Vasile Popovici – atac la Nicolae Breban în „Orizont”

Vasile Popovici, diplomat pe undeva în Banania africană. Vă place poza?

Iată ce spune Nicolae Breban despre oportuniștii zilelor noastre, nici măcar creatori, poeți sau prozatori, ci niște alcătuitori de texte…făcându-și dușmani.
„…o echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar, dar de comentatori de prost aluat. Patapievici nu era un om prost, din păcate s-a întâmplat cu el ce se întâmplă cu unii care sunt umflaţi excesiv, i s-a părut că este un fel de guru al culturii româneşti. Într-una din primele lui cărţi a înjurat ca o haimana ordinară toată istoria acestui popor în care noi ne-am născut, în care au trăit părinţii şi bunicii noştri. (…) La fel a făcut şi un fost amic de-al meu, unul care promitea să fie filosof şi între timp i s-a stricat căruţa pe drum, Gabriel Liiceanu, care după Revoluţie imediat s-a dus la Paris şi în Le Monde, unde Breban şi-a dat în 1971 demisia contra tiranului, lucru unic în ţările din Est. Gabriel s-a dus repede la Paris să spună că poporul român nu e apt pentru democraţie, consonând cu altă haimana şi ticălos al politicii româneşti, Brucan, căruia i s-au închinat zeci de mii de intelectuali şi posturi de televiziune(,,,) George Soros, din America, acest mare speculant financiar, împreună cu amicii săi din România, Mircea Mihăieş, Liiceanu, Patapievici şi alţii care consideră că nu mai este nevoie de statul român, că Mihai Eminescu este un cadavru aruncat, că noi, aştia mai în vârstă, care am creat operă, suntem depăşiţi, că totul este depăşit, Eminescu este depăşit, că Ion Barbu este depăşit, că Iorga este depăşit, că Cantemir este depăşit şi a început literatura asta de p…ă, de p…ă (…), de prostituţie.
Nu numai Mircea Mihăieș, cel venit de la Sântana îl atacă pe Breban, ci și Vasile Popovici, cel venit din Cuveșdia, tot om rău și mic de statură, un urât plin de ură.

Vasile Popovici se folosește și el de revista Orizont pentru a-l devora ca un piranha pe Breban. Despre sine spune că „diplomat însă aș fi vrut să fiu la un moment dat, fiindcă visasem la asta în ultimul an de liceu (silvic, dacă vă puteți închipui, grație tatei, pădurar).
Fusesem repartizat printr-o minune totuși la o școală de cartier din Timişoara, probabil cea mai năpăstuită din oraș, dar orașul acela era Timişoara! În condițiile date, mirajul diplomației ar fi trebuit să fie irezistibil.

ORIZONT, ne-am oprit asupra unei cronici intitulate „Nicolae Breban sub zodia uluirii de sine”, pe care o semnează Vasile Popovici, la recenta carte de memorii a lui Nicolae Breban, Viața mea (Editura Polirom).
„Nicolae Breban e o sursă de încântare pentru Nicolae Breban. Se admiră cu nesaț, își aruncă peste timp priviri galeșe, se adoră din unghiuri imperiale, se apreciază suprem în comparație cu contemporanii, niște aborigeni, nu se încurcă niciodată în considerente morale. E un supraom, întruchiparea visurilor lui Nietzsche, un zeu pe pământ.(…) Cartea despre viața lui Nicolae Breban nu este chiar despre viața lui Nicolae Breban, ci despre gândurile sale de moment, vreau să spun despre ce-i trece lui Nicolae Breban prin minte în momentul când se apucă să scrie. Niciodată nu poți ști dinainte încotro o va lua fraza pe care a început-o. O secreție anume, o vocabulă ivită cine știe cum în verbiajul incontinent ce se revarsă peste pagină, o licărire de sens iscată din delirul lingvistic pot împinge muntele de vorbe să se prăvale într-un sens sau în altul.(…) Cu cât rezultă mai multă maculatură, cu atât mai bine. Cantitatea brebaniană îi smulge lui Breban strigăte barbare de autosatisfacție. Cantitatea e, pentru el, semnul că se află pe drumul cel bun. Ceea ce el crede că e drumul cel bun e chiar Drumul la zid, momentul fatal din biografia sa de scriitor, când a început completa deraiere, flecăreala continuă, un haos ce l-a copleșit cu totul și din care s-au ivit și aceste sute de pagini de moloz lingvistic adunate complet întâmplător sub numele iluzoriu de Viața mea. Romane? Memorii? Eseuri? Ce sunt aceste mii și mii de pagini scrise de Nicolae Breban începând cu Drumul la zid și până azi? – Nimic altceva decât expresia unei patologii literare în care deruta biografică și deruta literară și-au accelerat reciproc prăbușirea, sfârșind cu acest dezolant spectacol pe care-l oferă Nicolae Breban în indiferența generală. Nimic mai dezolant, mai înspăimântător decât această indiferență, această tăcere ce s-a lăsat peste opera și numele lui Nicolae Breban. De decenii el evoluează pe o scenă suprailuminată, în fața unei săli goale, în care singurul public rămas la aplauze e el însuși.” În fața acestei execuții literare, orice comentariu al nostru e de prisos.

Advertisements