You are currently browsing the monthly archive for October 2017.


La fel de bine închegat, ca un tot, precum Transilvania, dar mai bine dezvoltată industrial și civilizatoriu în general, un adevărat Occident în zonă, Banatul, situat între fruntariile sale naturale- Dunăre, Tisa, Mureș și munții, a fost jinduit de cele două regate înapoiate, Serbia și România. Care au și împărțit frățește teritoriu proclamatei  ( înaintea Republicii Ungare)  Republica Banathia.

***
Foarte puţin  comentată, fiind un subiect tabu multă vreme, a fost scurta și semnificativa existenţă a Republicii Bănăţene/BANATHIA, între 31 octombrie 1918 – 21 februarie 1919. O republică într-o regiune fără tradiţie în acest sens până atunci, dar în contextul în care în Europa Centrală monarhiile se transformau în republici. (Excepție, românii și sârbii.)

***
1918. La 31 octombrie, are loc o mare demonstraţie de stradă la Timişoara, au fost distruse însemnele imperiale. Revendicările fiind mai curând de stânga. De altfel ziua de lucru de 8 ore, în sistem american s-a introdus imediat după proclamarea republicii. La adunarea din 31 octombrie, dr. Otto Roth devine președintele republicii Banathia, cu capitala la Temesvar – Timișoara.  În contextul Tratativelor de Pace de la Paris, încă nefinalizate, ideea acestei formule statale  era aceea de a păstra Banatul între granițele naturale, în integralitate. Acesta a fost nu numai un deziderat maghiar-german, ci și o dorință a românilor.

Provincie a Ungariei, Banatul era o entitate cu o personalitate distinctă, acea jumătate montană era și bine industrializată, bogată în huilă,  uraniu. Jumătatea de câmpie era fertilă, bine organizată de pe vremea colonizării realizată de habsburgi. Poseda cea mai densă rețea de căi ferate de pe continent. Multietnic, Banatul arăta ca un land central-european. Conștiința de sine a locuitorilor îi făcea să se identifice, după 1918, cu aspirații autonom-statale.

***
…În piaţa primăriei, Otto Roth a anunţat răsturnarea vechiului guvern din patria-mumă, Budapesta şi sfârşitul războiului mondial, iar Generalul Hordt, comandantul garnizoanei şi al corpului de armată austro-ungar din Timişoara, a anunţat întrunirea ofiţerilor la ora 11 în sala mare a Cazinoului unde el a citit telegrama împăratului Carol, prin care era recunoscută prăbuşirea monarhiei dualiste şi li se dădea tuturor militarilor dezlegarea de jurământul depus faţă de aceasta.
Din “Sfatul poporului”, această formulă populară în acest context, (și în Ungaria a fost proclamată o republică a sfaturilor) urmau să facă parte reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor şi ai tuturor păturilor sociale bănăţene. Acest organism urma să reprezinte Banatul pe lângă Antantă.  Proclamarea Republicii Bănăţene a fost primită și la Reşiţa, oraș multietnic, populația germană de acolo salutând-o cu cel mai mare entuziasm.
Conducerea Republicii Bănăţene se străduia să menţină o unitate, în tonalitatea toleranței tradiționale, față de apartenenţa etnică a locuitorilor, un gest nobil care a fost apreciat în contextul stării de confuzie în cazul populaţiei germane, considerată înfrântă într-un război pe care nu ea l-a declanșat și care era singura naţionalitate importantă fără un stat de aceeaşi origine în vecinătate…
Republica a fost recunoscută, deocamdată, ce e drept, doar de Ungaria, care se oferea, cu guvernul social-democrat de acolo, să ofere sprijin noii administrații.
“Manifestul şvăbesc” cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace (*în fond, același lucru îl ceruse și Adunarea de la Alba Iulia), să i se acorde o “autonomie suverană”, iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit. Care, bineînțeles,  n-a avut loc. Conform realității, Lucian Boia consideră că nici  la Alba Iulia nu a fost un plebiscit, întrucât nu au participat și celelalte naționalități, în afara populației românești.

***

Fără aprobare de la Antanta, considerându-se îndreptățite, unităţile militare sârbe intră în Banat şi la 14 noiembrie 1918, ocupă Timişoara. Comandamentul sârb preia administraţia militară, dizolvă Gărzile naţionale, iar mai târziu preia şi administraţia civilă. Cum prevederile armistiţiului vizau direct şi Banatul, aflat la sud de Mureş, trupele sârbeşti, acţionând,  în numele Antantei şi dorind să pună celelalte state în faţa unui fapt împlinit, au ocupat în scurt timp întreaga regiune, inaugurând un regim represiv mai ales împotriva românilor.
Naivi, Otto Roth şi celelalte autorităţi de la Timişoara au organizat o primire prietenească armatei sârbe, privită ca o aliată. Ei se gândeau acum la obţinerea în timp a independenţei pentru Republica Bănăţeană sub egida Antantei, deci cu recunoașterea statalității acesteia de către marile puteri.  Primarul Timișoarei, Joseph Gemml le-a predat în mod oficial oraşul. Cu care ocazie, Aurel Cosma a luat cuvântul, cerând ca românii din Banat să fie protejaţi de autorităţile de ocupaţie. Ați reținut, DOAR românii, ceilalți nu contau pentru membrii Partidului Național Român.

S-a încheiat o înţelegere cu armata sârbă ca Sfatul poporului să continue să existe şi din 20 noiembrie să exercite puterea civilă în regiune. Întreţinerea trupelor sârbeşti revenea în sarcina Sfatului, adică în cea a administrației republicane, dar controlul aprovizionării acestora era făcut de Consiliul Naţional Sârbesc, repede înființat de sârbii localnici, care cooperau strâns cu armata de ocupaţie. Sârbii s-au comportat detestabil. Ei au săvârsit acte de violență, au jefuit industria trimițând totul în Serbia și au infundat pușcăriile cu cei care se impotriveau.
Armata de ocupație, “antantică” a deportat țărani români în interiorul Serbiei unde aceștia au fost puși la lucratul câmpului, în regim de sclavie.
Sârbii au spoliat Banatul, demontând fabricile si alte intreprinderi importante, linii de cale ferata au fost demontate, producându-se astfel pagube estimate atunci la 200 de milioane de coroane, ajustate în prezent, luând în calcul inflația, la 560 de milioane de lei. În doar o zi, aproape două sute de vagoane cu mobilă furata de la particulari sau din instituțiile Timisoarei au luat calea Serbiei. Ceea ce au încărcat pe șlepuri, plute și alte ambarcațiuni n-au mai reușit să care dincolo, timișorenii secând apele Canalului Bega prin devierea lor înapoi, în Timiș, dintr-un loc necunoscut de armata de ocupație, ecluza de la Topolovățul Mic.

***

Republica Banathia a fost desfiinţată la 15 noiembrie la 1 decembrie 1918. După această din urmă dată, fruntaşii românilor au fost persecutaţi de autorităţile sârbeşti pentru că participaseră la adunarea de la Alba Iulia, unii fiind deportaţi în lagăre de pe teritoriul Serbiei. Între aceştia s-a aflat şi tatăl tenorului Traian Grozăvescu care, din cauza maltratărilor la care a fost supus, a murit la puţin timp după eliberare.
In tot acest timp, Marile Puteri au devenit din ce in ce mai îngrijorate că între sârbi și români se va isca un conflict militar. Motivele invocate de sârbi erau neîntemeiate. Din punct de vedere istoric Banatul şi cu el Torontalul n-au aparţinut niciodată sârbilor. Dar nici României.
Lucrurile devin într-atât de primejdioase că guvernului sârb i se cere sa-si retragă trupele in jumătatea vestică a Banatului, în Torontal, iar locul să le fie luat de francezi. Românii deportați urmau sa fie repatriați si toate bunurile prădate returnate. Deportații s-au întors, bunurile nu.
Inainte să plece, sârbii au luat cu ei arhivele, încercând să-și ascundă faptele criminale sau cel putin să nu se cunoasca proporțiile lor. Au insistat in timpul Conferintei de Pace de la Paris pe lângă Marile Puteri să le cedeze intreg Banatul. Iniţial, comandanţii armatei franceze nu au intervenit în Banatul ocupat de sârbi, aceştia fiindu-le aliaţi. Francezii au venit însă și cu trupe, au început să treacă Dunărea, iar la 2 decembrie a ajuns la Timişoara o divizie colonială, condusă de generalul Gambetta. Şi ea a fost bine primită de conducerea Republicii Banathia. Francezii exercitau un control asupra comportamentului trupelor sârbeşti din Banat, împotriva cărora mai ales românii făceau tot mai multe reclamaţii. Apoi a sosit pentru informare generalul Berthelot, simpatic poreclit de bănățeni – “Burtălău”. Georges Clemenceau îi scria lui Berthelot că “nu am ezitat, pentru a evita să sacrificăm drepturile etnografice ale românilor, să determinăm retragerea trupelor sârbeşti, care în decursul operaţiunilor au ocupat Banatul, şi să le înlocuim în partea centrală cu trupele generalului Henrys, cu aceeaşi rezervă a hotărârilor finale ale Conferinţei de pace.”
Francezii au preluat și oraşul Vârşeţ, dar degeaba, că acesta avea să fie atribuit din nou sârbilor. Francezii au pus capăt ocupației sârbești, dar aliații au decis să ofere, drept răsplată pentru declanșarea Primului Război Mondial, în care au dispărut imperiile, o treime din cea mai fertilă zonă a Banatului. SACRIFICÂND DREPTURILE ETNOGRAFICE ALE ROMÂNILOR. Și nu numai ale lor ci ale tuturor neamurilor de aici, de care Clemenceau și mai ales Wilson nu prea aveau habar. De la republică, spre regatul românesc și sârb.

***

Dacă Antanta ar fi admis/recunoscut această  republică, Banatul ar fi rămas, așa cum s-a cerut și în Adunarea de la Alba Iulia, în integralitatea sa.  Dar demnitarii români nu au fost în stare să păstreze acest teritoriu prețios între granițele sale naturale.
În același timp armata română era ocupată cu…ocuparea Budapestei, realizând acolo lucruri asemănătoare cu ceea ce au făcut sârbii în Banat, adică jafuri, demontarea unor fabrici de armament pe care le-au cărat în țară împreună cu trenuri și vapoare. Și generalul Economu intră în Timișoara când era prea târziu, împărțirea Banatului fiind un fapt împlinit. Dacă ar fi fost păstrată formula republicană, Banathia ar fi revenit integral României, așa cum a fost vorba de la început. O vină o au și fruntașii politici români care nu acceptaseră protectoratul formal al Ungariei, în autonomie și conducerea statului nou creat. Actuala formă a României este urmarea unor ciuntiri teritoriale care puteau fi păstrate la proclamarea României Mari.

***

TAKE IONESCU despre Brătianu și chestiunea bănățeană. “Nu-l interesa soarta zecilor de mii de români din Banat care au trecut la sârbi. Comisiunea ne atribuise la un moment dat linia de drum de fier Timișoara-Baziaș, întreagă. Atunci sârbii au început să atace, printr-un oarecare Vestnici furibund, că se încalcă drepturile poporului sârbesc. În Comisiune această soluțiune fusese obținută de reprezentanții englezi, dânșii tot timpul au ținut să avem această linie și prin urmare Biserica Albă și Vârșețul. Ministrul de externe al Franței a trimis lui Brătianu oficios să-i spună să facă un memorandum și-i garantează Vârșețul, ceea ce ne-ar fi scăpat zeci de mii de suflete românești. Brătianu a răspuns prin aceeași teorie a indivizibilității Banatului, la care i s-a răspuns prin frontiera actuală. Aici ne-a adus extraordinarul egoism al domnului Brătianu, încăpățânarea lui care a confundat interesele României cu ale lui. Un număr de 40-50.000 de români care ar fi rămas cetățenii noștri sunt cetățeni ai altui stat.”
Puterile aflate la Tratativele de Pace de la Paris n-au tolerat intervenţionismul sârb în Banat şi pe cel românesc în Ungaria. Generalul Berthelot a intervenit personal. Oricum, Banatul a rămas trunchiat, împărțit între regatele sârb și român, rămânându-i doar faima că a fost prima regiune care a vrut să se helvetizeze, păstrându-și integral teritorul, pentru a nu distruge o structură etnică închegată și o economie de înalt nivel. Dar cu „fruntaşi” care nu s-au înţeles în probleme fundamentale. Roth nu a fost persecutat de noii guvernanți români și s-a retras cuminte la biroul său de avocat, Cosma a fost răsplătit cu prefectura Timişoarei.
MIRCEA RUSNAC, un istoric observă cum cele 114 zile ale existenţei Republicii Bănăţene au zburat ca vântul şi ca gândul. Statele învecinate s-au năpustit, precum o haită de lupi hămesiţi asupra unei prăzi bogate, sfâşiind-o. Fiecare s-a ales cu câte o bucată, mai mare sau mai mică. Două treimi au revenit României, o treime Serbiei şi o sutime Ungariei. În condiţiile în care, la recensământul din 1910, românii reprezentau 37,42% din populaţia Banatului, germanii 24,50%, sârbii 17,97% şi maghiarii 15,31%, existând şi numeroase alte naţionalităţi mai mici numeric. Noile graniţe spintecau regiunea, care până atunci formase o unitate economică închegată timp de secole, dezmembrau familii, distrugeau existenţa prosperă a locuitorilor. Bucăţile încorporate diferitelor state, fără a li se cere părerea şi fără a fi existat o pronunţare explicită a locuitorilor în acest sens, erau considerate de guvernele centrale respective drept părţi constitutive în mod absolut firesc şi normal ale statelor naţionale România, Serbia şi Ungaria.
După opinia lui AL. VAIDA VOEVOD, cei care urmau să decidă soarta Banatului nici nu ştiau unde se află regiunea disputată de români şi sârbi. Lloyd George l-a intrebat pe I.I.C.Brătianu, la 18/31 ianuarie 1919, ,,que est que ce le Banat?”.”.
Omul de cultură ION CLOPOȚEL: ” la Alba Iulia observă că noi putem cere alăturarea, însă nu suntem îndreptătiti să ne declarăm în numele românilor din Timoc până ei nu cer dreptul lor.”. Ei, timocenii si l-au cerut până la urmă, prin A. C. Popovici, există un document oficial adresat României si Consiliului, prin care românii din Sudul Dunării doreau să facă parte din Regatul României, document rămas fără ecou. Bucurestii s-au făcut că nu pricep, nu voiau, poate, certuri cu sârbii. “Adunarea natională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al natiunii române la întreg Banatul, între Mures, Tisa si Dunăre… N-a fost să fie, pentru că.în Banat suntem pusi deja într-o situatie încheiată. Avangardele armatei sârbesti au înaintat adânc pe teritoriul românesc sub titlu de armată de ocupatie, însă într-o bună zi ne-am pomenit că armata sârbească e o armată de cucerire…Se poate imagina ce se petrecea în Banat la ce torturi era supusă populatia. Au venit zile sângeroase. Fără să astepte hotărâri de la Paris, în 19 februarie 1919 generalul sârb Gruici a intrat în Timisoara, a disolvat consiliul popular republican. Armata sârbă ocupă întreg Banatul, dizolvând administraţia social-democrată.”. (Parcându-şi caii în biserici). Generalul-guvernator Tolovici voia acest teritoriu anexat la regatul Yugoslav. Au fost persecutaţi mai ales românii, care doreau marea unire şi, cum spune generalul Mărdărescu, „s-au dedat la prigoane, arestări, ba pe plugarii români îi luau acasă, în Serbia, la munci agricole, au făcut pe supăraţii, pe agresorii.”
Țărănistul SEVER BOCU a protestat practic continuu împotriva centralismului şi a soartei nefericite rezervate de acesta Banatului. Redăm aici doar un fragment din discursul ţinut de el în 1923 în Parlamentul de la Bucureşti, în care se declara împotriva ratificării unirii Banatului cu România: “Au despicat, după o înţelepciune solomonică, Banatul în două şi azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părţi amândouă, căci pe locul amputaţiei se scurge sângele şi puterea lor deopotrivă. Cât va dura suferinţa, răbdarea, 5-10-15 ani, nu ştim, dar ceea ce ştim e că o reacţiune e pe drum, masele dezamăgite, decepţionate de greutăţi de trai, urmare fatală a nebuniei dezmembrării, care înlătură condiţii indispensabile, organice de viaţă, detestă până şi ideea de stat naţional, ce poate da loc la aşa ecrescenţe. Vă implor în numele Banatului, nu ratificaţi acest tratat!”
GERMANII, izolați de țările lor, aveau un sentiment aparte pentru o republică neutră, în care să nu simtă mereu primejdia foștilor inamici din război. RADU PĂIUȘANU observă starea de confuzie în cazul populaţiei germane, care era singura naţionalitate importantă fără un stat de aceeaşi origine în vecinătate. De aceea, tendinţele din sânul ei au îmbrăcat formele cele mai diverse. S-a înfiinţat Consiliul Naţional Şvăbesc Consiliul Militar Şvăbesc a fost înfiinţat tot la 31 octombrie 1918, sub conducerea colonelului Adalbert Fuchs. La 3 noiembrie a avut loc la Timişoara o adunare a şvabilor, în vederea alegerii Consiliului Naţional. Au participat intelectuali, meseriaşi, comercianţi şi ţărani, muncitorii fiind orientaţi către social-democraţie. Adunarea, condusă de avocatul Gaspar Muth, a ales reprezentanţi în Sfatul poporului. Fruntaşi, precum Josef Striegl, Rudolf Brandsch şi Johann Rösser, acceptau ideea unei apropieri de români, pe când alţii, ca Gaspar Muth sau Franz Blaskovitz, erau favorabili Republicii Bănăţene. Ei sperau, în acord cu ministrul naţionalităţilor din guvernul de la Budapesta, Jászi Oszkár, că Ungaria se va transforma într-un stat cantonal federativ, după modelul unei “Elveţii Danubiene”. La 8 decembrie 1918, la Timişoara a avut loc o mare întrunire a germanilor, participând reprezentanţi ai 138 de Consilii Naţionale Şvăbeşti din întregul Banat. Cu acea ocazie a fost adoptat “Manifestul şvăbesc”, care cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, să i se acorde o “autonomie suverană”, iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit. O parte din şvabii din comitatul Torontal, se orienta către unirea Banatului cu Serbia. Principalul lor lider era Reinhold Heegn din Vârşeţ.
ADUNĂRILE NEPLEBISCITARE. Aproape în acelaşi timp au avut loc adunarea sârbilor de la Novi Sad (25 noiembrie 1918) şi adunarea românilor de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), care au proclamat alipirea Banatului la Serbia, respectiv la România. Trebuie menţionat că ambele aceste adunări, care luau decizii în privinţa Banatului, s-au ţinut în afara regiunii despre care discutau şi, chiar dacă la ele au participat delegaţi sârbi bănăţeni, respectiv români bănăţeni, o adevărată consultare a voinţei populaţiei Banatului în întregul ei nu s-a făcut în niciun fel în acel moment. Românii reprezentau numai 37,42% din populaţia regiunii atunci, iar sârbii 17,97%, cele două naţiuni având interese divergente (deşi nici în cadrul lor nu a avut loc un proces de consultare a tuturor locuitorilor). Ceilalţi 44,61% dintre bănăţeni, fiind de alte etnii, nici nu au fost întrebaţi. De aceea, se poate spune acum foarte limpede că în anii cruciali 1919-1920, când soarta viitoare a bănăţenilor a fost decisă la Conferinţa de pace, nimeni nu a cerut în niciun fel părerea lor înşişi asupra viitorului lor. Nu a avut loc nicio adunare a reprezentanţilor tuturor bănăţenilor, indiferent de etnie, care să proclame opinia acestora, niciun plebiscit sau referendum. Participanţii la Conferinţa de pace au împărţit Banatul după propriile lor interese, distrugând unitatea sa economică şi echilibrul etnic. De asemenea, ca o chestiune de drept internaţional, trebuie subliniat faptul că în momentul desfăşurării adunărilor naţionale de la Novi Sad şi Alba Iulia, Republica Bănăţeană fusese instaurată şi exista, chiar în condiţiile ocupaţiei sârbeşti. Ea nu a fost desfiinţată la 15 noiembrie, cum spun numeroase surse de informare, ci era în fiinţă şi la 25 noiembrie, şi la 1 decembrie 1918. Este drept că după această din urmă dată, fruntaşii românilor au fost persecutaţi de autorităţile sârbeşti pentru că participaseră la adunarea de la Alba Iulia.
Armata sârbească rămânea însă provizoriu în zona centrală a Banatului, inclusiv în Timişoara. Tot în ianuarie se deschidea şi Conferinţa de pace de la Paris. La 19 februarie a sosit de acolo o comisie de informare condusă de americanul Goodwin. La Timişoara, el a discutat cu generalul Farret, cu generalul sârb Grujić şi cu episcopul Letić, iar în sala mare a Palatului Lloyd i-a primit în audienţă pe toţi fruntaşii naţionalităţilor din Banat. Cu ce scop, și cu ce urmări? În urma acestei vizite, la 20 februarie armata de ocupaţie sârbească a hotărât să preia şi administraţia civilă a Banatului. În numele guvernului de la Belgrad, dr. Martin Filipon a anunţat toate instituţiile publice din Timişoara că va prelua administraţia teritoriului comitatului Timiş. A fost dizolvat Consiliul Naţional Sârbesc (local), iar a doua zi şi cele ale celorlalte naţionalităţi bănăţene. A fost desfiinţat şi Comisariatul maghiar al Banatului, care îl avea în frunte pe Otto Roth, președintele a fost înlăturat. La 21 februarie 1919 a fost instaurată administraţia civilă sârbească în comitatul Timiş. Prefect al oraşului Timişoara a fost inginerul Reinhold Heegn, iar căpitan suprem orăşenesc dr. M. Jivanovici.
Radu Păiuşan concluziona la aceasta: “Deci, din acest moment, a încetat dualitatea administraţiei în Banat, atât administraţia militară, cât şi cea civilă intrând în competenţa guvernului de la Belgrad. Începând Conferinţa păcii de la Paris, iar Ungaria nemaifiind un partener de discuţie pentru Belgrad, din cauza situaţiei sale clare de ţară învinsă, guvernul de la Belgrad nu a mai considerat necesar să menţină administraţia maghiară, chiar şi numai nominală, asupra Banatului.”
Referitor la încheierea existenţei Republicii Bănăţene, Georg Hromadka menţiona: “Fără a aştepta vreo hotărâre a puterilor învingătoare, ocupanţii sârbi ai Banatului instaurează o administraţie civilă. Ei îi arestează pe conducătorii «Republicii Autonome Bănăţene». Dr. Otto Roth scapă de arestare, cerând protecţia francezilor. Nici măcar patru luni nu a durat existenţa în umbră a «Republicii Bănăţene»”. În replică faţă de intenţia sârbilor de a anexa Banatul, sindicatele din regiune au organizat o grevă generală de protest. Evenimentele ulterioare, culminând cu decizia Conferinţei de pace de la Paris din 13 iunie 1919 de a împărţi Banatul între România şi Serbia (comunicată oficial la 30 iunie) şi cu Tratatul de la Sèvres din 10 august 1920, care stabilea în mod precis traseul noii frontiere, au avut consecinţe nefaste asupra locuitorilor regiunii, amintite şi de Constantin Kiriţescu: “Banatul era o regiune unitară, un tot indivizibil, o provincie aşa fel constituită geograficeşte încât a tăia o parte dintr-însul înseamnă a stăvili şi a compromite viaţa economică pentru fiecare parte. Regiunea muntoasă de est, minieră şi industrială, se completează în mod armonic cu regiunea şesului Tisei, din partea de vest, agricolă. Cele două regiuni îşi furnizează reciproc ceea ce-i lipseşte celeilalte. Orice linie trasă spre a despărţi cele două regiuni ar fi o linie arbitrară care, tăind liniile principale de comunicaţie, atât cele ferate, cât şi cele navigabile, ar paraliza viaţa economică a ţării”.

În scurt timp, după doi-trei ani, alte personalităţi bănăţene importante, precum Sever Bocu sau Traian Vuia, au început să exprime regrete profunde legat de cele întâmplate şi de tragedia produsă regiunii lor. Însă atunci era deja prea târziu, iar faptele fuseseră consumate. Unitatea Banatului a fost distrusă în 1919 şi nu a mai fost niciodată refăcută după acest moment.
ULTIMA ÎNCERCARE DE A RESTABILI CEEA CE A FOST DISTRUS AU FĂCUT-O GERMANII BĂNĂȚENI în 1920. O ultimă încercare de independenţă din partea şvabilor din Banat, care în data de 16 aprilie 1920 au trimis o petiţie la Conferinţa de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul, ci și regiunea Bacska, teritoriul urmând să fie împărțit în cantoane. Cu un gest repezit și categoric dezgustat, membrii Conferinței de Pace de la Paris au refuzat pentru totdeauna acest plan, care ar fi readus în istorie un stat al cărei identitate s-a pierdut cu timpul. România nu a revendicat niciodată acest teritoriu. Problema punându-se pe tapet totuși atunci când Iosip Broz Tito i-a pretins lui Stalin Banatul. Atunci dictatorul rus s-a supărat pe sârbi iar o delegație a PCR s-a deplasat pentru tratative în Banatul Iugoslav. Au avut succes. Între timp la frontiera română s-au ridicat cazemate, s-au luat măsuri pentru eventualitatea unei invazii iugoslave. Oricum, Serbia nu ar reprezenta, în acest moment, mare lucru dacă nu ar exista Banatul pierdut de România. Să intrăm în centenarul lui 1918 și cu gândul la ce-am avut și am pierdut…

 

Advertisements


Mai mult de 100 de cutii conținând scrisori și alte documente ale fondatorilor Hewlett-Packard William Hewlett și David Packard au fost incinerate când focul a ajuns într-o clădire din campusul sediului Keysight Technologies din Santa Rosa.
Istoricii companiei spun că pierderea depășește cu mult valoarea estimată de 2 milioane de euro a colecției. Asta pentru că conținea mii de pagini din istorie, documentând gândurile și strategiile de primă mână ale celor doi pionieri ai tehnicii care au format compania electronică din Palo Alto.
“Este dezastruos”, a spus Karen Lewis, fost arhivist al HP care a inventariat fiecare dintre aceste cutii in anii 1980, catalogand fiecare document pentru a ajuta la pastrarea acestui record bogat pentru viitorii cercetatori si istorici.
“Sunt dezamăgit și sunt supărat”, a declarat Lewis luni. “Sunt mai supărat decât trist, pentru că ar fi putut fi ușor de evitat”.
Dulapurile au fost depozitate într-una din cele două clădiri modulare de la sediul central al lui Keysight, Fountaingrove, care a ars în incendiul Tubbs.
Keysight a fost compania de testare și măsurare originală înființată de Hewlett și Packard în 1939. În 1999, Hewlett-Packard a renunțat la tehnologia Agilent Technologies, care apoi a ieșit din Keysight în 2013.
Arhiva pierdută nu reprezintă toată moștenirea HP. Un purtător de cuvânt al HP Inc. a declarat că alte documente sunt stocate în altă parte și că există încă garajul original din orașul Palo Alto, acum un muzeu în care s-a născut compania.
“Rapoartele arhivate ale fondatorilor HP arse nu sunt toate”, a declarat purtătoarea de cuvânt a HP, Dana Lengkeek, într-un e-mail. Arhivele HP din altă parte includ discursuri și corespondență personală de la fondatorii HP, a spus ea, iar colecțiile publice dețin alte documente ( Leland Stanford University are documentele lui William Hewlett).
Centrul de vizitatori de la Keysight avea încă produsele timpurii, ca un oscilator timpuriu, a spus Lewis.
Cu toate acestea, documentele legate de istoria timpurie a companiei de produse de testare a produselor electronice de-a lungul anilor s-au schimbat de la HP la Agilent și apoi la Keysight.
Lewis a spus că arhiva includea documente ca:
• Hewlett și Packard planifică înființarea unui grup  pentru comerțul electronic din West Coast, care ulterior a devenit Asociația Americană Electronics, pentru a-și spori vizibilitatea în Washington DC.
• Note pentru crearea parcului industrial Stanford, care în 1951 a devenit prima colaborare între firmele de tehnologie și o universitate.
• Hewlett le-a cerut inginerilor să creeze un calculator care să se potrivească în buzunarul unei cămăși, care în 1972 a devenit HP-35, primul produs direct al unui consumator al companiei.
• Evoluția primului joint venture al HP cu Republica Populară Chineză.
• Idei pentru un plan de birouri deschis pentru a încuraja creativitatea și schimbul de experiență între angajați, un model care a devenit standard în toată valea.
Cutiile au fost depozitate inițial într-o boltă HP protejată împotriva luminii ultraviolete și cu echipamente de stingere a incendiilor. Digitizarea arhivelor ar fi fost o operațiune scumpă și laborioasă, deoarece unele dintre documente erau pe hârtie subțire și fragilă de carbon, a spus Lewis.
Dintre companiile implicate în arhivă de-a lungul anilor, “nici unul dintre aceștia nu a considerat potrivit să vină cu banii pentru a le digitaliza”, a spus Lewis. “Au avut și alte lucruri pentru a cheltui bani”.
Ea a spus că a făcut lobby pentru ca arhiva să fie donată bibliotecilor din Universitatea Stanford, așa cum a făcut Apple Computer cu documentele sale istorice în 1997.
În schimb, casetele și-au găsit drumul spre Keysight și au fost stocate pe rafturi metalice în “dosare de  arhivă în cutii de  rezistente la deteriorări într-o clădire sigură, cu un sistem de aspersoare”, a declarat purtătorul de cuvânt al Keysight Jeff Weber într-un e-mail.
Compania ” a depășit cele mai stricte standarde pentru protecția arhivistică”, a declarat Weber, conform ghidului U.N. și Bibliotecii Congresului. El a spus că clădirile arse sunt încă etichetate cu roșu, astfel că nu a fost încă posibil să se apropie pentru a vedea dacă au supraviețuit documente.
“A fost nevoie de cel mai dăunător incendiu din istoria statului pentru a contracara măsurile corespunzătoare și responsabile pe care le-am luat pentru a proteja arhivele companiei noastre”, a spus el. “Căldura de la incendiul Tubbs a fost atât de intensă încât multe seifuri rezistente la foc au fost topite și distruse în această furtună de foc fără precedent.”
El a mai spus că alte produse istorice, cataloage de produse, manuale, colecții de cercetare și altă corespondență de la Packard supraviețuiesc pentru că au fost adăpostite în alte locații Keysight.
Dar Lewis a spus că Keysight ar fi putut face mai mult pentru a proteja colecția.
“Este o pierdere atât pentru afaceri, cât și pentru istoria tehnologică a Silicon Valley, pentru zona San Francisco Bay Area”, a spus ea. “A fost o colecție fabuloasă”.
Bruce H. Bruemmer, fost arhivist la Institutul Charles Babbage pentru istoria calculatoarelor de la Universitatea din Minnesota, a declarat într-un e-mail că, în timp ce colecția nu era la fel de “robustă” ca alte colecții de tehnologie timpurie ” Hewlett și Packard erau Edison și Bell al timpului lor…”

(SAN FRANCISCO CHRONICLE)


Multe prostii mai suporta și publicația „ZiariștiOnline”. Mai trist este când și oamenii umblați își publică aproximațiile intelectuale în pamflete scrijelite cu aquaforte.  Excelentul grafician Eugen Mihăiescu ar fi trebuit să se abțină de la a asemui demonstrațiile din Statele Unite cu cele din România. De fapt e deranjat de etnia lui Iohannis, pe care nu-l cheamă „Protopopescu”, e german și în consecință nazi. Nu știu cum se întâmplă uneori, de dincolo de Ocean grafomanii noștri trântesc găleți de lături cu iz naționalist.
În fine, domnul Mihăescu face diferențe riscante între doi președinți, unul bun și unul rău, Trump și Iohannis.

„În Statele Unite, ce să vezi? E la fel! Două tabere care se înfruntă și una din ele încearcă să răstoarne rezultatul alegerilor. Împotriva lui Donald Trump s-au adunat toate forțele așa-zis “progresiste”, sprijinite și de “tonomatele” media care au ajuns până acolo încât incită la asasinat…Oameni buni, suntem în război! Se războiesc cei care vor să pastreze fibra națională cu elitele multinaționale ce vor instaurarea Noii Ordini Mondiale. Trump nu reușește să-și înscăuneze guvernul. Totul a pornit de la sloganul America First!” Ei și? Îl găsesc foarte OK.
„PSD nu are o doctrină naționalistă. Nici nu prea știm dacă are o doctrină (vă spun eu, nu are o doctrină social-democrată, nici altfel, în schimb este de un naționalism exacerbat, încă de la nașterea FSN-ului, n.n.), dar în toamna lui 2016 a inclus în programul de guvernare câteva măsuri fiscale, economice care ar avantaja firmele românești și ar pune la plată multinaționalele. Un fel de Romania First! Dar eu nu cred că numai din cauza asta s-a stârnit furia democraților români conduși de campionul lor, Klaus Werner Iohannis. Altceva a pus în mișcare pianina mecanică numită Iohannis, a împins-o în stradă, în Piața Universității, acolo unde se adunaseră la ordin câțiva protestatari.” Asta e o „teorâie” a conspirației, o presupunere fără dovezi a lui Eugen Mihăiescu. Și să vedeți acum obsesia STĂPÂNILOR: „STĂPÂNII lui Iohannis știu că în România guvernanții nu fac nimic dacă nu au sprijin din exterior. Faptul că Dragnea a reușit să șadă la masă (nu există dovezi în acest sens, n.n.) și să schimbe câteva vorbe timp de câteva minute cu Donald Trump (Hi, mister Trump! Hello!…N.n.), noul STĂPÂN de la Casa Albă, asta a precipitat declanșarea ostilităților la București. (De invidie? Ar fi vrut să stea Iohannis la masa aceea, împreună cu regina Angliei, Frau Merkel, mesieur Holland…șefii de stat ori premierii nefiind invitați? Cum n-au fost invitați oficial nici tusea și junghiul, Dragnea&Grindineanu. N.n.). Atunci și-a semnat Dragnea condamnarea la moarte politică!” Nimic despre Ordonanța 13, dată la ordinul Dragului, dar „iezact” în absența lui, pentru a se putea preface că nu știa nimic, „io nu știu ce făcutără colegii”, asta nu mai vrea să știe ilustrul grafician. „Scoborându-se” la scris pamflete, în aquatorțe, nevăzând pădurea din cauza copacilor, îi dă înainte cu „Dezgustătorul spectacol dat de Pianina Mecanică (câtă inventivitate, maestre! N.n.) în Parlament. Înainte să pornească ruloul cu muzică preînregistrată, Iohannis a rânjit (așa s-o fi numind în romgleză zâmbetul diplomatic, n.n.), salutându-i pe românii și româncuțele lui, care îl aplaudau cu entuziasm ca pe un bătăuș ce tocmai a tras un șut sub centură adversarului. Păcat că și-a uitat acasă Crucea de fier. L-ar fi văzut tot românul așa cum este: un gauleiter! Cine s-ar fi gândit că România va ajunge în pragul dezmembrării sub conducerea unui neamț care își zice român.” Horror!
Cu asta maestrul valacho-american s-a descalificat complet. Orbit de „șovinizm”, ca și confratele său xenofob, Mitică Puiu (Grid) Modorcea care se lega de prenumele meu „Erwin”, el nu vede în Iohannis și un luptător împotriva corupției. Facila obsesie a nazismului ar fi trebuit să-l apuce și cu prilejul expunerii mânzului cu zvastică al fostului ICR rrromân la New York.
Endlich: „De data acesta însă s-ar putea să piardă tot și să treacă alți 100 de ani pentru a redeveni România…Eugen Mihăescu, Membru de(z)Onoare al Academiei Române.” Salutul nostru este SĂNĂTATE!, maestre. Este în stil legionar, probabil știți acest lucru.

Foarte satisfăcută presa noastră că l-a înjurat pe Trump domnul care face parte din completul de judecată care a blocat ordinul ce interzicea intrarea in țară a cetațenilor din 7 state musulmane. El este un român, plecat din țară in 1962! Judecătorul Alex Kozinski a scăpat de lagărul socialist impreună cu părinții săi evrei, iar acum a devenit unul dintre cei mai respectați judecători de la Curtea de Apel din San Francisco. Kozinski a vorbit deseori despre originile sale și a povestit cum s-a transformat rapid – dintr-un comunist convins – într-un capitalist, după ce a descoperit peste ocean “guma de mestecat, ciocolata și bananele”. De ce nu și Statuia Libertății? Dar de ce a plecat din țară evreul Kozinski? De ce au plecat evreii și germanii?…Poate ne spune Gib, pardon, Eugen Mihăiescu ceva despre colegul său naționalist-socialist Ceaușescu.

Pe unde mai votează ai noștri? Andrei Maxim, un român stabilit în SUA, a arătat că, „în San Francisco, secţia de vot nu a fost organizată în consulatul României (la înghesuială, n.n.), ci într-o clădire aparţinând Bisericii Ortodoxe Române, în Hayward, la peste 2o de mile de consulatul României. „Problema nu este doar distanţa, ci şi accesul foarte dificil (nu știu de ce este dificil, am făcut cu mașina drumul prin Hayward de zeci de ori, pe Freeway, n.n.) în condiţiile în care doar consulatul se află în apropierea staţiilor mijloacelor de transport în comun.” Spre completare vom adăuga că lângă numitul lăcaș de cult de află și un impozant centru cultural, așa că e posibil ca acolo și nu în biserică să fi fost secția de vot, că nu s-o fi votat cu mâna pe biblie. La numai 20 de minute de consulat, cu mașina, că doar nu mergi cu un CableCar. Respectivul complex a fost vizitat și de regele Mihai. Principele Radu Duda relatează: „…însotiti de doamna Dana Beldiman, consulul general onorific al Romaniei la San Francisco, ne-am intalnit la Casa Romana din Hayward cu reprezentanti ai comunitatii romane. In urma cu opt ani (în anul 2000, n.n.), Majestatile Lor, Principesa si cu mine am fost oaspetii Casei Romane, pentru mai bine de o saptamana. Am incheiat ziua, la Hayward, aducandu-ne aminte cu placere de intalnirea de acum opt ani, desfasurata in biserica, in sediul Casei Romane si pe frumoasa peluza din fata edificiului.”
Cam răutăcios Andrei Maxim, cam mincinos. Năravurile nu și le schimbă românii, oriunde ar fi. Zău că asemenea complexuri culturale sunt inexistente în România. Iar Hayward County e o zonă admirabilă, având spre Nord un peisaj magnific, reliefului deșertic al faliei tectonice Hayward, ramificație din San Andreas Fault…

Klaus Iohannis a promulgat legea bugetului, cu o oarecare întârziere, vădit nemulțumit de cheltuielile supradimensionate, nesustenabile prevăzute acolo de populismul PSD. Sute de pagini nu pot fi studiate în două zile. Este regretabil, dar să ne amintim că prima amânare a venit din partea lui Dragnea, care a mai avut nevoie de ceva timp pentru a tăia bani de la interne și administrația prezidențială. Și ciudat, au fost o serie de coincidențe în ziua de 14II. S-au dat pensii puțintel majorate, a fost chemat Grindeanu la Cotroceni pentru discutarea bugetului hiperoptimist, și Dragnea fu convocat la tribunal. O defecțiune a intervenit, în mod suspect și în premieră la niște bănci, practic vreo cinci-șase ore cardurile fiind blocate, nu se puteau face cumpărături, băncile s-au umplut de reclamanți disperați. Nu știm dacă a fost o întâmplare sau un…exercițiu de forță și instigare.
În fine, guvernul a trebuit să recunoască ordonanța 13 ca O GREȘEALĂ. Nu și mazilirea lui Grindeanu? Rămâne un grad de neîncredere în mecanismele tulburi ale acțiunilor din parlament în acest sens. Ciudat este încă tupeul cu care un domn Nicolicea, la Antena3, susținându-l până la servilism pe șeful Camerei, consideră că președintele încă mai instigă lumea la protest, de parcă el ar fi inițiat această imensă rușine nocturnă cu ordonanța-detergent de spălare a lui Dragnea&Co.
Comisia Europeana a declansat procedura de sancționare a României pentru legea care impune hipermarketurilor să vândă marfa românească în proporție de 51%. Oricum, legea nu are nici azi normele de aplicare. Nu e nici un păcat, mărfurile românești s-au dovedit în numeroase rânduri mai proaste și mai scumpe decât cele venite din UE.
„Teleormanul primeste investitii in infrastructură cât cele 6 judete din Nord-Est la un loc. Moldova nu are aproape pe nimeni in guvern. Iasul chiar pe nimeni. Parlamentarii de Moldova nu voteaza cu Moldova, voteaza cu ce le zice seful de partid”, se plâng moldovenii pe Facebook. Nu era la fel situația când banii, mulți, care veneau de la Timiș mergeau pentru infrastructura Moldovei, în timp ce județul din Vest, cel mai rentabil, nu avea căi de acces de calitate spre Occident? Nu le are nici azi.
Oricum, e interesantă poziția unui moldovean, oricum mai vocală decât cea a timișorenilor: „Vreau sa nu mai trecem niciodata prin umilinta de a ne bucura doar ca avem un Fenechiu pe undeva pe la Bucuresti, vreau sa ne cheltuim banii cum ne trebuie noua, nu sa tot asteptam ca niste indivizi care vin o data pe an aici, pe 24 Ianuarie ca sa ne mangaie pe crestet si sa ne multumeasca pentru sacrificiile trecutului. Centrul, atunci cand a adunat prea mult, e incapabil sa priveasca restul altfel decat provincia sau teritoriul. M-am saturat de aroganta, m-am saturat de birocratie, m-am saturat de tre sa vina decizia de la Bucuresti. Vreau ca taxele sa ramana unde-s colectate (Excelent, asta o spun și bănățenii, n.n.). Nu ma intereseaza sa se distribuie an de an dupa cum o canta Dragnea-ul zilei”, a postat un domn Postolache.
În Teleorman avem cei mai mulţi asistaţi sociali. Timişul poate fi considerat un adevărat „sponsor” al judeţelor din Oltenia şi Moldova.
Anul trecut Timişul a donat nu mai puţin de 422.285.714 de euro venituri totale către bugetul de stat, iar defalcările către bugetele locale, de la bugetul de stat, însumau doar 188.404.762 de euro. La polul opus, Teleormanul a dat bugetului de stat 52.666.667 de euro, iar înapoi în judeţ s-au întors 75.500.000 de euro. „Cifrele vorbește.”


 

S.U.A.:…„We the People of the United States, in Order to form a more perfect Union, establish Justice, insure domestic Tranquility, provide for the common defence, promote the general Welfare, and secure the Blessings of Liberty to ourselves and our Posterity, do ordain and establish this Constitution for the United States of America.” (Din CONSTITUŢIA S.U.A. , Lexiconul „Webster`s Dictionary”, New York 1991.)

1866: „Principatele-Unite-Romîne constituie un stat indivizibil, sub denumirea de Romînia…Numai străinii de rituri creştine pot dobândi împămîntenirea…(excluşi evreii, n.n.) Numai împămîntenirea aseamănă pe străin cu Romînul… Proprietatea de orice natură e sacră şi neviolabilă…Învăţătura în şcolile statului se dă fără plată…Delictele de presă sunt judecate de juriu…Persoana Regelui este neviolabilă… Justiţia se dă în numele Domnului…Toţi romînii şi împămînteniţii, de la 20 de ani până la 50, sunt chemaţi a lua armele…”

1923, ROMÂNIA:…„Orice lege cere învoirea a cîtor trele ramuri ale puterii legiuitoare…Puterea executivă este încredinţată regelui, care o exercită în modul regulat prin Constituţiune…Puterea judecătorească se exercită de organele ei…”

1938: „Iniţiativa legilor este dată regelui…Puterea executivă este acordată regelui…” (Despre Referendum – memoriile lui Radu Rosetti: ”…plebiscit aşa făcut ca puţini să poată spune nu…de fapt e o vastă farsă… Majoritatea celor ce erau împotriva acestei Constituţii au preferat să se abţină de la vot; decît să spună un NU, mai bine nu mergeau deloc la urne.”)

1948: „…se vor stabili modalităţile de trecere în proprietatea statului a bunurilor care se aflau în mîini particulare…”

1952: „În Republica Populară Romînă se asigură autonomie administrativă populaţiei maghiare din raioanele secuieşti, unde ea formează o masă compactă…”

1965: „Romînia este republică socialistă…stat suveran, independent şi unitar…fără deosebire de naţionalitate… construiesc orînduirea socialistă, creînd condiţiile trecerii la comunism…”

(…)


„FEDERALISMUL GERMAN A DEVENIT MAI MODERN DECÂT INVERSUL SĂU, STATUL NAŢIONAL FRANCEZ”(Jozska Fischer)

„Ungarn erwartet eine engere Kooperation mit Österreich unter einer Regierung von Sebastian Kurz (ÖVP). Dessen politische Ansichten ähnelten jenen des ungarischen Premierministers Viktor Orban”, sagte Wirtschafts-Staatssekretär Balazs Rakossy.
„Orbán Viktor magyar miniszterelnök vezető szerepet tölt be az uniós külső határok védelmének ügyében” – jelentette ki Sebastian Kurz.
***
Sebastian Kurz a avut o campanie electorală sub sloganul „Austria pe primul loc”, după ideea preşedintelui SUA, Donald Trump. În calitatea de ministru de Externe, Sebastian Kurz a pledat pentru limitarea afluxului de imigranţi extracomunitari. O coaliţie de dreapta în Austria s-ar putea alătura Ungariei lui Orbán Viktor și guvernului polonez în solicitarea lor ca Europa să urmeze politici mai dure cu privire la graniţe, refugiaţi şi migraţie. Partidul Libertăţii (FPÖ) a sugerat ca Austria să se alăture Grupului de la Visegrad, format din Cehia, Slovacia, Ungaria şi Polonia. Un imperiu.
„Numai România nu e invitată niciunde”, spunea Victor Ponta, pe bună dreptate. El încercase, prin trilaterala de la Craiova, un fel de Visegrad cu periferia sârbo-bulgară. În contextul discuţiilor, el a precizat că un exemplu de coordonare şi cooperare este “Grupul de la Vişegrad”. Vlădicile noastre, în frunte cu președintele Iohannis nu împărtășesc acest punct de vedere. Într-o Europă cu mai multe viteze România s-ar vrea mai apropiată de nucleul dur al UE, germano-francez, de doamna Merkel care a deschis porțile cetății pentru imigranți, criticată aspru pentru asta, dar și de…Statele Unite! Ponta spunea că “Avem un exemplu de succes al unor altor ţări vecine din Europa, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, care, reunite în grupul de la Vişegrad de mult timp deja, sunt în continuare foarte eficiente în promovarea intereselor lor şi în proiectele lor regionale. În egală măsură, mi-aş dori ca azi, la Craiova, să punem bazele unei colaborări accentuate între Bulgaria, Serbia şi România, dacă vreţi, în timp să fie «Grupul de la Craiova» la fel ca şi «Grupul de la Vişegrad», un grup de trei ţări care se sfătuiesc, care au poziţii comune, care au proiecte”. Ideea s-a fâsâit, ca tot ceea ce e românesc. Ideea angrenării Serbiei e dificilă, ca și aderarea ei la UE, din cauze multiple, una fiind Kosovo. Statul acesta nu e recunoscut nici acum de guvernul român, chit că are cea mai mare bază militară americană. Țara noastră e departe de Occident, Bucureștii fac parte din Estul Europei, pe când Ardealul și Banatul sunt teritorii ale Europei Centrale, având o veche infrastructură creată de Imperiul care se conturează din nou…
***
Grupul de la Visegrád, sau V4, este o organizație de cooperare similară uniunii economice vest-europene Benelux. La 15 februarie 1991, în cetatea medievală Visegrád din Ungaria președinții Václav Havel, Lech Wałęsa și premierul József Antall au semnat o declarație comună prin care își asigurau sprijin reciproc în vederea integrării politice și economice în Uniunea Europeană.
România a RATAT aderarea la acest grup, din cauza evenimentelor din 1990 (mineriadele și conflictul interetnic de la Târgu Mureș), refuzul fiind comunicat direct lui Ion Iliescu. Acest grup poate fi considerat, din punct de vedere istoric, reînnoirea unui acord din 1335 între regii Ioan al Boemiei⁠(en), Cazimir al III-lea al Poloniei și Carol Robert de Anjou al Regatului Ungariei.
În ciuda apartenenței la NATO, securitatea colectivă este una dintre preocupările de bază ale grupării. Căci au mai intervenit terorismul și Criza refugiaților în Europa în prim-plan.Țările din grupul de la Vişegrad înregistrează o creştere economică mai mare decât cea din Europa. Șeful diplomației ungare afirmă că interesul ca România să aibă o economie prosperă este foarte mare fiindcă 5% din exportul Ungariei merge spre România: „cu cât mai bine funcţionează economia României, cu atât mai mult importăm noi”, a subliniat Peter Szijajrto. „Strângerea cooperării dintre ţările Vişegrad şi România ține de interesul nostru pragmatic”, a mai declarat ministrul ungar de Externe. Degeaba, „creșterea”românească se bazează pe consum, iar luptele politice interioare fără sfârșit au lăsat în urmă o trenă de găunoșenie și populism, cum observă recent și New York Times. Lucian Boia observă că „România a avut şi încă are o întârziere istorică. E uşor de spus că puteai face mai mult, dar ce se putea face mai mult? Se progresa, dar se progresa încet. Suntem şi astăzi la fel de întârziaţi cum eram şi în perioada interbelică, şi pe vremea lui Ştefan cel Mare. Sună a fatalitate, nu credeţi? Orice am face, tot nu ne iese.”
Naționalismul și, parțial, euroscepticismul celor patru state de la Vișegrad, face parte și din setul de valori al liderilor arcului de guvernământ din România. De aceea Tăriceanu îi îndemna pe diplomații români să aibă consultări politice cu grupul de la Vișegrad, în același timp în care susținea că alianțele strategice și fidelitățile României n-ar trebui să fie doar față de NATO sau Uniunea Europeană. Consilierul prezidențial Leonard Orban a vorbit despre interesele comune regionale ale României și G4, dar a subliniat că România, spre deosebire de Ungaria, Polonia, Slovacia și Cehia, are viziuni diferite asupra viitorului Uniunii Europene. Adică nici un fel de viziune „vizibilă”. Prioritatea națională e lupta dintre Dragnea și „Kioveși” pentru „albirea” penalilor de la vârf și, mai nou, celebra zicală dragneană „Io nu mai merg la Cotroceni, decât în 2019”, adică aspirația spre fotoliul de președinte. Între timp nu-s bani de pensii și salarii și s-a inventat ”Solidaritatea”, adică solidaritaxa pentru toate firmele private, din care statul vrea să scoață bani. Nu e clar ce se va întâmpla mai departe, dar e cert că tendințele interne din România converg cu cele din Polonia și Ungaria, cu singura deosebire că fruntașii autothoni nu au reușit să administreze situația economică și țara se află în pragul unei crize.
***
Putea să aibă alt nume Herr Kurz (în rom. „scurt”, „de scurtă durată”, „pe scurt”, „concis”). Tânărul e scund, precum Putin sau Macron (macrou cu nas mare), are alură, e un pic arătos, cu discurs limpede şi mesaje consistente. Nu știm dacă și le scrie singur, sau…
Seniorii din Österreichische Volkspartei (ÖVP) i-au dat încredere. Dacă o serie de comentatori europeni îşi exprimă îngrijorarea că prin alianţa cu Freiheitliche Partei Österreichs (FPÖ) guvernarea va aluneca spre extrema dreaptă, în anumite regiuni europene se poate institui de-a dreptul îngrijorarea faţă de posibila renaştere a Imperiului Austro-ungar. ÖVP este unul dintre cele mai vechi partide populare din Europa. Fiind membru al Partidului Popular European, acolo unde este și FIDESZ-ul lui Orbán Viktor, orice acţiune politică viitoare va avea expunere şi relevanţă. România Liberă opiniază că „dacă FPÖ va face un joc de tip JOBBIK, care susţine tendinţele autonomiste ale maghiarilor din Ardeal, atunci se va institui operaţiunea şoc şi groază, atât de mult aşteptată de către fundamentaliştii din România. De abia în acel moment, prezenţa lor publică va speria Occidentul.”Sunt opinii exagerate. În primul rând, maghiarii rămași pe fostul teritoriu imperial din România au mai avut odată o Regiune Autonomă, fără ca asta să spargă unitatea țării. Vizitele premierului maghiar în Ardeal au stârnit valuri de isterie, postul TV Realitatea a fost și amendat pentru afirmațiile jignitoare la adresa maghiarilor și compararea situației din Spania cu cea din România. La urma-urmei, catalanii se aseamănă cu spaniolii mai mult decât românii cu maghiarii. Tendințe autonomiste se manifestă și în Voivodina, ținutul Bacska, sau în Slovacia, fără ca ideea Ungariei Mari să se poată materializa. Se fac afirmații uluitoare în mass media, Orbán Viktor ar fi șeful statului maghiar iar Transilvania „a revenit” la România în 1918. Expansiunea ultranaţionaliştilor va alimenta creiere înfierbântate. În România o gândire extremistă, bazată pe lipsa informațiilor exacte și ale educaței poate să se coaguleze într-un nou PRM. Se afirmă prostii, cum că „Zorii furtunii se întrezăresc la vest de ţara noastră. Numai minţile limpezi pot contracara posibilele tensiuni impuse în Ardeal de laboratoarele străine. Fitilul naţionalist se poate aprinde din nimic.”
***
Îngrijorările în legătură cu federalizarea continentului sunt imature. Popoarele din Yugoslavia sau Cehoslovacia au ieșit, uneori cu forța, din cămășile croite de Pacea de la Versailles. Chiar și centenara Românie Mare a ieșit un pic ciuntită după WW2. Catalanii și italienii nordici nu sunt mulțumiți când știu că Madridul și Roma sunt mai puțin interesate de oameni, cât de banii care se produc aici. În general banii ar trebui să rămână acolo unde se produc. Brexitul britanic a dat tonul individualismului național. Și politica lui Trump.
Nu numai poziția geografică situează spațiul extracarpatic al României la periferia continentului. Administrația coruptă și înapoiată de pe Dâmbovița a distrus șansele celeilalte părți, din Vest, anexată după WW1, să rămână în zona civilizației occidentale, ca o locomotivă cu tracțiune spre Occident, care ar fi fost utilă pentru toată țara. Opulentul București a atras spre Est toate resursele dezvoltării economice, balcanizând și teritoriul intracarpatic, așa că nu e de mirare că suntem considerați, în bloc, o regiune periferică. Cum s-ar putea ieși din situația asta fără o împărțire administrativ-teritorială pe regiuni istorice?
Dialogând mai demult cu inflexibilii parteneri francezi, politicianul german Jozska Fischer sublinia ideea că în întâmpinarea globalizării nu pot veni decât acele formaţiuni statale „care constituie formule eficiente de colaborare internaţională. Paradoxal, „FEDERALISMUL GERMAN A DEVENIT MAI MODERN DECÂT INVERSUL SĂU, STATUL NAŢIONAL FRANCEZ”. Nu e totul să fii primul stat de acest fel, ci totul e ca formula să mai fie viabilă azi; să nu împiedice dezvoltarea în general şi în particular.
Există temeri că prin descentralizare și regionalizare provinciile române își vor recăpăta identitatea pierdută iar București va trebui să renunțe la ceva din monopolismul său profitabil ? Absolut exclus, imperiul nu mai există. Doar vecinătatea cu Ungaria a regiunilor vestice ar putea fi îmbunătățită, fără amestecul brutal al capitalei. Gelozia naționalistă a putut împiedica autostrada Timișoara-Szeged, refacerea căii ferate peste podul aruncat în aer de armata română la Cenad-Mako, decolmatarea canalului Bega etc. Ca un bun ceaușist, Băsescu a contribuit la izolarea celui mai productiv județ din țară, după Ilfov.
***
Pacea wilsoniană și-a arătat, pe lângă virtuțile incontestabile și regretabilele erori. Pastorul credea că a eradicat războiul, implantând, de fapt unul la fel de distructiv. A binecuvântat țări naționale care ulterior s-au destrămat. Românii cred, probabil, că în 1919 țara lor trebuia să copieze modelul francez, ca stat național și unitar, numai că interesele Franței erau cu totul altele…
Conform profesoarei MARGARET MACMILLAN din Toronto, în cartea ei, „Paris 1919. Six months that changed the world”, Conferinta de pace de la Paris din 1919 a marcat „triumful principiului naționalităților si organizarea Europei Centrale și de Est în state naționale, eliminând imperiile. Pe de o parte, erau micile natiuni care se angajaseră într-o asemenea conflagrație în principal din motive strict nationale iar pe de alta statele mari, indeosebi Franta si Marea Britanie care aveau alte scopuri. Aceste tendinte franco-britanice sunt expansionist-teritoriale, cele mai evidente reflectându-se in substituirea Imperiului Otoman…Ele luau sub protecție popoare neajunse la stadiul de națiune”. Doamna Macmillan susține și ea că la Paris s-au pus bazele celui de al doilea război.  (Aceeasi autoare il critica pe Ion I. C. Brătianu pentru că revendica nu numai Transilvania istorică, ci si Crisana, Maramures, Banat, că voia “sa taie adânc în Ungaria”, ca si cum ar fi fost vorba de teritorii legitime etnic ale acestuia.)
Gh.I. Brătianu constată euforic că “Woodrow Wilson era singurul șef de stat care a coborât în arenă, primind să ia parte activă, ca prim delegat al țării sale, la lucrările Conferinței. Dar, deși ieșise din rezerva ce i-ar fi impus-o poate situația sa de președinte al celei mai puternice republici, el se socotea și pe mai departe ca un arbitru, arbitrul păcii și al dreptății omenirii. El aducea justiția, el îi statornicea legile. ”(O supra-putere, deci, un arbitraj internațional. Și totodată una din slăbiciunile esențiale ale Păcii din 1919. N.n.)
Federalizarea Uniunii Europene, propusă de Joschka Fischer, a fost respinsă mai ales de către partizanii „Europei patriilor”. Susţinătorii acestui concept pledează pentru menţinerea statelor naţionale unitare în interiorul UE şi neafectarea suveranităţii şi independenţei naţionale. Sub obsesia războiului  din fosta Iugoslavie, declanşat în urma unor conflicte naţionaliste, Fischer a susţinut atunci că integrarea europeană reală se va realiza doar în momentul cînd diferitele state vor reuşi să-şi depăşească egoismele naţionale şi pretenţiile la o suveranitate extinsă, în conformitate cu un acţionism geopolitic depăşit. El a avansat ideea (în anul 2000) transformării UE în Statele Unite ale Europei pornind de la modelul experientei federalismului Germaniei. Parisul nu a lasat nici o speranță unui astfel de curs. Franța se mai consideră putere învingătoare în războiul Coalitiei împotriva Germaniei și nu va accepta federație de state. Acesta să fie modelul după care guvernanții României nu acceptă regionalizarea, confundând-o cu…federalizarea teritoriului? Ar implica asta modificarea calității de stat național-unitar? Evident NU.
Să zicem că tot sentimentul de învingătoare în războaiele cu Germania le dă românilor confortul franțuzesc al statului național-unitar-indivizibil. Prea puțini cunosc însă una din cauzele intrării în război alături de Rusia. Constantin Stere susţine că, în ceea ce priveşte propaganda antantistă, Rusia a transmis sume importante de bani presei aservite. În acest sens este citată o telegramă din Stockholm: „Agenţia telegrafică din Petersburg despre dosarul corupţiunii din România: ministrul Poklevski transmite d-lui Take Ionescu un ajutor în sumă de 350.000 franci pentru coruperea presei româneşti…” N. Petrescu Comnen, iniţial un antantist afirmă: „Înfrângerea României a fost scontată, pregătită de politicienii din Petrograd, care se temeau pentru Basarabia lor, un oarecare Polivanov spunându-i ţarului Romanov: Acum îi avem în mână, nu ne vor mai scăpa!
Să revenim la conceptual de periferie atribuit țării noastre de eseistul și istoricul american Daniel Chirot (născut în Franța) în cartea „Social Change in a Peripheral Society. The Creation of a Balkan Colony”“: „Politica României în Primul Război Mondial nu prezintă interes pentru acest studiu…Nu s-a întreprins nimic…După ce obţinuse promisiunea că va primi Transilvania ca răsplată, România a atacat Austro-Ungaria…
Regele a proclamat o reformă agrară pentru a pune capăt agitaţiei în rândul armatei compuse din ţărani…guvernul se temea de o contaminare ideologică”. Niciunde nu se spune ceva de “Unirea cea Mare”…În schimb reforma agrară a împiedicat extinderea revoluţiei…Dezastrul economic ce a urmat reformei a fost din vina demografiei, adică populaţia “crescuse” și se practica aceeași agricultură a parcelelor mici, de subzistență, ca și în secolul XXI. Ferdinandismul i-a molipsit și pe creatorii epocii postrevoluționare. (N.n.). Soluţia, subliniată de experţii anilor 20-30 ar fi fost industrializarea. Din motive “rămase obcure”, soluţia aceasta s-a aplicat abia după 1944 (Chirot considerând că a fost absolut necesară). Iată că dezindustrializarea din zilele noastre adâncește o criză rămasă nerezolvată. Chirot găsește în principate o “tradiţie antisemită”, răscoala din 1907 pornind, în principal, împotriva arendaşilor evrei. Au fost şi scenarii conform cărora agenţi străini au declanşat răscoala. Aceştia însă nu au fost găsiţi niciodată…
Ortodoxismul a reprezentat o piedică în dezvoltarea generală, dar carturarii greco-catolici ai Școlii Ardelene, educati in scolile catolice ale Occidentului au produs cel mai mare act de transformare culturală pe care l-a cunoscut acest popor. Vaida Voevod face, la vremea sa, o deosebire tranșantă între Est și Vest: „Unirea noastră cu România veche nu putea să urmărească în niciun caz scopul ca noi, cu cultura noastră vest-europeană, să devenim un morman de mizerie. Noi, politicienii din Ardeal, ne-am urmat şcolile într-o ţară cu 52 milioane de oameni, şi nu într-un stat balcanic. ”
Chirot consideră că Valahia a fost  o zonă marginală şi exotică a continentului. “Asemenea societăţi nici nu merită a fi studiate”, întrucât ele depind de statele mari, unde se află toţi factorii care le influenţează. Valahia ar fi fost o societate “proto-colonială”, apoi “neo-colonială”, exportatoare de grâne, eventual către Anglia, care avea tot interesul să primească cerealele, nu să şi stimuleze o “democraţie parlamentară românească” inteligentă, conştientă de sine şi mai…zgârcită cu exporturile de tip colonial. “Contactele intense cu Occidentul nu au dus la o creştere semnificativă a producţiei agricole…” Întreaga evoluţie a societăţii s-a desfăşurat într-o direcţie opusă celei a societăţilor occidentale. “De ce nu s-a conturat un stat naţional în secolul al XVI-lea? De ce forţele pieţei capitaliste au dus la o formă mai gravă de şerbie, în loc să ducă la industrializare, care a fost amânată?” Se întâmplă totuși ceva ciudat cu cartea în discuție, care ar putea fi pus pe seama confuziilor tradiționale ale americanilor față de lumea de dincolo de ei. Din titlu, gândul ne poate conduce spre Balcanii sud-dunăreni. De fapt se produce includerea spaţiului românesc în zona balcanică, extinsă în Valahia. Totuși, în al doilea capitol se arată în acelaşi timp şi neajunsurile tratării compacte a Ţărilor Române, atât de diferite prin istoriile lor. O asemenea abordare  e comodă şi chiar legitimă, deoarece nu numai complexele balcanice s-au extins la Nord de Dunăre, dar și balcanismul valahic s-a extins, în fond, asupra regiunilor anexate după 1919. „Nu ne putem dispensa de un anumit nivel de generalizare. Există un număr de similarităţi uşor observabile în transformările sociale ce au avut loc în societăţi şi epoci diferite.” (p. 16). Informaţiile cu privire la istoria socială a Valahiei folosite de autor sunt extrase din puţinele lucrări de istorie socială semnate de istorici români între anii 1950-1975, într-o perioadă în care s-au creat unele condiţii pentru cercetătorii străini să efectueze  studii în România. Sigur că  orgoliul naţionalist al unei bune părţi din istoriografia română nu ar accepta nici azi prea uşor o teză a Ţării Româneşti văzută drept colonie a Europei.
***
De pe internet, o oarecare Angela Tocilă: “Dacă ardelenii vor pita și cuțitul la ei acasă ca să-și drămuiască și să se gospodărească el cum știe de când lumea, se găsește repede câte unul care ne-ar da cuțitul dar ar ține pita la București, ca să-și scoată lui miezul și apoi să ne-arunce și nouă o coajă, uscată dacă se poate, să nu ne-nvățăm cu binele cumva și să ne cerem și șunca… Mă întreb ce-ar fi dacă printr-un referendum regional ar decide ardelenii că vor autonomie, unguri, români, sași și ce-or mai fi pe-aici, că pe toți ne-ncape Ardealul… Ce-ar fi ? Ar trece cu batalioanele Carpații să ne impună pohta ce-au pohtit ? Ne-ar ține cu forța oare?” Un social-democrat ardelean, T. Mihali afirmă: „Să stea românii la ei acasă şi să ne lase în pace; totul este minciună, furt, dispreţ de drepturile altuia…opinia publică este cum vrea Guvernul să fie…La ei, cocota parisiană a învins pe institutorul german. Dacă n-au un război care să spele tot, furturile de armament etc., general Iliescu va trebui să dea foc Ministerului de Război. Ardelenii nu au nimic de câştigat cu noi, românii ardeleni; niciodată un ministru ungur nu şi-ar călca cuvântul, cum fac cei din România”. (No comment)
„.. .Transilvania nu se afla însă într-o asemenea situaţie. Nu aparţinuse niciodată României sau vreunuia dintre principatele care formaseră România la 1859. De la începuturile sale statale fusese înglobată în Ungaria şi, chiar dacă Ungaria dispăruse, continuase, prin elita sa conducătoare şi prin organizarea de stat, să se înfăţişeze ca parte a vechiului regat ungar.” (Lucian Boia) Același autor se întreabă: „Până la urmă, doreau sau nu unirea cu România? Să zicem că da, dar nu mai mult decât îşi doreau rămânerea în interiorul unei monarhii habsburgice reformate. Unirea cu România aparţinea unei istorii virtuale, unui viitor posibil, dar încă nelămurit. În plan concret, mişcarea naţională a românilor din Transilvania nu a acţionat în sensul unirii cu România, ci strict, mai întâi, in vederea restaurării autonomiei Transilvaniei, apoi a obţinerii deplinei egalităţi de drepturi în interiorul Ungariei.” REFEREMDUM? În Transilvania NU a fost un referendum, iar Marea Adunare de la Alba Iulia este o adunare doar a reprezentanţilor românilor. „Deci s-au pronunţat cei 50 şi ceva la sută de români din Transilvania, nu au fost consultaţi maghiarii, germanii şi ceilalţi. După cum am spus, chiar dacă ar fi fost un referendum sigur rezultatul nu ar mai fi fost unanimitate cum a fost la Alba Iulia, dar ar fi fost un rezultat tot în favoarea românilor şi Transilvania ar fi fost în situaţia să se unească cu România în condiţiile astea. Până în 1914, obiectivele mişcării naţionale din Transilvania nu erau unirea cu România pentru că nici nu puteau să fie unirea cu România.”
Noul context european scoate în relief diferențele dintre regiunile acelorași țări, ca și afinitățile diferitelor spații economice și culturale. Din acest moment nu mai pot fi ignorate doleanțele milioanelor de locuitori. Acestea nu sunt simple „devieri spre extrema dreaptă”, ci deziderate pe care timpul le va lămuri.


 

 

 

În volumul ROMÂNIA ÎN ETERNITATE, Mircea ELIADE însuși adoptă față de perioada de după Primul Război Mondial, considerată de mulți istorici drept un „exemplu de progres și dezvoltare economică”, o poziție critică prin care clasa politică este vinovată de consecințele subdezvoltării, iar nu societatea în ansamblul ei. Acești politicieni nu sunt totuși picați din altă lume, ci sunt rezultante ale voinței celor ce le-au dat puterea în mâini.

Din păcate rândurile scrise în anii treizeci aduc foarte mult cu ceea ce se poate vedea în țara membră a Uniunii Europene de azi și este rezultatul extinderii putredei administrații moldo-valahice și în teritoriile imperiale acaparate după primul război mondial. Dar să-l citez pe Eliade:

“Se ţes cele dintâi escrocherii politice, cele mai incerte aristocraţii ministeriale, cele mai demagogice personalităţi, care au învăţat arta îmbogăţirii rapide. Timpuri optime pentru fraudă, corupţie, cinism.
Simplul fapt al participării directe la viaţa politică şi administrativă exclude posibilitatea oricărei înnoiri, constituind o treaptă josnică, un nivel moral degradant. Oraşele româneşti dezgustă şi sperie; peste tot sărăcie şi murdărie. Silozuri de bălegar şi cadavre încep de la frontieră şi se termină la mahalalele Bucureştiului, cu moloz, gunoi şi români ca brazii…
Peste tot semnele unei prăbuşiri la care îţi este groază să te gândeşti. Şi cu toate acestea, se poate. Am văzut, în schimb, bijuteria aceea fără pereche, care e Budapesta. Nu putem imita pe vecinii noştri unguri în tot ceea ce fac ei ca să reţină atenţia lumii. România s-a trezit peste noapte ca o ţară plină de personalităţi. Toţi deputaţii, toţi fericiţii consiliilor de administraţie, toţi învârtiţii trusturilor, toţi candidaţii la ministere şi subsecretariatele de stat, toţi rataţii şi ambiţioşii, toate LEPĂDĂTURILE VIEŢII POLITICE, toţi veneticii, toţi linguşitorii, toţi imbecilii cer dreptul de a gândi prin ei înşişi, libertatea personalităţii.
Au fost promovate în primele rânduri nulităţile, toţi semidocţii şi şnapanii vieţii publice, toate conştiinţele ieftine, toate spinările flexibile, toţi slugoii din Levant. Niciodată, de la fanarioţi încoace, clasa politică dominantă n-a cunoscut o perioadă de mai înspăimântătoare degradare morală, de atroce sterilitate spirituală. Bestiile, imbecilii, vanitoşii şi trădătorii vor fi numiţi ca atare în funcţii.”

Conform lui Lucian Boia,  ” Perioada interbelică văzută ca o epocă de aur a României este o construcţie ideologică de după 1989, când românii trebuiau să îşi găsească un mit fondator anterior. Cred că România nu mergea prea bine în perioada interbelică. România era ţara europeană cu cea mai mare natalitate, cu cea mai mare mortalitate şi cu cea mai mare mortalitate infantilă. Toate trei sunt semne de subdezvoltare. Şi era ţara cu cei mai mulţi analfabeţi, chiar în comparaţie cu state apropiate, precum Bulgaria. Potrivit recensământului din 1930, doar 57% ştiau carte, iar dintre aceştia 83% nu făcuseră decât şcoala primară. Practic, un român din zece trecuse dincolo de şcoala primară.

Putem în acest context să discutăm de regimul comunist ca regim modernizator în anii ‘50? Proiectul comunist a fost peste tot modernizator. Că a dat-o în bară e altceva, dar proiectul în sine asta şi-a propus. Marx considera că revoluţia comunistă se va petrece acolo unde societatea a atins cota capitalistă cea mai ridicată. Comunismul s-a aşezat însă exact în ţările unde nu ar fi trebuit, ţări care abia intrau pe traseul unei evoluţii mai lungi. În Occident fractura socială nu era aşa de mare pentru că populaţiile erau alfabetizate într-un procent mai mare şi aveau acces la cultură. Noi ne tot comparăm cu Bulgaria astăzi, dar Bulgaria interbelică, deşi la nivelul de sus este mai puţin performantă decât România, la nivelul de jos stă mai bine. La noi fractura socială a fost imensă şi asta a dus la un alt paradox: România avea cel mai mic partid comunist din regiune în 1944, deşi exista un rezervor pentru ceea ce reprezenta comunismul. Mă refer la ţăranii săraci şi analfabeţi, care au putut să fie foarte uşor atraşi de comunism pentru că au găsit în el satisfacţia unei promovări sociale. Plus că a fost şi satisfacţia de a vedea că în timp ce ei urcă, alţii se prăbuşesc.

Cât de conştient a fost românul mediu statistic în 1948 de schimbarea de regim, de la monarhie la republică? Cei mai mulţi nu aveau cultură politică. Au resimţit-o ca pe o cotitură doar cei care aparţineau elitei intelectuale, dar cei mai mulţi români nu erau elite. E ciudat cum România, ţara care avea cele mai reduse tentaţii comuniste în 1944, devine ţara în care se răspândeşte cel mai bine comunismul. Până la urmă, ne-am acomodat mai bine decât alţii cu regimul comunist. Foarte mulţi oameni au considerat că comunismul le-a adus până la urmă mai multe lucruri bune decât rele. Comunismul îi securiza, nu aveau grija zilei de mâine, nu aveau grija şomajului.

Oamenii se temeau de această libertate venită după 1989. Ceea ce a deranjat nu a fost lipsa libertăţii, asta îi deranjează pe cei care ţin la libertate şi au ce să facă cu ea. Cei mai mulţi oameni au fost deranjaţi de deteriorarea condiţiilor de viaţă în anii ‘80. Comunismul s-a prăbuşit, în primul rând, din raţiuni de ordin alimentar, nu ideologic. Mulţi îşi amintesc nostalgic de comunismul din anii ‘60-’70, când românii trăiau cam la acelaşi nivel, acceptabil, când diferenţierea socială nu era supărătoare, iar oamenii nu se simţeau frustraţi în raport cu bogăţia altora. Poartă o vină perioada interbelică pentru asta? Sigur că poartă o vină. Mai mult, poartă o vină istoria. România a avut şi încă are o întârziere istorică. E uşor de spus că puteai face mai mult, dar ce se putea face mai mult? S-a încercat în 1920 o reformă agrară şi ţăranii au fost împroprietăriţi, dar erau prea mulţi ţărani şi prea puţin pământ. S-a pus la punct şi un sistem de învăţământ prin intermediul lui Spiru Haret. Se progresa, dar se progresa încet. Suntem şi astăzi la fel de întârziaţi cum eram şi în perioada interbelică, şi pe vremea lui Ştefan cel Mare. Sună a fatalitate, nu credeţi? “Orice am face, tot nu ne iese.”

 


Este Ungaria atât de ungurească, precum pare? Nicidecum, răspund doi istorici din Banat, Ionel Cionchin și Radu Păiușan. Despre zonele de formare a poporului român și Lucian Boia are o opinie mai curând îngăduitoare decât naționalistă. Teritoriul daco-romanilor e o chestiune ce nu poate primi, așadar, un răspuns definitiv. Formarea poporului român la Nordul Dunării nu e adevărul complet, consideră autorul, pe de altă parte situarea românilor la Sud de Dunăre, care a lăsat multe semne autentice, nu convine căci ar lăsa maghiarilor supremația în Ardeal.
Cu totul relevante pentru imensa documentare la care au recurs cei doi bănățeni, aceşti intelectuali, români “durch und durch” sunt observațiile din cartea lor, “O ISTORIE A ROMÂNILOR DIN UNGARIA”. Traco-daco-getismul domnului I.Cionchin. trage interesante concluzii, “bătute în cuie”, cam categorice, în textele publicate: “Exista o scriere vlacă-românească de origine dacică, care  se citea de la dreapta spre stânga…MENUMORUT se citeşte TU ROMUNE(M)”…Toponimul “Bihor” se întâlneşte şi în “Buhara”. “Temesa” a dat “Timişul”. “De la Pathisus uşor s-a ajuns la Tisa”. Hidronimul este “românesc”. “Kanizsa” ar veni de românescul “Căniţa”.

Kolosvar ar fi trebuit să dea, conform istoricului, “Colojoară”. Lasă că și germanii spun că Temeswar vine de la Temes-WEHR, altă improvizație, considerând că “Wehr-apărare” este forma justă. Totul numai ca Temeşvar să nu fie maghiar, cum este, de fapt. Revenind la autorul nostru, dânsul consideră că “Românescul BAN este singurul care poate aspira la o carieră internaţională de exemplu Panonia, Panat, Banloc“. Interesant, Ardealul este o “codrenie” (cu sau fără C. Zelea? n.n.…) Balatonul e un hidronim curat românesc: “Balta-ton”.  Și “Dunăre” este la fel. Dar Vaida? Vajda vine de la “voi da”. Altă observație interesantă este aceea că secuii ar fi români maghiarizaţi, ceea ce nu cred Marius Sala şi Ioana Vintilă-Rădulescu, autorii enciclopediei LIMBILE LUMII, Bucureşti, 1981.  Întrucât pe lume totul este românesc,o concluzie se impune de la sine: ungurii nu sunt decât români maghiarizaţi. Oricum, un craniu recent găsit demonstrează că suntem strămoşii ungurilor, prin Codrenia trecând spre Asia populaţia africană de Neanderthahl. În fine, mi se pare că, oricât ar fi de bine documentată, o poziţie antimaghiară se profilează şi în Timișoara. acest ungher post-ungar al ţării, “fost” multietnic şi tolerant, dar asezonat cu platformă-program PNR.


S-ar putea crede că scrisul chiar a fost o împătimire autohtonă de care nu prea aveau parte analfabeţii civilizaţiilor megalitice apusene. Iată că, după pârdalnica tăbliţă din Tartaria transilvană, istoricii noştri nu se lasă. Petru-Pilu Gugulanu, în revista „CLIO” are ide interesante. Titlul materialului este fabulos: „Jocografia ca formă arhaică de scris, cu picioarele ritmice sau poliritmice în bătătură după datina străbună”. Preocuparea poetului popular analfabet pentru scriere este tot ce poate fi mai nobil: recunoaşterea culturii, ceea ce azi nu mai există, se pare, lozinca fiind „jos cu scriitorii!”… Hora „…este jucată  şi scrisă în cerc închis ca o sferă care se roteşte ca sfera pământului în jurul soarelui, înspre dreapta, începând cu piciorul drept, că au fost virtuoşi, şi viteji…mulţi ostași, cu comandantul lor Arthur( Ar- thur), stabilindu-se în Irlanda şi Scoţia. Irlandezii zic la la joc GIOC, iar la jucător JOKEU şi joacă în bătătură, după datina străbună la măsuratul oilor în ritm „axsax”, daco-trac în cimpoane (cimpoaie), imnul regal al Angliei, care este de origine daco-geto-tracic şi poartă gaci în carouri , ca la dacii liberi din Maramureş…Cavalerii/căluşarii, din analiza paşilor de joc scrişi pe gurguiul sau „gurzaiul” opincilor dace care au vârful în sus, ca un ciont de pajură împărătească „care acţionează pe sol, gaia, geea sau glia care este muma pământului…Zamolxe(s) care a introdus în cultul lui sincretismul monoteist, monahia, monarhia, monogamia, morala… şi multe altele. …Trigonometrul de lemn pe care m-am suit pe scară până în vârful lui, iar cu luneta telescopică de campanie am văzut Bucureştiul, Sofia, Vidinul, Vîrşeţul cu cula lui, Belgradul şi Viena. Alte jiocuri: „Decebal per Scorilo, care au şi ei axioane la brâul lui Scorilo şi Decebal jucate şi scrise (?) în hexametrii dactilici pe lungi şi scurte, pe genunchi şi rupce în ritm aksak, şchiopătând dacopelasgotrac similar cu sirtakis sau Zorba grecul, care , de fapt , este Zorba pelasgul ca şi Receniţa bulgărească care  este o gea mpara din vechiul regat…Ceardaş şi Friş Ceardaş este de ardeleneşte, bihorăneşte, bănăţeneşte ca şi haidukii, cehi şi slovaci cu Baltagul care îs similari cu căluşarii-lotri ai românilor din Transilvania…Colomeica Uncraineană este ţărăneasca din Transilvania noastră . Toate aceste denumiri sunt luate din limba română ca limbă de sinteză din care s-au format limbile aventurilor barbare conlocuitoare, care sunt artificiale ca şi portul stilizat la maxim denaturat şi simplificat”…

 


Inspectarea teritoriilor imperiale  s-au înscris în documente ca vizite “de lucru”, purtând toate caracteristicile unei activităţi administrative interactive. Desigur, sunt mai interesante atunci când împăraţii înşişi scriu memorii, dovedind că ştiu efectiv a scrie; însemnările lui Iosif al II-lea sunt semnificative pentru unele aspecte sociale din sudul Banatului. Apărute abia în 1943. Uitate intenționat de atunci. Dacă iniţial situaţia în această zonă a Banatului a fost dramatică, Iosif al II-lea a luat măsuri; este incontestabil aportul pozitiv al administraţiei austriece, ca factor civilizator.

Deocamdată împăratul constată: “Pădurile au fost tăiate şi ruinate…vitele pasc tot timpul aici. Mii de copaci tăiaţi putrezesc…Românii din Almăj distrug pădurile cu desăvârşire…se taie sute de copaci pentru a oferi caprelor păşunea necesară…În Almăj sunt 13 sate, toate româneşti, compuse din colibe mizerabile. Ţăranii cultivă mai mult prunii şi porumbul…Râul Nera ar putea fi navigabil pentru plute…Această propunere n-a primit de 19 luni niciun răspuns…Au declarat că nu sunt dispuşi să devie militari şi că preferă să fie colonizaţi din nou…Oamenii se plâng că nu pot să capete nimic, nici măcar legume…Şeful ocolului silvic din Bozovici îmi spunea că situaţia în pădurile lăturalnice ar fi încă mult mai rea. Toate ordinele sunt zadarnice. Rapoartele rămân fără răspuns. Sute de mii de copaci (tăiaţi) putrezesc. Oile şi caprele păşunează pretutindeni, împiedicând refacerea pădurilor…” Însemnări din zona Caransebeşului, unde funcţionează garnizoane de graniţă imperiale: “Oamenii nu sunt prea arătoşi; din cauza aspectului sau a vârstei, unii dintre ei nici nu mai sunt buni de militărie…După aceea le-am dat drumul acasă la nevestele lor, care crezându-i plecaţi ca recruţi, îi jeleau”. ..


PRAHA GOTICKA /desen de L.Bureriu/

Desenul autorului

Relația mea cu Praga e una de tip special. În preferințele mele sentimentale de acum e pe locul doi, după San Francisco. Este orașul din care a venit străbunicul meu german sudet. Nu are asta legătură cu primul război mondial, ci cu căsătoria, la Budapesta, a fiicei grofului de Vilagos, străbunica mea. Prin anii șaptezeci făceam o adevărată navetă spre Europa Centrală, depozitara acelei părți din biografia mea care nu convenea în România. Parcurgeam distanța dintre gările Kelety și Nyugati, îmbătându-mă cu splendoarea imperială a capitalei maghiare, luând apoi expresul spre lunga distanță către orașul de aur, în care mă simțeam ca acasă, mereu la hotel Meteor și la biroul Organizației Internaționale a Ziariștilor, din Pariszka Ulica. (Metroul se construia abia atunci…). Cu obligatoriul peregrinaj la locul unde ardeau mereu lumânări în amintirea lui Jan Palach. Însemnările mele de atunci erau publicate la revista Orizont la care lucram și probabil că le voi folosi într-un volum de memorii. În acel moment românii erau bine văzuți în fosta Cehoslovacie, pentru gestul de a nu achiesa la invazia din 1968, când militarii sovietici, majoritar asiatici, se holbau consternați la mirajul quasi-occidental al urbei Praha-goticka și se mirau, în catedrală, cum dintr-un difuzor ieșea, la cerere, vocea unui ghid, și în rusește… Nu mă foloseam de bruma de simpatie stârnită de pașaportul românesc (pentru scurt timp, după poziția României la invadarea Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varșovia) pentru că aveam plăcerea vorbitului în germana pe care o știa cam oricine. Cu toate că autoritățile cehe deportaseră brutal și masiv populația germană după al doilea război mondial, inslusiv pe sudeții mei, nu apartenența la cel de al II-lea Reich, ci aceea la Austro-Ungaria a implantat slavilor care nu aveau încă țară, o genă germanică, așa că ostentației mele de a părea turist neamț i se răspundea firesc, politicos, peste tot. Minus la sediul unde se organiza Festivalul de jazz. Tinerii acelui nucleu tare își etalau doar englezeasca. Probabil tot din ostentație naționalistă față de limba vorbită în cealaltă invazie, ne-slavă, dar nu le ajungeai cu prăjina la nas și pentru simplul fapt că britanicul Bob Vallis acceptase să concerteze în subterana Sala Lucerna. Am primit totuși bilete gratuite pentru o săptămână (mă legitimasem, aveam pe carnetul OIJ, de jurnalist internațional legitimat, noua viză, cehească) și am avut revelația sălii underground. În subteran, într-un spațiu cât cel al unui de operă, cu balcoane. Ambianța festivalului internațional era una foarte diferită de disciplina și modestia străzii. Mulți tineri, mai ales străini, care dacă n-aveau scaune ședeau pe rucsacuri, erau și unii hippie autentici. Pe hol era o expoziție cu producturi ale firmei Supraphon și un bar unde se fuma și se bea whiskey. Se circula, era o mișcare browniană în timpul spectacolelor. Cred că am picat cam prost. Obișnuit cu ambianța jazz-clubului timișorean, unde se producea mult free-jazz occidental, tocmai la Praga, unde mai patrulau încă militari sovietici în civil, scena era invadată de un jazz-band din Moscova, îmbrăcat în alb-chelner, cu un repertoriu clasic american din anii patruzeci. Așa că am urcat scările și drumul către Hrad, spre berăria Waldstein…

De atunci a venit revoluția de catifea, Havel și memorabilul discurs al fostului Obama către praghezi. Am descoperit în California firma Tesla și dozele cu American Budweiser. Probabil că acum Cehia e din nou un land, după ce a lăsat să se desprindă relicva Tratatului de Pace aberant și nedrept de la Paris din 1919 – Slovacia. Iar Praga, unde încă din anii pe care i-am evocat se începuse săparea metroului, acuma acesta e gata. Dar e mai tânăr cu vreo două secole față de acela din Budapesta.

Desenele mele reprezintă un colaj cu porțiuni din orașul veechi, Stare Mesto și ulița aurarilor, prinsă de zidul Hradului.

arhive

October 2017
M T W T F S S
« Sep   Nov »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Archives

Erwin Lucian Bureriu

Erwin Lucian Bureriu

Erwin Lucian Bureriu. Studii universitare: Facultatea de filologie, Universitatea Timișoara. Redactor la radio și televiziune, Timișoara și București, secretar general de redacție la revista Orizont, Timișoara. Îi apar cărți de poezie, proză și eseistică. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1968. A publicat eseuri și beletristică în țară, Germania, Canada, SUA. Este activ în presa de specialitate.

View Full Profile →

Advertisements
%d bloggers like this: