre centrul continentului, ar fi luat, pur şi simplu exemplul Aliaţilor, ale căror trupe ocupaseră tot teritoriul Germaniei, până la Rhin. “Armata română a depăşit toate liniile de demarcaţie; să se retragă!” Aliații nu puteau înţelege de ce clauza minorităţilor era considerată în regatul român drept o încălcare a independenţei iar pe de altă parte erau împotriva ocupării Budapestei de către români. Îl caută pe Brătianu, care e fugit, să nu fie găsit. Se foloseşte radioul: “Rendez-moi de votre demarche.” Aliații acuză: “…armata română pradă, rechiziţionează şi trimite în România însemnate sume de bani şi materiale de căi ferate, supunând Budapesta unei blocade inutile, care înfometează oraşul”. Gh. Brătianu recunoaşte dezarmarea Ungariei: “Tot materialul de război urma să fie predat României (…) armata de ocupaţie prelua uzinele de armament, jumătate din întregul material de căi ferate, maşinile necesare construcţiei, 30% vite, 30% din utilajul agricol ca DESPĂGUBIRE PENTRU SOLDAŢII ROMÂNI ÎMPIEDICAŢI DE LA MUNCA CÂMPULUI, totul comparat cu condiţiile impuse de Aliaţi celor învinşi.

America se opune acestei ocazii unice, care nu mai aşteaptă judecata puterilor învingătoare. Consiliul Suprem îi intentează României proces. America ameninţă că se retrage de la tratative. Generalul american Bandholtz scrie: “Forţa suntem noi; voi reprezentaţi doar ordonanţele”. Gh.Brătianu recunoaşte că au fost abuzuri, că “…au luat uneori mai mult decât aveau dreptul. În anii 20 mai rugineau prin gările noastre numeroase locomotive luate din Ungaria pe care TEMBELISMUL ADMINISTRATIV nu ştiuse să le folosească. Ocupanţii au lăsat în voia ei lovitura de stat care l-a adus sus pe Horthy Nicolae-întâiul”. Generalul american Bandholtz mărturisea că nutreşte “sentimente de ostilitate faţă de aliaţii noştri români şi sentimente prietenoase pentru inamicii unguri”.
Clemenceau: “Rapoartele comisiei interaliate ne arată că autorităţile militare româneşti continuă a goli Ungaria de resursele ei de tot felul…O astfel de atitudine va aduce pentru România cele mai serioase consecinţe”.

De altă parte, premierul român, fără nici un sentiment de recunoștință pentru SUA, grație căreia s-a înfăptuit România Mare, bârfește spunând că “Hoover ştie că aceste materiale constituie pentru noi necesităţi vitale, de aceea vrea să ne lipsească de ele (…) Subordonarea Conferinţei către America ia orice şansă serioasă de reuşită serviciului (SERVICIULUI, ce de-a mai servicii! N.n.) pe care voiam să-l facem păcii Europei Centrale. Ne retragem şi lăsăm totul în sfera de interese ale bolşevismului şi reacţiunilor monarhice”.

Delegaţii americani amerinţă că părăsesc Parisul dacă nu se vor lua măsuri severe împotriva României, propunând excluderea ei dintre Puterile Aliate, ruperea relaţiilor diplomatice, blocada economică. Tratatul cu Austria se semnează fără delegaţia română. Demisia lui I.I.C.Brătianu urmează, căci acţiunea Budapesta a fost neautorizată.

C. White spune: “Românii din Basarabia nu vor să ştie de România. Provincia a făcut parte din Moldova înainte de constituirea României”. I.I.C. Brătianu era pentru “ocuparea efectivă a Basarabiei”. Istoricul conchide trist despre felul în care s-a folosit de către administrația dâmbovițeană bunătățile confiscate Ungariei: “De s-ar fi folosit cum se cuvenea prada de război de pe Tisa şi de la Budapesta, am fi putut poate aştepta criza apropiată a politicii SUA , ce urma să îndepărteze acţiunea americană de interesele Europei. Dar materialele au ruginit şi urmaşii lui Brătianu ne-au zădărnicit împotrivirea”…”Unirea o datorăm războiului şi victoriei Aliaţilor”…”S-a văzut doar în Banat ce a însemnat faptul că sârbii ne-au putut-o lua înainte”…”efectul cel mai paradoxal al cuceririi Budapestei rămâne recenta adeziune a Ungariei la pactul antikomintern”(1938, data scrierii volumului ACȚIUNEA POLITICĂ ȘI MILITARĂ A ROMÂNIEI ÎN 1919 ÎN LUMINA CORESPONDENȚEI LUI I.I.C.BRĂTIANU, Editura Corint).

Advertisements

Controversata regină Maria


 

 

…Arghezi îl face, în 1915 pe Take Ionescu, “ un maimuțoi, care minte ca o prostituată, cu lacrimi autentice, pe obraji”, antantiștii fiind “forțe tâmpite și mocirloase”. Mai dur va fi în noiembrie 1917, in “Gazeta Bucurestilor”: ”Transilvania, pe care cafenelele din București o anexaseră cu mult înainte de declanșarea războiului, nu mai ispitește nici iluziile bucătarului domnului Take Ionescu. Iar coroana de împărăteasă, făgăduită de un sylf nefericitei regine Maria, nu mai formează idealul de găteală solemnă decât al vreunei prințese de ospiciu”.

Memoriile reginei au  apărut în Editura „Adeverul S.A.” şi au fost traduse din limba engleză de Margarita Miller- Verghy pe când regina Maria mai trăia. Este de mirare că republicanii-regăţeni vechi ai României democrate n-au găsit cu cale să re-publice acest volum al reginei lor, „întregitoare”. Nu convine ceva în atitudinea unei principese/regină vizavi de moravurile cu iz de stârv ale „nomenclaturii” valahe ale vremii. Care continuă să existe și azi. Convin doar undele de lumină solară , care, zice-se, au fermecat o ţară. Românca britanică le-a zis-o în faţă dâmbovițenilor care şi-au dorit prinţ străin, pentru că, precum azi, nu s-au suportat unii pe alţii. Citate :
“Aţi fost mândri să IMPORTAŢI o prinţesă de neam mare. Este între noi o diferenţă de RASĂ: sunt anglo-saxonă, iar voi sunteţi LATINI . La voi nimic nu e sfânt, vă bateţi joc de toate. Nu mă pot prinde în luptă cu meşteşugita voastră FĂŢĂRNICIE. M-am hotărât să părăsesc ţara. Totul s-a sfârşit între noi…” Principesa avea deja patru copii, când a intervenit conflictul ei cu ţara; rechizitoriul făcut supușilor este un adevărat poem al deznădejdii, dar şi demonstrarea unei incisivităţi de o forţă copleşitoare. Vlădicile aflate în preajma ei pe când îşi perora discursul, se făcură instantaneu mititei. Numai “Nando”, soţul Ferdinand, viitorul „întregitor”, reuşi s-o calmeze; „ Dragă, ţara are nevoie de o regină!” ( Facem şi noi război! Dacă tot vrei. )
Bătrânul Carol I era bolnav, la începerea Primului Război Mondial; nutrea gânduri negre şi dorea să se autoexileze, din ţara care-l primise ca salvator, iar acum, conform „dorinţei poporului”, copios instigat de nomenclatură, ar fi trebuit să rupă documentele Alianţei cu Austria. Şi a fost silit să le rupă. Bătrânul fruntaş liberal Costinescu o conseia și el pe regină, blajin, patern, în toiul protestului ei antivalah, să-şi trădeze familia mixtă: „Chiar dacă Prinţul (viitorul rege Ferdinand, n.n.), soţul Alteţei Voastre, găseşte de cuviinţă să urmeze pe Unchiul Său (Carol I, desigur, dar nu se ştie dacă Nando ar fi avut această dorinţă, sinonimă cu o abdicare nerentabilă, cum e să pierzi un tron? n.n.) în exilul impus de el însuşi (la care a renunţat ulterior, n.n.), făgăduieşte-ne că vei rămâne cu noi împreună cu Fiul Alteţei Voastre, Carol (al II-lea, n.n.), şi dacă se poate, cu toţi copiii, pentru a duce mai departe opera începută de bătrânul Rege. Nu e cu putinţă şi nici drept să ne părăseşti în ceasul de grea cumpănă, când ştim că din toată inima eşti alături de noi”(pg.492). Alături de acel stil de rasă latină fanariotă. ( Lasă-l pe neamțul de Nando, să plece, mersi bine, şi rămâi Regina noastră, chiar fără soţ, numa’ să nu rămânem noi fără Dinastie.)
Se spune că regina a avut un rol primordial (PROPAGANDĂ) în zămislirea României Mari. Asta pentru a-l subestima pe ardeleanul Vaida Voevod, cel ce a reparat stricăciunile produse de antisemitul I.I.C.Brătianu și a reușit alipirea Ardealului.
La Conferința de Pace de la Paris din 1919 delegația română s-a completat când regina Maria, plus niște servitoare trupeșe, a sosit cu trenul (NU CU TRONUL) regal. Regina a vorbit fermecător peste tot. A fost, spunea ea, ”un fel de drapel ridicat pentru țara mea.” Ferdinand era un rege molâu, ea era simpatizată și adulteră. Iubiții ei îi includeau pe John Boyle, milionarul canadian și cumnatul lui Brătianu, care era tatăl, se bârfea, al copiilor ei cu excepția lui Carol. „Ah, dragă, ce tristă sunt, bijuteriile mele sunt la Moscova, ce mă fac? Dă și mie o bijuterie!”
Maria era de asemenea foarte extravagantă. Călătoria ei la Paris a fost la fel de importantă pentru a face cumpărături, cât și pentru a face servicii țării ei. ”România”trebuie să aibă Transilvania, de asemenea și Basarabia. Și cum ar fi dacă, din lipsa unei rochii, o concesie ar fi pierdută?” (Ah, vai ce tristă aș fi…)
Din Hotel Ritz, a purces să cucerească Parisul și Comitetul Tratativelor Păcii. A încercat să îl convingă pe Foch să trimită arme României, pretextând lupta acesteia împotriva bolșevismului. L-a lingușit pe House, care o găsea ”una dintre cele mai fermecătoare personalități dintre toate femeile de viță regală pe care le-am întâlnit în Vest.” Ambasadorul britanic la Paris a luat cina cu ea: ”Cu adevărat este cea mai plăcută femeie și dacă nu ar fi atât de simplă ai crede că este foarte încrezută.” Ea l-a întrebat pe Balfour dacă ar trebui să vorbească cu Wilson despre cumpărăturile ei recente sau despre Liga Națiunilor. ”Începeți cu Liga Națiunilor”, a sfătuit-o el ”și încheiați cu cămașa roz. Dacă vorbiți cu Lloyd George, începeți cu cămașa roz!”
Lloyd George o găsea ”foarte frivolă, dar  inteligentă”. Pe Clemenceau îl amuza prezența ei. I-a vorbit însă deschis despre antipatia sa pentru Brătianu. Când a acuzat că România vrea partea leului din Banat, Maria i-a răspuns: ”de aceea am venit să îl văd pe vărul ei, Tigrul.” Clemenceau a replicat imediat: ”Un tigru nu a avut niciodată un pui de la o leoaică.”
Marele ei eșec a fost Wilson. L-a șocat la prima lor întâlnire vorbind despre dragoste. Grayson, un apropiat al lui Wilson, confirma: ”Nu am auzit niciodată o doamnă să vorbească despre astfel de lucruri. Cu adevărat nu am știut unde să ma uit, atât eram de stânjenit.” Maria s-a autoinvitat apoi la prânz, ”împreună cu unul sau doi dintre domnii din anturajul meu”. A sosit cu o jumătate de oră mai târziu cu un anturaj de zece persoane. ”Cu fiecare moment de așteptare”, menționa un alt invitat, ”puteam vedea din modul cum se lăsa falca președintelui că o parte din România va fi secționată”. Regina a crezut că prânzul s-a desfășurat foarte bine; într-adevăr, considera că timpul pe care l-a petrecut la Paris a însemnat mult pentru ajutorarea poporului său. ”Am argumentat, am explicat, am rupt nenumărate lănci în apărarea lui. I-am dat țării mele o față.”
Dacă ar fi fost sfătuită să petreacă mai mult timp în compania subordonaților marilor oameni, sejurul parisian ar fi fost mai eficient. Dar așa, Comisia pentru probleme românești a împărțit Banatul sub privirile ei, între Iugoslavia România. Puțin i-a păsat. Bijuteriile i-au rămas la Moscova.

Dosarul 1989-1990 (I)


DOSARUL REVOLUȚIEI SE REDESCHIDE
Nu ar fi completă rejudecarea evenimentelor dacă nu s-ar ține cont și de un domeniu în care au existat victime, adică în arealul culturii. Au fost distruse destinele unor oameni nevinovați de către noii opresori, oportuniști mascați în revoluționari, dar care s-au folosit de instaurarea unei noi dictaturi, în plin gol de putere, ei substituindu-se Justiției. În 1990 Procuratura nu s-a „amestecat” în procesele ad hoc pe care strada le săvârșea în devastata Timișoară, moment în care marginalizații sau falșii marginalizați de regimul defunct au găsit momentul prielnic să destituie, în numele „poporului” persoane pe care pur și simplu nu le agreau și să le ocupe posturile. Și-au creat cariere frumoase acești oportuniști, distrugând totodată destinele altor oameni valoroși, de care țara s-ar fi putut folosi, dar i-a pierdut, fie prin decese, fie prin marginalizare, mai cruntă decât cea comunistă. Va trebui să ne ocupăm de acești, americanii le-ar spune „criminali”. Noi cum să le spunem, la viitoarele procese, care vin mai bine prea târziu decât niciodată?

Excelentul scriitor Teodor Bulza, neavând altă „vină” decât aceea de a fi fost redactor-șef al cotidianului „Drapelul roșu”, scrie în memoriile sale: „…Iar băieţii de la Timişoara, pe fondul acestor mişcări telurice, în acel haos năucitor, au conceput un desant din balconul Operei în jilţurile de la fosta judeţeană de partid, punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare, de proporţiile celei ale stăpânirii sovietice şi a acoliţilor ei imediat după căderea Berlinului din ’45…” Din delicatețe el nu divulgă nici un nume.

O face regretatul Corneliu Vadim Tudor, în 1991, în „România Mare”, în tonul său specific, începând cu unul din principalii vinovați ai măcelului cultural timișorean: „Încurajat în eforturile sale poetice, Claudiu Iordache a tipărit chiar o carte de versuri propagandistice, în care spunea printre altele că comunismul trebuie însămînţat şi în sîngele copiilor nenăscuţi. Şi a venit Revoluţia, fraţilor! Fostul boxer a strigat ca o fiară: „Eliberaţi ringul!” Urmează ultima repriză, a tot făcut pe nebunul pe-acolo, ba pe la poarta consulatului iugoslav (care intenţiona să-l treacă peste graniţă în caz de nereuşită, împreună cu George Şerban şi Vasile Popovici), ba pe la anumite case conspirative unde se vedea cu alţi agenţi. La minut a devenit cel mai anticomunist cetăţean al acestei ţări. Ba chiar a uitat că unchiul lui a fost primul primar comunist al Urzicenilor, a uitat chiar şi că un alt unchi era colonel de Securitate, a uitat în final şi cît de mult l-au ajutat oamenii ăştia, devenind cel dintîi care a strigat pînă la ruperea coardelor vocale: „Jos Comunismul! Moarte securiştilor!“. Astfel, printr-o teroare greu de imaginat, a izbutit să se facă ascultat şi să devină primul preşedinte al celei mai mari ruşini naţionale: Societatea Timişoara. Răfuielile pe care le-a declanşat atunci în cultura judeţului Timiş sînt greu de imaginat. Toţi cei care îl mai ţinuseră pe la uşi (…) au fost daţi la o parte cu brutalitate, concediaţi, umiliţi! El şi ceilalţi doi-trei huligani (mult mai mulți, n.n.) notorii ai oraşului au dat afară conducerile publicaţiilor, teatrelor, celorlalte instituţii de cultură, instalîndu-şi ciracii lor. Imediat, Editura Facla i-a publicat un nou volum de versuri, răscroit probabil din cel vechi, în care comunismul a devenit anticomunism – la operaţiunea de „coafare“ a contribuit noul director al editurii, acel Vasile Popovici instalat de gaşca de la Timişoara cu acordul găştii de la Bucureşti a lui Pleşu. (…) În acea teroare thermidoriană, Cl. Iordache a urlat să-i fie instalată nevastă-sa, Antoaneta C. Iordache, ca redactor-şef al revistei „Orizont“. N-a prea reuşit, (ba chiar a reușit, din păcate, n.n.), aşa că a dus-o la Ministerul Culturii. O dată cu nevastă-sa, bostanul gol s-a mutat şi el în Capitală – primise ordin de infiltrare în organele puterii centrale. Nu ştim ce puteri oculte i l-au impus domnului Iliescu. Iordache, indivizi de teapa ta n-or să însemne nimic în România, niciodată, pentru că voi sînteţi fără ruşine şi fără ştiinţă de carte, nişte flămînzi care i-aţi dat cu brutalitate la o parte pe adevăraţii oameni de valoare ai ţării şi trageţi cu ghearele şi dinţii de nişte fotolii de stăpîni, cînd în realitate voi v-aţi născut slugi; tu zici că eşti omul zilei şi că vei cădea în picioare din orice variantă politică, te recuperează agentura-mamă, Societatea Timişoara etc. Ei, bine, nu-i chiar aşa, uite că oamenii te-au ghicit foarte iute…” (Fragment)

O foarte bună descripție a oportuniștilor a realizat-o marele nostru scriitor Nicolae Breban: „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar, dar de comentatori de prost aluat. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti… Noi exportăm mizerabilismul care apoi se întoarce la noi şi ne uimeşte cum de ne văd occidentalii atât de nenorociţi. Dar mizerabilismul ăsta noi îl cultivăm, pentru că băieţii ăştia sunt foarte abili, pentru că ei produc ceea ce cred ei că se cere în afară. Într-adevăr, afară unii cer imaginea României mizerabile, joase. Parcă ne-au convins şi pe noi că suntem o ţară de nimica. Suntem ultimele otrepe ale Europei… Eu am să mor curând. Nu ştiu ce se va întâmpla cu dumneavoastră, care sunteţi mai tineri, sau cu copii voştri, când vor revedea filmul a ceea ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani. (…) Noi ar trebui să nu mai lingem în fund pe şef, să nu mai furăm banul străin, să facem lucrul bine făcut, cum ne îndeamnă domnul preşedinte Iohannis, să respectăm comunitatea în care ne-am născut, să respectăm cutumele, obieciurile, să respectăm cuvântul scris. În loc să ne repezim ca nişte haimanale, ca nişte şobolani la grămada aceea de miliarde şi, sub patronajul instituţiilor Statului, care se pare că şi astăzi încă funcţionează în inerţia veche, n-au respect pentru ce e de valoare”.

 

 

Prima scriere nu aparține analfabetismului


Freemasoneria britanică ne aduce  cu picioarele pe pământ; după ce tracomanii ne intoxicaseră cu pretinsele scrieri ale “civilizaţiei Vinca”, recte tăbliţele din Tartaria transilvană, de pe teritoriul român. Christopher Knight & Robert Lomas, autorii celebrei “Secretul lui Hiram”, apar la noi cu “Aparatul lui Uriel”, o interpretare a civilizaţiilor megalitice ca mijloc de protecţie şi estimare a unor posibile impacturi cu cometele, care au şi produs cel puţin două potopuri devastatoare: în 7620 î.H. şi 3150 î.H.

Dacă meteoritul tungus venea cu două ore mai târziu, nu lovea Siberia, ci distrugea toată populaţia Moscovei, spun autorii. Megaliţii din Europa sunt mai vechi, desigur, decât construcţiile sumeriene sau egiptene. Exista şi o limbă globală, nu doar o “indo-europeană” comună. Urmaşii populaţiei Grooved Ware au construit oraşele sumeriene. Sinclair Hood “a crezut că tablele din Tartaria au fost create după scrierea elamită din Sumer”. Ele sunt însă mai vechi și numai scriere nu erau; oamenii Europei megalitice au avut o sursă de simboluri COMUNĂ. Aşa că falșii învățați autohtoni degeaba strigă că pe teritoriul transilvan există cea mai veche scriere. Or fi fost strămoții lor mai puțin analfabeți decât cei de azi.

Conform autorilor cărții Rudgley zice: “Ideea că invenţia scrierii aparţine Europei, nu Asiei este exagerată”. Acele semne încrustate  NU ERAU SCRIERI ADEVĂRATE. Sham Winn spune că erau “standardizate şi convenţionalizate, folosite într-o zonă vastă, multe secole”. Ele sunt INSTRUCŢIUNI (de folosire) ASTRONOMICE. Oarecum “pe înţelesul tuturor”, elaborate de un anume Uriel, pe care-l îngrijora o anumită cometă. Astronomia primitivă era şi preventivă. Fenomenul Stonehenge este descris detaliat, ca şi aparatul lui Uriel. Oamenii urmăreau evoluţia corpurilor cereşti, planificau naşterile şi recoltele (copiii prelungeau domniile regilor, de altfel morţi. Enoch, personaj ce ajunsese în insulele britanice să studieze astronomia, reuşise ASTFEL să “trăiască”… 365 de ani. Practicile astea s-au păstrat în Tibet, unde Dalai Lama  trăiesc mereu).

Cometele dislocau mari fragmente din mări, provocând imensele “tsunami”. În retragere, oceanele lăsau civilizaţii distruse şi lacuri sărate (Caspica, Aral, Marea Moartă, Salt Lake etc.). Nu numai Mesopotamia a avut un potop, ci şi Merica (SUA), China, Europa… Frica  populațiilor provine de la comete.

Dar PROBLEMA ESTE SCRISUL: “…e posibil ca o civilizaţie megalitică să ajungă la un nivel avansat în ştiinţă fără o LIMBĂ SCRISĂ?” Evident că nu şi atunci  Tartaria transilvană e o pistă falsă.

Sumerienii au venit mai târziu, cu o scriere, cu giganticul poem al lui Ghilgameş şi o tulburătoare descriere a Potopului. Citez din traducerea apărută în 2002: “Când se iviră cele dintâi licăriri ale zorilor, iată că din adâncul cerului s-a ivit o pâclă neagră…Irragal smulse bârnele stăvilarelor cereşti la a cărui poruncă se sparse şi se rostogoli zidul de apă al Oceanului…preschimbă în beznă tot ce era lumină. Temeliile ţării se sfărmară ca un vas, talazurile apelor se revărsară peste oameni…” Zeiţa Iştar zice: “…tocmai eu, care zămislisem aceste făpturi: ele acum umplu marea ca icrele peştilor”…”furtuna a slăbit în lupta pe care o purtase, ca o femeie apucată de durerile facerii. S-a liniştit marea, a tăcut vântul năprasnic şi a încetat potopul…O zi, două zile, muntele Nitsir (nici vorbă de Ararat, n.n.) a ţinut corabia nemişcată…”

După aceste slove AUTENTICE, în care abundă figurile de stil şi conştiinţa artisticului, poate să înceapă Civilizaţia şi în alte zone, molipsite de patima scrisului. Oricum, nici Iliada, Odiseea, sau Eneida nu vor atinge geniul înaintaşilor, sau tragedia tăbliţelor (unii zic “tabletelor”, ca să le confunde cu cele elaborate în Silicon Valley…) parţial distruse. Acele rânduri care sunt lipsă, fac și mai eroică, valoroasă epopeea lui Ghilgameş. Este singura scriere sinceră; toate celelalte, inclusiv biblia, sunt copii, sunt urmaşi, mai mult sau mai puţin ipocriţi. Mâzgăliturilor de la Tartaria  nu sunt, aşadar, prima scriere din lume, cum pretind penibilii maniaci…

Civilizația din Banat a fost odată occidentală


Binecuvântează, părinte, pe viitorul dascăl de religie

Banatul habsburgic era practic un teritoriu cu multă populație colonizată, fără vechi tradiții care să se opună noilor curente europene, mercantilismului și culturii moderne.  În prima etapã a Luminilor în Banat s-a avut în vedere lãrgirea pãturii știutorilor de carte în limba românã. Nu ar fi slujit cu nimic Imperiului un trib de golani total ineficienți pentru lumea europeană din care făcea parte. Sunt absolut inexacte opiniile unor pseudoculturnici care acreditează ideile cum că ar fi fost în interesul imperial ca obscurantismul și relațiile medievale să domine populația românească. În Câmpia Tisei populația rurală primise mult pământ de la stat, arhitecți europeni au stabilit configurația localităților și dimensiunile clădirilor în funcție de numărul locatarilor…

După principele Rakoczy Întâiul, care a stimulat românismul transilvan, a venit rândul demersului theresiano-iosefin să accelereze tendința spre identitatea neamului românesc din Vestul teritoriului actual, descoperirea conștiinței de sine a acestor supuși austrieci. Statutul particular al Banatului a asigurat un succes deosebit programului școlar al reformismului, incomparabil mai amplu decât în alte provincii cu populație românească de pe teritoriul actual al țării, neîntâmpinând opreliști oficiale…

În 1763 Cancelaria aulicã solicita administrației si celor doi episcopi bãnãțeni sã procedeze la organizarea de școli noi în comunele Banatului. Administrația, sub influența sârbească respinge propunerea, recomandând, în schimb, orientarea populației spre agricultura intensivã, întrucât școala bisericeascã era considerată suficientã. Un rãspuns aberant asemãnãtor dãdea si episcopul Vârșețului…Chiar în cadrul „privilegiilor ilire” acordate populatiei ortodoxe, sârbii minoritari se considerau deasupra românilor, o nație aleasă.

Dialogul autoritãtilor centrale cu forurile locale au condus la decizia absolută a împãrãtesei: „…școlile tineretului laic,  fãcând parte a politicii, ca si școlile catolice, trebuie sã fie subordonate forului politic, iar clerului i se va permite o influențã numai în mãsura necesarã ca tineretul sã fie instruit și la religie”. Iată cât de însemnat era STATUL LAIC pentru Maria Theresa. Coregentul Iosif II, vizitând provincia, constatã un analfabetism cras, inclusiv în rândul cnezilor și clerului. (Clerul acela care pretindea că eradicarea analfabetismului trebuie să fie misiunea bisericii, analfabetăla rândul ei). În 1769 se numește un director școlar ortodox și se propune editarea manualelor în românã și sârbã. Împãrãteasa aprobã aplicarea reformei doar pentru Banat. Fãrã a fi eliberat total de controlul bisericii, învãțãmântul poporal devenea și componentã a politicii de stat. Se încearcã introducerea literelor latine, dar episcopul de Vârșeț se opune (iarăși un slav deștept!). De la Viena vine însă ordinul: „pruncilor celor românești, de vor pofti a învãța vreo câțiva ani, cãrțile fãrã de bani li se vor da”. Spre deosebire de vremurile actuale. Se instituie pedepsirea pãrinților care opresc copiii sã vinã la școalã. Alfabetizarea devine intensivã. Pânã în 1802 numãrul școlilor sârbești a crescut de 1,7 ori, iar al celor românești de 14,2 ori (semnificativ, nu?). Comparativ cu școlile germane, ritmul dezvoltãrii școlilor românești este foarte mare : o școalã în fiecare localitate! Apare și alfabetul latin, în sfârșit!
În 1829, când în confiniu s-a introdus învãțãmântul obligatoriu, s-a realizat o școlarizare de 100%. (Are ceva de spus administrația actuală?).

Situația este excepționalã în comparație cu celelalte provincii românești, cu alte teritorii din monarhie sau din Europa. În regiunea Vienei prezența era aproximativ aceeași ca în Banat. „…în Anglia și Țara Galilor, în preajma anului 1800 cuprinsese circa 67%, în Scoția 78%, în Franța 50%, cu mari decalaje de la o regiune la alta (24%, 12%) , „ iar în Provence nivelul era foarte scãzut. Pe ansamblul Frantei alfabetizarea ajunsese la finele secolului XVIII la 47% (populație masculină) si 27%(feminină). În Banat avântul economic, industrial este paralel cu școlarizarea, întinsã la un nivel comparabil cu nivelul mediu din țãrile Europei occidentale sau din Prusia.
Urmãtoarea etapã pe traseul formării intelectuale a fost Universitatea din Pesta, unde majoritatea studenților români erau bãnãțeni. Susținãtori – desigur membrii coloniei macedo-române, recompensați, de stat, pentru mecenat. Tipografia din Buda a avut și aici un rol important. Este momentul în care apare Emanuil Gojdu (Gozsdu.  Testamentul sãu prevede ca tinerii ortodocși (săraci) din Imperiu sã beneficieze de burse din averea sa. (Traian Vuia a beneficiat de o asemenea bursã, dedicatã exclusiv celor ce posedau limba maghiarã și erau de acord sã studieze la Budapesta)… E vorba de tineri români ardeleni si bãnãțeni, slovaci, unguri, bosniaci etc. Actul era aplicabil în contextul imperiului. Lista cu bursierii Gojdu se oprește în anul 1918, desigur, ca multe lucruri bune care au fost realizate în imperiu.

Dupã Primul Rãzboi cercuri naționaliste din țara noastrã au susținut cã averea defunctului macedonean, extinsã în sectorul VII al Budapestei ar trebui sã-i revinã României. Ca un fel de recompensã a efortului de rãzboi? Totalmente neatenți la amãnuntul cum cã, juridic vorbind, acest document testamentar ar fi fost valabil doar în contextul pãstrãrii fostului imperiu și cã totul a fost spulberat de douã rãzboaie, dâmbovițenii au ținut-o pe a lor. Ca și maghiarii, de altfel. Argumentul pãstrat pânã azi este acela cã tinerii „ardeleni” ar trebui sã se școleascã azi pe banii lui Gojdu. Dar cine mai poate dovedi cã este tocmai ardelean?
Ar fi o altã etapã a Iluminismului theresiano-iosefin. Cãci analfabetismul bate iarãși la ușã.

Într-un stat laic se mai jură pe biblie, învățarea în școlile de stat include religia, icoanele ortodoxe jignesc alte culte sau pe liberii cugetători. Nu, acest stat e unul obligatoriu religios, o catedrală ortodoxă se ridică, parțial și pe banii celor de alte religii sau ai ateilor, la îngropăciune se plătește obligatoriu taxa de cult. O afacere oneroasă. Pe aproape nu e statul paralel, ci statul fundamentalist. Evul mediu e aici, istoria se repetă. Adică rămâne repetentă.

Cum s-a pierdut unirea României cu Ungaria


În cartea sa de memorii intitulată „România și sfârșitul Europei”, tradusă în limba română în 2004 – Mihail Sturdza relatează evenimentul care face obiectul dezbaterii lansate de „România liberă”: “În fața prăbușirii Imperiului Austriac, a înfrângerii Ungariei și ocupării Ardealului de către trupele românești, unii oameni de stat unguri se gândiseră la o uniune a celor două țări, contele Bethlen (Istvan Bethlen a reprezentat în 1919 noul parlament ungar la tratativele de pace în Paris și a devenit premier al Ungariei în 1921, n.red.) și contele Teleki (probabil e vorba de Pal Teleki, premierul Ungariei din 1920 – 1921 și din 1939 – 1941, n.red.) oferind în mod precis, prin emisarii lor, Coroana Sfântului Ștefan (coroana cu care au fost încoronați cei mai mulți dintre suveranii regatului Ungariei începând din Evul Mediu – n.red.) regelui Ferdinand. Contele Mihai Banfy (Myklos Banfy a fost ministrul de Externe al Ungariei între 1921 și 1922 – n.red.), pe care îl cunoscusem la Cluj și pe care l-am regăsit la Budapesta în calitate de ministru de Externe, era și el un adept al acestei idei…. Contele Banfy era convins că în situația de dezechilibru total în care ajunsese Europa prin dispariția a trei imperii – Rusia, Germania, Austro-Ungaria – și datorită apariției Uniunii Sovietice, numai unirea puterilor celor două țări dunărene putea asigura cu timpul supraviețuirea lor. Când, la plecarea mea din Budapesta, m-am prezentat Regelui Ferdinand și Reginei Maria, pentru a le da seama de gândurile lui Mihail Banfy, ei mi-au povestit că Ionel Brătianu, pe atunci președinte al Consiliului, respinsese energic propunerile lui Bethlen și Teleki, pe care Majestățile lor le priveau cu favoare cu următoarele comentarii: vă iubim prea mult și ne temem că ați fi prea des la Budapesta”.

Jazz în aer liber


…Se pun brățările de carton pe mâna dreaptă. Cu aceste…bilete poți intra timp de o zi în orice spațiu pentru concerte,  în San Jose.  La o oră distanță de San Francisco, este cel de al treilea oraș, ca dimensiune, din California și alături de Monterey și Los Angeles, unul din locurile în care, timp de trei zile au loc aceste festivaluri. Toată acțiunea se desfășoară pe secțiuni. Primăria a ales piețe și piațete de diferite dimensiuni, le-a mobilat cu scaune de pânză confortabile. În spațiile de mici dimensiuni poate veni oricine pentru a-și demonstra talentul, fie un solist, fie un mic group. În piețele mari au loc concertele ce figurează în program, care se derulează non-stop. Orașul este destul de mare pentru ca muzica să nu se interfereze.
În  piața CHAVEZ (altul decât președintele venezolan!)  vedeta concertului era taman un bassist afro-american, sosit din New York. O somitate. Publicul care-l aștepta pe virtuozul de pe East Coast era format mai ales din populație afro, cu mulți indivizi înalți peste doi metri, care se foiau pe la bufeturi și-și luau prânzul pe farfurii de plastic, cantități enorme de pui cu cartofi.
Nu departe de piața Chavez era un spațiu destinat muzicii salsa.  Instrumentiștii veniți din Mexic, coborau din mașini. Erau costumați popular, cu sombrerouri cât roata carului. În curând aveau să umple văzduhul de ritmurile sudamericane, în entuziamul asurzitor al publicului hispanic.
Multe avioane veneau la aterizare chiar pe deasupra orașului, la o înălțime incredibil de mică, spre aeroportul internațional din apropiere. Din cauza avioanelor este limitată și înălțimea buildingurilor din centru. Făceau un zgomot mare, acoperind uneori boxele, dar ambianța de secol XXI  părea accentuată de prezența avioanelor la un festival de jazz. Suna foarte bine, cu puțin bruitism în fundal.
Bassistul a fost chiar foarte bun. Se zice că e unul din cei mai buni din lume. Contrar așteptărilor, nu s-a cântat free. Ba poate, în timp ce se defectase pentru câteva minute keyboardul, băieții au improvizat câte ceva. A fost un concert cuminte, cu unele accente pop, aproape în întregime melodios.

În același timp se pregătea scena pentru intrarea lui Dave Brubeck, într-unul din ultimele sale concerte. Scena descrisă a avut loc cu ani în urmă…