You are currently browsing the monthly archive for September 2017.


ERWIN LUCIAN BURERIU
POEME

 

 

 

1/ERAM întreg al vieţii mele fiu

În lacuri de-acalmie, în tempeste,
Nu părăseam speranţa, sfânt-umană.
Pluteam pe-o navă-n depărtări celeste,
Ca albatroşii,-n zbor fără prihană.

Şi doar ERAM în zilele acele,
Când totul era demn de-a fi trăit
Şi-o coerenţă se citea în stele,
Părând a ne-orienta la nesfârşit…

2/Abatorul

ATÂRNĂ-n cosmos cărnurile-n sânge
Și barda taie-n corpuri purpurii.
E-o frenezie-a hranei, și nu plânge,
Și n-are niciun sens pe-aici să vii.

Așteaptă,-n lanțuri vitele-astea blânde,
Să vină nu-știu-cine să la ia
Și să le ducă, nu știu ele când e
Sorocul hotărât de-un nimenea.

Poporu-i abatoru`,-nfometat.
Lovesc cu târnăcoape ascuțite
În cranii. Trupuri cad cu zgomot plat
Și-ncepe simfonia de cuțite.

Că viața-i un război copleșitor.
O vânătoare-n țarc, și nu ne pasă.
Căci dincolo de-acest cumplit omor
Avem confortul cărnii de acasă…

3/De rădăcini ne prindem

ASCULT trecutu,-n suflet zvâcnind, fără ecou,
În sanctuarul plin de-o vrajă sfânt-senină,
Când muzica răsună-ntr-un fel sălbatic – nou
Şi fratele cel mare întârzie la cină.

Suntem fără prihană, suav nepăsători,
Copiii noştri, parcă-ntr-o lume mult mai bună;
Şi liniștea ne vine-n veșmânt flambat cu flori,
Când cornul de ivoriu al adormirii sună.

În jerbele sonore se stinge înc-un gând.
E lume-n jur, apasă culorile bombate.
Îţi ieşi din tine însuţi, c-un zâmbet alb, trăgând
Hectarul unei pajişti arzând pe jumătate.

Se clatină şi luna-n acest nebun popas.
Pădurea eterată în vechi văzduhuri suie.
De rădăcini ne prindem, în semn de bun rămas
Şi-n jur e-atâta vară…atâta câtă nu e.

4/Blues

AU mai apus ferestre și timp s-a mai sfârșit
În blues-ul vechi al nopții care ne va-nsoți.
Târziu pentru cuvinte e-n ceasul de grafit.
Lumini se-ntorc, submerse, prin vaste insomnii.

S-a-nchis petala șansei, elipse-au înghețat.
Un disc răstind un suflet de saxofon ascult.
Pe cer pâlpâie gânduri care s-au stins demult
Căzut pe autostradă-i un palmier uscat.

În blues-ul de rugină străbate-o notă rece.
Au mai apus ferestre și altele răsar.
Se-aude-n aer timpul care cu zgomot trece
Și mută ești, durere, în a cunoaște iar.
(San Francisco, 2009)

5/Revine dimineața

REVINE dimineața precum un amplu dar
Și angrenajul firii se pune în mișcare.
Aș vrea să fiu mai tânăr, dinamic, necesar,
Când trufandaua zilei palpită de culoare.

Pornești, în zori, cu toate speranțele la drum,
Ai vrea să poți fi iarăși încrezător în semeni.
Trecutul îți dictează falsetul lui „acum” –
Să redevii același cu care vrei să semeni.

Să dai încă o șansă celui care „a fost”.
Nu-i prea târziu să pui de-o nouă primăvară?
Decepțiile toate mi le știu pe de rost
Iar când pornesc, cu patos, din nou încep să doară.

6/Pacea sufletească

O PACE sufletească e-n crângul de amurg,
Când zodia speranței dizolvă calde stele.
De fosfor căprioare prin vaste liniști curg,
Înfiorând arama desișurilor grele.

Cascade vechi, de cetini, pe umeri blând îmi sună
Când trec prin cartea veche-a frunzișului intens.
Istorii fără sunet se-ascund sub gong de lună
Și-s arborii origini și creșterea lor – sens.

Silaba unui cântec mai pâlpâie-n izvor
Și lespezi încrustate de mușchi se mișcă straniu…
Pe câte-un vers, o rază scrie, țipând ușor
Și mă rănește-n zgomot de vânt pășind pe-un craniu…

E milenar văzduhul, albastru, fără glas.
Chiar păsările-uscate, prin alte evuri zboară.
E un miracol, totuși că înc-am mai rămas,
Cu toată astă lume ce încă mă-nconjoară…

7/Cei ce se duc

CEI ce se duc se tem s-o spună-n stradă.
Doar fâlfâie tăceri, ce-s din abis…
Ei lasă lumii viscolul puterii
De a spera și de a crede-n vis.

Cei ce se duc nu trec pe sub ferestre,
Să nu stârnească teama de-a trăi
Celor ce vin, cu zgomot și uimire,
Sperând să nu mai treacă prima zi,

(copyright Uniunea Scriitorilor)

Advertisements

 

După cea de a doua conflagraţie mondială, emigraţia românească de la Paris lansează un apel, tot cu finalitate helvetic-neutră: „”Manifest pentru Constituirea unei Republici Transilvane. În numele principiilor democratice pentru care Aliaţii au luptat în acest război; în numele unui sentiment de justiţie socială şi internaţională care trebuie să pună pe acelaşi plan Ungaria şi România în privinţa sancţiunilor aplicate de Aliaţi; ca urmare a împletirii naţionalităţilor etnice maghiare şi române, nu există nici un motiv de a atribui Transilvaniei mai curând unuia decât celuilalt dintre antagonişti; libertatea cea mai completă de a hotărâ asupra destinelor lor trebuie lăsată locuitorilor. Din punct de vedere geografic şi social Transilvania îndeplineşte pe deplin condiţiile juridice ale unui stat independent, viabil şi modern.
Etniile ei se pot înţelege fără amestecul şovin al Ungariei şi României. Sunt necesare alte soluţii decât trecerea teritoriului de la un stat la altul. Astfel se va soluţiona problema păcii europene. Diferendul maghiar-român e singurul obstacol în calea Uniunii Danubiene. Celor doi antagonişti trebuie să le fie făcută o educaţie internaţională. Membrii Comitetului Director pentru Constituire propun o Republică Transilvană independentă, neutră, după modelul Elveţiei. Helvetizarea Transilvaniei răspunde particularismului zonei, menţinerii economiei. Transilvania aparţine Occidentului, principatele –- Orientului.
În acest timp Transilvania nu poate fi decât trasă înapoi. Cetăţeni ai lumii întregi, vă chemăm să fiţi interesaţi de soluţia mai sus enunţată. ” ( Paris, 1944, Sediul Comitetului, Str. Saulnier nr. 22.” )

Peste doar trei ani Petre Pandrea oferă o soluţie pentru tot teritoriul ţării: “„Idealul României nu mai poate fi decât un ideal de neutralitate, de scoatere a ţării din angrenajul satanic internaţional (…) Idealul politic extern ar fi HELVETIZAREA ROMÂNIEI (s.n.). Nici statele vestice nu ne-ar impune participarea la politica lor complicată şi mapamondică.”” Ironia soartei. În orice caz, atât Banatul cât și Ardealul au avut de timpuriu implantate instituții de tip occidental, au aparținut de Austria și Ungaria care cunoscuseră o dezvoltare central-europeană și occidentală.


București. Totul converge spre orășelul de odinioară, scufundat în Est, către frontiera sovietică. A și rămas acolo ceva ținând de etică-sovietică. După Unirea Principatelor era clar că nu Iașii vor rămâne capitala, că doar nu „ierea„ să călătorești cu cocia de la Iași la Slobozia. În secolul XX, pe drum de fier nici nu s-a mai pus, decât în treacăt, schimbarea capitalei la Brașovul aflat cam în centrul României Mari. Bucureștii, singura capitală din lume cu nume la plural, devenea caracatița centralizată, acaparând din teritoriile alipite resurse materiale cu care s-a ridicat burtăverzimea și s-a construit, cam haotic, un oraș ce aspira spre statutul de urbe europeană, cu toată situarea ei într-un cotlon periferic. Odată cu dezlegarea la pește, după revoluția inițiată de timișoreni, a început să crească și burtoiul administrativ, capitala devenind întrutotul monopolistă. S-au falimentat fabrici importante din teritoriu, mutându-se (o să mă refer doar la industria alimentară) în groapa de gunoi de la Glina, alături de resturile cutremurului din 1977. Aici se fac conservele cu care Fructus-Timișoara umplea pe vremuri țara. Numai că tot ce produce/procesează pentru industria alimentară în capitală și-n vechiul regat în general nu respectă rețetarul de odinioară. Ei nu știu să gătească, în general. De aceea vom recurge la ceea ce ni se aduce din UE, mai ieftin și mai bun. Degeaba suntem somați să cumpărăm produsele românești, ca să fim buni patrioți.
În California am avut curiozitatea să desfac o conservă de fasole cu carne de porc, produsă de fermieri locali. Conținea 80% carne și era la fel de bună ca aceea din cutiile produse de desființata fabrică timișoreană Fructus, care pe vremuri își livra marfa și pentru armata americană din Europa. E drept că, după ce trecea termenul de garanție, administrația ceaușistă primea conservele înapoi, pentru români erau bune și așa. Iată ce conține o conservă de Caracal, trimisă azi în cantități mari și la Timișoara: fasole 40%, apă, câteva felii de cârnați regățenești, din piele de pui și șoric, 10%, carne vită, șorici, organe de porc și vită (probabil câteva miligrame), apă (iarăși), sare, proteină animală, lactalbumină, proteină begetală din soia, condimente, stabilizator, difosfat de sodiu, potențiator de aromă, glutamat monosodic, agent de îngroșare caragean (?), corector de aciditate, citrat de sodiu, conservant, nitrit de sodiu, colorant carmin, agent de îngroșare (?), amidon, țelină, ceapă. Oasele măcinate nu sunt specificate. Gustul este acela de lături, adevărată bombă biologică/nutrițională. Escrocherie de dincolo de Carpați, invenție diabolică pentru diminuarea populației. La țară, în Banat, metzgerii șvabi tăiau porcii, făcând cel mai bun cârnaț din Europa. Dar ei au plecat, iar azi ciobanii moldoveni au preluat jobul, învățând din mers să înlocuiască esențialul, carnea, cu șorici, zgârciuri, grăsime și multă apă. Unele televiziuni au și lansat în mod cinstit ideea că mezelurile românești nu conțin ceea ce ar trebui, carnea fiind uneori total înlocuită. Mult mai grav decât programul de alimentație „rațională„ de pe vremuri. Sursa de la RealitateaTv ne asigură că până și telemeaua (și celebra firmă Dorna) s-a mutat în Polonia, iar produsul denumit ”brânza” se fabrică acum în Serbia și se exportă în Rusia/Matrioșka. Nici nu e prea rău ca polonezii și germanii să ne proceseze materia primă. Au mai rămas ceva zone cu identitate culinară, maghiarimea și sașii. Bucureștii și zona ”împregiuitoare” a Ilfovului, un fel de Ille de France, fabrică și berea cea proastă, conținând mălai și având etichete cu nume nemțești ori nordice, Neumarkt (care se făcea la Târgu Mureș și era bună), Bergenbier, Tuborg, Staro Pramen, care numai cehească nu este. Numai la Galați se mai face o bere și mai proastă. Din Neckars-Ulm ne vine prin Lidl berea nemțească pentru UE, mai ieftină, mai bună. A plecat spre centru și Kandia. Marile depozite din care se răspândește în țară marfa hipermarketurilor Auchan, Lidl, Kaufland etc. sunt tot aici. Sau în Ialomița, satul Rahtivani. Adică bunătățile mai ieftine ale Uniunii Europene. Și precum în socialism se răspândeau cadrele de conducere din ”Ștefan Gheorghiu” și școala de directori olteni care au ocupat țara, tot centrul dă cadre și ordonă în gura mare către pigmeii din teritoriu. Mass media ne deversează știri despre capitală în exclusivitate, intimități de tabloid despre petrecerile bogătașilor corupți, din Pipera până în Băneasa, fotografii deocheate de pe Facebook. Chiar și timpul probabil este o prezentare prioritară, de parcă ardelenii „trebie” musai să știe cum plouă pe Magheru, ce temperaturi sunt în Băneasa. Lăturile naționaliste tot de acolo se deversează. O regionalizare ar împărți, desigur, disproporționat politica statală, i-ar da nuanțe locale. Cu toate că, zău așa, țara tinde să se omogenizeze, lecțiile dâmbovițene prind chiar și în fostele provincii imperiale. Ca și produsele alimentare, și-au alterat calitatea și cele culturale. Succesele de bulevard ale literaturii vulgare și de prost gust își găsesc imitatori. Chiar și folclorul muzical autentic este înlocuit cu stilul specific al muzicii de mahala, de margine de București, cu manelele agresive sau imitații oribile de rock, punk, hip-hop. Kitschul nu mai poate fi cauterizat și oprit. Educația prin concerte de muzică simfonică nu este o tradiție la români, capitala găzduiește Festivalul Enescu într-o sală a congreselor de partid, fără orgă sau acustică. Ateneul nu e prea mare, iar o sală de concerte de nivel european și dimensiuni adecvate unui public numeros lipsește din capitala României. O dezordine a stilurilor se revarsă și asupra creației arhitectonice, urbanizarea haotică a capitalei se răsfrânge și în teritoriu. Stereotipia clădirilor de cult ortodox, bătută în cuie de așa-zisa neogrecească alcătuire, obligatoriu impusă de Patriarhie a umplut țara. Vilele gitane sau orgolioasele locuințe ale protipendadei exasperează. Porțiuni relativ reduse din București au aspect european, urbea arătând cam ca Belgradul. Numai cu bulevardul Magheru, hotel Inter`, Casa Poporului și alte câteva excepții nu se face micul Paris. Mai degrabă micul Istanbul, fără sistematizare, plin de străzi cu aspect de cătun și fațade scorojite. Contraste de lume a treia. La Ambasada SUA, după ce mi-am primit viza  pentru călătoriile peste Ocean, i-am mulțumit funcționarului american de la ghișeu pentru faptul că de-acuma nu mai am nici un motiv să mai văd Bucureștii vreodată.


DOSARUL REVOLUȚIEI LA DNA?
Nu ar fi completă rejudecarea evenimentelor dacă nu s-ar ține cont și de un domeniu în care au existat victime, adică în arealul culturii. Au fost distruse destinele unor oameni nevinovați de către noii opresori, oportuniști mascați în revoluționari, dar care s-au folosit de instaurarea unei noi dictaturi, în plin gol de putere, ei substituindu-se Justiției. În 1990 Procuratura nu s-a „amestecat” în procesele ad hoc pe care strada le săvârșea în devastata Timișoară, moment în care marginalizații sau falșii marginalizați de regimul defunct au găsit momentul prielnic să destituie, în numele „poporului” persoane pe care pur și simplu nu le agreau și să le ocupe posturile. Și-au creat cariere frumoase acești oportuniști, distrugând totodată destinele altor oameni valoroși, de care țara s-ar fi putut folosi, dar i-a pierdut, fie prin decese, fie prin marginalizare, mai cruntă decât cea comunistă. Va trebui să ne ocupăm de acești, americanii le-ar spune „criminali”. Noi cum să le spunem, la viitoarele procese, care vin mai bine prea târziu decât niciodată?

Excelentul scriitor Teodor Bulza, neavând altă „vină” decât aceea de a fi fost redactor-șef al cotidianului „Drapelul roșu”, scrie în memoriile sale: „…Iar băieţii de la Timişoara, pe fondul acestor mişcări telurice, în acel haos năucitor, au conceput un desant din balconul Operei în jilţurile de la fosta judeţeană de partid, punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare, de proporţiile celei ale stăpânirii sovietice şi a acoliţilor ei imediat după căderea Berlinului din ’45…” Din delicatețe el nu divulgă nici un nume.

O face regretatul Corneliu Vadim Tudor, în 1991, în „România Mare”, în tonul său specific, începând cu unul din principalii vinovați ai măcelului cultural timișorean: „Încurajat în eforturile sale poetice, Claudiu Iordache a tipărit chiar o carte de versuri propagandistice, în care spunea printre altele că comunismul trebuie însămînţat şi în sîngele copiilor nenăscuţi. Şi a venit Revoluţia, fraţilor! Fostul boxer a strigat ca o fiară: „Eliberaţi ringul!” Urmează ultima repriză, a tot făcut pe nebunul pe-acolo, ba pe la poarta consulatului iugoslav (care intenţiona să-l treacă peste graniţă în caz de nereuşită, împreună cu George Şerban şi Vasile Popovici), ba pe la anumite case conspirative unde se vedea cu alţi agenţi. La minut a devenit cel mai anticomunist cetăţean al acestei ţări. Ba chiar a uitat că unchiul lui a fost primul primar comunist al Urzicenilor, a uitat chiar şi că un alt unchi era colonel de Securitate, a uitat în final şi cît de mult l-au ajutat oamenii ăştia, devenind cel dintîi care a strigat pînă la ruperea coardelor vocale: „Jos Comunismul! Moarte securiştilor!“. Astfel, printr-o teroare greu de imaginat, a izbutit să se facă ascultat şi să devină primul preşedinte al celei mai mari ruşini naţionale: Societatea Timişoara. Răfuielile pe care le-a declanşat atunci în cultura judeţului Timiş sînt greu de imaginat. Toţi cei care îl mai ţinuseră pe la uşi (…) au fost daţi la o parte cu brutalitate, concediaţi, umiliţi! El şi ceilalţi doi-trei huligani (mult mai mulți, n.n.) notorii ai oraşului au dat afară conducerile publicaţiilor, teatrelor, celorlalte instituţii de cultură, instalîndu-şi ciracii lor. Imediat, Editura Facla i-a publicat un nou volum de versuri, răscroit probabil din cel vechi, în care comunismul a devenit anticomunism – la operaţiunea de „coafare“ a contribuit noul director al editurii, acel Vasile Popovici instalat de gaşca de la Timişoara cu acordul găştii de la Bucureşti a lui Pleşu. (…) În acea teroare thermidoriană, Cl. Iordache a urlat să-i fie instalată nevastă-sa, Antoaneta C. Iordache, ca redactor-şef al revistei „Orizont“. N-a prea reuşit, (ba chiar a reușit, din păcate, n.n.), aşa că a dus-o la Ministerul Culturii. O dată cu nevastă-sa, bostanul gol s-a mutat şi el în Capitală – primise ordin de infiltrare în organele puterii centrale. Nu ştim ce puteri oculte i l-au impus domnului Iliescu. Iordache, indivizi de teapa ta n-or să însemne nimic în România, niciodată, pentru că voi sînteţi fără ruşine şi fără ştiinţă de carte, nişte flămînzi care i-aţi dat cu brutalitate la o parte pe adevăraţii oameni de valoare ai ţării şi trageţi cu ghearele şi dinţii de nişte fotolii de stăpîni, cînd în realitate voi v-aţi născut slugi; tu zici că eşti omul zilei şi că vei cădea în picioare din orice variantă politică, te recuperează agentura-mamă, Societatea Timişoara etc. Ei, bine, nu-i chiar aşa, uite că oamenii te-au ghicit foarte iute…” (Fragment)

O foarte bună descripție a oportuniștilor a realizat-o marele nostru scriitor Nicolae Breban: „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar, dar de comentatori de prost aluat. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti… Noi exportăm mizerabilismul care apoi se întoarce la noi şi ne uimeşte cum de ne văd occidentalii atât de nenorociţi. Dar mizerabilismul ăsta noi îl cultivăm, pentru că băieţii ăştia sunt foarte abili, pentru că ei produc ceea ce cred ei că se cere în afară. Într-adevăr, afară unii cer imaginea României mizerabile, joase. Parcă ne-au convins şi pe noi că suntem o ţară de nimica. Suntem ultimele otrepe ale Europei… Eu am să mor curând. Nu ştiu ce se va întâmpla cu dumneavoastră, care sunteţi mai tineri, sau cu copii voştri, când vor revedea filmul a ceea ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani. (…) Noi ar trebui să nu mai lingem în fund pe şef, să nu mai furăm banul străin, să facem lucrul bine făcut, cum ne îndeamnă domnul preşedinte Iohannis, să respectăm comunitatea în care ne-am născut, să respectăm cutumele, obieciurile, să respectăm cuvântul scris. În loc să ne repezim ca nişte haimanale, ca nişte şobolani la grămada aceea de miliarde şi, sub patronajul instituţiilor Statului, care se pare că şi astăzi încă funcţionează în inerţia veche, n-au respect pentru ce e de valoare”. Referirire la ICR nu le-am mai inclus.

Unul dintre timișorenii angajați acolo, Mircea Mihăieș, născut la Sântana, devenit redactor-șef la revista „Orizont” și „scriitor al anului 2016”, îi ripostează cu tupeu: „Nu e treaba noastră. Nu ne pierdem vremea să comentăm, (NU NE PIERDEM VREMEA, s.n.) nu e treaba noastră ceea ce spune domnul Beban. Noi ne-am făcut treaba, acum nu ne mai priveşte pe noi ce se întâmplă la ICR. Nu vom răspunde acuzaţiilor imunde. Ne păstrăm decenţa şi ne vedem de treabă“. Și și-a văzut de treabă, mediocrul personaj, și-a văzut mai ales de afacerile personale.

(VOR URMA ȘI CEILALȚI)


 

Indiferent câtă documentare ar exista în scrierile politice ale omului de presă Eminescu, indiferent de naţionalismul său care se exprimă uneori tranşant şi categoric, nelăsând şanse unei viziuni diplomatice tolerante, documentele eminesciene, uneori mai incisive decât poemele sale, merită atenţie şi trebuie studiate, deseori ele deschizând unghiuri diferite de tonul prudent şi adesea coafat şi înfrumuseţat din cărţile de istorie şi manualele şcolare. Iată o variantă a ceea ce se cunoaşte ca fiind războiul de independenţă din 1877.
„Între români şi slavi există vrăjmăşie firească. Turcii nu au pus în discuţiune limba şi naţionalitatea românească. Sârbii din Banatul Timişoarei au terorizat pe românii din Banat şi ţările ungurene. Românii din Bucovina s-au luptat cu rusnacii. Până în ziua de azi românii din Serbia şi Rusia nu au dreptul la şcoală şi biserică românească.” În opera lui publicistică Eminescu ne surprinde cu o observaţie care parcă a scăpat istoriografiei moderne din ţară. În 1877, spune el, românii nu aveau motive serioase să se războiască cu turcii, foloase directe din asta nu puteau obţine. Din contra, aveau tot interesul ca domnia otomană din Sudul Dunării să mai dureze. Nu la fel gândeau şi ruşii, în dorinţa de expansiune spre Vest. „Într-o zi se răspândeşte ştirea că oştirile ruseşti au călcat pe pământ românesc. Un fior răspândind în toată ţara. Era o surprindere, o negaţiune a statului românesc. Fără de ştirea şi învoirea românilor, ruşii au călcat, în dispreţ, pământ românesc. Cetele de cazaci erau aproape de capitala ţării şi nu se ştia dacă românii le vor întâmpina cu arma în mână. Era însă în ţară un mic grup de oameni care ştiau ce se petrece…Ruşii au trecut Prutul, era salutul de dimineaţă. Guvernul român încheie o Convenţie cât se poate de înjositoare, după ce a dizolvat senatul. Dacă cei patruzeci de mii români armaţi ar fi stat la Focşani (linia fortificată, niciodată folosită, din păcate, n.n.), Rusia n-ar fi cutezat să ia armata română peste picior. Statul ar fi putut negocia cu ruşii. Conveţia era un act de capitulaţiune. Şi dintr-odată, românii voiau să se bată. Să spele ruşinea pe care-o simţeau. Dar nu aveau voie de a se lupta, pentru că ruşii voiau ca pata să le rămână pe frunte. Şi dacă Osman Paşa nu se instala la Plevna, până azi românii ar sta ruşinaţi (…). Războiul a fost norocos, românii au biruit. După faptele de arme de la Griviţa şi Plevna ruşii s-au purtat cum s-au purtat, ne putem închipui însă cum s-ar fi purtat dacî românii nu s-ar fi reabilitat prin fapte mari şi sângeroase (…). Ignatieff ceru Basarabia. Nu ne rămânea decât să cedăm Basarabia. Au fost consideraţi românii destul de netrebnici pentru a vinde o parte a ţării lor. Au pierdut o parte din teritoriul unde se vorbea româneşte şi au câştigat, în schimb, Dobrogea, cu care guvernanţii noştri nu ştiau prea bine ce trebuie să facă. Pe când suntem siguri de simpatiile populaţiunii noastre din Basarabia, nu suntem încă siguri de acelea ale dobrogenilor,”(multilingvi şi multinaţionali, n.n.). A fost acesta doar un război de independenţă al României? Iată că marele poet ne oferă o variantă a ceea ce a fost războiul ruso-româno-turc din 1877. O armată vitează nu poate suplini bufonada grotescă a unui guvern ce acela românesc, care se ascunde în spatele faptelor de arme. Şi acelea împinse pe la spate de ruşi. Eminescu a spus că nu e bine să lupţi împreună cu ruşii. Dar această luptă s-a repetat şi în cele două războaie mondiale, cu numeroase înfrângeri şi umilinţe datorate supraputerii răsăritene.”


APARUT IN OBSERVATORUL DE TORONTO

Materialul din volumul „Hotel California” a fost preluat de revista „Observatorul” din Toronto

 

 

logoCPT

.
O formă de relief atipică, considerată accident geologic, se ridică în mijlocul acestui peisaj. Este muntele Diablo, monstrul dintre sfinți. Este modest ca înălțime, nu mult peste o mie de metri, produs al chinurilor la care au fost supuse aceste falii terestre. Două cocoașe unice în lume, atrăgând mereu norii aceia uscați, din care rareori picură o parodie de ploaie.

CASELE SE CAȚĂRĂ PRINTRE FALIILE TECTONICE  din San Francisco Bay Area. În depărtare – Oceanul

O destinație turistică e Parcul Național al muntelui, cu o suprafață de 8000 de km pătrați, cu serpentinele care pun mașinile la încercare. Colinele urcă treptat, golașe și aliniate în rânduri paralele, într-o simetrie realizată parcă de mâna omului, spre zone parțial împădurite. Faima lui Diablo se datorează peisajului pe care-l oferă, fiind pe locul doi, în lume, după Kilimandjaro. Dintr-un Vista Point, loc de observație și meditație, aflat în vârf, se poate vedea până la o distanță imensă, întreaga creație naturală și umană din partea de Nord a San Francisco Bay Area. O adevărată colecție de roci geologice scoate la iveală din străfundurile terrei această anomalie a naturii. Bicicliștii se aventurează cu pasiune în lumea ireală a muntelui, venerat în egală măsură de aborigenii americani, cât și de contemporanii noștri. Contrastele pe care le oferă peisajul sunt aici mai puternice decât oriunde.

Din volumul HOTEL CALIFORNIA


 

…Trecea în nefiinţă, într-un anonimat desăvârşit şi nemeritat MIHAI BREDICEANU, descendentul unei puternice familii de intelectuali olteni, stabilită în Banat. Întru începuturi a existat un Coriolan, militant pentru drepturile românilor în imperiul Austro-Ungar, arestat de trupele sârbe de ocupaţie în 1919, prieten cu Lucian Blaga. Fiul său, Tiberiu a fost un ilustru compozitor şi tatăl lui Mihai, care a devenit unul dintre cei mai prestigioşi reprezentanţi ai unui simfonism inovator. Am dedicat o bună parte a misiunii mele gazetăreşti fenomenului „Mihai Brediceanu”; interviurile şi comentariile din revista „Orizont” reuşeau însă provincializarea a ceea ce aparţinea deja patrimoniului mondial. Oricum, polimetronomul a fost mai mediatizat la Timișoara decât „la Centru”.
După cutremurul din 1977, Mihai Brediceanu se întorcea din Statele Unite. Îşi brevetase deja invenţia POLIMETRONOMULUI şi mă invita la Bucureşti, la o demonstraţie-premieră în România. Trebuie spus că el a fost, până atunci, dirijor şi profesor la SYRACUSE UNIVERSITY, statul New York. Inventarea dispozitivului cu politempi aparţine, în bună parte, geniului românesc, acomodat spiritului Europei apusene, dar transpunerea în practică n-ar fi putut avea loc fără aportul tehnic american.
Politempia? …Imaginează-ţi mulţimea de pe străzi, îmi explica Mihai Brediceanu; fiece individ merge cu propria-i viteză, dar aceste viteze diferite se înscriu toate în acelaşi timp. Tempoul divers e cea mai normală formulă ritmică a muzicii. Dacă s-ar aplica în viaţă tempoul simplu al Metronomului lui Maelzel, ar însemna ca mulţimea să păşească mereu în acelaşi ritm… Însă, după cum știm, foarte bucuros de invenţia metronomului, Beethoven însuşi îi dedica scherzzo-ul din simfonia a opta. „Sigur, triunghiul acesta cu pendul poate fi reglat la orice tempo, avantajul lui fiind simetria. Dar să ne imaginăm mai multe metronoame, care bat simultan tempouri din cele mai diferite. Asta a fost ideea mea…”
Invenția nu e întrutotul nouă: asocierea mai multor tempi a fost încercată şi în postwagnerianism, de austriacul Gustav Mahler, tot în Statele Unite, acest teren fertil al experimentalismului, dar şi de germanul Karlheinz Stockhausen, unul din promotorii muzicii electronice. Ei încercau folosirea a trei dirijori simultan; interpreţilor le era însă imposibil să fie constanţi pe un parcurs de timp, fie el şi foarte scurt. Or, un computer poate genera unităţi de timp diferite şi poate controla momentele de incidenţă (interferenţă) ale tempourilor, fapt pe care s-ar numi un tempo al tempilor…
Mircea Brediceanu a venit cu ideea, prezentă în postromantism şi experimentalismul electronic. La Braşov ori Bucureşti, în Europa chiar, nu se puteau materializa sustentaţia tehnică, nici difuzarea unei noi arte, cu aspect sincretic, la început. Pentru asta a trebuit să existe o Silicon Valley…Cu toate studiile matematice ale compozitorului român, doar colaborarea cu americanii a dat roadele concrete.

Voi reveni la Bucureştii anului 1978; la Sala Atelier a Teatrului Naţional, îmbrăcată într-un background de pânză neagră, între oaspeţii premierei polimetronomului erau şi celebrităţi, precum muzicologul francez de origine română Antoine Golea și chiar P. E. Stabler, constructorul de facto al aparatului, de la Universitatea din Syracuse. Instrumentiştii erau de la Conservatorul bucureştean, balerinele fiind adolescentele unui liceu sportiv. Cam atâta a putut coopta compozitorul din partea statului român, într-o capitală plină de ruine sinistre. Nu exista în centrul sălii un podium cu dirijori care să imprime ritmurile. Interpreţii primeau prin căşti, prin emisie-recepţie, impulsuri acustice direct de la computer, mici grupuri executând simultan aceste compoziţii ale unui nou secol. Suprapuneri simultane de doină, bocet, horă, cu surprinzătoare momente de incidenţă în muzică şi plastica trupului omenesc care o vizualiza. Precum în realitate, adesea coincid gândurile şi faptele oamenilor, cu toată diversitatea lumii. Existau şi unele momente ce trădau un experiment aflat la începuturi: dirijorul „dă intrarea” aparatului, apoi se retrage de pe podium; emiţătoarele se balansau pe pieptul interpreţilor; căştile îți dădeau senzaţia pe care o ai la filmele de anticipaţie. Dincolo de spectacolul sincretic, muzica ne manipulează sentimentele. Au fost interpretate piese de Brediceanu şi Howard Boatwright, primii compozitori ai politempiei moderne. (Unde sunt astăzi aceste creaţii? Cine a mai compus în această modalitate? Credeam că treptat ne vom obişnui cu o nouă muzică, aşa cum se credea că viitorul aparţine, de pildă, expresionismului. Deschiderea unei noi ere a muzicii simfonice o fi coincis cu închiderea ei deplină? Vom mai asculta Brediceanu şi Boatwright, cel din urmă putând fi încă în viaţă, compunând o muzică rămasă tot „a viitorului”?…)
Mă întorc la spectacolul-experiment: apar recitatori, ca şi coruri vorbite (Sprachmusik), trei grupuri de instrumentişti cu demersuri diferite prin tempo, dansatori. A fost deplină senzaţia că tehnica nu depăşeşte arta şi nu suntem în faţa unor căutări sterile. O mai recentă demonstraţie cu polimetronomul a mai avut loc la Paris, probabil din iniţiativa lui Antoine Golea, în cadrul unui Festival „Primăvara muzicală.”
Definiţia lui Mihai Brediceanu, în original: „Procedeu şi dispozitiv programat, pentru spectacole muzicale şi coregrafice complexe, folosind simultan mai multe tempouri”. Matematica şi tehnicile IT implicate în muzică. „Cred că nu există o deosebire fundamentală între omul de ştiinţă şi omul de artă”, mi-a declarat Mihai Brediceanu. Sunt, desigur, necesare unele perfecţionări, nişte receptoare mai suple, deoarece totul e să nu încurci căştile, să nu uiţi să schimbi canalele (lungimile de undă) atunci când trebuie. Grupurile de interpreţi ori soliştii se află, pe parcursul derulării muzicii izolaţi, scufundaţi în partitura care le este dedicată în exclusivitate; îi vezi concentraţi, parcă aprofundându-şi condiţia, când, strălucitor irump momentele jubilaţiei colective, unirea întru acelaşi sunet, tonalitate, mesaj. Invenţia româno-americană semnifică mai mult decât şi-au dorit-o autorii ei iniţial.


În Timișoara a apărut, nu cu mult timp în urmă, ca prin minune, costisitoarea operă, prima enciclopedie – secțiunea literatură – a acestei țări. Este un prim pas către realizarea MARII ENCICLOPEDII ROMÂNE, care nu va fi o simplă sursă de informații, ci oglinda spiritualității române. Cu așa un teritoriu mare, e mai greu cu o lucrare atotcuprinzătoare.
Coordonatorul impresionantului volum este același coleg (debutaserăm editorial în 1968 în colecția „Luceafărul” al Editurii Eminescu cu versuri), Crișu Dascălu, acum, la vârsta senioriei ajuns cercetător la filiala din Timișoara a ACADEMIEI ROMÂNE. Un destin perfect împlinit.
La lansarea volumului, în aula Academiei, declara: „ În anul 2009 am conceput proiectul unei „Enciclopedii a Banatului”, pe care am gândit-o însă de la început ca parte a celei pan-româneşti, fiind conştient că „Marea enciclopedie română” nu este posibilă decât prin însumarea unor lucrări parţiale, care să o pregătească. Am ales să realizăm o „enciclopedie” şi nu un „dicţionar” deoarece enciclopedia îşi asumă rolul de a informa, în vreme ce dicţionarul explică și comentează. Aşadar, enciclopedia are o prioritară funcţie informativă, iar pentru ca aceasta să devină efectivă, ei trebuie să i se alăture alte două: una corectivă, de descoperire şi de înlăturare a unor erori prezente în lucrări anterioare, pentru a se evita perpetuarea lor, şi una de actualizare a informaţiilor, prin luarea în considerare a unor surse mai recente sau descoperite pe parcursul redactării articolelor.
Un alt rol al „Enciclopediei Banatului” este acela de a îmbunătăţi percepţia globală a acestei provincii, despre care încă se mai ştie prea puţin şi despre care sunt în circulaţie teorii şi opinii greu, dacă nu imposibil de acceptat. Populaţia românească, dintotdeauna majoritară aici, a avut mereu priviliegiul de a fi participantă la o societate multietnică, în care culturile şi civilizaţiile au interferat salutar, dar în care politicul a jucat adeseori un rol nefast. Aceasta face să existe un specific neîndoielnic al Banatului, pe care lucrarea are datoria să îl releve.”
CRIȘU DASCĂLU pur și simplu A UNIFICAT BANATUL, în granițele sale naturale, așa cum a fost el conceput prin proclamarea Republicii Banathia în 1918 și cum a fost dorit la Adunarea de la Alba Iulia…O spune el însuși: „Enciclopedia are ca dimensiune temporală două epoci distincte: cea anterioară anului 1919, pentru care se ia în considerare întregul teritoriu al Banatului istoric, adică cel cuprins între Dunăre, Mureş şi Tisa, şi cea ulterioară acestui an, pentru care cercetarea are în vedere Banatul de Nord sau Românesc (excepţie făcând, totuşi, realităţile care îi privesc pe românii din Banatul de Sud sau Sârbesc). Pornindu-se de la constatarea că informaţiile ce urmau să fie prelucrate şi incluse în articole sunt inegal repartizate pe diversele domenii luate în considerare – arta, biserica, cultura tradiţională, economia, geografia, istoria, literatura, localităţile, presa, ştiinţa şi învăţământul etc.), ritmul de redactare a volumelor care urmau să trateze un singur domeniu ori domenii învecinate avea să fie, inevitabil, diferit. Astfel s-a luat decizia ca, într-o primă etapă, lucrarea să fie redactată pe volume ce vor fi publicate în ordinea terminării lor, urmând ca în etapa a doua să fie publicată în întregime, prin însumarea articolelor din volumele anterioare. În principiu, articolele tratează subiecte despre personalităţi, instituţii, evenimente, locuri şi localităţi, comitetele de coordonare a volumelor având libertatea de a adăuga alte componente ale acestora, precum şi liberatea de a structura articolele.” Așadar, literaturii bănățene îi vor urma și volume privind alte domenii de activitate.
Așadar, Enciclopedia apare sub autoritatea ştiinţifică a Institului de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române, Filiala Timişoara, şi cu sprijinul Societăţii Enciclopedice a Banatului, prin care s-au asigurat sursele de finanţare. Pe lângă cercetătorii de la institut, care sunt puţini şi specializările lor nu acoperă decât în mică măsură domeniile luate în considerare, s-a apelat la un număr considerabil de colaboratori „externi” care de cele mai multe ori s-au implicat fără altă recompensă decât una moral-sentimentală, fără ajutorul cărora lucrarea nu ar fi putut fi dusă la bun sfârşit.
Se cuvine făcută o menţiune, şi anume, faptul că până acum nu a existat un climat propice nici în Timişoara nici în alte filiale în ceea ce priveşte preocuparea pentru partea umanistă, prioritate având preocupările tehnice, ştiinţifice. Lucrurile s-au schimbat, în sensul că în filiale există tot mai multă grijă pentru activitatea ştiinţifică, iar Academia intră tot mai mult în dialog cu oamenii interesaţi de evidenţierea aspectelor umaniste.
La acest proiect au lucrat mulți oameni în vârstă, care au două mari calități; știu ce urmează să scrie și au încă entuziasmul necesar pentru a porni un asemenea proiect de anvergură. Din păcate, tineretul e prea puţin interesat de astfel de întreprinderi de natură culturală.
O excelenta colaborare au avut timișorenii cu Institutul Cultural al Românilor din Voivodina, cu sediul în Zrenjanin, condus de Costa Roşu, care a și fost ales membru de onoare al Academiei Române. S-a lansat acest prim volum anticipând puţin aniversarea de 150 de ani a Academiei Române şi a 65 de ani de la înfiinţarea Filialei Timişoara. Se speră ca întregul proiect să fie finalizat în cel mult patru-cinci ani.”
Dar cum a fost primit volumul în diferite medii ale societății noastre?
LA FILIALA UNIUNII SCRIITORILOR DIN TIMIȘOARA, cu tot numărul mare de autori timișoreni prezenți în volum, la sediul nostru nu a avut loc o lansare a volumului. GOOGLE dă „missing” oricăror căutări. A fost destul cu lansarea de la sediul Academiei? Probabil că se consideră suprasaturată lumea dicționarelor, cu toate că noul volum nu se vrea un simplu dicționar. În Timișoara s-au lansat volume inventariind scriitorii conform unor criterii proprii, semnate de Olimpia Berca, Cornel Ungureanu, Biblioteca județeană prin Paul Eugen Banciu și Dorina Zărie. Aceste volume au făcut o selecție, neincluzând o parte din autori. Academia nu a omis pe nimeni.
PRIMIREA LA ARAD a Enciclopediei are două capete. Iată-l pe cel oficial:
„… tratează riguros biobibliografic, după norme academice, peste 900 de personalităţi literare din arealul bănăţean, inclusiv cel sârbesc, sau din vecinătatea nordică a Banatului istoric, până în Crişana. Sunt incluse 75 de personalităţi din zona Aradului, din care nu lipsesc Ioan Slavici, Adam Mueller Guttenbrunn, Ştefan Augustin Doinaş, dar şi scriitori de astăzi precum Vasile Dan, Florin Bănescu, Gheorghe Schwartz sau Gheorghe Mocuţa (ultimul este şi coautor, scriind despre personalităţile literare arădene de azi). Poetul Vasile Dan, preşedintele Filialei Arad a U.S.R., care a participat la evenimentul de la Timişoara, aprecia că „apariţia Enciclopediei Banatului este un pas mare pe care Academia Română îl face în perspectiva publicării marii Enciclopedii a României, o lucrare care întârzie nedrept de mult”.
UN ZIAR DE ȘTIRI, tot din ARAD, al cărui ton ne amintește că orașul de pe Mureș, cel mereu inundat, are tramvai pe un ecartament îngust. Dacă la Timișoara trenurile pot merge și pe linia de tramvai, aici nu se poate. Nu cred că acesta este singurul motiv de invidie arăzană față de orașul frățesc, mai dezvoltat, economic și cultural, dar care nu are un freeway către Szeged, ca urbea mureșeană. Tonul miștocăresc amintește de cartierele mărginașe ale bârfei de mahala.
„Nu discutăm despre vreo fițuică scoasă la o imprimantă într-un birou obscur și destinată copierii la vreun examen… nici despre vreo tipăritură cu și despre de-alde Bobinuță! E ditamai „Enciclopedia Banatului”, editată de Academia Română – Filiala Timișoara – segmentul „Literatură”… un cărțoi de să-ți spargi capul cu el de „instrument util în cercetarea prezentului” ce e el, frate! Un institut întreg („de studii banatice” cu Caps Lock) a lucrat la chestia asta de să o folosești ca greutate când ai ceva moale de îndreptat sau ca să dai după nevastă-ta cu ea…( PROBABIL OBICEIURI CULTURALE ARĂDENE, n.n.) când și pentru că nu-ți înțelege valoarea.
„TimișIoara?!”…(O GREȘEALĂ DE TIPAR, REGRETABILĂ, DESIGUR, n.n.). Fain… cred că inamicii noștri publici de vecini (VASĂZICĂ SUNTEM INAMICII ARADULUI? POATE MAI DEGRABĂ CONCURENȚI. N.n.) nu sunt foarte mândri de acest puseu de oltenizare excesivă, ce poate atrage după sine porecle grave… greu surmontabile în timp! Ni, ce impresionant arată coperta.”
IATĂ ȘI NIȘTE COMENTARII DINSPRE ANONIMII DE PE INTERNET: „…și are 280 de kile. Lăsăm la o parte greșelile… absolut firești într-un demers care, în afară de scriitorii cuprinși întrînsul, nu interesează pe nimeni (HALAL; PROSTIA PE INTERNET E LA ÎNDEMÂNA TUTUROR, n.n.)– cum ar fi că la articolul despre arădeanul Cornel Marandiuc se află poza unui cu totul alt scriitor (pe cine poate să intereseze cum arată Cornel Marandiuc?… că nici pe el nu-i sigur că-l interesează!)… dar, bă, frate, s-o dai moartă, încă din 1990 pe Herta Müller, singura scriitoare din ținuturile astea de care chiar a auzit lumea largă, când ea a luat Premiul Nobel pentru Literatură în 2009… chiar e „de porc”…(EXPRESIE ȘTIINȚIFICĂ, n.n.) nu de Academie! Agiutoriu! Doar am mai spus că (c)academicienii (BRAVOS, NAȚIUNE! N.n.) de azi (infractorii de ieri, corupții de mâine) sunt de-alde guțăsalamhamhamparampampam! Deci am râs dar e fff GRAV! Ori a vrut cineva să-și bată joc de Banat ori niște ”fete drăguțe” cu mare nevoie de bani au cules imensul grotesc în timp ce-și ofereau serviciile?! Pt astea,literatură, gogonele sau tanga sunt totuna.Că altfel nu se explică. Sau chiar avem Academia Goe et comp la 50 km de Arad(ul ”muncitoresc”) adicătelea la TimișIoara?! Asta cu ”timișIoara” e opera un mitic. „ Numai ei vorbesc așIa! Să mai zică violeții ceva de Arad, de goldiș sau vlaicu. Cel puțin aici doar se ia/dă mită iar di(m)plomele sunt corect comple(c)tate. Mi-s mândru că nu mi-s din filiala dvs de timișIoreni. (ȘI NOI SUNTEM MÂNDRI CĂ NU EȘTI, n.n.). App, pe Herta Muller a dat-o moartă din ură și invidie unu obscur rău într-ale scrisului. Două lucruri se impun pe Jan/016: dicționarul Ardelenesc-Român (care e f ok) și țiclopedia de perle ale filialei timișIoarei, segmentul Literatură.”
Un blogger din București: „Directorul acestui Institut de studii banatice nu este un individ pe nume Crisu Dascalu, conducator de doctorate de plagiatori ? (CU DOCTORATELE SE OCUPĂ UNIVERSITĂȚILE, NU ACADEMIA, n.n.). Cartoiul e arhiplin de greseli grosolane, le vom inventaria si le vom publica pe-aici pe la noi la Bucuresti. Si sa stiti ca noi, miticii, nu prea muiem vocalele, ci doar an agramatii de la institutele Academice.” (DA, APUCAȚI-VĂ, DRAGI BUCUREȘTENI SĂ NE NUMĂRAȚI GREȘELILE, DACĂ TOT N-AȚI FOST ÎN STARE SĂ EDITAȚI ȘI VOI O ENCICLOPEDIE A ROMÂNIEI…ȘI BA DA, MUIAȚI VOCALELE, PRONUNȚAȚI ȘI „CLUJI”, „JIOI”, ”ȘAPTISPREZECE/OPTISPREZECE” etc. Eu zic că nu e cazul ca bucureștenii să ne învețe românește. N.n.)
LANSARE LA REȘIȚA. Gheorghe Jurma, autor la rândul său a unui dicționar cu scriitori din Caraș, în exclusivitate români ortodocși, din care au fost omiși aparținătorii unor minorități naționale, de parcă numele orașului n-ar fi fost inițial RESCHITZ, a fost de părere că enciclopedia ar fi putut cuprinde nu numai prezentarea unor personalităţi literare bănăţene, ci şi domenii şi elemente specifice literaturii şi spiritualităţii bănăţene, cum ar fi literatura în grai, gasconismul bănăţean… Pe de altă parte, scriitorul Nicolae Sârbu a fost de părere că lucrarea este mai mult un dicţionar de personalităţi literare, decât o enciclopedie, iar scriitorul Constantin Rupa a spus că este „o falsă enciclopedie, mai degrabă un dicţionar”.
„Ba, e Enciclopedie”, le-a răspuns Crişu Dascălu celor ce nu știu exact ce trebuie să cuprindă dicționarul și care e menirea enciclopediei. „Statutul acestei lucrări este enciclopedic, aici nu pot să fiu de acord, pentru că am făcut şi în prefaţă o distincţie între enciclopedie şi dicţionar. Enciclopedia este pur informativă. Şi toate enciclopediile au acest caracter, luaţi „Enciclopedia Britanică”, „Iudaica”, „Enciclopedia Broockhas” şi toate celelalte. Toate au articolele ordonate alfabetic, de la A, la Z. Dicţionarele sunt cele care sunt pe domenii. Mă refer la lucrare în forma ei finală. De altfel, pe lângă funcţia strict informativă, lucrarea acesta, precum şi volumele care vor urma, au şi o funcţie corectivă, adică de a înlătura greşelile din alte surse de informare, care se perpetuează, din păcate, la noi, de la o lucrare la alta. Nimeni nu mai verifică dacă sunt corecte sau nu. Şi, ceea ce e sigur că este un mare handicap pentru cercetători, dar şi pentru cititori, este faptul că lucrarea nu se adresează în primul rând scriitorilor, care sunt cât de cât informaţi în legătură cu fenomenul, ci tuturor oamenilor care întâlnesc un nume undeva şi vor să ştie despre cine este vorba.” Este, după părerea mea, un răspuns elocvent dat tuturor celor ce mai degrabă au plăcerea de a denigra un eveniment pentru realizarea căruia a fost depus un efort incomparabil cu dicționarele cu iz subiectiv, „lucrări de autor”. Aici a fost o armată de cercetători, coordonată de poetul Crișu Dascălu, care a pus deasupra nenumăratelor tabere și ostilităților din lumea scriitorilor criteriul senin, lucid, de bun simț și obiectivitate științifică.


Am propriile amintiri despre Erich Bergel, ardeleanul considerat în Occident unul dintre cei mai nobili cavaleri ai baghetei din secolul XX. Mi se pare chiar ireal că l-am cunoscut prin anul 1969. A fost o pură întâmplare, am fost trimis de studioul de radioteleviziune, unde lucram, pentru a aduce de la București veșnicele streifuri de muzică simfonică. După o zi întreagă de copiat benzi am avut ideea să mă premiez cu un concert la Atheneu. Invitatul serii era dirijorul filarmonicii clujene, Erich Bergel, iar spre norocul meu în program figura una din preferințele mele, dificila, ciclopica simfonie a VIII-a de Anton Bruckner, „Apocalipsa”.
Ca orice conductor respectabil Bergel a dirijat fără partitură și într-o excelentă formă fizică. Nu o simplă tactare, sugestii de tempo sau indicarea intrării unor instrumente. Bergel afișa o profundă trăire. După apogeul monumental al acelei penultime simfonii bruckneriene m-am grăbit spre culise, cu intenția de a-i lua un interviu încă tânărului dirijor. Spre surprinderea mea, acesta stătea întis pe o banchetă, un medic îi lua tensiunea sub privirile îngrijorate ale soției. Nici nu era de mirare, după maratonul parcurs într-o atât de monumentală alcătuire precum „a opta”.
În fine, Bergel mi-a stabilit o întâlnire pe a doua zi, la hotelul Ambasador. Aici cei doi soți mi-au făcut o primire amicală, de parcă ne-am fi cunoscut de mult. Cu modestie maestrul nu vorbi aproape nimic despre sine. A fost destul să-mi declar pasiunea pentru Wagner-Bruckner-Mahler și dialogul a curs firesc, Bergel vorbindu-mi ca de la egal la egal. Mi-am păstrat un streif cu înregistrarea magnetică a convorbirii. Parcă aveam o presimțire că nu ne vom mai vedea.
În 1971 dirjorul clujean a reușit să plece în Germania. Ulterior aveam să aflu cu cine am avut privilegiul să împart câteva ore în orașul cenușiu și zgomotos. Fusese închis într-o minunată pușcărie românească pentru că a cântat la orgă muzică sacră și cântece germane, considerate de diștepții de la secu piese din repertoriul nazist. La liberare, cel ce a dirijat orchestra clujeană după celebrul Antonin Ciolan, a fost reangajat, în bătaie de joc, ca simplu orchestrant. Așa că i-a prins bine susținerea lui Herbert von Karajan, dincolo de cortina de fier. Aici a condus „Internationale Bayreuther Jugendfestspiele”, devenea profesor de dirijat și educație orchestrală la Academia de Arte în Berlinul de Vest, dirijor principal al Societății Simfonice din Budapesta. A dirijat 160 de orchestre în 35 de țări.
Culmea oribilei dictaturi ceaușiste: i-a fost refuzată revenirea în România ca dirijor-oaspete. Abia în 1990 reușește acest lucru. Dar Bergel nu mai este…
Fratele dirijorului, scriitorul Hans Bergel fusese coleg de detenție cu Eric și relatează: “În cele două luni pe care le-am petrecut împreună am vorbit aproape numai despre „Arta fugii“ de Bach. Am fost martor la ultima fază a cercetării sale neîntrerupte, pe care a continuat-o în celula închisorii şi despre care a declarat că „nu va fi încă multă vreme finalizată“. Avea pe de rost în minte lucrarea. Cu bucăţile de mortar desprinse din perete desena în fiecare dimineaţă un portativ pe învelitoarea cenuşie a patului şi îmi explica până la detaliul celei mai mici figuri şi succesiuni de note dovezile tezei sale, la care adăuga mereu altele noi. Din cauza hranei neîndestulătoare eram atât de slăbiţi încât la anumite intervale ne opream, incapabili să mai vorbim. Dacă unul dintre noi îngenunchea, celălalt trebuia să îl ajute să se ridice, pentru că nu aveam destulă forţă ca să ne ridicăm singuri; memoria ne slăbise în asemenea măsură încât ne aminteam doar cu efort cele mai simple lucruri. Nu o dată am observat cum, cu ochii închişi, cu gesturi abia schiţate, Erich dirija. Fenomenala sa memorie muzicală, care l-a făcut capabil de a memora mai târziu în jur de o sută douăzeci de simfonii, pe care putea să le dirijeze la cerere în orice moment, nu l-a lăsat la nevoie nici o secundă în barbarele condiţii de detenţie, oferindu-i o punte de supravieţuire.”
Scriitorul Romulus Rusan a publicat în 1998 la „România liberă“ un emoţionant text in-memoriam care conţinea printre altele următoarele fraze: „Povestea prietenilor că, în singurătatea celulei, dirijase tot timpul, reproducându-şi concertele în gând. Memoria, această comoară intimă a fiecărui deţinut politic, se concretiza, în cazul dirijorului, nu în fapte, ci în armonii. Memoria l-a ajutat să traverseze acel infern, care, în ciuda suferinţelor, sau tocmai prin ele, ajută arta să strălucească.“
Din nou Hans Bergel: “Am fost despărţiţi; am fost dus în celula colegilor mei de proces. Ani întregi nu am auzit nimic unul despre celălalt. Pentru că în toţi acei ani nu a existat nici un contact cu membrii familiei, nu am ştiut nimic nici despre soarta lor. Erich a lucrat în jur de un an la defrişarea stufului în lagărul Periprava. După cum am aflat, concentrarea sa spirituală era dedicată exclusiv partiturilor. Când a fost eliberat în 1962, avea în urma sa trei luni de detenţie izolată în fortul subteran nr. 13 Jilava din Bucureşti – unde, fără să ştim unul de celălalt, am fost închişi în celule aflate faţă în faţă – şi şapte luni de detenţie izolată în închisoarea din Oradea. Se mişca în zilele de după eliberare, după cum mi-au relatat martorii, cu încetineala unui om anesteziat şi avea nevoie de minute pentru a înţelege o întrebare scurtă şi a răspunde. Totuşi finalizase în linii mari lucrul la analiza formală şi structurală a „Artei fugii“.
Se stabilise din nou în Cluj şi primise de la direcţiunea Filarmonicii, al cărei strălucit dirijor fusese cu doar puţini ani înainte, ca în bătaie de joc, postul prost plătit de trompetist de rezervă.
Realizând orchestrarea „Artei fugii” (trebuie spus că există mai multe variante de orchestrație a acestei opere în alb, aparținând mai multor compozitori), Erich Bergel i-a încredinţat-o lui Mandeal pentru Filarmonica din Bucureşti, conştient fiind că în Germania demersul său nu ar trezi un ecou din cauza „strâmbăturilor din nas ale atoateştiutorilor”. Maestrul Mandeal consideră încă şi dânsul că „Arta fugii” e „o lucrare didactică”, „gândită în abstract” şi „scrisă pentru sine”, necesitând orchestraţie ca să nu rămână „o creaţie de muzeu”, deşi acceptă ipotetic orga pentru o interpretare mulţumitoare.
Orchestrația lui Bergel a admis instrumentele moderne, contemporane nouă, deoarece nu credea într-o reconstituire artificială, cu arsenalul unei orchestre de epocă, dotată cu instrumentele arhaice, care sună prost pentru o ureche obișnuită cu imprimările digitale și scule moderne și, în consecință, nu considera necesar un sound ce încearcă să reconstituie atmosfera epocii în care a trăit compozitorul. Bergel a netezit calea spre urechea modernă, demonstrând perenitatea unei partituri scrisă pentru toate timpurile.
„Arta fugii” nu avea nevoie de orchestraţia lui Bergel ca să-i dea viaţă, spunea nu de mult ciudatul dirijor Mandeal, mai ales că, în opinia sa această orchestraţie nu respectă soundul arhaic, „sunetul epocii”.
Faptul că Bach nu a notat nici o indicaţie de instrumentaţie în „Arta fugii” şi a scris-o în partitură desfăşurată şi în cheile vocale a dus în prima jumătate a secolului trecut la concluzia eronată că e o lucrare abstractă, teoretică, o demonstraţie de ştiinţă contrapunctică fără legătură cu viaţa de concert, sau că e o operă deschisă, care poate fi interpretată la orice instrumente. Însă abstracțiunea in varianta Bergel „umanizează” lucrarea, lucru confirmat și de Mandeal și putem completa cu toată seriozitatea, o aduce în lumea noastră.
Presa a sesizat că interpretarea ansamblului moștenirii Bach-Bergel sub bagheta lui Cristian Mandeal este inainte de toate un act cultural. Dirijorul a afirmat că lucrarea are o „enormă forţă latentă“ dată tocmai de faptul că este o abstracţiune. „Gîndirea e debarasată de orice fel de anexă şi se poate desfăşura în deplinătatea libertăţii sale pure, nefiind cenzurată de nici un fel de restricţie, aşa cum orice instrument (se) impune prin parametrii sonori diverşi pe care îi conţine şi de care un compozitor trebuie să ţină seama în permanenţă”.
Miracolul e cu atît mai mare cu cât, în general, sunetul nu se poate imagina pur, aşa cum ţi l-ar da un Moog-synthesizer (keyboard), ci doar viu, plămădit de un anume instrument sau de o anume voce. Or, în momentul în care îţi înfăţişezi un sunet, mental, îl auzi şi cu o anumită culoare, nu-l auzi doar la o anumită înălţime sau cu o anumită intensitate.
Bach ajunsese stadiul în care “vedea” sunete pure, în abstract. Personal nu am de ce să cred că apropierea de divinitate, odată cu vârsta și de ce nu, cu moda, determină mutația stilistică și conceptuală a unor compozitori precum Bach, Beethoven, Wagner. Vitalitatea cmpozițiilor de tinerețe și maturitate evoluează spre o ciudată dar explicabilă SENILITATE. Nimic comun cu apropierea de un dumnezeu-pretext. Ca în perioadele albe ale unor pictori (Grigorescu), ca în domolirea instinctuală și lungirile abstracte, devitalizate ale unor opere literare („Glassperlenspiel” de Hermann Hesse). Îmbătrânirea creierului, de nimeni comentată pentru că ar trebui să se facă o referire dificilă la psihanaliză, are ca efect inerția în creație, devitalizarea lunecând spre un neant numit deseori abstracțiune. Sunetele pure, după mine reprezintă antecamera extincției vitalității (sonata opus 111 și ultimele cvartete de Beethoven, cele două părți ale simfoniei neterminate de Anton Bruckner, comentarea superdimensionată a sonatei 111 de către Thomas Mann). Adesea tocmai aceste creații de senectute par mai moderne decât restul creației autorilor, anticipează (conform unor comentatori) direcții noi în artă ca postromantismul, impresionismul, expresionismul.
(Orchestratorii au revigorat opere care s-ar fi pierdut. Între ei, Stockowski, Bergel, Rahmaninov, Ravel…)
…Mă aflu din nou, prin 1988, în sala unde pe podium urma să urce, de data asta Cristian Mandeal pentru a dirija tot simfonia a opta de Bruckner, “Apocalipsa”. Am deja o frumoasă colecție discografică în care integrala Bruckner, în interpretarea filarmonicii clujene dirijată de Mandeal a ajuns la vinilul numărul șapte. Nu-l cunoscusem până atunci pe dirijor. Am simțit nevoia să-i iau un interviu pentru revista Orizont. Integrala Bruckner o depășea, ca timp înregistrat, pe cea a lui Beethoven cu George Georgescu. Era o operă grandioasă, comparabilă poate doar cu demersul lui Iosif Conta de a dirija în stil oratoriu Tetralogia lui Wagner. Știam că orchestra din Cluj primise din partea statului instrumente noi, cumpărate din Occident. Că imprimările fuseseră realizate în domul catolic din Cluj, cu excepția simfoniei “Romantica”, “trasă” în sala de marmoră a Casei Scânteii. Devenisem brucknerian de tot, într-un club imaginar ai cărui membri, pe atunci puțini la număr, cel puțin în România, îl consideră pe Bruckner regele simfoniei. (Eram sigur că domnul Mandeal este un brucknerian). Nu sunt nici acum de acord cu unii muzicologi care încearcă să descifreze în simfoniile acestui adulator al lui Wagner momente sacre ale contemplării divinității, sentimente de prosternare creștină în fața lui dumnezeu, alături de momentele inspirate din dansurile tiroleze, în care, în ritmul muzicii populare se fâțâie rochițele în ormă de umbrelă ale dansatoarelor. Domnii aceia se pot delecta comentând astfel rapsodiile enesciene, dar nu mai departe. Unicitatea lui Bruckner este greu acceptată. O asemenea muzică nu s-a mai scris și nu se va mai scrie niciodată. Un monument al sigurătății, un strigăt al unei disperări cosmice. Simfoniile sunt reprezentative pentru secolul instrumental, vocea umană nefiind preluată nici măcar ca efect instrumental. Debussy i-a descoperit valențe barbare, poate nici prea departe de adevăr. Arhitectura pieselor este perfectă, cu o dezvoltare treptată și ingenios articulată spre o culminație covârșitoare. Am admirat întotdeauna acele contraste sonore derivând din acele respirații surprinzător oprite înaintea atacurilor majestuoase, emise prin tutti al orchestrei-gigant. Sunt un fan al tuburilor Wagner folosite de Bruckner, o inovație care combină flighornul cu trombonul…
…Lam întrebat pe domnul Mandeal dacă e un brucknerian. Nici pomeneală de așa ceva, mi-a răspuns dânsul. “Eu dirijez orice…”
Aveam să aflu asta mai târziu, după 1989. Despre colaborarea celor doi ardeleni, Bergel-Mandeal. Amândoi genii uitate la ei în țară, în acești ani de criză electorală.
Între timp s-au imprimat și simfoniile 8 și 9. Vinilurile s-au transformat în compact-discuri. Purtând ecoul natural al domului din Cluj, capodoperele celui mai mare simfonist al tuturor timpurilor au fost captate pentru eternitate de către interpreții din România. Este momentul să spunem că în această țară au existat și momente bune, în care cultura a vibrat la unison cu cele mai alese valori mondiale.


 

…Acum câtva timp, din San Francisco trimiteam administrației Teatrului de la Bayreuth un e-mail prin care îmi manifestam dorința de a deveni unul din membrii înregistrați ai clubului iubitorilor de Wagner. Mi s-a răspuns foarte politicos, prima condiție fiind cotizarea cu o anume sumă pentru refacerea edificiului. Nu mi-a venit să cred…Între timp Bayreuth s-a modernizat și fără banii mei. Care nu sunt mult-jinduiții dolari SUA. Voiam să spun cu asta că în Occident trebuie să-ți plătești o pasiune, o afinitate electivă. Nu cred că un George Bălan sau Emanoil Ciomac sau chiar Hans Mokka – scriitor timișorean și solist în corul Operei din orașul natal, care a fost în 1968 la Festivalul celebru și mi-a acordat un interviu pe care l-am întitulat „Am fost și eu la Bayreuth”, au privit de jos în sus spre Vest și au cotizat pentru dreptul de a scrie cărți despre compozitorul preferat. Chiar și Enescu l-a simpatizat pe Wagner, fără ca lucrările lui să poarte pecetea compozitorului german, poate eventual unele tentative de folosire a „melodiei infinite”. (Înainte de 1915 Enescu l-a prezentat pe Wagner publicului bucureștean. Trist, dar se interpreta mai multă muzică germană în Italia decât în România). N-ar fi trebuit mai degrabă ca domnii care îi înlocuiesc acum pe Wolfgang și Wieland Wagner să-i răsplătească pecuniar pe muzicologii noștri care le fac, implicit, „reclamă”? În fine, în pasiunile dezinteresate ale unor „fani” din Estul Europei nu vom citi vreun complex de inferioritate și de ploconire intelectuală.

Și apropos de săli, la Timișoara filarmonica funcționează într-o sală de cinema. Acum câțiva ani le-a venit ideea să se mute în clădirea Sinagogii principale timișorene. Se implicase în asta și domnul Holaender, timișoreanul care era la ora aceea director la Opera din Viena. Se punea, ciudat, o condiție repertorială: în această sală, prin ordin de la administrația israeliană, nu se va cânta Richard Wagner. Asta în secolul XXI, după ce compozitorul fusese „denazificat”. Destul de ciudat ca sinagoga să devină un spațiu în care se fac implicit lansări de carte, în loc să devină un muzeu al culturii ebraice din spațiul cultural al Vestului țării. Iar muzicienii au acceptat, în schimbul unei săli cu acustică bună și orgă de top, să renunțe la un compozitor destul de dificil de interpretat. Vorba românului, ce-am avut și ce-am pierdut.
Eram student când compozitorul intra în viața mea printr-un teanc de discuri sovietice, la preț redus, niște „plastinki” cu fragmente orchestrale, dirijor Mravisnki și mai tânărul Svetlanov, pe care aveam să-l văd mai târziu, în sala mare a Conservatorului din Moscova, viniluri cu LOHENGRIN din care un tenor tipic rus, emitea un sunet pentru rasa lui, strident, din partea superioară a gâtlejului. Dirijor- Golovanov. Rușii ne-au luat-o înainte.
Știam că prin anii cincizeci i s-a făcut filarmonicii berlineze o primire regretabilă la New York. După o așa-zisă „denazificare” a ansamblului. După excluderea genialului Furtwaengler, care a dirijat sub umbrela celui de al treilea Reich. Americanii ar fi putut fi mai generoși. Dar ei mai cântă și azi un fel de parodie în care personajele wagneriene sunt identificate cu naziștii. Dar rămân de notorietate fantasticele montări de la Metropolitan Opera din New York…
În Israel Wagner nu e cântat deloc, cu toate insistențele maestrului Barenboim, care este și el evreu. Nu s-a putut trece peste politică. Oricum, prin anii șaptezeci, Aliații l-au introdus „totuși” în repertoriu, live și discografic. În schimb Zubin Mehta și californianul de origine japoneză Kent Nagano au dirijat recent la Tel Aviv integrala simfoniilor lui Mahler (era wagnerian și el), interzis în Germania nazistă.
Primul spectacol-Wagner, în anii studenției mele: „Vasul-fantomă”. În fosă era mare înghesuială, proiectanților vienezi ai clădirii Operei timișorene, Helmer și Fellner, netrecându-le prin minte să prelungească fosa sub scenă, treaba inovatoare făcând-o Wagner mai târziu. Fonoteca studioului de radioteleviziune, unde lucram, conținea doar o imprimare realizată în condiții absolut precare a uverturii la MAEȘTRII CÂNTĂREȚI DIN NUERNBERG, cu orchestra filarmonicii locale, dirijată de Ion Românu. Jalnic. Am determinat conducerea să-mi permită să merg la fonoteca din capitală după niște streifuri muzicale. Inginerul Florin Silviu Ursulescu copia acolo discuri pe un pick-up special, pentru fonotecă, imprimări-pirat de care nu se sinchisea Tribunalul de la Haga, și m-am întors încărcat cu Wagner, Bruckner, Mahler plus un bonus, ultimul LP Beatles, pe care l-am difuzat în premieră pe țară!
Exista, în anii șaptezeci, o ambianță propice titanului de la Bayreuth și în „provincia pedagogică” a Timișoarei. Dirijorii Remus Georgescu și excelentul om de cultură Nicolae Boboc executau frecvent fragmente orchestrale din operele lui Wagner. Orașul mai avea încă o populație germană numeroasă, asta se vedea bine și la concerte. Uneori, în absența partiturilor pentru dirijori, aceștia foloseau micile cărțulii, utilizate deobicei de spectatori.
Exista în țară deja un mic club al wagnerienilor, compus din muzicieni și scriitori. Tocmai se traduseseră nuvelele și o parte din romanele lui Thomas Mann, acest muzician wagnerian deghizat în scriitor. Colegul nostru, scriitorul Simion Dănilă traducea cu sârg operele lui Nietzsche și bineînțeles, (pe cele cu „colesterol bun”, nu acele pagini în care sora filosofului, Elisabeth, intervenise cu un conținut utilizat de naziști. Publicasem și eu o traducere a poemelor din ALSO SPRACH ZARATHUSTRA, într-o revistă, însă dragostea și ura filosofului vizavi de Wagner erau pagini absolut tulburătoare. Cartea DER FALL WAGNER de Nietzsche apăruse în traducerea lui Alexandru Leahu, în 1983. Spunea filosoful: ”Îl înțeleg foarte bine pe muzicianul care ar declara astăzi că îl urăște pe Wagner, dar nu mai poate suporta altă muzică. Dar l-aș înțelege de asemenea pe filosoful care ar declara că Wagner rezumă modernitatea. N-avem ce face, trebuie să începem prin a fi wagnerieni… De când s-a întors în Germania Wagner s-a pretat cu condescendență la tot ce disprețuiesc, chiar și la antisemitism. Era în aparență cel mai victorios, în realitate un decadent disperat și găunos…Pentru această muzică proastă, plină de teatru, care vrea să însemne pasiune, dar în realitate este treapta cea mai joasă de sălbăticire estetică n-am nici o îndurare, aici trebuie să se pună capăt.”
Bietul filosof, singur și bolnav. Toate acestea considerații se regăseau, comentate cu amănunțime și în genialul eseu al lui Thomas Mann PĂTIMIRILE ȘI MĂREȚIA LUI RICHARD WAGNER. Cartea era o raritate, fiind tradusă de Camil Baltazar înainte de era socialistă, apărută la Editura Institutului Român de Documentare. Wagnerizând cu pasiune, scriitorul afirma: „Pe acest spirit creator care, cu toată împovărarea sa sufletească și unirea sa strânsă cu moartea, e greu de viață și furtunos, progresiv, pe acest glorificator al distrugerii universale, născut dintr-o iubire din cele mai libere, pe acest înnoitor cutezător al muzicii, care în „Tristan și Isolda” stă cu un picior pe un tărâm atonal și pe cel al cărui egal lumea l-ar numi astăzi desigur un bolșevic cultural, pe acest om al poporului, care a negat toată viața sa puterea, banul, violența și războiul și care a avut de gând să dedice teatrul său festiv, orice ar fi făcut epoca sa din aceasta, – unei comunități fără clase, pe el nu-l poate lua asupră-și nici un intelect al evlaviosului și brutalului Înapoi – iar orice voință îndreptată spre viitor și-l poate asigura ca tovarăș…” Nemaipomenit!
Ceea ce nu mai pare să avem azi, dar aveam „pe vremuri” – o excelentă muzicologie românească, în paralel mergând și o discografie autohtonă. La București apărea vinilul cu „arii” din operele lui Wagner, interpretate de orchestra Operei din Cluj și Orchestra Simfonică a Cinematografiei, dirijori Eugen Lazăr, Constantin Bugeanu și Mircea Cristescu, soliști Stela Simonetti, Dan Iordăchescu, Arta Florescu, Cornel Stavru, Petre Ștefănescu-Goangă ( o voce de Hans Sachs și Wotan! ). Filarmonica timișoreană scosese un vinil cu coruri wagneriene sub conducerea lui Diodor Nicoară și Nicolae Boboc. Dar un record se întâmplă tot în capitală, unde Iosif Conta la pupitrul Orchestrei Radioteleviziunii dirijă întreaga TETRALOGIE, eludând costisitoarele montări scenice prin simpla utilizare a modalității „operă în concert” sau stil oratoriu. AMURGUL ZEILOR, cea mai monumentală piesă din istoria muzicii, durând șase ore, a fost eșalonată ingenios pe două seri succesive. În criză de voci puternice, care să străbată prin barajul mega-orchestrei, au fost invitați soliști din Statele Unite și Austria.
Cândva se citea cu interes muzicologia noastră, în afara cronicilor de concert foiletoniste, din diferite publicații ( România literară fiind în acest sens o gazdă generoasă și de prestigiu). Emanoil Ciomac publica volumul „Viața și opera lui Richard Wagner” în 1967. Abundă în idei interesante, precum: ”Acest individ agitat, mic de stat, se vrea un reformator al moravurilor vremii. Cu o voință încordată și cu un fluid de magician, refuză cu îndârjire să fie considerat ca simplu muzician, atunci când el e în drept să se creadă dramaturgul cel mai original, un poet, un filozof și un profet vizionar. Muzica a fost doar una din îndeletnicirile lui. A învățat-o în treacăt, ca să-i poată servi la completarea utilajului său de creator al teatrului și al revelației moderne .”
În anii aceia muzicologia s-a îmbogățit și cu ceea ce putem denumi cu ușurință fenomenul George Bălan. Cărțile sale successive parcă făceau parte dintr-un amplu Project de culturalizare a acestui popor, aflat geostrategic la periferia civilizației europene. O carte la fel de generos scrisă ca și eseurile lui Thomas Mann sau Friedrich Nietzsche era “Eu, Richard Wagner”, în care George Bălan devenea eroul cărții, contopindu-se cu compozitorul sau luând rolul comentatorului: “Ne gândim la marile progrese înregistrate de limbajul romantic pe linia transformării lui într-un material maleabil, suplu, capabil a sugera curgerea neîntreruptă a sentimentelor, ciocnirile și nuanțele acestora. Limbajul muzical devenea treptat un instrument de mare precizie în înregistrarea celor mai fine tresăriri ale sufletului. Wagner ducea mai departe cuceririle predecesorilor săi, îmbogățind muzica cu noi posibilități de a oglindi dialectica sufletului uman. El creează MELODIA INFINITĂ (s.n.), acel flux melodic perpetuu care, nemaifiind segmentat de opriri convenționale sau de opoziții artificiale între temă și dezvoltarea ei, sugerează ideea mersului înainte, a devenirii neîntrerupte”.
Dinspre Germania de Est mi-a ajuns în mână o excelentă biografie în limba germană, tipărită la Leipzig în 1963 și libretele de la MAEȘTRII CÂNTĂREȚI ( colecția Philipp Reclam Jun.) și LOHENGRIN.
Compozitorul bănățean Doru Popovici ne-a surprins plăcut cu volumul-hobby “Magicianul de la Bayreuth” în care conchidea: ”Să nu-l judecăm prea aspru pe acest compozitor unic în felul său, care a declanșat multe patimi, atât în timpul vieții sale cât și după moartea sa. Și să ne aducem aminte de cuvintele mișcătoare ale lui Marcel Proust, în virtutea cărora, de cele mai multe ori suntem nedrepți cu oamenii de excepție, ca și când am lua dejunul pe iarbă fără să ne sinchisim de cei ce dorm sub ea” .
Într-o carte de popularizare a muzicii, ciudat, Pascal Bentoiu nu observă existența acestui magician. O face, în schimb, Bernard Shaw în volumul “Despre muzică și muzicieni”, o traducere absolut nemaipomenită din acest scriitor anti-Churchill, scriitorul britanic demonstrând că în artă n-a existat al doilea Război Mondial. Ca spectator la Bayreuth, Shaw elogiază seriozitatea germană a montărilor, solemnitatea sobră a transpunerii miturilor în scenă.
În fine, apare la „Editura Muzicală” Richard Wagner însuși și volumul extrem de prolix și nu prea bine tradus, “Opera si Drama”. Este o profesiune de credință în care se explică greoi (ca un „camion pornit spre împărăția cerurilor”, cu spunea Thomas Mann), ceea ce compozitorul făcea cu ușurință așezându-se la pian și scriind pe genunchi notele… ”Noi (citește EU, n.n.) am dobândit din partea orchestrei capacitatea de a trezi presimțiri și amintiri. Am conceput presimțirea ca pregătire a apariției care se manifestă, în sfârșit, în gest și în melodia versului, în timp ce amintirea am considerat-o ca fiind derivată din ea, și acum – potrivit cu necesitatea dramatică – trebuie să stabilim precis ce anume (concomitent cu presimțirea și amintirea) umple spațiul dramei în așa fel încât ambele să fie neapărat necesare pentru cea mai deplină completare a înțelegrii sale. “
În fine, într-o zi a venit momentul să nască elefantul și la Timișoara. Orchestra Operei a fost completată cu instrumentiști de la Filarmonică. Din nou la mare înghesuială în fosa străveche, imperială. Acum nu mai era vorba de veșnicele CAVALERIA RUSTICANA , CARMEN sau spectacolul de balet CARMINA BURANA, cu muzica imprimată pe bandă magnetică. Era vorba de LOHENGRIN. Se va face cu voci aduse de la București, ca la imprimarea REQUIEM-ului lui Mozart? De data asta, pentru rolul titular s-a desprins din corul operei tenorul Nicolae Stan, venit din Arad, din cartierul Micalaca. Dar lebăda? Cum se va încăleca pe lebădă? Umblau vorbe despre un celebrul tenor german căruia trebuia să-i vină lebăda pe roți, trasă din culise. Cum, luat cu cântatul, a uitat să urce în vehicol, a improvizat cu umor, pe o pedală de orchestră, întrebarea “Când vine lebăda următoare?” Lebăda asta e o problemă. De pildă, marele tenor al Germaniei, azi, Jonas Kaufmann, poartă o lebădă din plastic sub braț într-o montare berlineză…În scenografia timișoreană s-a recurs la o ingenioasă proiecție pe pânza-decor din fundal, o imagine stilizată care apărea când trebuia. Domnul Stan cânta din răsputeri, cum se spune, „din capital”, nu „din dobândă”. Un nou Lohengrin apărea în lumea wagneriană. Într-un articol pe care l-am publicat în România literară mă întrebam retoric dacă este Wagner acest spectacol. Mi se păruse că Lohengrin era prea static, pe scenă, ca la un oratoriu, nu era mișcare. Cronica mea a dezamăgit. L-am cunoscut între timp pe tenor, ne-am împrietenit, am revenit în revista Orizont cu impresii din cel de al doilea (și ultimul) spectacol, în tonalitate majoră de data asta, da, e posibilă o montare Wagner și la Timișoara, la Operă, nu numai pe podiumul Filarmonicii.
Din păcate, începuse o perioadă grea, pe plan social, interesul pentru arte scăzuse din cauza grijilor zilnice și nu avea să reapară nici în zilele noastre. Lebăda noastră plecase pentru totdeauna. Nu mai eram orașul muzical, nici măcar în privința speciilor jazz sau pop-rock. Se pare că, după focurile de mitralieră care au secerat vieți în 1989, clubul wagnerienilor a dispărut, o parte ieșind din peisaj pe cale naturală, alta refugiindu-se acasă. Aici avem televizor, CD-uri, internet. O viață în conservă. În toate orașele mari din Germania și din lume operele montează variante din cele mai controversate în privința decorului și costumelor, Bayreuth nu mai deține de mult exclusivitate în privința regiei-pivot în privința lui Wagner. Lumea vehiculează în continuare interpretări din cele mai interesante ale unui fenomen artistic peren. În provincia românească trăim doar din amintiri. Ca înainte de 1915…

arhive

September 2017
M T W T F S S
« Aug   Oct »
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Archives

Erwin Lucian Bureriu

Erwin Lucian Bureriu

Erwin Lucian Bureriu. Studii universitare: Facultatea de filologie, Universitatea Timișoara. Redactor la radio și televiziune, Timișoara și București, secretar general de redacție la revista Orizont, Timișoara. Îi apar cărți de poezie, proză și eseistică. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1968. A publicat eseuri și beletristică în țară, Germania, Canada, SUA. Este activ în presa de specialitate.

View Full Profile →

Advertisements
%d bloggers like this: