„Doctor Faustus”în California

Case la Nord de golful San Francisco

Septuagenarul THOMAS MANN lucra la DOCTOR FAUSTUS, în California, pe fundalul bombardării Germaniei și a intrării în luptă a fiilor lui în uniformă americană, suportând o operație la plămâni, documentându-se despre legenda populară a lui Faust care i-a fost trimisă de UCLA (University of California, Los Angeles), contemplând zilnic Pacificul, dându-și cu emoție examenul de cetățean al Statelor Unite… Ce era în sufletul lui putem doar să bănuim. Din paginile reci și lucide nu străbate nici o lamentație, ca aceea a personajului Adrian-compozitorul…Corespondează sau conferențiază împreună cu un ales club de septuagenari, Heinrich Mann, Bruno Walter, Klemperer, Stravinsky, Adorno, Bartok, Hesse, Feuchtwanger, Schoenberg, Alban Berg, Anton von Webern (ultimii trei – importanți reprezentanți ai expresionismului austriac postwagnerian). Grupul german californian îl propune chiar ca Președinte al celei de a doua Republici Germane. Articolele citite în public sau tipărite în State vizau destinul tragic al Germaniei erau foarte apreciate în clubul german și îngițite lacom, pe nemestecate, de publicul american.

Deobicei muzicienii nu au nivelul intelectual al scriitorilor. Se pare că Arnold Schoenebrg n-a înțeles exact rolul ficțiunii în romanul lui Thomas Mann, așa că autorul a găsit de cuviință să-l liniștească prin mențiunea ce va însoți toate edițiile: „genul de compoziție expus în capitolul XXII, numit dodecafonic sau serial, este în totalitate proprietatea spirituală a unui compozitor și teoretician contemporan, Arnold Schoenberg și a fost atribuit de mine unui personaj fictiv, eroul tragic al romanului meu…/Thomas Mann”. Iată și un fragment din incriminata descripție a sistemului care a formulat reguli stricte atonalismului: „…din cele 12 trepte ale alfabetului temperat, format din semitonuri, să se alcătuiască cuvinte mai mari, cuvinte din 12 litere, anumite combinații și raporturi reciproce ale celor 12 semitonuri, formulări de serii (…) Nici unui sunet nu i-ar fi îngăduit să reapară până nu vor fi apărut și toate celelalte”. Este o expunere seacă, lucidă și în spirit matematic. Adrian Leverkuehn este însă un compositor-ficțiune, reprezentând do-decadența, descompunerea morală, primitivă a acelei părți din spiritual germanic care trăiește consecința implicării în două conflagrații devastatoare. Thomas Mann îl mântuiește pe Schoenberg și sistemul său componistic, (chiar și despre Beethoven se spunea că ar fi introdus diabolus in musica, dacă ar fi numai acele neclarități tonale din sonata opus 111, comentată sclipitor în roman), care n-ar fi diabolic în sine, dar să nu uităm că expresionismul austriac de după prima conflagrație reflectă o stare de spirit ce ne duce la psihoza tragic, morbid a înfrântului. Relatând felul în care s-a născut această ultimă capodoperă, de senectute, autorul explică, mereu explică: ” La dorința lui Schoenberg cartea va purta un post scriptum care să clarifice dreptul de proprietate intelectuală. E PUȚIN ÎMPOTRIVA CONVINGERII MELE (s.n.). Tehnica dodecafonică îmbracă ÎN SFERA CĂRȚII lumea pactului cu diavolul și magia neagră, un caracter pe care în realitate nu le are și care face ca ea să fie PROPRIETATEA MEA PERSONALĂ, a cărții. Gândirea lui Schoenberg și versiunea pe care o dau eu sunt îndepărtate între ele (…) ar fi însemnat aproape o jignire să fie pomenit în carte numele său.”

Thomas Mann în romanul său american este, mai mult decât în alte scrieri, ceea ce el însuși a afirmat despre sine. Un scriitor-compozitor, un muzician între poeți. Compozițiile lui Adrian sunt INVENTATE de el, descrierea lor este un demers destul de inaccesibil celor ce caută construcții epice. Își arată deferența față de muzicologul Adorno, îl consultă în privința tehnicii descriptivismului muzicii, a transpunerii ei în cuvinte. După câte-l știm, nu a avut neapărată nevoie de aceste consultări. Fără pian, fără mâzgălituri pe portativ, scriitorul compune ceea ce consideră necesar, transcripția realizându-se direct în cuvinte. Senzația de profesionism e reală. „Piesa aceasta e scrisă în trei părți, fără semn de alterație la cheie (…) sunt împletite în ea trei tonalități, si bemol major, do major și re major (…) care formează un fel de dominantă de gradul doi, si bemol major o subdominantă, și do major păstrează exact mijlocul”.  Urmează descrierea unor compoziții imaginare, puse pe seama lui Adrian. Din punct de vedere instrumental aproape imposibil de interpretat. Schoenberg i-a spus prietenului său cam evaziv, că poate s-ar putea interpreta, dar că el personal nu ar scrie o asemenea partitură. „Cât de înspăimântător este efectul acestor glissandi de tromboane, enunțând tema acolo unde cele patru voci (…) Urletul, luat ca temă – ce oroare! Și ce panică acustică naște din repetat prescrisele glissandi de timpani, un efect muzical sau sonor facilitat de morbiditatea pe diferitele trepte a timpanului mecanic – manipulate aici în tremolo. Efectul este pur și simplu sinistru”. Romancierul, inventând această muzică de nimeni ascultată, face un joc plin de umor pretinzând că orchestra a fost dirijată chiar de o persoană reală, Klemperer…Chiar dacă nu are asemenea efecte, cel puțin straniu sună și un „Pierrot lunaire” de Schoenberg sau „Wozjek” de Berg, în sistem dodecafonic aceste opus-uri aducând mai multe forme diabolice decât „Mephistowalz” de Liszt sau “Damnațiunea lui Faust”, în romantismul lor depășit.

Romanul faustic se termina, odată cu războiul, nu înainte ca, spre stupoarea autorului, tipărirea sa fiind deja anunțată în Elveția. În acest timp fusese lansată și bomba asupra orașului Nagasaki, Thomas Mann observând că ea “nu mai era necesară pentru obținerea victoriei, ci doar pentru a preveni participarea Rusiei la acea victorie”.

Advertisements