Pacea din 1919 vinovată de războaiele Orientului


Nu putem să nu ne întrebăm dacă nu ar fi fost mai bine să rămână imperiile în matca lor de dinainte de primul război mondial. Felul în care s-au tranșat lucrurile prin „pacea” de la Paris din 1919 a fost chiar mai dezastruos decât declanșarea conflagrației de la bricheta incendiatorului Gavrilo Princip. Al doilea război, revoluțiile și puciurile, până-n zilele noastre de acolo se trag, cu toate că istoricii continuă să inventeze variante și subterfugii. Este posibil ca Eurasia să fi rămas în stop-cadru la finele lui 1917, dacă nu interveneau trupele trase de mânecă de peste Atlantic tocmai de marele brit Churchill…N-a fost imperiul Austro-Ungar mai intolerant față de minorități decât Serbia, care mai poseda și o rezervă de violență rar întâlnită în istorie. Masacrul de la Srebrenica nu ar fi fost posibil sub sceptrul împăratului.
Iată că mai există pe internet și alți comentatori, de data asta antiamericani. Antiamericani se găsesc printre cei ce au solicitat VIZA pentru SUA și n-au primit-o. Stând la rând la ambasadă am văzut câteva specimene din astea care se lăudau în fața funcționarilor că au firme, știu engleză etc. Recent unul dintre acei funcționari americani s-a adresat foarte recent publicului român la televiziune, spunând că persoanele care de fapt vor să lucreze ilegal în State pot fi depistate foarte ușor și i-a sfătuit pe românii care vor să încalce legislația SU să nici nu încerce.

Margaret MacMillan din Toronto, în volumul referitor la Tratatul de Pace da la Paris din 1919: „Conferinta de la Paris avea de rezolvat si soarta Imperiului Otoman care, dupa unele lupte reusite in Mesopotamia si Galipoli, atacat din mai multe directii de britanici, ceda sub loviturile acestora. In atari conditii iesea la suprafata o lume compozita care pana atunci paruse adormita. Se revelau indeosebi teritoriile arabe din Mesopotamia pana in Palestina, din Siria pana in Peninsula Arabica. Tot astfel, armenii, georgienii, azerbaidjenii si kurzii luptau pentru independenta. Ce se va intampla cu aceasta lume pestrita scapata de stapanirea otomana?” Desigur, britanicii si francezii par interesați sa solutioneze statutul politic al acestei lumi. Erau oare la inaltimea obiectivului urmarit prin conducatorii lor de atunci Lloyd George si Clemenceanu? Ei erau gata sa imparta intre ei aceasta lume noua scapata de sub umrela otomana, încă dinainte de 1918, când Wilson sosea la Paris. „Ce discutam? Vreau Mesopotamia si Palestina, raspundea premierul britanic. Ce vrei, zicea Clemenceau? Mosul? Il vei avea, altceva? Lloyd George voia Ierusalimul. Il vei avea.” Franta era interesata cu deosebire de Siria. Discutiile acestea au continuat ca la bazar, cum zice un britanic despre negocierile lui Ion I.C. Bratianu cu Antanta. Cartea permite constatarea că doar britanicii si francezii – potrivit politicienilor lor- puteau fi negustori ordinari, dar altii mai mici nu!

Orientul Mijlociu era și el disputat. Clemenceau devenea “generos” pentru că premierul britanic il asigura de sprijinul lui in zona Ruhrului. Lloyd George incerca sa indeparteze cat de mult Franta din Orientul Mijlociu. Lordul Curzon blestema “nefericitul acord” prealabil anglo-francez care acum, la finele favorabil al razboiului, atarna de gatul Londrei ca “o piatra de moara”. Și s-au trasat frontierele Orientului Mijlociu, un vast teritoriu rezultat din prabusirea Imperiului Otoman cu arabi (jumatate siiti si un sfert suniti). Restul locuitorilor erau kurzi, persani si asirieni. Exista doar „nationalism arab”, sustine M.MacMillan. În principal noua organizare mergea pe respingerea unei Arabii Mari, ceva administratie permitand Londrei “sa traga sforile”, sa conduca deci din umbra, in scopul apararii intereselor ei economice si politice. Ataturk care, considerand Islamul un fanatism primitiv, initia si dezvolta o miscare nationalista de mare anvergura. La Paris insa, consiliul ramas in doi prin retragerea lui Wilson, bolnav, nu poseda mijloace militare capabile sa apere identitatea unor mici natiuni scapate de opresiunea otomana. Desi se decidea sa se trimita trupe pentru protectia Armeniei, Congresul american nu era de acord. Kurdistanul, luat si el in discutie la Paris pentru a fi protejat, cand se stabileau efectivele militare de trimis, Lloyd George a “uitat” sa-l nominalizeze. Apoi, limitele geografico-etnice indicate de acelasi premier britanic erau aiurea, potrivit lui M.M. Si nu intamplator. Caci daca un “expert” al premierului ii lauda pe kurzi pentru curaj, un altul ii considera “hoti”, niste “nomazi” .
Toate aceste ezitari, incompetenta si chiar dezinteresul franco-britanicilor in solutionarea in favoarea natiunilor mici in stadiu de plamadire, a marilor lor aspiratii, dadeau ragaz lui Ataturk. Organizandu-se militar, acesta reusea sa mentina bucati importante din imperiul descompus. Se impiedica astfel constituirea unui Kurdistan independent.
Asemenea indecizii si dezinteres ii permiteau lui Ataturk, refacut militar, sa inchida zona Kurdistanului. Doar o parte din acesta era incorporat de britanici in Mesopotamia (Irak). Grecii de la Smirna ar fi putut sa-si conjuge actiunile cu kurzii, dar tot Ataturk speculeaza deosebirile religioase dintre cei doi adversari pe care ii infrunta separat. Ataturk crea astfel un stat national turc pastrand in componenta numerosi alogeni, dintre care kurzii fiind cei mai numerosi.

Pacea din 1919 a fost in totalitate un esec, stand la temelia celui de-al doilea razboi mondial.

Tendintele franco-britanice au fost expansionist-teritoriale, cele mai evidente reflectandu-se in substituirea Imperiului Otoman prabusit, in Orientul Mijlociu. Dar si aici franco-britanicii luau sub “protectie” un amalgam de popoare neajunse la stadiul de natiune, le descatusau de o opresiune primitiva si brutala, scotandu-le din inapoierea seculara.
Aceste fapte pozitive nu scuza conduita liderilor britanici indeosebi de a croi arbitrar popoare si natiuni in functie de interesele lor de putere si economice.

“ISTORIA IRAKULUI” de PHILIPPE RONDOT  explică foarte clar cauzele dezastrului irakian, care nu se datorează intervenției americane.  Frontierele, în parte, artificiale “datorate decupajului arbitrar operat de marile puteri după primul război mondial”,  stau la baza unor inerente conflicte.  Tratatul de la Versailles nu acceptă înfiinţarea unui singur regat arab. Kurdistanul e un stat virtual, împărţit între mai multe ţări. Nedreptatea e de nedescris. Parafată la Paris. O secţiune clarifică în această carte multe elemente rămase obscure nouă, cea a războaielor duse de Saddam. El nu crezuse într-un război atât de lung cu Iranul; iniţial Irakul a fost de acord cu politica antiimperialistă a lui Khomeini; problemele de frontieră erau moştenirea cea grea a Păcii din 1919. Când irakienii se istoviseră deja, ayatolahul devine agresor, în timp ce Saddam încearcă de mai multe ori să înceteze focul, respectând rezoluţia Consiliului de securitate.

În volumul “ISLAMUL CONTEMPORAN” de ALI MERAD, islamismul, se spune, contestă civilizaţiile occidentale în numele demnităţii propriei culturi străvechi; marginalizată multă vreme, lumea musulmană este în criză de identitate. Debitoare în materie de tehnologie, aspiră la colaborare cu Occidentul. Interesant este complexul de inferioritate al arabilor faţă de inventarea tiparului; Galaxia Gutemberg i-a lăsat înurmă cu patru sute de ani  (N.n.).  Europa vede în lumea arabă în mod eronat, nu o altă umanitate, ci o caricatură a umanităţii. Dar declinul lumii musulmane se explică nu prin cauze morale, ci prin lupte intestine, despotism. Nu religia e de vină, ci “inovaţiile” ei. În 1919 popoarele arabe aveau să devină victimele “păcii învingătorilor”; s-au văzut înfeudate în tabere opuse, împotriva voinţei lor.Luptau musulmani împotriva altor musulmani, înrolaţi de forţele colonialiste. A avut loc o “depersonalizare a sute de milioane de oameni”. Doctrinar, islamismul respinge capitalismul şi comunismul. “…Islamul aduce o credinţă, o etică; el nu prescrie nici un model de organizaţie socială. Idealurile sale de fraternitate şi solidaritate, exigenţele de dreptate şi echitate corespund aspiraţiilor fundamentale ale tuturor societăţilor omeneşti…” Este citat şi un oarecare, discutabil, F.R. Ansari: “Viitorul aparţine Islamului – şi Islamului singur”(?). Desigur, spune autorul, 11 septembrie echivalează cu acţiunea unor desperados musulmani ce riscă să umbrească viitorul. A fost: 1.-o cruntă barbarie; 2. -“ar fi o lectură cu tonalitate mesianică, tinzând să justifice mânia răzbunătoare a popoarelor umilite. Însă este cazul ca lumea islamică să înceteze a mai provoca frica…”

Americanii au provocat divizarea suniţi-şiiţi? Nici pomeneală. Separarea a început în anii de după moartea lui Mahomed, când un grup de musulmani l-au ales calif pe Abu Bakr, tovarăş al lui Mahomed, iar un alt grup, mai restrâns, a considerat că succesor ar trebui să fie Ali ibn Abu Talib, văr şi ginere al lui Mahomed. Musulmanii care au crezut, şi cred, că Abu Bakr trebuia să fie succesorul lui Mahomed au devenit cunoscuţi ca suniti, iar susţinătorii lui Ali au primit numele de şiiti. De-a lungul secolelor, tensiunile dintre cele două curente religioase au fost alimentate chiar de Hadith (învăţăturile şi tradiţiile moştenite de la Mahomed) în care profetul spunea: “Ummah, comunitatea mea, va fi divizată în 73 de secte…. dintre care doar una va supravieţui.” Inevitabil, atât suniţii, cât şi şiiţii pretind că sunt singura sectă pur islamică. Diviziunea a fost la început motivată politic şi a evoluat într-o adevărată mişcare religioasă, deşi nu sunt mari difenenţe de credinţă, iar în mai mult de un mileniu, sciziunea a făcut ca fiecare dintre cle două curente religioase să-şi dezvolte propriile culturi, doctrine şi şcoli de gândire. În fiecare dintre grupările religioase sunt moderaţi sau extremişti. Între suniţi şi şiiţi există însă mai multe dispute în interpretarea mai multor pasaje cheie din Coran şi din Hadith, spusele lui Mahomed, şi asupra identitătii lui Mahdi, mântuitorul musulman care urmează să vină. Sectarismul suniţi-şiiţi care pare să sfâşie Orientul Mijlociu e doar un instrument folosit în moderna rivalitate politică dintre Iranul şiit şi sunita Arabie Saudită şi deşi analiştii politici consideră că pericolul unei confruntări directe între cele două puteri regionale este limitat, furtuna diplomatică şi efectele sale economice pot duce la destabilizarea uneia dintre cele instabile şi mai  militarizate regiuni de pe glob. Marc Lynch, profesor la George Washington University şi specialist în problemele Orientului Mijlociu, analizează situaţia din Orientul Mijlociu în articolul său intitulat “Why Saudi Arabia escalated the Middle East’s sectarian conflict” , iar vechea dispută teologică nu este văzută drept cauză principală a actualelor conflicte. Jurnalistul Mehdi Hasan de la Al Jazeera explică sugestiv într-un video că această veche ură religioasă este  un mit şi explică cum  politic a condus la actualele violenţe şi haosul din Orientul Mijlociu.

 Regatul Arabiei Saudite este o moharhie absolută, este cea mai mare ţară arabă, ocupă mai mult de 2 milioane de km pătraţi din Peinsula Arabă şi 90% , din cei 30 de milioane de lucuitori, sunt suniţi. Republica Islamică Iran o suprafaţă suprafaţă ceva mai mică, are doat 1.6 milioane de km pătraţi, dar o populaţie de 75 de milioane, din care are 95 % sunt şiiţi. Relaţia Iran-Arabia Saudită a fost una de rivalitate încă din 1979, odată cu ascensiunea economică bazată pe petrol a Arabiei Saudite sunite şi Revoluţia Isalmică din Iranul şiit, pe care acesta a încercat printr-o politică externă agresivă să o exporte în întreg Orientul Mijlociu. Un an mai târziu, Iranul intra într-un război de 8 ani cu Irakul vecin, de asemenea majoritar şiit, dar unde clasa politică conducătoare era sunită, iar Saddam Hussein se temea că va fi înlăturat de la putere de exportul de revoluție din Iran şi de asemenea avea ambiţia ca Irakul să devină principala putere militară şi economică din zonă. Deşi Iranul era de departe cel mai puternic stat din zonă, iar armata iraniană, a cincea din lume din punct de vedere al efectivelor şi echipării războiul s-a încheiat cu retragerea Iranului din zonele ocupate,

Actualmente insurgenţa irakiană continuă, alimentată  de rivalităţile dintre şiiţi şi suniţi.

În 2011, în contextul Primăverii Arabe, începea şi războiul civil din Siria, alimentat şi el de rivalităţi sectare, între preşedintele Bashar al-Assad şi apropiaţii săi aparţinând sectei şiite alawite şi grupările insurgente din ţară, inclusiv grupul terotist Statul Islamic cu aderenţi de origine sunită, şi care a generat una dintre cele mai mari crize umanitare din istorie.

Tot Primăvara Arabă i-a permis Iranului să agite şi situaţia în Bahrein, unde majoritatea şiită e condusă de un emir sunit, să creeze agitaţie în zona şiită de la Marea Roşie din Arabia Saudită.

Dar şi Arabia Saudită a acţionat în Yemen pentru eliminarea preşedintelui cu susţinere hutită şi preluarea controlului în statul din Golf, urmată de un război sectar cu multe prezenţe jihadiste, în care Al Qaeda şi-a consolidat controlul şi pozițiile. Şi războiul civil din Yemen a devenit un proxy war, cu Iranul susţinându-i pe rebelii şiiţi hutiţi care au alungat guvernul domunat de suniţi, în timp ce o coaliţie condusă de Arabia Saudită  încearcă să reinstaleze o conducere sunită. Aşadar, tensiunile dintre Arabia Saudită şi Iran se reduc la lupta de a fi o putere dominantă în Orientul Mijlociu şi la faptul că fiecare dintre cele două state reprezintă cele curente principale ale credinţei islamice…

Bill Cosby: ” Am lucrat din greu de la 17 ani. .. Sunt sătul să mi se tot spună că Islamul e “Religia Păcii” când în fiecare zi pot citi zeci de relatări cu musulmani care îşi omoară surorile, soţiile şi fiicele pentru “onoarea” familiei; sau despre musulmani care manifestează violent pentru cea mai mică ofensă; sau despre musulmani care omoară creştini şi evrei fiindcă nu-s “credincioşi adevăraţi”; sau despre musulmani care ard şcolile de fete; sau despre musulmani care omoară cu pietre victimele violurilor, pe care le consideră “adultere”; sau despre musulmanii care le taie fetiţelor mici clitorisul şi labiile vaginului; toate acestea în numele lui Allah, fiindcă Koranul şi Legea Islamică le impune să facă asta.

Sunt sătul să mi se tot spună că trebuie “fim toleranţi cu alte culturi” şi deci trebuie să lăsăm Arabia Saudită şi alte ţări arabe să îşi folosească banii din petrol ca să finanţeze moschei şi şcoli islamice care răspândesc ura contra ne-musulmanilor în Australia, Noua Zeelandă, Regatul Unit, SUA şi Canada. Şi asta în timp ce nimeni care trăieşte în Arabia Saudită sau alte ţări arabe nu are voie să construiască vreo biserică, vreo sinagogă sau vreo şcoală religioasă, care să înveţe lumea despre dragoste şi toleranţă….

…Da, sunt al dracului de sătul. Dar, de asemenea, sunt fericit că am 74 de ani. Fiindcă nu am să ajung să văd lumea pe care o fac oamenii ăştia. Îmi pare rău doar pentru nepoata mea şi pentru copiii ei. Mulţumesc Domnului că-s pe drumul către El şi nu invers!”

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s