Apărute în revista Uniunii Scriitorilor din România VIAȚA ROMÂNEASCĂ, septembrie 2017 /www.viataromaneasca.eu/


ERWIN LUCIAN BURERIU
POEME

 

 

 

1/ERAM întreg al vieţii mele fiu

În lacuri de-acalmie, în tempeste,
Nu părăseam speranţa, sfânt-umană.
Pluteam pe-o navă-n depărtări celeste,
Ca albatroşii,-n zbor fără prihană.

Şi doar ERAM în zilele acele,
Când totul era demn de-a fi trăit
Şi-o coerenţă se citea în stele,
Părând a ne-orienta la nesfârşit…

2/Abatorul

ATÂRNĂ-n cosmos cărnurile-n sânge
Și barda taie-n corpuri purpurii.
E-o frenezie-a hranei, și nu plânge,
Și n-are niciun sens pe-aici să vii.

Așteaptă,-n lanțuri vitele-astea blânde,
Să vină nu-știu-cine să la ia
Și să le ducă, nu știu ele când e
Sorocul hotărât de-un nimenea.

Poporu-i abatoru`,-nfometat.
Lovesc cu târnăcoape ascuțite
În cranii. Trupuri cad cu zgomot plat
Și-ncepe simfonia de cuțite.

Că viața-i un război copleșitor.
O vânătoare-n țarc, și nu ne pasă.
Căci dincolo de-acest cumplit omor
Avem confortul cărnii de acasă…

3/De rădăcini ne prindem

ASCULT trecutu,-n suflet zvâcnind, fără ecou,
În sanctuarul plin de-o vrajă sfânt-senină,
Când muzica răsună-ntr-un fel sălbatic – nou
Şi fratele cel mare întârzie la cină.

Suntem fără prihană, suav nepăsători,
Copiii noştri, parcă-ntr-o lume mult mai bună;
Şi liniștea ne vine-n veșmânt flambat cu flori,
Când cornul de ivoriu al adormirii sună.

În jerbele sonore se stinge înc-un gând.
E lume-n jur, apasă culorile bombate.
Îţi ieşi din tine însuţi, c-un zâmbet alb, trăgând
Hectarul unei pajişti arzând pe jumătate.

Se clatină şi luna-n acest nebun popas.
Pădurea eterată în vechi văzduhuri suie.
De rădăcini ne prindem, în semn de bun rămas
Şi-n jur e-atâta vară…atâta câtă nu e.

4/Blues

AU mai apus ferestre și timp s-a mai sfârșit
În blues-ul vechi al nopții care ne va-nsoți.
Târziu pentru cuvinte e-n ceasul de grafit.
Lumini se-ntorc, submerse, prin vaste insomnii.

S-a-nchis petala șansei, elipse-au înghețat.
Un disc răstind un suflet de saxofon ascult.
Pe cer pâlpâie gânduri care s-au stins demult
Căzut pe autostradă-i un palmier uscat.

În blues-ul de rugină străbate-o notă rece.
Au mai apus ferestre și altele răsar.
Se-aude-n aer timpul care cu zgomot trece
Și mută ești, durere, în a cunoaște iar.
(San Francisco, 2009)

5/Revine dimineața

REVINE dimineața precum un amplu dar
Și angrenajul firii se pune în mișcare.
Aș vrea să fiu mai tânăr, dinamic, necesar,
Când trufandaua zilei palpită de culoare.

Pornești, în zori, cu toate speranțele la drum,
Ai vrea să poți fi iarăși încrezător în semeni.
Trecutul îți dictează falsetul lui „acum” –
Să redevii același cu care vrei să semeni.

Să dai încă o șansă celui care „a fost”.
Nu-i prea târziu să pui de-o nouă primăvară?
Decepțiile toate mi le știu pe de rost
Iar când pornesc, cu patos, din nou încep să doară.

6/Pacea sufletească

O PACE sufletească e-n crângul de amurg,
Când zodia speranței dizolvă calde stele.
De fosfor căprioare prin vaste liniști curg,
Înfiorând arama desișurilor grele.

Cascade vechi, de cetini, pe umeri blând îmi sună
Când trec prin cartea veche-a frunzișului intens.
Istorii fără sunet se-ascund sub gong de lună
Și-s arborii origini și creșterea lor – sens.

Silaba unui cântec mai pâlpâie-n izvor
Și lespezi încrustate de mușchi se mișcă straniu…
Pe câte-un vers, o rază scrie, țipând ușor
Și mă rănește-n zgomot de vânt pășind pe-un craniu…

E milenar văzduhul, albastru, fără glas.
Chiar păsările-uscate, prin alte evuri zboară.
E un miracol, totuși că înc-am mai rămas,
Cu toată astă lume ce încă mă-nconjoară…

7/Cei ce se duc

CEI ce se duc se tem s-o spună-n stradă.
Doar fâlfâie tăceri, ce-s din abis…
Ei lasă lumii viscolul puterii
De a spera și de a crede-n vis.

Cei ce se duc nu trec pe sub ferestre,
Să nu stârnească teama de-a trăi
Celor ce vin, cu zgomot și uimire,
Sperând să nu mai treacă prima zi,

(copyright Uniunea Scriitorilor)

Advertisements

“Mount Diablo”


APARUT IN OBSERVATORUL DE TORONTO

Materialul din volumul „Hotel California” a fost preluat de revista „Observatorul” din Toronto

 

 

logoCPT

.
O formă de relief atipică, considerată accident geologic, se ridică în mijlocul acestui peisaj. Este muntele Diablo, monstrul dintre sfinți. Este modest ca înălțime, nu mult peste o mie de metri, produs al chinurilor la care au fost supuse aceste falii terestre. Două cocoașe unice în lume, atrăgând mereu norii aceia uscați, din care rareori picură o parodie de ploaie.

CASELE SE CAȚĂRĂ PRINTRE FALIILE TECTONICE  din San Francisco Bay Area. În depărtare – Oceanul

O destinație turistică e Parcul Național al muntelui, cu o suprafață de 8000 de km pătrați, cu serpentinele care pun mașinile la încercare. Colinele urcă treptat, golașe și aliniate în rânduri paralele, într-o simetrie realizată parcă de mâna omului, spre zone parțial împădurite. Faima lui Diablo se datorează peisajului pe care-l oferă, fiind pe locul doi, în lume, după Kilimandjaro. Dintr-un Vista Point, loc de observație și meditație, aflat în vârf, se poate vedea până la o distanță imensă, întreaga creație naturală și umană din partea de Nord a San Francisco Bay Area. O adevărată colecție de roci geologice scoate la iveală din străfundurile terrei această anomalie a naturii. Bicicliștii se aventurează cu pasiune în lumea ireală a muntelui, venerat în egală măsură de aborigenii americani, cât și de contemporanii noștri. Contrastele pe care le oferă peisajul sunt aici mai puternice decât oriunde.

Din volumul HOTEL CALIFORNIA

Clubul wagnerienilor


 

…Acum câtva timp, din San Francisco trimiteam administrației Teatrului de la Bayreuth un e-mail prin care îmi manifestam dorința de a deveni unul din membrii înregistrați ai clubului iubitorilor de Wagner. Mi s-a răspuns foarte politicos, prima condiție fiind cotizarea cu o anume sumă pentru refacerea edificiului. Nu mi-a venit să cred…Între timp Bayreuth s-a modernizat și fără banii mei. Care nu sunt mult-jinduiții dolari SUA. Voiam să spun cu asta că în Occident trebuie să-ți plătești o pasiune, o afinitate electivă. Nu cred că un George Bălan sau Emanoil Ciomac sau chiar Hans Mokka – scriitor timișorean și solist în corul Operei din orașul natal, care a fost în 1968 la Festivalul celebru și mi-a acordat un interviu pe care l-am întitulat „Am fost și eu la Bayreuth”, au privit de jos în sus spre Vest și au cotizat pentru dreptul de a scrie cărți despre compozitorul preferat. Chiar și Enescu l-a simpatizat pe Wagner, fără ca lucrările lui să poarte pecetea compozitorului german, poate eventual unele tentative de folosire a „melodiei infinite”. (Înainte de 1915 Enescu l-a prezentat pe Wagner publicului bucureștean. Trist, dar se interpreta mai multă muzică germană în Italia decât în România). N-ar fi trebuit mai degrabă ca domnii care îi înlocuiesc acum pe Wolfgang și Wieland Wagner să-i răsplătească pecuniar pe muzicologii noștri care le fac, implicit, „reclamă”? În fine, în pasiunile dezinteresate ale unor „fani” din Estul Europei nu vom citi vreun complex de inferioritate și de ploconire intelectuală.

Eram student când compozitorul intra în viața mea printr-un teanc de discuri sovietice, la preț redus, niște „plastinki” cu fragmente orchestrale, dirijor Mravisnki și mai tânărul Svetlanov, pe care aveam să-l văd mai târziu, în sala mare a Conservatorului din Moscova, viniluri cu LOHENGRIN din care un tenor tipic rus, emitea un sunet tipic rasei lui, strident, din partea superioară a gâtlejului. Dirijor- Golovanov. Rușii ne-au luat-o înainte.
Știam că prin anii cincizeci i s-a făcut filarmonicii berlineze o primire regretabilă la New York. După o așa-zisă „denazificare” a ansamblului. După excluderea genialului Furtwaengler, care a dirijat sub umbrela celui de al treilea Reich. Americanii ar fi putut fi mai generoși. Dar ei mai cântă și azi un fel de parodie în care personajele wagneriene sunt identificate cu naziștii. Dar rămân de notorietate fantasticele montări de la Metropolitan Opera din New York…
În Israel Wagner nu e cântat deloc, cu toate insistențele maestrului Barenboim, care este și el evreu. Nu s-a putut trece peste politică. Oricum, prin anii șaptezeci, Aliații l-au introdus „totuși” în repertoriu, live și discografic. În schimb Zubin Mehta și californianul de origine japoneză Kent Nagano au dirijat recent la Tel Aviv integrala simfoniilor lui Mahler (era wagnerian și el), interzis în Germania nazistă.
Primul spectacol-Wagner, în anii studenției mele: „Vasul-fantomă”. În fosă era mare înghesuială, proiectanților vienezi ai clădirii Operei timișorene, Helmer și Fellner, netrecându-le prin minte să prelungească fosa sub scenă, treaba inovatoare făcând-o Wagner mai târziu. Fonoteca studioului de radioteleviziune, unde lucram, conținea doar o imprimare realizată în condiții absolut precare a uverturii la MAEȘTRII CÂNTĂREȚI DIN NUERNBERG, cu orchestra filarmonicii locale, dirijată de Ion Românu. Jalnic. Am determinat conducerea să-mi permită să merg la fonoteca din capitală după niște streifuri muzicale. Inginerul Florin Silviu Ursulescu copia acolo discuri pe un pick-up special, pentru fonotecă, imprimări-pirat de care nu se sinchisea Tribunalul de la Haga, și m-am întors încărcat cu Wagner, Bruckner, Mahler plus un bonus, ultimul LP Beatles, pe care l-am difuzat în premieră pe țară!
Exista, în anii șaptezeci, o ambianță propice titanului de la Bayreuth și în „provincia pedagogică” a Timișoarei. Dirijorii Remus Georgescu și excelentul om de cultură Nicolae Boboc executau frecvent fragmente orchestrale din operele lui Wagner. Orașul mai avea încă o populație germană numeroasă, asta se vedea bine și la concerte. Uneori, în absența partiturilor pentru dirijori, aceștia foloseau micile cărțulii, utilizate deobicei de spectatori.
Exista în țară deja un mic club al wagnerienilor, compus din muzicieni și scriitori. Tocmai se traduseseră nuvelele și o parte din romanele lui Thomas Mann, acest muzician wagnerian deghizat în scriitor. Colegul nostru, scriitorul Simion Dănilă traducea cu sârg operele lui Nietzsche și bineînțeles, (pe cele cu „colesterol bun”, nu acele pagini în care sora filosofului, Elisabeth, intervenise cu un conținut utilizat de naziști. Publicasem și eu o traducere a poemelor din ALSO SPRACH ZARATHUSTRA, într-o revistă, însă dragostea și ura filosofului vizavi de Wagner erau pagini absolut tulburătoare. Cartea DER FALL WAGNER de Nietzsche apăruse în traducerea lui Alexandru Leahu, în 1983. Spunea filosoful: „Îl înțeleg foarte bine pe muzicianul care ar declara astăzi că îl urăște pe Wagner, dar nu mai poate suporta altă muzică. Dar l-aș înțelege de asemenea pe filosoful care ar declara că Wagner rezumă modernitatea. N-avem ce face, trebuie să începem prin a fi wagnerieni… De când s-a întors în Germania Wagner s-a pretat cu condescendență la tot ce disprețuiesc, chiar și la antisemitism. Era în aparență cel mai victorios, în realitate un decadent disperat și găunos…Pentru această muzică proastă, plină de teatru, care vrea să însemne pasiune, dar în realitate este treapta cea mai joasă de sălbăticire estetică n-am nici o îndurare, aici trebuie să se pună capăt.”
Bietul filosof, singur și bolnav. Toate acestea considerații se regăseau, comentate cu amănunțime și în genialul eseu al lui Thomas Mann PĂTIMIRILE ȘI MĂREȚIA LUI RICHARD WAGNER. Cartea era o raritate, fiind tradusă de Camil Baltazar înainte de era socialistă, apărută la Editura Institutului Român de Documentare. Wagnerizând cu pasiune, scriitorul afirma: „Pe acest spirit creator care, cu toată împovărarea sa sufletească și unirea sa strânsă cu moartea, e greu de viață și furtunos, progresiv, pe acest glorificator al distrugerii universale, născut dintr-o iubire din cele mai libere, pe acest înnoitor cutezător al muzicii, care în „Tristan și Isolda” stă cu un picior pe un tărâm atonal și pe cel al cărui egal lumea l-ar numi astăzi desigur un bolșevic cultural, pe acest om al poporului, care a negat toată viața sa puterea, banul, violența și războiul și care a avut de gând să dedice teatrul său festiv, orice ar fi făcut epoca sa din aceasta, – unei comunități fără clase, pe el nu-l poate lua asupră-și nici un intelect al evlaviosului și brutalului Înapoi – iar orice voință îndreptată spre viitor și-l poate asigura ca tovarăș…” Nemaipomenit!
Ceea ce nu mai pare să avem azi, dar aveam „pe vremuri” – o excelentă muzicologie românească, în paralel mergând și o discografie autohtonă. La București apărea vinilul cu „arii” din operele lui Wagner, interpretate de orchestra Operei din Cluj și Orchestra Simfonică a Cinematografiei, dirijori Eugen Lazăr, Constantin Bugeanu și Mircea Cristescu, soliști Stela Simonetti, Dan Iordăchescu, Arta Florescu, Cornel Stavru, Petre Ștefănescu-Goangă ( o voce de Hans Sachs și Wotan! ). Filarmonica timișoreană scosese un vinil cu coruri wagneriene sub conducerea lui Diodor Nicoară și Nicolae Boboc. Dar un record se întâmplă tot în capitală, unde Iosif Conta la pupitrul Orchestrei Radioteleviziunii dirijă întreaga TETRALOGIE, eludând costisitoarele montări scenice prin simpla utilizare a modalității „operă în concert” sau stil oratoriu. AMURGUL ZEILOR, cea mai monumentală piesă din istoria muzicii, durând șase ore, a fost eșalonată ingenios pe două seri succesive. În criză de voci puternice, care să străbată prin barajul mega-orchestrei, au fost invitați soliști din Statele Unite și Austria.
Cândva se citea cu interes muzicologia noastră, în afara cronicilor de concert foiletoniste, din diferite publicații ( România literară fiind în acest sens o gazdă generoasă și de prestigiu). Emanoil Ciomac publica volumul „Viața și opera lui Richard Wagner” în 1967. Abundă în idei interesante, precum: ”Acest individ agitat, mic de stat, se vrea un reformator al moravurilor vremii. Cu o voință încordată și cu un fluid de magician, refuză cu îndârjire să fie considerat ca simplu muzician, atunci când el e în drept să se creadă dramaturgul cel mai original, un poet, un filozof și un profet vizionar. Muzica a fost doar una din îndeletnicirile lui. A învățat-o în treacăt, ca să-i poată servi la completarea utilajului său de creator al teatrului și al revelației moderne .”
În anii aceia muzicologia s-a îmbogățit și cu ceea ce putem denumi cu ușurință fenomenul George Bălan. Cărțile sale successive parcă făceau parte dintr-un amplu Project de culturalizare a acestui popor, aflat geostrategic la periferia civilizației europene. O carte la fel de generos scrisă ca și eseurile lui Thomas Mann sau Friedrich Nietzsche era „Eu, Richard Wagner”, în care George Bălan devenea eroul cărții, contopindu-se cu compozitorul sau luând rolul comentatorului: „Ne gândim la marile progrese înregistrate de limbajul romantic pe linia transformării lui într-un material maleabil, suplu, capabil a sugera curgerea neîntreruptă a sentimentelor, ciocnirile și nuanțele acestora. Limbajul muzical devenea treptat un instrument de mare precizie în înregistrarea celor mai fine tresăriri ale sufletului. Wagner ducea mai departe cuceririle predecesorilor săi, îmbogățind muzica cu noi posibilități de a oglindi dialectica sufletului uman. El creează MELODIA INFINITĂ (s.n.), acel flux melodic perpetuu care, nemaifiind segmentat de opriri convenționale sau de opoziții artificiale între temă și dezvoltarea ei, sugerează ideea mersului înainte, a devenirii neîntrerupte”.
Dinspre Germania de Est mi-a ajuns în mână o excelentă biografie în limba germană, tipărită la Leipzig în 1963 și libretele de la MAEȘTRII CÂNTĂREȚI ( colecția Philipp Reclam Jun.) și LOHENGRIN.
Compozitorul bănățean Doru Popovici ne-a surprins plăcut cu volumul-hobby „Magicianul de la Bayreuth” în care conchidea: „Să nu-l judecăm prea aspru pe acest compozitor unic în felul său, care a declanșat multe patimi, atât în timpul vieții sale cât și după moartea sa. Și să ne aducem aminte de cuvintele mișcătoare ale lui Marcel Proust, în virtutea cărora, de cele mai multe ori suntem nedrepți cu oamenii de excepție, ca și când am lua dejunul pe iarbă fără să ne sinchisim de cei ce dorm sub ea” .
Într-o carte de popularizare a muzicii, ciudat, Pascal Bentoiu nu observă existența acestui magician. O face, în schimb, Bernard Shaw în volumul „Despre muzică și muzicieni”, o traducere absolut nemaipomenită din acest scriitor anti-Churchill, scriitorul britanic demonstrând că în artă n-a existat al doilea Război Mondial. Ca spectator la Bayreuth, Shaw elogiază seriozitatea germană a montărilor, solemnitatea sobră a transpunerii miturilor în scenă.
În fine, apare la „Editura Muzicală” Richard Wagner însuși și volumul extrem de prolix și nu prea bine tradus, „Opera si Drama”. Este o profesiune de credință în care se explică greoi (ca un „camion pornit spre împărăția cerurilor”, cu spunea Thomas Mann), ceea ce compozitorul făcea cu ușurință așezându-se la pian și scriind pe genunchi notele… „Noi (citește EU, n.n.) am dobândit din partea orchestrei capacitatea de a trezi presimțiri și amintiri. Am conceput presimțirea ca pregătire a apariției care se manifestă, în sfârșit, în gest și în melodia versului, în timp ce amintirea am considerat-o ca fiind derivată din ea, și acum – potrivit cu necesitatea dramatică – trebuie să stabilim precis ce anume (concomitent cu presimțirea și amintirea) umple spațiul dramei în așa fel încât ambele să fie neapărat necesare pentru cea mai deplină completare a înțelegrii sale. “
În fine, într-o zi a venit momentul să nască elefantul și la Timișoara. Orchestra Operei a fost completată cu instrumentiști de la Filarmonică. Din nou la mare înghesuială în fosa străveche, imperială. Acum nu mai era vorba de veșnicele CAVALERIA RUSTICANA , CARMEN sau spectacolul de balet CARMINA BURANA, cu muzica imprimată pe bandă magnetică. Era vorba de LOHENGRIN. Se va face cu voci aduse de la București, ca la imprimarea REQUIEM-ului lui Mozart? De data asta, pentru rolul titular s-a desprins din corul operei tenorul Nicolae Stan, venit din Arad, din cartierul Micalaca. Dar lebăda? Cum se va încăleca pe lebădă? Umblau vorbe despre un celebrul tenor german căruia trebuia să-i vină lebăda pe roți, trasă din culise. Cum, luat cu cântatul, a uitat să urce în vehicol, a improvizat cu umor, pe o pedală de orchestră, întrebarea “Când vine lebăda următoare?” Lebăda asta e o problemă. De pildă, marele tenor al Germaniei, azi, Jonas Kaufmann, poartă o lebădă din plastic sub braț într-o montare berlineză…În scenografia timișoreană s-a recurs la o ingenioasă proiecție pe pânza-decor din fundal, o imagine stilizată care apărea când trebuia. Domnul Stan cânta din răsputeri, cum se spune, „din capital”, nu „din dobândă”. Un nou Lohengrin apărea în lumea wagneriană. Într-un articol pe care l-am publicat în România literară mă întrebam retoric dacă este Wagner acest spectacol. Mi se păruse că Lohengrin era prea static, pe scenă, ca la un oratoriu, nu era mișcare. Cronica mea a dezamăgit. L-am cunoscut între timp pe tenor, ne-am împrietenit, am revenit în revista Orizont cu impresii din cel de al doilea (și ultimul) spectacol, în tonalitate majoră de data asta, da, e posibilă o montare Wagner și la Timișoara, la Operă, nu numai pe podiumul Filarmonicii.
Din păcate, începuse o perioadă grea, pe plan social, interesul pentru arte scăzuse din cauza grijilor zilnice și nu avea să reapară nici în zilele noastre. Lebăda noastră plecase pentru totdeauna. Nu mai eram orașul muzical, nici măcar în privința speciilor jazz sau pop-rock. Se pare că, după focurile de mitralieră care au secerat vieți în 1989, clubul wagnerienilor a dispărut, o parte ieșind din peisaj pe cale naturală, alta refugiindu-se acasă. Aici avem televizor, CD-uri, internet. O viață în conservă. În toate orașele mari din Germania și din lume operele montează variante din cele mai controversate în privința decorului și costumelor, Bayreuth nu mai deține de mult exclusivitate în privința regiei-pivot în privința lui Wagner. Lumea vehiculează în continuare interpretări din cele mai interesante ale unui fenomen artistic peren. În provincia românească trăim doar din amintiri.