România în Europa


„FEDERALISMUL GERMAN A DEVENIT MAI MODERN DECÂT INVERSUL SĂU, STATUL NAŢIONAL FRANCEZ”(Jozska Fischer)

„Ungarn erwartet eine engere Kooperation mit Österreich unter einer Regierung von Sebastian Kurz (ÖVP). Dessen politische Ansichten ähnelten jenen des ungarischen Premierministers Viktor Orban”, sagte Wirtschafts-Staatssekretär Balazs Rakossy.
„Orbán Viktor magyar miniszterelnök vezető szerepet tölt be az uniós külső határok védelmének ügyében” – jelentette ki Sebastian Kurz.
***
Sebastian Kurz a avut o campanie electorală sub sloganul „Austria pe primul loc”, după ideea preşedintelui SUA, Donald Trump. În calitatea de ministru de Externe, Sebastian Kurz a pledat pentru limitarea afluxului de imigranţi extracomunitari. O coaliţie de dreapta în Austria s-ar putea alătura Ungariei lui Orbán Viktor și guvernului polonez în solicitarea lor ca Europa să urmeze politici mai dure cu privire la graniţe, refugiaţi şi migraţie. Partidul Libertăţii (FPÖ) a sugerat ca Austria să se alăture Grupului de la Visegrad, format din Cehia, Slovacia, Ungaria şi Polonia. Un imperiu.
„Numai România nu e invitată niciunde”, spunea Victor Ponta, pe bună dreptate. El încercase, prin trilaterala de la Craiova, un fel de Visegrad cu periferia sârbo-bulgară. În contextul discuţiilor, el a precizat că un exemplu de coordonare şi cooperare este “Grupul de la Vişegrad”. Vlădicile noastre, în frunte cu președintele Iohannis nu împărtășesc acest punct de vedere. Într-o Europă cu mai multe viteze România s-ar vrea mai apropiată de nucleul dur al UE, germano-francez, de doamna Merkel care a deschis porțile cetății pentru imigranți, criticată aspru pentru asta, dar și de…Statele Unite! Ponta spunea că “Avem un exemplu de succes al unor altor ţări vecine din Europa, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, care, reunite în grupul de la Vişegrad de mult timp deja, sunt în continuare foarte eficiente în promovarea intereselor lor şi în proiectele lor regionale. În egală măsură, mi-aş dori ca azi, la Craiova, să punem bazele unei colaborări accentuate între Bulgaria, Serbia şi România, dacă vreţi, în timp să fie «Grupul de la Craiova» la fel ca şi «Grupul de la Vişegrad», un grup de trei ţări care se sfătuiesc, care au poziţii comune, care au proiecte”. Ideea s-a fâsâit, ca tot ceea ce e românesc. Ideea angrenării Serbiei e dificilă, ca și aderarea ei la UE, din cauze multiple, una fiind Kosovo. Statul acesta nu e recunoscut nici acum de guvernul român, chit că are cea mai mare bază militară americană. Țara noastră e departe de Occident, Bucureștii fac parte din Estul Europei, pe când Ardealul și Banatul sunt teritorii ale Europei Centrale, având o veche infrastructură creată de Imperiul care se conturează din nou…
***
Grupul de la Visegrád, sau V4, este o organizație de cooperare similară uniunii economice vest-europene Benelux. La 15 februarie 1991, în cetatea medievală Visegrád din Ungaria președinții Václav Havel, Lech Wałęsa și premierul József Antall au semnat o declarație comună prin care își asigurau sprijin reciproc în vederea integrării politice și economice în Uniunea Europeană.
România a RATAT aderarea la acest grup, din cauza evenimentelor din 1990 (mineriadele și conflictul interetnic de la Târgu Mureș), refuzul fiind comunicat direct lui Ion Iliescu. Acest grup poate fi considerat, din punct de vedere istoric, reînnoirea unui acord din 1335 între regii Ioan al Boemiei⁠(en), Cazimir al III-lea al Poloniei și Carol Robert de Anjou al Regatului Ungariei.
În ciuda apartenenței la NATO, securitatea colectivă este una dintre preocupările de bază ale grupării. Căci au mai intervenit terorismul și Criza refugiaților în Europa în prim-plan.Țările din grupul de la Vişegrad înregistrează o creştere economică mai mare decât cea din Europa. Șeful diplomației ungare afirmă că interesul ca România să aibă o economie prosperă este foarte mare fiindcă 5% din exportul Ungariei merge spre România: „cu cât mai bine funcţionează economia României, cu atât mai mult importăm noi”, a subliniat Peter Szijajrto. „Strângerea cooperării dintre ţările Vişegrad şi România ține de interesul nostru pragmatic”, a mai declarat ministrul ungar de Externe. Degeaba, „creșterea”românească se bazează pe consum, iar luptele politice interioare fără sfârșit au lăsat în urmă o trenă de găunoșenie și populism, cum observă recent și New York Times. Lucian Boia observă că „România a avut şi încă are o întârziere istorică. E uşor de spus că puteai face mai mult, dar ce se putea face mai mult? Se progresa, dar se progresa încet. Suntem şi astăzi la fel de întârziaţi cum eram şi în perioada interbelică, şi pe vremea lui Ştefan cel Mare. Sună a fatalitate, nu credeţi? Orice am face, tot nu ne iese.”
Naționalismul și, parțial, euroscepticismul celor patru state de la Vișegrad, face parte și din setul de valori al liderilor arcului de guvernământ din România. De aceea Tăriceanu îi îndemna pe diplomații români să aibă consultări politice cu grupul de la Vișegrad, în același timp în care susținea că alianțele strategice și fidelitățile României n-ar trebui să fie doar față de NATO sau Uniunea Europeană. Consilierul prezidențial Leonard Orban a vorbit despre interesele comune regionale ale României și G4, dar a subliniat că România, spre deosebire de Ungaria, Polonia, Slovacia și Cehia, are viziuni diferite asupra viitorului Uniunii Europene. Adică nici un fel de viziune „vizibilă”. Prioritatea națională e lupta dintre Dragnea și „Kioveși” pentru „albirea” penalilor de la vârf și, mai nou, celebra zicală dragneană „Io nu mai merg la Cotroceni, decât în 2019”, adică aspirația spre fotoliul de președinte. Între timp nu-s bani de pensii și salarii și s-a inventat ”Solidaritatea”, adică solidaritaxa pentru toate firmele private, din care statul vrea să scoață bani. Nu e clar ce se va întâmpla mai departe, dar e cert că tendințele interne din România converg cu cele din Polonia și Ungaria, cu singura deosebire că fruntașii autothoni nu au reușit să administreze situația economică și țara se află în pragul unei crize.
***
Putea să aibă alt nume Herr Kurz (în rom. „scurt”, „de scurtă durată”, „pe scurt”, „concis”). Tânărul e scund, precum Putin sau Macron (macrou cu nas mare), are alură, e un pic arătos, cu discurs limpede şi mesaje consistente. Nu știm dacă și le scrie singur, sau…
Seniorii din Österreichische Volkspartei (ÖVP) i-au dat încredere. Dacă o serie de comentatori europeni îşi exprimă îngrijorarea că prin alianţa cu Freiheitliche Partei Österreichs (FPÖ) guvernarea va aluneca spre extrema dreaptă, în anumite regiuni europene se poate institui de-a dreptul îngrijorarea faţă de posibila renaştere a Imperiului Austro-ungar. ÖVP este unul dintre cele mai vechi partide populare din Europa. Fiind membru al Partidului Popular European, acolo unde este și FIDESZ-ul lui Orbán Viktor, orice acţiune politică viitoare va avea expunere şi relevanţă. România Liberă opiniază că „dacă FPÖ va face un joc de tip JOBBIK, care susţine tendinţele autonomiste ale maghiarilor din Ardeal, atunci se va institui operaţiunea şoc şi groază, atât de mult aşteptată de către fundamentaliştii din România. De abia în acel moment, prezenţa lor publică va speria Occidentul.”Sunt opinii exagerate. În primul rând, maghiarii rămași pe fostul teritoriu imperial din România au mai avut odată o Regiune Autonomă, fără ca asta să spargă unitatea țării. Vizitele premierului maghiar în Ardeal au stârnit valuri de isterie, postul TV Realitatea a fost și amendat pentru afirmațiile jignitoare la adresa maghiarilor și compararea situației din Spania cu cea din România. La urma-urmei, catalanii se aseamănă cu spaniolii mai mult decât românii cu maghiarii. Tendințe autonomiste se manifestă și în Voivodina, ținutul Bacska, sau în Slovacia, fără ca ideea Ungariei Mari să se poată materializa. Se fac afirmații uluitoare în mass media, Orbán Viktor ar fi șeful statului maghiar iar Transilvania „a revenit” la România în 1918. Expansiunea ultranaţionaliştilor va alimenta creiere înfierbântate. În România o gândire extremistă, bazată pe lipsa informațiilor exacte și ale educaței poate să se coaguleze într-un nou PRM. Se afirmă prostii, cum că „Zorii furtunii se întrezăresc la vest de ţara noastră. Numai minţile limpezi pot contracara posibilele tensiuni impuse în Ardeal de laboratoarele străine. Fitilul naţionalist se poate aprinde din nimic.”
***
Îngrijorările în legătură cu federalizarea continentului sunt imature. Popoarele din Yugoslavia sau Cehoslovacia au ieșit, uneori cu forța, din cămășile croite de Pacea de la Versailles. Chiar și centenara Românie Mare a ieșit un pic ciuntită după WW2. Catalanii și italienii nordici nu sunt mulțumiți când știu că Madridul și Roma sunt mai puțin interesate de oameni, cât de banii care se produc aici. În general banii ar trebui să rămână acolo unde se produc. Brexitul britanic a dat tonul individualismului național. Și politica lui Trump.
Nu numai poziția geografică situează spațiul extracarpatic al României la periferia continentului. Administrația coruptă și înapoiată de pe Dâmbovița a distrus șansele celeilalte părți, din Vest, anexată după WW1, să rămână în zona civilizației occidentale, ca o locomotivă cu tracțiune spre Occident, care ar fi fost utilă pentru toată țara. Opulentul București a atras spre Est toate resursele dezvoltării economice, balcanizând și teritoriul intracarpatic, așa că nu e de mirare că suntem considerați, în bloc, o regiune periferică. Cum s-ar putea ieși din situația asta fără o împărțire administrativ-teritorială pe regiuni istorice?
Dialogând mai demult cu inflexibilii parteneri francezi, politicianul german Jozska Fischer sublinia ideea că în întâmpinarea globalizării nu pot veni decât acele formaţiuni statale „care constituie formule eficiente de colaborare internaţională. Paradoxal, „FEDERALISMUL GERMAN A DEVENIT MAI MODERN DECÂT INVERSUL SĂU, STATUL NAŢIONAL FRANCEZ”. Nu e totul să fii primul stat de acest fel, ci totul e ca formula să mai fie viabilă azi; să nu împiedice dezvoltarea în general şi în particular.
Există temeri că prin descentralizare și regionalizare provinciile române își vor recăpăta identitatea pierdută iar București va trebui să renunțe la ceva din monopolismul său profitabil ? Absolut exclus, imperiul nu mai există. Doar vecinătatea cu Ungaria a regiunilor vestice ar putea fi îmbunătățită, fără amestecul brutal al capitalei. Gelozia naționalistă a putut împiedica autostrada Timișoara-Szeged, refacerea căii ferate peste podul aruncat în aer de armata română la Cenad-Mako, decolmatarea canalului Bega etc. Ca un bun ceaușist, Băsescu a contribuit la izolarea celui mai productiv județ din țară, după Ilfov.
***
Pacea wilsoniană și-a arătat, pe lângă virtuțile incontestabile și regretabilele erori. Pastorul credea că a eradicat războiul, implantând, de fapt unul la fel de distructiv. A binecuvântat țări naționale care ulterior s-au destrămat. Românii cred, probabil, că în 1919 țara lor trebuia să copieze modelul francez, ca stat național și unitar, numai că interesele Franței erau cu totul altele…
Conform profesoarei MARGARET MACMILLAN din Toronto, în cartea ei, „Paris 1919. Six months that changed the world”, Conferinta de pace de la Paris din 1919 a marcat „triumful principiului naționalităților si organizarea Europei Centrale și de Est în state naționale, eliminând imperiile. Pe de o parte, erau micile natiuni care se angajaseră într-o asemenea conflagrație în principal din motive strict nationale iar pe de alta statele mari, indeosebi Franta si Marea Britanie care aveau alte scopuri. Aceste tendinte franco-britanice sunt expansionist-teritoriale, cele mai evidente reflectându-se in substituirea Imperiului Otoman…Ele luau sub protecție popoare neajunse la stadiul de națiune”. Doamna Macmillan susține și ea că la Paris s-au pus bazele celui de al doilea război.  (Aceeasi autoare il critica pe Ion I. C. Brătianu pentru că revendica nu numai Transilvania istorică, ci si Crisana, Maramures, Banat, că voia “sa taie adânc în Ungaria”, ca si cum ar fi fost vorba de teritorii legitime etnic ale acestuia.)
Gh.I. Brătianu constată euforic că “Woodrow Wilson era singurul șef de stat care a coborât în arenă, primind să ia parte activă, ca prim delegat al țării sale, la lucrările Conferinței. Dar, deși ieșise din rezerva ce i-ar fi impus-o poate situația sa de președinte al celei mai puternice republici, el se socotea și pe mai departe ca un arbitru, arbitrul păcii și al dreptății omenirii. El aducea justiția, el îi statornicea legile. ”(O supra-putere, deci, un arbitraj internațional. Și totodată una din slăbiciunile esențiale ale Păcii din 1919. N.n.)
Federalizarea Uniunii Europene, propusă de Joschka Fischer, a fost respinsă mai ales de către partizanii „Europei patriilor”. Susţinătorii acestui concept pledează pentru menţinerea statelor naţionale unitare în interiorul UE şi neafectarea suveranităţii şi independenţei naţionale. Sub obsesia războiului  din fosta Iugoslavie, declanşat în urma unor conflicte naţionaliste, Fischer a susţinut atunci că integrarea europeană reală se va realiza doar în momentul cînd diferitele state vor reuşi să-şi depăşească egoismele naţionale şi pretenţiile la o suveranitate extinsă, în conformitate cu un acţionism geopolitic depăşit. El a avansat ideea (în anul 2000) transformării UE în Statele Unite ale Europei pornind de la modelul experientei federalismului Germaniei. Parisul nu a lasat nici o speranță unui astfel de curs. Franța se mai consideră putere învingătoare în războiul Coalitiei împotriva Germaniei și nu va accepta federație de state. Acesta să fie modelul după care guvernanții României nu acceptă regionalizarea, confundând-o cu…federalizarea teritoriului? Ar implica asta modificarea calității de stat național-unitar? Evident NU.
Să zicem că tot sentimentul de învingătoare în războaiele cu Germania le dă românilor confortul franțuzesc al statului național-unitar-indivizibil. Prea puțini cunosc însă una din cauzele intrării în război alături de Rusia. Constantin Stere susţine că, în ceea ce priveşte propaganda antantistă, Rusia a transmis sume importante de bani presei aservite. În acest sens este citată o telegramă din Stockholm: „Agenţia telegrafică din Petersburg despre dosarul corupţiunii din România: ministrul Poklevski transmite d-lui Take Ionescu un ajutor în sumă de 350.000 franci pentru coruperea presei româneşti…” N. Petrescu Comnen, iniţial un antantist afirmă: „Înfrângerea României a fost scontată, pregătită de politicienii din Petrograd, care se temeau pentru Basarabia lor, un oarecare Polivanov spunându-i ţarului Romanov: Acum îi avem în mână, nu ne vor mai scăpa!
Să revenim la conceptual de periferie atribuit țării noastre de eseistul și istoricul american Daniel Chirot (născut în Franța) în cartea „Social Change in a Peripheral Society. The Creation of a Balkan Colony”“: „Politica României în Primul Război Mondial nu prezintă interes pentru acest studiu…Nu s-a întreprins nimic…După ce obţinuse promisiunea că va primi Transilvania ca răsplată, România a atacat Austro-Ungaria…
Regele a proclamat o reformă agrară pentru a pune capăt agitaţiei în rândul armatei compuse din ţărani…guvernul se temea de o contaminare ideologică”. Niciunde nu se spune ceva de “Unirea cea Mare”…În schimb reforma agrară a împiedicat extinderea revoluţiei…Dezastrul economic ce a urmat reformei a fost din vina demografiei, adică populaţia “crescuse” și se practica aceeași agricultură a parcelelor mici, de subzistență, ca și în secolul XXI. Ferdinandismul i-a molipsit și pe creatorii epocii postrevoluționare. (N.n.). Soluţia, subliniată de experţii anilor 20-30 ar fi fost industrializarea. Din motive “rămase obcure”, soluţia aceasta s-a aplicat abia după 1944 (Chirot considerând că a fost absolut necesară). Iată că dezindustrializarea din zilele noastre adâncește o criză rămasă nerezolvată. Chirot găsește în principate o “tradiţie antisemită”, răscoala din 1907 pornind, în principal, împotriva arendaşilor evrei. Au fost şi scenarii conform cărora agenţi străini au declanşat răscoala. Aceştia însă nu au fost găsiţi niciodată…
Ortodoxismul a reprezentat o piedică în dezvoltarea generală, dar carturarii greco-catolici ai Școlii Ardelene, educati in scolile catolice ale Occidentului au produs cel mai mare act de transformare culturală pe care l-a cunoscut acest popor. Vaida Voevod face, la vremea sa, o deosebire tranșantă între Est și Vest: „Unirea noastră cu România veche nu putea să urmărească în niciun caz scopul ca noi, cu cultura noastră vest-europeană, să devenim un morman de mizerie. Noi, politicienii din Ardeal, ne-am urmat şcolile într-o ţară cu 52 milioane de oameni, şi nu într-un stat balcanic. ”
Chirot consideră că Valahia a fost  o zonă marginală şi exotică a continentului. “Asemenea societăţi nici nu merită a fi studiate”, întrucât ele depind de statele mari, unde se află toţi factorii care le influenţează. Valahia ar fi fost o societate “proto-colonială”, apoi “neo-colonială”, exportatoare de grâne, eventual către Anglia, care avea tot interesul să primească cerealele, nu să şi stimuleze o “democraţie parlamentară românească” inteligentă, conştientă de sine şi mai…zgârcită cu exporturile de tip colonial. “Contactele intense cu Occidentul nu au dus la o creştere semnificativă a producţiei agricole…” Întreaga evoluţie a societăţii s-a desfăşurat într-o direcţie opusă celei a societăţilor occidentale. “De ce nu s-a conturat un stat naţional în secolul al XVI-lea? De ce forţele pieţei capitaliste au dus la o formă mai gravă de şerbie, în loc să ducă la industrializare, care a fost amânată?” Se întâmplă totuși ceva ciudat cu cartea în discuție, care ar putea fi pus pe seama confuziilor tradiționale ale americanilor față de lumea de dincolo de ei. Din titlu, gândul ne poate conduce spre Balcanii sud-dunăreni. De fapt se produce includerea spaţiului românesc în zona balcanică, extinsă în Valahia. Totuși, în al doilea capitol se arată în acelaşi timp şi neajunsurile tratării compacte a Ţărilor Române, atât de diferite prin istoriile lor. O asemenea abordare  e comodă şi chiar legitimă, deoarece nu numai complexele balcanice s-au extins la Nord de Dunăre, dar și balcanismul valahic s-a extins, în fond, asupra regiunilor anexate după 1919. „Nu ne putem dispensa de un anumit nivel de generalizare. Există un număr de similarităţi uşor observabile în transformările sociale ce au avut loc în societăţi şi epoci diferite.” (p. 16). Informaţiile cu privire la istoria socială a Valahiei folosite de autor sunt extrase din puţinele lucrări de istorie socială semnate de istorici români între anii 1950-1975, într-o perioadă în care s-au creat unele condiţii pentru cercetătorii străini să efectueze  studii în România. Sigur că  orgoliul naţionalist al unei bune părţi din istoriografia română nu ar accepta nici azi prea uşor o teză a Ţării Româneşti văzută drept colonie a Europei.
***
De pe internet, o oarecare Angela Tocilă: “Dacă ardelenii vor pita și cuțitul la ei acasă ca să-și drămuiască și să se gospodărească el cum știe de când lumea, se găsește repede câte unul care ne-ar da cuțitul dar ar ține pita la București, ca să-și scoată lui miezul și apoi să ne-arunce și nouă o coajă, uscată dacă se poate, să nu ne-nvățăm cu binele cumva și să ne cerem și șunca… Mă întreb ce-ar fi dacă printr-un referendum regional ar decide ardelenii că vor autonomie, unguri, români, sași și ce-or mai fi pe-aici, că pe toți ne-ncape Ardealul… Ce-ar fi ? Ar trece cu batalioanele Carpații să ne impună pohta ce-au pohtit ? Ne-ar ține cu forța oare?” Un social-democrat ardelean, T. Mihali afirmă: „Să stea românii la ei acasă şi să ne lase în pace; totul este minciună, furt, dispreţ de drepturile altuia…opinia publică este cum vrea Guvernul să fie…La ei, cocota parisiană a învins pe institutorul german. Dacă n-au un război care să spele tot, furturile de armament etc., general Iliescu va trebui să dea foc Ministerului de Război. Ardelenii nu au nimic de câştigat cu noi, românii ardeleni; niciodată un ministru ungur nu şi-ar călca cuvântul, cum fac cei din România”. (No comment)
„.. .Transilvania nu se afla însă într-o asemenea situaţie. Nu aparţinuse niciodată României sau vreunuia dintre principatele care formaseră România la 1859. De la începuturile sale statale fusese înglobată în Ungaria şi, chiar dacă Ungaria dispăruse, continuase, prin elita sa conducătoare şi prin organizarea de stat, să se înfăţişeze ca parte a vechiului regat ungar.” (Lucian Boia) Același autor se întreabă: „Până la urmă, doreau sau nu unirea cu România? Să zicem că da, dar nu mai mult decât îşi doreau rămânerea în interiorul unei monarhii habsburgice reformate. Unirea cu România aparţinea unei istorii virtuale, unui viitor posibil, dar încă nelămurit. În plan concret, mişcarea naţională a românilor din Transilvania nu a acţionat în sensul unirii cu România, ci strict, mai întâi, in vederea restaurării autonomiei Transilvaniei, apoi a obţinerii deplinei egalităţi de drepturi în interiorul Ungariei.” REFEREMDUM? În Transilvania NU a fost un referendum, iar Marea Adunare de la Alba Iulia este o adunare doar a reprezentanţilor românilor. „Deci s-au pronunţat cei 50 şi ceva la sută de români din Transilvania, nu au fost consultaţi maghiarii, germanii şi ceilalţi. După cum am spus, chiar dacă ar fi fost un referendum sigur rezultatul nu ar mai fi fost unanimitate cum a fost la Alba Iulia, dar ar fi fost un rezultat tot în favoarea românilor şi Transilvania ar fi fost în situaţia să se unească cu România în condiţiile astea. Până în 1914, obiectivele mişcării naţionale din Transilvania nu erau unirea cu România pentru că nici nu puteau să fie unirea cu România.”
Noul context european scoate în relief diferențele dintre regiunile acelorași țări, ca și afinitățile diferitelor spații economice și culturale. Din acest moment nu mai pot fi ignorate doleanțele milioanelor de locuitori. Acestea nu sunt simple „devieri spre extrema dreaptă”, ci deziderate pe care timpul le va lămuri.

Advertisements

Marele putregai


 

 

 

În volumul ROMÂNIA ÎN ETERNITATE, Mircea ELIADE însuși adoptă față de perioada de după Primul Război Mondial, considerată de mulți istorici drept un „exemplu de progres și dezvoltare economică”, o poziție critică prin care clasa politică este vinovată de consecințele subdezvoltării, iar nu societatea în ansamblul ei. Acești politicieni nu sunt totuși picați din altă lume, ci sunt rezultante ale voinței celor ce le-au dat puterea în mâini.

Din păcate rândurile scrise în anii treizeci aduc foarte mult cu ceea ce se poate vedea în țara membră a Uniunii Europene de azi și este rezultatul extinderii putredei administrații moldo-valahice și în teritoriile imperiale acaparate după primul război mondial. Dar să-l citez pe Eliade:

“Se ţes cele dintâi escrocherii politice, cele mai incerte aristocraţii ministeriale, cele mai demagogice personalităţi, care au învăţat arta îmbogăţirii rapide. Timpuri optime pentru fraudă, corupţie, cinism.
Simplul fapt al participării directe la viaţa politică şi administrativă exclude posibilitatea oricărei înnoiri, constituind o treaptă josnică, un nivel moral degradant. Oraşele româneşti dezgustă şi sperie; peste tot sărăcie şi murdărie. Silozuri de bălegar şi cadavre încep de la frontieră şi se termină la mahalalele Bucureştiului, cu moloz, gunoi şi români ca brazii…
Peste tot semnele unei prăbuşiri la care îţi este groază să te gândeşti. Şi cu toate acestea, se poate. Am văzut, în schimb, bijuteria aceea fără pereche, care e Budapesta. Nu putem imita pe vecinii noştri unguri în tot ceea ce fac ei ca să reţină atenţia lumii. România s-a trezit peste noapte ca o ţară plină de personalităţi. Toţi deputaţii, toţi fericiţii consiliilor de administraţie, toţi învârtiţii trusturilor, toţi candidaţii la ministere şi subsecretariatele de stat, toţi rataţii şi ambiţioşii, toate LEPĂDĂTURILE VIEŢII POLITICE, toţi veneticii, toţi linguşitorii, toţi imbecilii cer dreptul de a gândi prin ei înşişi, libertatea personalităţii.
Au fost promovate în primele rânduri nulităţile, toţi semidocţii şi şnapanii vieţii publice, toate conştiinţele ieftine, toate spinările flexibile, toţi slugoii din Levant. Niciodată, de la fanarioţi încoace, clasa politică dominantă n-a cunoscut o perioadă de mai înspăimântătoare degradare morală, de atroce sterilitate spirituală. Bestiile, imbecilii, vanitoşii şi trădătorii vor fi numiţi ca atare în funcţii.”

Conform lui Lucian Boia,  ” Perioada interbelică văzută ca o epocă de aur a României este o construcţie ideologică de după 1989, când românii trebuiau să îşi găsească un mit fondator anterior. Cred că România nu mergea prea bine în perioada interbelică. România era ţara europeană cu cea mai mare natalitate, cu cea mai mare mortalitate şi cu cea mai mare mortalitate infantilă. Toate trei sunt semne de subdezvoltare. Şi era ţara cu cei mai mulţi analfabeţi, chiar în comparaţie cu state apropiate, precum Bulgaria. Potrivit recensământului din 1930, doar 57% ştiau carte, iar dintre aceştia 83% nu făcuseră decât şcoala primară. Practic, un român din zece trecuse dincolo de şcoala primară.

Putem în acest context să discutăm de regimul comunist ca regim modernizator în anii ‘50? Proiectul comunist a fost peste tot modernizator. Că a dat-o în bară e altceva, dar proiectul în sine asta şi-a propus. Marx considera că revoluţia comunistă se va petrece acolo unde societatea a atins cota capitalistă cea mai ridicată. Comunismul s-a aşezat însă exact în ţările unde nu ar fi trebuit, ţări care abia intrau pe traseul unei evoluţii mai lungi. În Occident fractura socială nu era aşa de mare pentru că populaţiile erau alfabetizate într-un procent mai mare şi aveau acces la cultură. Noi ne tot comparăm cu Bulgaria astăzi, dar Bulgaria interbelică, deşi la nivelul de sus este mai puţin performantă decât România, la nivelul de jos stă mai bine. La noi fractura socială a fost imensă şi asta a dus la un alt paradox: România avea cel mai mic partid comunist din regiune în 1944, deşi exista un rezervor pentru ceea ce reprezenta comunismul. Mă refer la ţăranii săraci şi analfabeţi, care au putut să fie foarte uşor atraşi de comunism pentru că au găsit în el satisfacţia unei promovări sociale. Plus că a fost şi satisfacţia de a vedea că în timp ce ei urcă, alţii se prăbuşesc.

Cât de conştient a fost românul mediu statistic în 1948 de schimbarea de regim, de la monarhie la republică? Cei mai mulţi nu aveau cultură politică. Au resimţit-o ca pe o cotitură doar cei care aparţineau elitei intelectuale, dar cei mai mulţi români nu erau elite. E ciudat cum România, ţara care avea cele mai reduse tentaţii comuniste în 1944, devine ţara în care se răspândeşte cel mai bine comunismul. Până la urmă, ne-am acomodat mai bine decât alţii cu regimul comunist. Foarte mulţi oameni au considerat că comunismul le-a adus până la urmă mai multe lucruri bune decât rele. Comunismul îi securiza, nu aveau grija zilei de mâine, nu aveau grija şomajului.

Oamenii se temeau de această libertate venită după 1989. Ceea ce a deranjat nu a fost lipsa libertăţii, asta îi deranjează pe cei care ţin la libertate şi au ce să facă cu ea. Cei mai mulţi oameni au fost deranjaţi de deteriorarea condiţiilor de viaţă în anii ‘80. Comunismul s-a prăbuşit, în primul rând, din raţiuni de ordin alimentar, nu ideologic. Mulţi îşi amintesc nostalgic de comunismul din anii ‘60-’70, când românii trăiau cam la acelaşi nivel, acceptabil, când diferenţierea socială nu era supărătoare, iar oamenii nu se simţeau frustraţi în raport cu bogăţia altora. Poartă o vină perioada interbelică pentru asta? Sigur că poartă o vină. Mai mult, poartă o vină istoria. România a avut şi încă are o întârziere istorică. E uşor de spus că puteai face mai mult, dar ce se putea face mai mult? S-a încercat în 1920 o reformă agrară şi ţăranii au fost împroprietăriţi, dar erau prea mulţi ţărani şi prea puţin pământ. S-a pus la punct şi un sistem de învăţământ prin intermediul lui Spiru Haret. Se progresa, dar se progresa încet. Suntem şi astăzi la fel de întârziaţi cum eram şi în perioada interbelică, şi pe vremea lui Ştefan cel Mare. Sună a fatalitate, nu credeţi? “Orice am face, tot nu ne iese.”

 

Româna e la baza tuturor limbilor? O glumă tracomană


S-ar putea crede că scrisul chiar a fost o împătimire autohtonă de care nu prea aveau parte analfabeţii civilizaţiilor megalitice apusene. Iată că, după pârdalnica tăbliţă din Tartaria transilvană, istoricii noştri nu se lasă. Petru-Pilu Gugulanu, în revista „CLIO” are ide interesante. Titlul materialului este fabulos: „Jocografia ca formă arhaică de scris, cu picioarele ritmice sau poliritmice în bătătură după datina străbună”. Preocuparea poetului popular analfabet pentru scriere este tot ce poate fi mai nobil: recunoaşterea culturii, ceea ce azi nu mai există, se pare, lozinca fiind „jos cu scriitorii!”… Hora „…este jucată  şi scrisă în cerc închis ca o sferă care se roteşte ca sfera pământului în jurul soarelui, înspre dreapta, începând cu piciorul drept, că au fost virtuoşi, şi viteji…mulţi ostași, cu comandantul lor Arthur( Ar- thur), stabilindu-se în Irlanda şi Scoţia. Irlandezii zic la la joc GIOC, iar la jucător JOKEU şi joacă în bătătură, după datina străbună la măsuratul oilor în ritm „axsax”, daco-trac în cimpoane (cimpoaie), imnul regal al Angliei, care este de origine daco-geto-tracic şi poartă gaci în carouri , ca la dacii liberi din Maramureş…Cavalerii/căluşarii, din analiza paşilor de joc scrişi pe gurguiul sau „gurzaiul” opincilor dace care au vârful în sus, ca un ciont de pajură împărătească „care acţionează pe sol, gaia, geea sau glia care este muma pământului…Zamolxe(s) care a introdus în cultul lui sincretismul monoteist, monahia, monarhia, monogamia, morala… şi multe altele. …Trigonometrul de lemn pe care m-am suit pe scară până în vârful lui, iar cu luneta telescopică de campanie am văzut Bucureştiul, Sofia, Vidinul, Vîrşeţul cu cula lui, Belgradul şi Viena. Alte jiocuri: „Decebal per Scorilo, care au şi ei axioane la brâul lui Scorilo şi Decebal jucate şi scrise (?) în hexametrii dactilici pe lungi şi scurte, pe genunchi şi rupce în ritm aksak, şchiopătând dacopelasgotrac similar cu sirtakis sau Zorba grecul, care , de fapt , este Zorba pelasgul ca şi Receniţa bulgărească care  este o gea mpara din vechiul regat…Ceardaş şi Friş Ceardaş este de ardeleneşte, bihorăneşte, bănăţeneşte ca şi haidukii, cehi şi slovaci cu Baltagul care îs similari cu căluşarii-lotri ai românilor din Transilvania…Colomeica Uncraineană este ţărăneasca din Transilvania noastră . Toate aceste denumiri sunt luate din limba română ca limbă de sinteză din care s-au format limbile aventurilor barbare conlocuitoare, care sunt artificiale ca şi portul stilizat la maxim denaturat şi simplificat”…

 

Periplu la Mako


024

Clădirea „HAGYMATIKUM”, arhitect Makovets

 

 

Turistul roman își dă seama, abia ajuns dincolo de frontieră, că prețurile sunt ajustate în funcție de venituri, iar la acest capitol stăm cam de două ori mai prost decât Ungaria. România a rămas în urmă faţă de Polonia, Cehia sau Ungaria. Salariile minim şi mediu sunt cu 50% mai mari sau chiar duble în aceste ţări.  Adevărul este că am călătorit de nenumărate ori în Ungaria și Cehoslovacia și în regimul trecut. Dintotdeauna puterea de cumpărare a românilor era și atunci mai proastă decât a celorlalți.

Am cunoscut minunata capitală Budapesta, dar nici un orășel de provincie. (Printr-o minune apărea prin 2003 la Editura Corint din București monografia UNGARIA, o broșură a profesorului Szavai Janos de la Sorbona, care ne spune cum “triplarea teritoriului României” a afectat, după WW1, mai ales Ungaria, “căreia i-au fost amputate 71% din teritoriu şi 61 % din populaţie s-au acordat Iugoslaviei, Cehoslovaciei şi României, teritorii locuite de unguri”. După Trianon, aşadar, cinci milioane de unguri s-au aflat în zone compacte în ţările nou constituite. Mihaly Karolyi, aristocratul premier, a preluat atunci o putere democratică în Ungaria, cedată însă Comunei maghiare, condusă de Kuhn Bela. “Forţele contrarevoluţionare ale amiralului Horthy, împreună cu armata română i-au pus capăt în anul 1919”.
Nagy Imre, conducătorul revoluţiei anticomuniste din 1956, care face cinste Ungariei, a fost, pur şi simplu spânzurat, ca şi fruntaşii germani după WW2. Românii s-au oferit voluntar să-l ţină în detenţie pe revoluţionarul maghiar. Franco a dorit să trimită trupe în ajutorul maghiarilor, dar n-avea avioanele necesare; le aveau, în schimb, americanii, în bazele din Spania, dar n-au fost de acord să le dea în folosinţă franchiştilor. Poate că dacă o făceau, Nagy ar fi câştigat, în lupta cu blindatele lui Hruşciov …
Budapesta voia, și asta se vede, să ia locul Vienei, să devină capitala imperiului. Spectacolul panoramic al metropolei este impresionant. Însă, după câte mi-a relatat un funcționar al consului onorific maghiar din Timișoara, se pare că tocmai orașele mici au cunoscut o dezvoltare deosebită în Ungaria, după 1989.

Știam despre Mako faptul că există acolo multe case de vânzare mai ieftine decât în zona Timișoarei.
Mako este orașul…cepei. Studiez cultivarea usturoiului și cepei în lume.  Un oras mic din Franta se considera capitala usturoiului. Ca și unul din California. Insula Wight are si ea un festival al usturoiului. Makó este renumit pentru ceapa și usturoiul său. Dar și pentru Attila József sau Joseph Pulitzer, Jozsef Galamb (creatorul Ford-T). În 2004 orașul Makó a câștigat primul loc în concursul „Cel mai înfloritor oraș din Ungaria” în 2005 a fost premiat cu argint în Europa. Hagymaház/Hagymaticum este un complex de clădiri în stil ultramodern unde sunt și celebrele băile termale.
Pentru mine – o surpriză totală. Dar de la Timișoara până la frontieră drumul e lung și plicticos, prin localități sumbre, decăzute de la revoluție încoace. Calea ferată, una din cele mai rentabile pe vremea imperiului, care trecea la Cenad podul de peste Mureș, a fost tăiată după tembelismul din WW1, din podul aruncat în aer se mai păstrează doar pilonii. Regiunea Csongrad și județul Timiș își doresc refacerea vechii, tradiționalei legături și redeschiderea punctului de frontieră al Cenadului (în momentul de față acesta se numește impropriu „Cenad”, fiind deviat spre vest cu vreo zece kilometri. De fapt acolo este Kiszombor). Maghiarii își propun și să sape un șenal navigabil pe Mureș între Arad și Szeged, după modelul canalului lor Tisza-Duna. Nu-mi doresc aici însemnări de ghid touristic, ci un pic de polemică. Într-o zi de toamnă oarecare peisajul parcă doarme în picioare. Obosit de-atâta sezon estival, tricolorul românesc atârnă sfâșiat ca o zdreanță pe catarg, la frontieră, semn că nu-i a bună. În timp ce așteptăm la control, văd un lanț de trăgători pe teritoriul maghiar, apropiindu-se de fâșia ce îi despărțea de România. Nu, nu vânau migranți, trăgeau în fazani sau iepuri, chiar în proximitatea clădirilor vămii. Mișto. În fața noastră o Dacia 13oo ne gaza copios. Pornim și iată-ne „în străinătate” și imediat peisajul se schimbă, apar ogoare impecabil arate și în paralel cu șoseaua, despărțit cu o fâșie de iarbă, un bike-lane, nu ca acelea din California, încadrate în carosabil. Pe stânga apare rurarul Kiszombor, cu clădiri asemănătoare construcțiilor țărănești din Banatul de pustă, purtând pecetea acelor arhitecți ai fostului imperiu. Trecem podul rutier ultramodern, lipit de unul „clasic”de cale ferată și intrăm într-un oraș parcă alcătuit din  clădirile baroc sau jugendstil, edificii ale administrației sau învățământului, aparținând înfloritoarei perioade imperiale; în ambianța noilor edificii futuriste, opera arhitectului Makovecs Imre. (MAKOvecs…) Populația calmă, nestresată și amabilă ne arată că nu suntem în România, cea mereu nervoasă, vulgară și obraznică.
Ceea ce nu veți vedea în țara noastră – grija pentru…nevăzători. Aceștia au în tot orașul piste pe care pot umbla fără bastonul alb, pipăind doar cu talpa pantofului porțiunile de preumblare cu dungi în relief sau peroanele din stațiile de autobus cu aceleași reliefuri, rotunde. Pistele de biciclete, rasteluri de parcare în fața fiecărui magazin.  Țărănismul etalării mașinilor lipsește, sunt preferate bicicleta sau comodele vehicole electrice pe patru roți de bicicletă, silențioase și conduse mai ales de seniori, sau mai pe românește, de „bătrâni”, de „boșorogi”.

De fapt, tricolorul nostru zdrențuit, de la frontieră e un fel de opincă oltenească, precum se pretinde că au arborat militarii români pe parlamentul ungar.

 

Pop-rock în Concord


001
(In foto doi dintre membrii formației, Simmons și McFee)

The Doobie Brothers, pe care i-am ascultat în amfiteatrul din Concord, situat între niște falii tectonice, sunt vestici adevărați, proveniți din San Francisco Bay Area și-au desfășurat în acel concert repertoriul pe care l-au compus timp de patru decenii. În piesele acestea strălucește adeseori filonul aurului californian, cel din secolul XIX. Ecouri de vechi balade, ale celor ce au venit aici din toată lumea, cu lopata și ghitara, au rămas  în aceste locuri. Nu numai europenii ascultă piese absolut necunoscute, cu ecouri istorice, dar și americanii din Est manifestă același interes pentru acest repertoriu, pe care l-au învățat pe de rost. The Doobie Brothers nu și-au irosit viața în multe turnee lungi, „Long Train Runnin`”. Au avut inteligența de a-și grefa propria creație pe suportul acelor frumoase  ecouri,  probabil aduse din lume de primii californieni. Este o părere, poate subiectivă. În afara câtorva ghitare absolut nemaivăzute, decât în mâinile lui David Simmons, acești bine păstrați old boys și-au construit o mare orchestră, adăugind micului group de acum câteva decenii, o orchestră întreagă, funcționând în toate registrele, modernizată cu toate elementele specificului american.

Pe de altă parte, interesant este că într-o zonă atât de bogată în spiritualitate asiată sau hispanică, există, într-o viață exclusivă jazzul alb al lui Brubeck și pop-rock-ul alb al celor de la Doobie. Și publicul este la fel, poate pentru că albii consideră că-și ascultă muzica LOR. N-am văzut prin public alte rase decât cea anglo-saxonă a nativilor americani. Piesele Doobie nu prezintă accente sudamericane, orientale sau gospel. Vioara și sunetul de slade-guitar  ale lui McFee sunt elemente ale unei frumoase surprize.  Piesele sunt  cantabile și ritmice totodată.  În arealul lor pacific, Doobie Bross păstrează, într-o formulă elegant-modernă, pagini muzicale de o mare originalitate.  Este atât de vie această muzică, încât spectatorii  o fredonează împreună cu orchestranții. „Băieții” utilizează din plin produsele industriei de ghitare californiene al cărei părinte este Leo Fender, originar din Anaheim, nu departe de Los Angeles.  Fiecare piesă este interpretată nu numai cu un alt instrument, dar și când se cântă în grup, cu 4 ghitare simultan, acestea sunt astfel alese încât soundul pieselor să fie individualizat. În cel mai interesant mod este abordat un folk, începând cu una sau două ghitare acustice, cu niște cutii de rezonanță enorme, care au un efect liric special. Piesa evoluează treptat în folk-rock, cu instrumente Fender, Rhytm Guitar, care adaugă lirismului ritmicitate și forță. Cele două vedete ale formației, Simmons și Johnston, au evoluat în rafinament , aducând la concert rezerve de instrumente, nordice și sudice. Simmons are o înclinație deosebită spre piesele cu accent arhaic.  Le începe, cântând folk ca un ghitarist singuratic, utilizând niște instrumente Gibson, apariții ciudate, fiind probabil unicate. Sonoritatea lor e stinsă, discretă. Trecând partea introductivă, intră în arenă Johnston, cu un Fender Stratocaster, strident, puternic. Întreaga formație creează un contrast puternic, de fapt inducând ritmicitate și energie. Cele trei unități de percuție, pianul electric și brassul fac de nerecunoscut prestația lui Simmons. Alte combinații instrumentale interesante le dau asocierile dintre pian și saxofon, pedal steel guitar și sax, violina lui McFee, suprapusă ghitarelor. Alte instrumente și efecte în posesia formației, sitar drums, trombon, clarinet, pedal, harmonica, banjo, flute, dobro, pedal steel, The Memphis Horns… Alte capodopere ale seniorilor formației, „Takin` it to the Streets”, „Listen to the Music”, „Jesus Is Just Alright”, „China Grove”, „Black Water”, „Take Me in Your Arms”, „Cow boy song Rainy Day Cros Srood Blues”, „Little Darling ( I Need You)”, „People love again”…

Fenomenul Parsons


De la studioul londonez până la front stage-urile californiene e o distanță de o viață. Tânărul inginer „asistant” de la mixerul studiourilor de pe Abbey Road, tocmai îi făcea oameni pe Beatles, cu ultimul lor LP,  și pe Pink Floyd cu “The Dark Side of the Moon”. Geniul său a amprentat multe imprimări celebre, după care a căutat și alte căi de afirmare. A devenit composer și interpret. Împreună cu multivalentul Eric Woolfson, din păcate, decedat, s-a înhămat la o serie de imprimări exclusiv de studio, care aveau să vadă scena abia mult mai târziu. E vorba de celebrul „ALAN PARSONS PROJECT”, de o melodicitate pregnantă. Parsons și-a luat colaboratori, pe Woolfson, Jan Bairnson, Stuart Elliot, Andrew Powell etc.,toți  păstrau melodicitatea dar și dinamismul de pop-rock. Projectul se întinde din 1977 până în 1990. Fiecare disc are o anume tematică, se înscrie într-o anumită atmosferă, cu un inteligent comentariu poetic. “I Robot”(1977), “Pyramid”(1978), “Eve”(1979), “Eye in the Sky”(1982), “Stereotomy”(1985), “Vulture Culture”(1985), “Gaudi” (a lui Woolfson, poem despre catedrala din Barcelona, 1987), “Freudiana”(Parsons persiflează pe alocuri ideile psihanaliste, 1990), “On Air”( de Bairnson, 1996), sunt doar câteva discuri ale Projectului. Dintre piesele cele mai frumoase aș cita “Day After”, “The Eagle”, “Shadow of the lonely Man”, “Silence and I”, “Step by Step”, “Days are numbers”, “Closer to Heaven”, “Little Hans”(stil Beatles), “Far Away”, “Destiny”, “Blue, blue Sky”…Oricum, un monument de frumuseți sonore, realizate în studio (și nu live), croșetate cu o migală și o minuțiozitate aproape fanatică. O operă care frizează perfecțiunea.
În concertele date în Los Angeles sau într-un  turneu în Europa (Germania)  se mai regăsește claritatea perfectă realizată în redutabilele studiouri de pe Abbey Road, deja legendare, deja în istorie. Colaborarea cu alți instrumentiști face ca binecunoscutele piese să sune altfel. Dar au ieșit, în fine, la lumina rampei, din cutia magică a playerului. Conservele preparate în nopțile lungi ale imprimărilor de studio au fost, în fine, deschise. Ele arată muzica așa cum se produce ea în fața publicului. Voi prefera întotdeauna asceza rece a studiourilor, pentru că acolo se poate obține totul. Dar și variantele live, eventual imprimările direct din concert, care pot fi bune. Asta mai ales în zilele noastre, când agregatele digitale retușează din mers muzica derulată pe scenă și ne oferă variante care nu puteau fi realizate în anii 70-80, cu tehnica analogică de atunci. Parsons a fost un antemergător, făcând cu aparatura de acum 35 de ani și cu multă trudă ceea ce digitalizarea și aparatura computerizată de acum realizează mult mai ușor. Trăind două epoci foarte deosebite, un artist longeviv evoluează în continuare, muncind mai puțin la mixer și mai mult la instrument. Interesantă este noua sa formație care utilizează în exclusivitate instrumentație electronică, înlocuind cu succes orchestra clasică semisimfonică. În Germania Parsons a utilizat doar instrumente electrice, pe când în concertul din 2013, în Columbia a fost sprijinit de  orchestra simfonică din Medellin și un cor redutabil, după buna tradiție de la Abbey Road. Concertul în aer liber a conținut piese noi, dar și vechile hituri ale Projectului, cu unele modificări spectaculoase.

Germanii nu au motive să îi iubească pe români


La atâta amar de vreme de la terminarea războiului, defunctul Grup Etnic German și Forumul Democratic actual, cu toate denazificările și suferințele minoritarilor germani în România după 1945 sunt incriminate ca hrăpărețe după posesiunile de altă dată. Sașii, veniți de opt sute de ani în Transilvania și șvabii veniți în Banat de trei sute de ani ar fi cu toții… naziști. De parcă toți românii ar fi fost sub drapelul lui Zelinschi Codreanu, Horia Sima și Ceaușescu. Scuze de alăturare, dar conform istoricului Erich Nolte și a multor altora nazismul și comunismul au fost pe aceeași copertă.

În cererea sa de armistițiu de la 25 august 1944 către aliați, prin ambasadorul său la Ankara, Alexandru Crețianu, Guvernul român al lui Constantin Sănătescu („Salutul nostru este SĂNĂTATE”!) a propus «completa expulzare a germanilor de pe teritoriul României». Treabă cât se poate de urâtă, pe care a făcut-o și Ceaușescu mai târziu…Ca măsură pregătitoare, preconiza Sănătescu, Ministerul de interne ar putea să înregistreze pe toți germanii civili care au împlinit 16 ani, atât bărbați cât și femei, și în realitate atât cetățenii străini (mai ales unguri), cât și persoanele care făceau parte din «Grupul Etnic German», prin urmare germanii (Ministerul de interne, decretul 12.500; 27 august 1944). Ministrul de externe Grigore Niculescu-Buzești își dăduse consimțământul aliaților prin delegația română, care va semna armistițiul (încheiat la 12.9.1944), aflându-se la Moscova, măsură care a premers acțiunii de deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică. Toți bărbații între 18-45 ani, iar femeile între 18-35 de ani, au fost trimiși la munca de reconstrucție în măreața U.R.S.S. Nici în acest caz n-a existat un criteriu politic sau de clasă, fiind trimiși chiar și comuniști și antifasciști germani care abia ieșiseră din închisori. Ce acțiune generoasă, atestând OMENIA românească!

Culmea, rușii au avut o altă părere. Deși Gheorghe Gheorghiu-Dej a cerut expulzarea etnicilor germani, Stalin s-a opus unei asemenea măsuri, dar a acceptat lipsirea de dreptul de vot a tuturor celor incriminați, sub pretextul oferit de liderul PCR că făcuseră parte, în cea mai mare parte, din Grupul Etnic German. Membrilor Grupului Etnic German (99% din populația germană) li s-au luat drepturile civile, nemaivorbind de case, averi…
Istoricul Mircea Rusnac s-a ocupat de acest subiect, al deportărilor. „În rândurile populaţiei româneşti, cu excepţia cercurilor de extremă stângă, în special ale românilor din Ardeal, (și Banat, n.n.) se manifestă, în general, compătimire pentru soarta minoritarilor germani, deportarea lor fiind înfăţişată drept o pierdere mare pentru potenţialul uman şi economic al ţării. În unele cercuri româneşti se adaogă că, oricum, minoritarii germani trăiesc de 800 de ani pe aceste meleaguri şi deci ar trebui protejaţi, mai ales că Germania, indiferent de regimul ei politic intern, nu va ierta niciodată României că a consimţit la deportarea lor.”

Credeți că memoria germanilor a fost ștearsă? „În special în Ardeal, arestările minoritarilor germani au repercusiuni evidente asupra randamentului muncii, stânjenind activitatea în toate sectoarele vieţii economice.” De unde se vede ce rol au avut germanii în dezvoltarea economiei românești.
“În timp ce regele Mihai și generalul Rădescu au protestat public, primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, a considerat că este dreptul sovieticilor să aducă forță de muncă de origine germană din Europa de est. Este celebră remarca sa „Why are we making a fuss about the Russian deportations in Rumania of Saxons and others?“ (De ce facem atâta caz cu privire la deportarea în Rusia a sașilor din România și a altora?). De șvabi poate nici nu știa profesorul de război britanic, corcitură între o mamă indiană irocheză din Ontario și un nobil englez.
Statisticile privind deportarea sașilor transilvăneni indică faptul că peste 30.000 de persoane au fost deportate în Uniunea Sovietică, reprezentând circa 15% din populația germană a Transilvaniei (după datele din 1941). În cazul a 12% din persoanele deportate nu s-a respectat vârsta prevăzută în ordin, încât au fost deportate o fată de 13 ani și persoane de 55 de ani.
Deportații au fost repartizați în 85 de lagăre. O treime din deportați lucrau în mine, un sfert în construcții, restul în industrie, agricultură. Circa 12% dintre deportați (3.076 de persoane) au murit, raportul fiind de 3 bărbați morți la o femeie moartă. La eliberarea din deportare, un sfert dintre deportați au fost trimiși în Germania, dintre ei numai unul din 7 reîntorcându-se în Transilvania. Rata maximă a deceselor s-a înregistrat în 1947. Unui număr de 202 persoane li s-a permis să se întoarcă acasă abia în perioada 1950-1952. Sovieticii susțineau că șapte persoane deportate au ales să rămână în URSS. (In Paradies, n.n.)
Circa 33.000 șvabi bănățeni au fost ridicați de la casele lor între 14 și 16 ianuarie 1945. În orașe, cei vizați a fost scoși cu forța din casele lor de patrule militare mixte româno-sovietice. În sate au fost adunați de jandarmi și funcționarii de la primării, duși la locurile de adunare, apoi urcați în trenuri spre a fi trimiși la Timișoara. Primele transporturi din Timișoara, spre Uniunea Sovietică, au început pe 18 ianuarie 1945. Săptămâni în șir, oamenii au fost urcați în vagoane de marfă și duși spre minele de cărbuni și centrele industriale sovietice. Acolo, deportații au avut un program de muncă zilnic de 12 ore, cu hrană insuficientă și măsuri de igienă precare. Din persoanele deportate circa 5.000 au decedat (circa 15%).

Nu se poate ca, luați cu vorba să uităm de deportările în Bărăgan, efectuate de statul român. Avantaje au fost multiple. În primul rând s-au mai tăiat din ciulinii Bărăganului, pământul fiind muncit pentru a deveni grânarul de mai târziu. Germanii, dar și chiaburii bănățeni le-au arătat valahilor de acolo cum se taie porcul și se prepară mezelurile, contrar obiceiului de a-l devora dimpreună cu întreaga familie, chiar în ziua tăierii.
Posibil ca naționaliștii noștri să fie mulțumiți de acest adevărat genocid al germanilor nevinovați. Dar să-și amintească și de guvernul legionar și de un mareșal Ion Antonescu, alt om decât acela care, colonel fiind, în 1918 a susținut la Paris drepturile teritoriale ale românilor…

Armata română la Odessa


Masacrul de la Odessa a fost declanșat în seara zilei de 22 octombrie 1941, cu titlul de „pedepsire” (represalii asupra populației civile) în urma aruncării în aer a Comandamentul militar român din Odesa de căre partizani sau militari sovietici din armata regulată, explozie în care au fost omorâți 16 ofițeri români, inclusiv comandantul militar al orașului, generalul Ion Glogojanu, 46 soldați și subofițeri, mai mulți civili și 4 ofițeri germani de marină. Militarii români nu au reușit să-i prindă pe autorii atentatului și s-au răzbunat pe populația civilă locală. Au fost uciși, la întâmplare, 5 000 de localnici civili, majoritatea evrei.

În urma raportului primit, mareșalul Antonescu i-a ordonat generalului Iosif Iacobici, șeful Marelui Stat Major și comandant al Armatei a 4-a române, să ia măsuri drastice de pedepsire. În aceeași noapte, Iacobici a telegrafiat cabinetului militar al lui Antonescu că a pornit acțiunea ordonată: „Ca represalii și pentru a da un exemplu populației, s-au luat măsuri pentru a spânzura în piețele publice un număr de evrei și comuniști suspecți”. În ziua următoare, la 23 octombrie 1941, militari români au ucis alți 19 000 evrei civili, femei, bătrâni și copii, familii întregi din orașul Odesa, împușcați, spânzurați, explodați, sau arși de vii. Alți aproximativ 45 000 de evrei au fost trimiși de la Odesa în lagărul de concentrare Bogdanovka, unde au fost asasinați aproximativ două luni mai târziu.

Odessa va deveni în scurt timp un oraş al spânzuraţilor. Cifra invocată de istoricii Ottmar Traşcă şi Andrei Muraru este de 5.000 de oameni ucişi, atât în seara de 22 octombrie, cât şi a doua zi. Aproape că nu mai era copac din oraş de care să nu fie spânzurat un om.

Se folosesc ca spânzurători stâlpii pentru iluminatul public, ba se fac şi improvizaţii din bârne, legate între ele, de care atârnă corpurile inerte. Dar nu s-a redus totul aici, pentru că istoricul Ottmar Traşcă vorbeşte şi de un alt ordin venit de la Bucureşti, pe 24 octombrie 1941, prin care se cer represalii suplimentare. Aşa că sunt scoşi din ghetoul din Odessa evreii deja încarceraţi, plus alţi oameni arestaţi pe loc, în tot oraşul. Apăruseră mulţi delatori care veneau la români şi le spuneau pe cine să aresteze, pentru că aceia ar fi fost comunişti sau partizani. Oraşul fusese împânzit cu afişe care incriminau mai ales evreii, ca principali colaboratori ai sovieticilor. Cifrele din studiul lui Ottmar Traşcă indică cel puţin 22.000 de evrei care în ziua de 24 octombrie 1941 au fost scoşi din Odessa şi duşi, într-o imensă coloană, la trei kilometri depărtare, până în satul Dalnic.

Iadul pe pământ are loc la Dalnic, unde oamenii sunt înghesuiţi în nişte depozite. Se observă totuşi o neconcordanţă între ceea ce spunea zilele trecute bătrânul Mihail Zaslavski din Odessa şi istoricii români. Mihail susţine că a văzut la locul masacrului nouă depozite, pe când în documentele istorice se arată existenţa a numai patru depozite. Dar mai presus de orice rămân faptele. Iată ce ne spune istoricul Andrei Muraru – soldaţii români au introdus ţevile mitralierelor de mare calibru prin mai multe orificii din zidul depozitelor şi au deschis focul. Nu toţi oamenii din interior au murit. Apoi s-a aruncat asupra lor cu grenade. Încă mai trăiau unii. Aşa că la final s-au adus cisterne cu benzină şi depozitele au fost cuprinse de flăcări. Un depozit a fost aruncat în aer, exact în acelaşi moment în care ofiţerii şi soldaţii români şi germani, morţi în atentatul de la Comandamentul militar din Odessa, erau înmormântaţi în Odessa.

Scene cutremurătoare se petrec la Dalnic, după descrierile ulterioare ale martorilor oculari. Sunt date prezentate acum în studiul lui Ottmar Traşcă – oameni arzând în depozite care implorau să fie împuşcaţi, ca să scape de calvar. Soldaţi români care mai întâi se închinau şi apoi deschideau focul. La procesul intentat în 1945 responsabililor masacrului din Odessa a fost prezentată cifra de 25.000 de civili ucişi, ne spune istoricul Andrei Muraru. Imediat după acele crime, primarul Odessei, Gherman Pântea, pus în funcţie odată cu intrarea românilor în acest oraş, a trimis o telegramă la Bucureşti, mareşalului Antonescu, în care spune, între altele, că “noi niciodată nu ne vom putea spăla onoarea în faţa întregii lumi, după tot ce-am făcut aici”.

Calvarul evreilor din Odessa încă nu se terminase. Mulţi au fost evacuaţi din oraş, fiind duşi în satele din apropiere, unde casele fuseseră distruse de război. Cei evacuaţi dormeau pur şi simplu sub cerul liber. Asta se întâmpla în noiembrie 1941, când iarna se instalase deja pe aceste locuri. În studiul lui Ottmar Traşcă se arată că însuşi guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, face o vizită în satul Slobodca. Oficialul va permite femeilor şi copiilor să se întoarcă în Odessa, iar bărbaţii să fie duşi în închisoarea oraşului. Dar lucrurile începeau deja să se precipite pe frontul de Est, ofensiva germană era tot mai greoaie, din cauza anotimpului rece. Se considera că evreii care mai rămăseseră în Odessa ar putea pactiza cu o eventuală ofensivă a sovieticilor. Administraţia românească decide, la 28 decembrie 1941, ca toţi evreii din Odessa să fie evacuaţi. Până în februarie 1942 vor fi deportaţi 31.873 de evrei, fiind duşi în diverse lagăre de pe teritoriul Transnistriei..

Despre acelaşi subiect am vorbit şi cu un alt specialist – conferenţiarul universitar doctor Mihai Chioveanu, membru în delegaţia României la “Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research”, autor al cărţii “Feţele fascismului. Politică, ideologie şi scrisul istoric în secolul XX”. Expertul arată că la Odessa au avut loc două masacre, imediat după ce Comandamentul militar românesc a sărit în aer. Primul a avut loc pe 23 octombrie, când 19.000 de oameni au fost închişi în depozite şi au murit după ce li s-a dat foc. Depozitele erau în portul oraşului. Această informaţie se potriveşte cu declaraţia lui Mihail Zaslavski, ultimul supravieţuitor al urgiei de acum 70 de ani din Odessa, care susţine că familia lui a fost măcelărită într-un depozit, pe 23 octombrie 1941. Al doilea masacru a fost pe 24 octombrie. Atunci au fost duşi spre Dalnic 16.000 de oameni, arată profesorul Chioveanu. Acesta precizează un lucru foarte important – toate crimele s-au petrecut sub atenta supraveghere a unor comandouri speciale germane, în Odessa fiind prezenţi membri ai unei unităţi care avea numele de cod 11-B. Aceştia aveau misiunea de a-i instiga pe soldaţi să ucidă civili. În plan mai larg, Mihai Chioveanu explică faptul că, după invadarea URSS, în spatele frontului activau trupe speciale germane, cu indicativele A, B, C şi D. Numărul acestora a ajuns, până la sfârşitul războiului, la 100.000 de oameni. Misiunea lor era de-a executa pe loc toţi oficialii sovietici, ofiţerii NKVD şi bărbaţii evrei cu vârste între 16 şi 65 de ani, consideraţi a fi apţi de luptă. Trupele speciale germane incendiază sinagogi, diverse clădiri, cu tot cu oameni în ele.

Despre crimele de la Odessa şi din Transnistria s-au scris mai mult de două milioane de pagini de istorie, care pot fi găsite azi în arhiva Memorialului Holocaustului din Washington. Aceeaşi arhivă e disponibilă şi la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” din România, arată istoricul Andrei Muraru. În lagărele din Transnistria au murit între 150.000 şi 210.000 de evrei. În aceste cifre, prezentate de istoricul Ottmar Traşcă, sunt incluşi şi evreii deportaţi din Basarabia şi Bucovina de Nord. La rândul său, istoricul Ottmar Traşcă este convins că “ne place sau nu, faptele de la Odessa nu pot fi trecute sub tăcere. Rolul Armatei Române, mult timp negat, este clar, la toate eşaloanele. Există documente în acest sens. O naţiune modernă şi responsabilă îşi asumă trecutul său, cu bune si cu rele”, arată expertul.

 

Richard Strauss


 

Până în 1933 Richard Strauss, președintele compozitorilor naziști, a beneficiat de textele lui Hugo von Hofmannsthal pentru realizarea libretelor operelor sale. După moartea poetului compozitorul l-a contactat în acest scop pe evreul Stefan Zweig. Acestuia nu-i era necunoscut mediul compozitorilor, de când Max Reger i-a pus pe muzică primele poezii. La ora aceea Richard Strauss avea șaptezeci de ani și era cel mai important compozitor german în viață (Gustav Mahler, evreul, aflându-se în dizgrație și emigrând în SUA, ca Arnold Schoenberg). Pe un tabel virtual el se situează între reprezentanții romantismului târziu, în siajul lui Wagner și Bruckner, continuând utilizarea marilor orchestre și utilizând vocea umană într-o perioadă de relativ declin al operei. Wagner, spunea Strauss, e un pisc atât de înalt încât nimeni nu poate să-l depășească. DAR EU M-AM DESCURCAT, OCOLINDU-L…
În scrisorile către Zweig mărturisea că nu se pricepe să compună melodii lungi ca Mozart, dar îi plac temele scurte, pe care le răsucește astfel încât să scoată din ele ceea ce țin ascuns, lucru pe care nu crede că-l mai poate face cineva. Compozitorul era deosebit de lucid în ceea ce-l privește. Asista odată, împreună cu Zweig la o repetiție a unei opere proprii și îi relata, pe parcursul interpretării, unde îi place și unde i se pare că a dat greș. ( Aceste antologice pagini de prietenie artistică și-au găsit locul în ultima carte înainte de intrare în exilul brazilian și în tenebre, LUMEA DE IERI ). Scriitorul i-a oferit lui Strauss textul pentru opera FEMEIA TĂCUTĂ, pe care compozitorul a folosit-o intactă, fără nici o modificare.

A fost tocmai momentul venirii lui Hitler la putere, când au fost interzise reprezentațiile cu opere neariene. Richard Strauss nici nu voia să audă că ar trebui să-și întrerupă relațiile cu Zweig. “…s-a apropiat de potentații regimului, a început să se întâlnească tot mai des cu Hitler și Goebels și a acceptat ca, într-o vreme când însuși Furtwaengler își declara totuși deschis împotrivirea, să fie numit președinte al Camerei muzicienilor naziști.
Participarea lui deschisă alături de național-socialiști era în acel moment de o importanță capitală pentru aceștia. Căci, spre supărarea lor, le întorseseră spatele în văzul tuturor cei mai buni scriitori și muzicieni (…) Într-un asemenea moment penibil, atragerea de partea lor a celui mai celebru muzician german însemna un câștig imens pentru ei. După cum îmi spunea Strauss, Hitler îi arăta un respect ostentativ, ca unul care, încă din anii săi boemi făcuse cu greu rost de bani pentru a asista la premiera SALOMEEI. La toate seratele festive, în afară de Wagner se interpretau numai lieduri de Strauss (…) Îl slujise pe împăratul Germaniei, în calitate de capelmaistru, avea să-l slujească și pe împăratul Austriei în aceeași calitate (…) Fiul său se însurase cu o evreică și se temea ca nepoții săi să nu fie dați afară din școli. Noua lui operă purta stigmatul colaborării cu mine, operele anterioare erau compromise de coatorul Hofmannsthal cel IMPUR din punct de vedere arian, editorul lui era evreu… Dirija acolo unde i se cerea și a compus imnul pentru jocurile olimpice…”
Faptul acesta era de natură să-l deranjeze pe Zweig, deoarece colaborarea cu Strauss putea părea suspectă pentru prietenii antinaziști care îl îndemnau să protesteze, să-și retragă opera. Detesta însă gesturile publice și patetice și nu putea să-i creeze compozitorului-prieten probleme, FEMEIA TĂCUTĂ fiind deja terminată. Prin pasivitate totală putea face mult mai multe greutăți noilor paznici ai culturii germane, Camera de literatură a Reichului de-abia așteptând un prilej să poată motiva o interdicție celui mai mare compozitor al Germaniei. Cenzura a cerut textul operei pentru a-i găsi nod în papură. Nu se găsi nimic imoral. Apoi se scotoci prin toate cartotecile Gestapoului și prin cărțile anterioare, căutându-se ceva antigerman. Fără succes. S-a tărăgănat cât s-a putut amânarea premierei și punerea pe același afiș a celor două nume ale creatorilor.
Apoi – culmea: “După Goebbels, însuși Adolf Hitler trebui să-și dea osteneala de a citi cele trei acte ale libretului meu liric. În cele din urmă, Richard Strauss a fost citat în fața atotputernicilor și Hitler în persoană i-a comunicat că face o excepție și aprobă punerea în scenă, cu toate că acest lucru contravine tuturor legilor noului Reich.” Zi neagră pentru național-socialiști, cea în care numele surghiunit al lui Zweig avea să apară alături de al lui Strauss pe toate afișele. Scriitorul n-a asistat la premieră, în sală fiind plin de uniforme brune și însuși Hitler era așteptat la unul din spectacole. Opera a avut un mare succes, dând prilej muzicologilor să scrie antirasist. Spectacole la Berlin, Hamburg, Frankfurt și Munich. A rămas programată și pentru stagiunile viitoare.
Apoi, brusc, dezastrul. Opera a fost interzisă la Dresden și în toată Germania. Richard Strauss și-a dat demisia din funcția de președinte al Camerei muzicienilor Reichului. Ce se întâmplase? Strauss îi scrisese lui Zweig să se apuce de un nou libret, dar în scrisoare se exprimase cu prea mare franchețe în privința poziției lui politice. Scrisoarea a căzut pe mâinile Gestapoului. Interesant e că o premieră a avut loc în același timp cu dezastrul din Germania, în Italia, la Scala din Milano, cu aprobarea expresă a lui Mussolini, care pe-atunci nu se subordonase încă punctului de vedere rasist.

 

Bruckner



Anton Bruckner este cel mai mare simfonist al tuturor timpurilor (lăsându-l în urmă pe Beethoven. Apropos de simfonia a noua beethoveniană, nu întâmplător lui Thomas Mann nu-i plac decât primele trei părți. Invazia în simfonie a vocii umane, fie și cu „Oda bucuriei” l-ar plasa, oarecum alături de Mahler). „A noua” a lui Bruckner a rămas neterminată, după cele două părți interpretându-se deobicei o lucrare mai veche, un „Te Deum”. În zadar rugile lui Bruckner:
„Dedic cea de a IX-a simfonie celui a cărui majestate primează asupra tuturor majestăţilor. Lui Dumnezeu I-o ofer, dacă El o acceptă… Acum trebuie să lucrez foarte mult ca să termin Simfonia a noua. Altfel nu o să mă pot înfăţişa în faţa lui Dumnezeu, pe care am să-l văd în curând. Căci mă va întreba: De ce ţi-am dat talent, ticălosule, dacă nu ca să mă glorifici pe mine? Dar ai realizat mult prea puţin. (…) Doamne, am suferit, dar îţi mulţumesc pentru suferinţele mele. Inima îmi era deschisă iubirii, dar nici o femeie nu m-a iubit. A fost voia Ta şi voinţa Ta s-a împlinit. Am luptat, dar adesea am pierdut. Sunt sătul de viaţă, dar nu de a exista, căci Ţi-am aparţinut mereu. Momentul sfârşitului se apropie. O, bunule Dumnezeu, lasă-mă să termin acest imn al măreţiei Tale. Nu-mi refuza această bucurie şi voi veni către Tine smerit şi cu sufletul senin.”
„Dumnezeu” i-a refuzat bucuria terminării simfoniei. Este păcatul „celui de sus”. Se anunța a fi o lucrare deosebită. De altfel am greși mult dacă l-am conecta pe Bruckner la religiozitate. Cine interpretează lucrările lui ca fiind o expresie a credinței nu este decât un biet habotnic. Muzica este absolut independentă de orice pretinsă divinitate.
Nouă simfonii compuse de Bruckner constituie produsul principal al puterii lui creatoare. Natura temelor, evoluțiile, combinațiile, sunt (în conformitate cu natura sa) cu adevărat simfonice. Tonului eroic din lumea lui este predominant, ca și surprizele opririlor la mijlocul motivului sau contrastele puternice între nuanțe.
Prin teme diatonice și contrapunct s-a alăturat în mod direct la tradiția clasică. Un posibil drum duce la Schubert, prin fundamentele armoniei, cadență și fondului de simetrie și structurilor periodice regulate.
Întâlnim, așadar, ceea ce unii numesc un farmec „tipic austriac”. Nu sunt prea clare dimensiunile „austriece”, care ne-ar putea duce la o eventuală „școală națională”. Orice, numai asta nu. Ritmurile dansante invocate de unii comentatori care țin să regăsească popularul în muzică sunt absolut inexistente la Bruckner, cel mai clar și nepoluat de „inspirații” vulgare. Idiomul lui tonal este lipsit de erotism. Înclinat adesea spre patos, asceză, tragism puternic, și extreme emoționale ale rostirii, el atinge punctele culminante ale extazului. Soarele și seninul cer albastru nu apar în atmosfera cu totul ne-mediteraneană a muzicii bruckneriene. “Romantica” a fost numele pe care Bruckner l-a dat la „a patra” a lui. Cu toate acestea nota romantică este inexistentă. O monocromie cenușie nu lasă pătrunderea sentimentelor poluante și frivole. Extrem de caracteristică pare o manifestare negativă față de wagnerianism, mai bine-zis față de lipsa de puritanism al lui Wagner, cu toată experiența lui extraordinară cu muzica titanului de la Bayreuth, din care a rămas doar o mică influență asupra instrumentației, ochestra modernă statuată de el, prezența „tuburilor/tubelor-Wagner”. Nu există urme wagneriene în munca lui Bruckner, cu excepția unor motive ce țin de „melodia infinită”, devenită metodă de lucru pentru postwagnerieni ca Mahler și Richard Strauss.
Individualitatea lui Bruckner a fost atât de robustă (lucru uimitor în acea epocă a istoriei muzicale), că, în ciuda urechii deschise, a inimii deschise și a simpatiei fără rezervă, a ascultat cântecul de sirenă wagnerian, dar nu i-a cedat. Desigur, fiind în esență simfonist, și în consecință neavând nimic în comun cu „drama muzicală”, a avut o egală autodeterminare în fața amenințării dramaturgului. Nicio atracție pentru scenă. Muzica absolută îl individualizează integral pe Bruckner și o iscusită folosire a melodiei infinite, în care se insinuează leitmotive ce apar de fiecare dată modificate, anticipând sau amintindu-ne, dar nu de personajele pentru care Wagner realizase tabule (Tafel) cu motive, ci de stările de spirit prezente în simfonii. Muzica absolută dispare în vecinătatea vocii umane. Introducerea acesteia în arhitectura unei simfonii este o inovație absolută, însă discutabilă. Bruckner pară să-și fi dat seama de asta și de aceea îi surclasează pe Beethoven, Wagner și Mahler.
Muzica lui Bruckner a crescut de la adâncimi mai puțin tangibile, mai întunecate, în profunzimea subconștientului. Un mister profund înconjoară muzica si actul creației. Cu toate acestea, dacă intenția compozitorului este într – adevăr descriptivă, adică, în cazul în care el face din muzică mijlocul de a înfățișa o idee sau o imagine, atunci, desigur, el însuși și-a blocat singur calea către muzică pură. Asta nu se întâmplă la Bruckner.
Brahms este bântuit de Schumann. Bruckner a compus nouă simfonii care sunt lucrări pur instrumentale, fără asemănare în istoria muzicii, fără să fie bântuit de nimeni.
În afară de simfonii, Bruckner a compus trei Mise, un Te Deum, Psalmul. În afară de simfoniile lui, s-a concentrat aproape în întregime asupra textelor sacre, în care mișcarea cea mai pasională are un fundament de certitudine. Domeniul de aplicare al expresiei la Bruckner este nelimitată, deși are puține subdiviziuni principale.
Mesajul lui muzical provine din sfera cosmosului. Tonul din lumea lui Bruckner radiază, e de nezdruncinat. Nu are un tărâm extrem de variat de exprimare, rămîne la cele două direcții esențiale, “feierlich” (solemn, sărbătoresc) și “innig” (din inimă, din interior, din tot sufletul, n.n.) , sunt aproape de ajuns pentru scherzo-uri bogat diferențiate , care ne amintesc de bogăția ornamentelor exterioare umoristice ale catedralei gotice. Nu există muzici sacre, sugerând sfinți sau Maria din care picură lacrimi. Înlăturați textele religioase și muzica, rămasă singură, vă poate sugera orice. Harul creației umane nu are nimic cu o forță externă, individualitatea nu-i datorează nimic lui „dumnezeu”.
Orchestra la Bruckner nu suferă aproape nici o schimbare. Odată cu a șaptea el adaugă tuba wagneriană (tuburile lui Wagner, „Wagners Tube”, n.n.), în al optulea harpa, dar el nu schimbă metodele sale instrumentale ca atare. Începând cu a cincea, caracterul armoniei și polifoniei lui nu mai variază, deși este suficient de bogat în mijloace de exprimare expresivă și inspirat ca să nu aibă nevoie de o schimbare. Marele stres în muzica lui Bruckner se bazează pe idee.
Bruno Walter observă: „Mărturisesc că de mai mulți ani, în ciuda dragostei mele pentru limbajul tonal al lui Bruckner, pentru melodiile sale minunate, m – am simțit oarecum confuz în fața aparentei sale lipsă a formei, (pe care probabil o considera) un neîngrădit lux, o risipă. Această confuzie a dispărut imediat după ce am început să dirijez simfoniile lui. Fără dificultate am realizat că identificarea cu munca sa este fundamentul oricărei interpretări autentice. Acum, de când m – am simțit mult timp profund acasă în domeniul său, din moment ce forma sa nu mai apare ciudată pentru mine, eu cred că accesul spre el este deschis tuturor celor care se apropie cu venerație ca de un adevarat creator. (Toate acele) pauze și reluări abrupte ar putea la fel de bine indica un defect de putere constructivă, ca și un concept individual de simfonie…”
Sunt categoric un original concept de simfonie acea rupere de fraze, discontinuitatea melodică dar și acele contraste sonore ( nuanțe ) și chromatismul; imensa lui polifonie, capacitatea lui de a încorpora forme arhaice în interiorul unui stil propriu, pasiunea lui pentru contraste bruște de timbru și dinamică, precum și utilizarea unor efecte magnifice cu alămurile, toate converg spre „brandul” Bruckner. Simfonia lui este fără program (programatismul lui Berlioz din „Fantastica” i-ar fi părut ridicol).
Bruckner (se vrea) purtătorul unei misiuni transcendentale, un înțelept spiritual și ghid, maestru al unui limbaj tonal îmbogățit și îmbunătățit de el însuși.
Au existat dintotdeuna, în spațiul spiritual german (chiar și pe vremea celui de al treilea Reich) “cercuri Bruckner” , care au comentat din imaginea personalității sale, atmosfera sa, modul său de viață, conversația lui, obiceiurile și excentricitățile sale și e ciudat pentru fanii lui că Bruckner ca persoană nu reflectă măreția și sublimul muzicii sale. Scurt, bondoc, Anton Bruckner este confortabil, liniștit, contrastând cu modelul de a fi romantic. Dar cu un cap de Cezar, care ar putea fi descris ca maiestuos. Bruckner a fost o ciudată ființă care iese la pensie, copilărească, naivă, a cărui candoare și simplitate primitive au fost amestecate cu o porție generoasă de viclenie rustică. El a vorbit dialectul din Austria Superioară, provincial, nerafinat chiar dacă a trăit în Viena, o capitală mondială, timp de zeci de ani. Conversația lui nu a trădat vreo lectură, literatură sau poezie, nici vreun interes în chestiuni științifice. Domeniile largi ale intelectului nu-l atrăgeau. Cu excepția cazului în care muzica ar fost subiectul. Cu toate acestea , personalitatea lui trebuie să fi fost atractivă, trezind fascinația deosebită exercitată de naivitatea lui, evlavia, simplitatea familiară, și modestia, care se învecinează uneori cu slugărnicia, astfel cum este confirmată de multe dintre scrisorile sale. Este relevant, în acest sens, celebrul desen/siluetă care-l reprezintă înclinat, dând mâna cu un Wagner având nasul pe sus. Două caractere diferite radicale.
O conștiență fermă a existenței lui Dumnezeu a umplut inima lui Bruckner. Adânca sa evlavie, catolicismul său fidel au dominat viața lui. Nu numai că Missele lui, Te Deum-ul, lucrările lui devoționale corale, dar și simfoniile lui (și acestea înainte de toate) sunt considerate, după părerea mea, în mod cu totul eronat, ca izvorâte din acest sentiment religios. El nu a trebuit să se lupte pentru Dumnezeu; el a crezut. Este totuși îndoielnică prezența lui dumnezeu în muzică, în general. Oare și respirând aer, inhalăm dumnezeire? Nu punem în cârca unui dumnezeu inexistent meritele creației artistice? Acest habotnicism, care marchează toate neamurile lumii, încearcă să arunce meritele operelor umane pe seama unor fantomatice dogme. Nu, muzica nu emite dumnezei și nu respiră infern ori paradis. Este o intensă mișcare a sentimentelor și rațiunii creatoare. Altfel vom asculta muzica lui Bruckner cu mâna pe biblie și ca pe un acompaniament la o predică oarecare…
Bruno Walter crede că „alături de muzica Bruckner ( în afară de legăturile mai concrete) vibrează o nuanță mahleriană secretă, la fel ca și în lucrarea lui Mahler , un element intangibil amintește de Bruckner. Din această intuire a rudeniei lor transcendentale, ne este în mod clar permis a vorbi de “Bruckner și Mahler”; Prin urmare, este posibil ca, în ciuda diferențelor dintre natura lor, în ciuda incompatibilității dintre trăsăturile importante ale muncii lor, dragostea mea fără rezerve și nelimitată îi cuprinde pe amândoi.”