Bruckner



Anton Bruckner este cel mai mare simfonist al tuturor timpurilor (lăsându-l în urmă pe Beethoven. Apropos de simfonia a noua beethoveniană, nu întâmplător lui Thomas Mann nu-i plac decât primele trei părți. Invazia în simfonie a vocii umane, fie și cu „Oda bucuriei” l-ar plasa, oarecum alături de Mahler). „A noua” a lui Bruckner a rămas neterminată, după cele două părți interpretându-se deobicei o lucrare mai veche, un „Te Deum”. În zadar rugile lui Bruckner:
„Dedic cea de a IX-a simfonie celui a cărui majestate primează asupra tuturor majestăţilor. Lui Dumnezeu I-o ofer, dacă El o acceptă… Acum trebuie să lucrez foarte mult ca să termin Simfonia a noua. Altfel nu o să mă pot înfăţişa în faţa lui Dumnezeu, pe care am să-l văd în curând. Căci mă va întreba: De ce ţi-am dat talent, ticălosule, dacă nu ca să mă glorifici pe mine? Dar ai realizat mult prea puţin. (…) Doamne, am suferit, dar îţi mulţumesc pentru suferinţele mele. Inima îmi era deschisă iubirii, dar nici o femeie nu m-a iubit. A fost voia Ta şi voinţa Ta s-a împlinit. Am luptat, dar adesea am pierdut. Sunt sătul de viaţă, dar nu de a exista, căci Ţi-am aparţinut mereu. Momentul sfârşitului se apropie. O, bunule Dumnezeu, lasă-mă să termin acest imn al măreţiei Tale. Nu-mi refuza această bucurie şi voi veni către Tine smerit şi cu sufletul senin.”
„Dumnezeu” i-a refuzat bucuria terminării simfoniei. Este păcatul „celui de sus”. Se anunța a fi o lucrare deosebită. De altfel am greși mult dacă l-am conecta pe Bruckner la religiozitate. Cine interpretează lucrările lui ca fiind o expresie a credinței nu este decât un biet habotnic. Muzica este absolut independentă de orice pretinsă divinitate.
Nouă simfonii compuse de Bruckner constituie produsul principal al puterii lui creatoare. Natura temelor, evoluțiile, combinațiile, sunt (în conformitate cu natura sa) cu adevărat simfonice. Tonului eroic din lumea lui este predominant, ca și surprizele opririlor la mijlocul motivului sau contrastele puternice între nuanțe.
Prin teme diatonice și contrapunct s-a alăturat în mod direct la tradiția clasică. Un posibil drum duce la Schubert, prin fundamentele armoniei, cadență și fondului de simetrie și structurilor periodice regulate.
Întâlnim, așadar, ceea ce unii numesc un farmec „tipic austriac”. Nu sunt prea clare dimensiunile „austriece”, care ne-ar putea duce la o eventuală „școală națională”. Orice, numai asta nu. Ritmurile dansante invocate de unii comentatori care țin să regăsească popularul în muzică sunt absolut inexistente la Bruckner, cel mai clar și nepoluat de „inspirații” vulgare. Idiomul lui tonal este lipsit de erotism. Înclinat adesea spre patos, asceză, tragism puternic, și extreme emoționale ale rostirii, el atinge punctele culminante ale extazului. Soarele și seninul cer albastru nu apar în atmosfera cu totul ne-mediteraneană a muzicii bruckneriene. “Romantica” a fost numele pe care Bruckner l-a dat la „a patra” a lui. Cu toate acestea nota romantică este inexistentă. O monocromie cenușie nu lasă pătrunderea sentimentelor poluante și frivole. Extrem de caracteristică pare o manifestare negativă față de wagnerianism, mai bine-zis față de lipsa de puritanism al lui Wagner, cu toată experiența lui extraordinară cu muzica titanului de la Bayreuth, din care a rămas doar o mică influență asupra instrumentației, ochestra modernă statuată de el, prezența „tuburilor/tubelor-Wagner”. Nu există urme wagneriene în munca lui Bruckner, cu excepția unor motive ce țin de „melodia infinită”, devenită metodă de lucru pentru postwagnerieni ca Mahler și Richard Strauss.
Individualitatea lui Bruckner a fost atât de robustă (lucru uimitor în acea epocă a istoriei muzicale), că, în ciuda urechii deschise, a inimii deschise și a simpatiei fără rezervă, a ascultat cântecul de sirenă wagnerian, dar nu i-a cedat. Desigur, fiind în esență simfonist, și în consecință neavând nimic în comun cu „drama muzicală”, a avut o egală autodeterminare în fața amenințării dramaturgului. Nicio atracție pentru scenă. Muzica absolută îl individualizează integral pe Bruckner și o iscusită folosire a melodiei infinite, în care se insinuează leitmotive ce apar de fiecare dată modificate, anticipând sau amintindu-ne, dar nu de personajele pentru care Wagner realizase tabule (Tafel) cu motive, ci de stările de spirit prezente în simfonii. Muzica absolută dispare în vecinătatea vocii umane. Introducerea acesteia în arhitectura unei simfonii este o inovație absolută, însă discutabilă. Bruckner pară să-și fi dat seama de asta și de aceea îi surclasează pe Beethoven, Wagner și Mahler.
Muzica lui Bruckner a crescut de la adâncimi mai puțin tangibile, mai întunecate, în profunzimea subconștientului. Un mister profund înconjoară muzica si actul creației. Cu toate acestea, dacă intenția compozitorului este într – adevăr descriptivă, adică, în cazul în care el face din muzică mijlocul de a înfățișa o idee sau o imagine, atunci, desigur, el însuși și-a blocat singur calea către muzică pură. Asta nu se întâmplă la Bruckner.
Brahms este bântuit de Schumann. Bruckner a compus nouă simfonii care sunt lucrări pur instrumentale, fără asemănare în istoria muzicii, fără să fie bântuit de nimeni.
În afară de simfonii, Bruckner a compus trei Mise, un Te Deum, Psalmul. În afară de simfoniile lui, s-a concentrat aproape în întregime asupra textelor sacre, în care mișcarea cea mai pasională are un fundament de certitudine. Domeniul de aplicare al expresiei la Bruckner este nelimitată, deși are puține subdiviziuni principale.
Mesajul lui muzical provine din sfera cosmosului. Tonul din lumea lui Bruckner radiază, e de nezdruncinat. Nu are un tărâm extrem de variat de exprimare, rămîne la cele două direcții esențiale, “feierlich” (solemn, sărbătoresc) și “innig” (din inimă, din interior, din tot sufletul, n.n.) , sunt aproape de ajuns pentru scherzo-uri bogat diferențiate , care ne amintesc de bogăția ornamentelor exterioare umoristice ale catedralei gotice. Nu există muzici sacre, sugerând sfinți sau Maria din care picură lacrimi. Înlăturați textele religioase și muzica, rămasă singură, vă poate sugera orice. Harul creației umane nu are nimic cu o forță externă, individualitatea nu-i datorează nimic lui „dumnezeu”.
Orchestra la Bruckner nu suferă aproape nici o schimbare. Odată cu a șaptea el adaugă tuba wagneriană (tuburile lui Wagner, „Wagners Tube”, n.n.), în al optulea harpa, dar el nu schimbă metodele sale instrumentale ca atare. Începând cu a cincea, caracterul armoniei și polifoniei lui nu mai variază, deși este suficient de bogat în mijloace de exprimare expresivă și inspirat ca să nu aibă nevoie de o schimbare. Marele stres în muzica lui Bruckner se bazează pe idee.
Bruno Walter observă: „Mărturisesc că de mai mulți ani, în ciuda dragostei mele pentru limbajul tonal al lui Bruckner, pentru melodiile sale minunate, m – am simțit oarecum confuz în fața aparentei sale lipsă a formei, (pe care probabil o considera) un neîngrădit lux, o risipă. Această confuzie a dispărut imediat după ce am început să dirijez simfoniile lui. Fără dificultate am realizat că identificarea cu munca sa este fundamentul oricărei interpretări autentice. Acum, de când m – am simțit mult timp profund acasă în domeniul său, din moment ce forma sa nu mai apare ciudată pentru mine, eu cred că accesul spre el este deschis tuturor celor care se apropie cu venerație ca de un adevarat creator. (Toate acele) pauze și reluări abrupte ar putea la fel de bine indica un defect de putere constructivă, ca și un concept individual de simfonie…”
Sunt categoric un original concept de simfonie acea rupere de fraze, discontinuitatea melodică dar și acele contraste sonore ( nuanțe ) și chromatismul; imensa lui polifonie, capacitatea lui de a încorpora forme arhaice în interiorul unui stil propriu, pasiunea lui pentru contraste bruște de timbru și dinamică, precum și utilizarea unor efecte magnifice cu alămurile, toate converg spre „brandul” Bruckner. Simfonia lui este fără program (programatismul lui Berlioz din „Fantastica” i-ar fi părut ridicol).
Bruckner (se vrea) purtătorul unei misiuni transcendentale, un înțelept spiritual și ghid, maestru al unui limbaj tonal îmbogățit și îmbunătățit de el însuși.
Au existat dintotdeuna, în spațiul spiritual german (chiar și pe vremea celui de al treilea Reich) “cercuri Bruckner” , care au comentat din imaginea personalității sale, atmosfera sa, modul său de viață, conversația lui, obiceiurile și excentricitățile sale și e ciudat pentru fanii lui că Bruckner ca persoană nu reflectă măreția și sublimul muzicii sale. Scurt, bondoc, Anton Bruckner este confortabil, liniștit, contrastând cu modelul de a fi romantic. Dar cu un cap de Cezar, care ar putea fi descris ca maiestuos. Bruckner a fost o ciudată ființă care iese la pensie, copilărească, naivă, a cărui candoare și simplitate primitive au fost amestecate cu o porție generoasă de viclenie rustică. El a vorbit dialectul din Austria Superioară, provincial, nerafinat chiar dacă a trăit în Viena, o capitală mondială, timp de zeci de ani. Conversația lui nu a trădat vreo lectură, literatură sau poezie, nici vreun interes în chestiuni științifice. Domeniile largi ale intelectului nu-l atrăgeau. Cu excepția cazului în care muzica ar fost subiectul. Cu toate acestea , personalitatea lui trebuie să fi fost atractivă, trezind fascinația deosebită exercitată de naivitatea lui, evlavia, simplitatea familiară, și modestia, care se învecinează uneori cu slugărnicia, astfel cum este confirmată de multe dintre scrisorile sale. Este relevant, în acest sens, celebrul desen/siluetă care-l reprezintă înclinat, dând mâna cu un Wagner având nasul pe sus. Două caractere diferite radicale.
O conștiență fermă a existenței lui Dumnezeu a umplut inima lui Bruckner. Adânca sa evlavie, catolicismul său fidel au dominat viața lui. Nu numai că Missele lui, Te Deum-ul, lucrările lui devoționale corale, dar și simfoniile lui (și acestea înainte de toate) sunt considerate, după părerea mea, în mod cu totul eronat, ca izvorâte din acest sentiment religios. El nu a trebuit să se lupte pentru Dumnezeu; el a crezut. Este totuși îndoielnică prezența lui dumnezeu în muzică, în general. Oare și respirând aer, inhalăm dumnezeire? Nu punem în cârca unui dumnezeu inexistent meritele creației artistice? Acest habotnicism, care marchează toate neamurile lumii, încearcă să arunce meritele operelor umane pe seama unor fantomatice dogme. Nu, muzica nu emite dumnezei și nu respiră infern ori paradis. Este o intensă mișcare a sentimentelor și rațiunii creatoare. Altfel vom asculta muzica lui Bruckner cu mâna pe biblie și ca pe un acompaniament la o predică oarecare…
Bruno Walter crede că „alături de muzica Bruckner ( în afară de legăturile mai concrete) vibrează o nuanță mahleriană secretă, la fel ca și în lucrarea lui Mahler , un element intangibil amintește de Bruckner. Din această intuire a rudeniei lor transcendentale, ne este în mod clar permis a vorbi de “Bruckner și Mahler”; Prin urmare, este posibil ca, în ciuda diferențelor dintre natura lor, în ciuda incompatibilității dintre trăsăturile importante ale muncii lor, dragostea mea fără rezerve și nelimitată îi cuprinde pe amândoi.”

Advertisements

Zaharisitul ( fragment de roman)


Îl mai citește cineva pe regățeanul păstor al scritorimii, conu Zaharia Stancu?   …Vasăzică, filmul meu – eseu “O pasăre – două păsări”, pe care  l-a turnat cu aprobarea telecentrului, urma să constituie piesă la dosar pentru transferul din radio în Televiziune. Șefii  viitori, de la departamentul cultural deveneau scriitorul Dinu Săraru, care tocmai se mutase într-o vilă luxoasă, cu scară interioară, apoi un oarecare Nae Popescu din C.C. Am primit o echipă de filmare  condusă personal de un cunoscut operator, Savin Devderea. Treaba era acum gata, cu economii maxime,  făcând eu şi pe regizorul şi pe directorul de producţie.
După filmări, urmă vizionarea de către conducere, cu final pozitiv. Mai îmi trebuia, pentru dosarul de transfer o recomandare de la Uniunea Scriitorilor, unde eram deja membru. Am  dat fuga la Uniune Scriitorilor pentru  recomandare. În conducere acolo era un bonom, Szasz Janos, timișorean ca mine. El a confecţionat un text laudativ, cu multe epitete, menţionând că, prin calitatea de scriitor  aș fi fost în măsură să ajut, în televiziune fiind, întreaga breaslă literară. Cu foaia respectivă am intrat în biroul președintelui Zaharia Stancu, leul cel încruntat. Ne vedeam pentru prima oară. “Ce-i cu asta? Trebuie s-o semnez?” Ba bine că nu, gândeam, c-oi fi venit aici de dragul tău. “Dacă aveţi bunăvoinţa, da”, răspunsei. “Ştii că eşti bine? Dar de unde să ştiu, pentru că nu te cunosc, de unde să ştiu că vei fi de folos întregii noastre bresle, în care cel mai breslaş este Breslaşu? Ce e cu atâtea laude? Mai sobru. Să vii cu un text mai sobru şi mai vedem…” Am făcut o scurtă şi ipocrită piruetă, zmulgându-i foaia şi revenind la bunul poet Szasz Janos: “Refaceţi, vă rog, textul, mâzgăliţi o caricatură, tăiaţi epitetele…Mă aşteaptă Săraru. Tocmai a dispus tăierea unor porţiuni esenţiale din filmul meu de debut, pe care l-a vizionat frugal, stând în picioare. L-am lăsat în palton, aşteptându-mă şi veghiind ca monteuza să mai reteze din ceea ce i s-a spus…În fond, e clar că tovarăşul Stancu n-are habar cine sunt”. “Ia mai dă-l în moaşă-sa, că dacă erai un regăţean, semna imediat…Hai să-ţi fac alt text, că nu e de glumă…”
Apoi Szasz dictă dactilografei un text alb, prin care propulsa în TEVE un om fără calităţi. “Asta da, aşa mai vii de acasă”, surâse cinic Stancu. Şi semnă. Putea fi şi o condamnare la moarte. “Să se spele pe cap cu tine Nesăraru!”
La Telecentru prozatorul Săraru închise dosarul şi scrise ceva deasupra. “Acum, băiete, te poţi întoarce la studioul tău cu hârtia asta şi Oprean îţi dă liber. Ești angajatul Televiziunii române. Ai locuinţă în Bucureşti? Ţi-am spus că trebuie să te descurci singur. Mai rămâne chestia cu bărbuţa. O tai jos. Suntem în revoluţie culturală, tovarăşul Ceauşescu nu admite bărboşi. Ce dracu ai avut? Poza de telegenie e fără barbă. Ţi-au crescut ţepii între timp?” “Dar am un neg…doctorul mi-a recomandat să-mi las…” “Atunci dispune doctorul. La Telecentru te întorci proaspăt ras”…
Şi, în plină minirevoluție culturală am renunțat, pe loc. Și nu am mai venit la Bucureşti. Doar când am primit viza pentru călătoria în Statele Unite. Culmea e că mi-au plăcut Bucureştii. Dar mi-am mutat pentru totdeauna capitala în orașul natal, căci de atunci, la scurt timp au urmat şi pierderea (deliberată) a manuscrisului meu de către redactorul Elis Buşneag, la Editura Eminescu, eşecul de la Cartea Românească, unde Mircea Ciobanu considera manuscrisul meu “prea puţin patriotic” şi restituirea de la altă editură a unui roman satiric ( cu adresă la activismul politic), fază înregistrată de însuşi fostul director, Mircea Sântimbreanu în memorialistica sa apărută cu un an înainte de moarte.
Evident, la Televiziune fiind, aș fi putut face relaţii, pile, vile, o carieră. Am preferat supărarea văcarului pe sat şi o viaţă de anonimat într-o provincie care a fost cândva o strălucită regiune a unui imperiu civilizat şi redutabil. Toată ceauşia am traversat-o purtându-și barba, ca de doliu după tinereţea pierdută. Când “revoluţionarii” decembrişti şi-au lăsat bărbi de ayatolah valah, mi-am dat-o eu jos. Cu orice risc şi în semn de protest prostesc şi tardiv.

Am fost de-al lor pe  atunci, puteam face REALMENTE mult pentru breasla mea. La un tânăr de nici treizeci de ani s-au răţoit conu’ Zaharia Stancu, Elis Buşneag, Nicolae şi Mircea Ciobanu, Ştefan Dezgustin Oinaş (pardon, Doinaş, din fluier doinaş), cu cronicile lui împotriva şaptezeciştilor ilustrul “coleg” trimiţând la gunoi tot ce a scris generaţia mea între anii 1967- 71. Manevra, ochestrată politic, urmărea desfiinţarea colecţiei disidente Luceafărul, ai cărei redactori i-au lăsat în ploaie pe cei ce mai băteau insistent la porţile unui debut. Noi eram de vârsta celor de la Beatles (bietul George Harrison era cu un an mai tânăr decât mine), sau Pink Floyd, dar, graţie stalinismului valah ne vedeam excluşi din Europa, în care ne chinuim să ajungem şi azi. De ce trebuia să împărtăşească şi copiii noştri, care acum sunt la vârsta pe care o aveam noi în 1971, acelaşi tragic destin, al scufundării în mocirla românească? Nu se poate spune că nu am încercat să parchez în spaţiul ultracentralizat al României, în capitală. Am așteptat promisiunea de la Centru: vi se vor face edituri şi reviste în provincie, ca să nu mai bateţi drumurile spre centru. Și s-au făcut, așa că n-am insistat. Ion Iliescu, secretarul exilat, inaugură, într-adevăr, Editura Facla şi revista Orizont săptămânal, în 1972. În fond şi spaţiul meu spiritual era acesta, unde mai trăiam amintirile altora despre o monarhie austro-ungară. Şi în vreme ce bucureştenii, neaoşi sau de adopţiune, stăteau cu mâinile pe oraş şi controlau istoria literară, provincialii se puteau consola cu o normă de doar una bucată carte la cel puţin doi ani, ca să nu scoatem mai multe cărţi şi să concurăm talentele oficializate, pretextul ivit fiind criza de hârtie. E drept, avem colegi care şi-au păstrat intacte canalele spre alte centre şi mai ales Bucureştii, reuşind să apară în librării (în vreme de criză redactorii bucureşteni se lăsau cumpăraţi cu ţigări iugoslave Vikent şi salam de Comtim; nişte foşti colegi, încă nu spui care, făceau asemenea coleţele cu bunătăți pe care le trimiteau în înfometata capitală dimpreună cu tot ce aveau prin sertare, să-şi construiască opera, chiar cu unele concesii impuse de epocă ). Purecatul pe text, oficiat de editurile comuniste stă la baza slabei calităţi a întregii noastre literaturi. Acum, când s-ar putea face o treabă sinceră şi bună, o recuperare in integrum a jertfelor noastre creative, intervine blocajul economic care va afecta pe termen nelimitat o cultură. Nu avem bani să plătim editurile, statul nu poate să ne ajute. Dacă ea există cu adevărat, aşa cum ni-l imaginăm noi. Nu, nu este aceasta o revoltă în spirit provincial; ca încheiere, nu aş putea decât să citez: … cei vinovaţi sunt românii, majoritari la conducere…cum spune amicul  Marton Arpad. O politică proastă a distrus însăşi infrastructura unei ţări, ne-a distrus viaţa.  (Fragment de roman)