Erwin Lucian Bureriu: „Nicolae Breban, un vechi prieten” (Apărut în „Actualitatea literară”)

 

Este o eroare să fie socotit DOAR “printre primii” scriitori români Nicolae Breban. Dacă ar fi să ne revenim din depresia absenței criteriilor valorice, l-am pune pe primul loc și am găsi cu cale să-l nominalizăm neîntârziat pentru premiul NOBEL. Însă, după cum ne cunoaștem, în această țară, propunerea va rămâne doar în această pagină de memorialistică.
Mi-am propus să reliefez unele aspecte mai puțin cunoscute din biografia mai-vârstnicului meu prieten, în ziua în care am ascultat pe YouTube cuvintele pe care le-a spus la „Salon du Livre”, la Paris, unde Breban s-a dus ca la el acasă, în timp ce un grup de intelectuali “speciali” protestau, inutil, prin absență, făceau greva absenței. Brusc mi-am dat seama că probabil suntem țara cu un singur scriitor. În San Francisco fiind la acea oră, mi-a făcut plăcere să aflu că a fost propusă, pentru Salon, cartea mea HOTEL CALIFORNIA și că, măcar în acest fel am fost acolo împreună cu Breban.
În tinerețe eram amândoi mândri că aveam în comun descendeța din două mame nemțoaice (a lui era din Reșița, șvăboaică, a mea era sudetă din Praga), discutam despre formidabila cultură germană în vacanțele petrecute la Lugoj, idolii noștri erau Thomas Mann, Dostoievski, Schopenhauer și Nietzsche, dar și neapărat Wagner, Bruckner…Mama lui Breban îi spunea mamei mele că își crescuse copiii astfel încât ei si fie conștienți că sunt cei mai frumoși și inteligenți. Proștii să fie modești, că ei au de ce, spunea Goethe.
Uneori îl luam pe Breban de la casa parohială unde locuia și ne duceam la cenaclul condus de el și de Radu Theodoru, lugojean și el pe atunci. Polemicile celor doi făceau deliciul întrunirilor și trebuie să recunosc, au avut un efect deosebit asupra mea. Reprezentam acolo trei generații (unii comentatori preferă să le definească PROMOȚII, ceea ce ar fi mai precis, dar în contextul actual accepția cuvântului a trecut, grotesc, spre comerț de hipermarket)…Generația lui Breban și a amicului său, Nichita Stănescu scoteau literatura română din ultimele zvâcniri proletcultiste. Urmam noi, poeții șaptezeciști, debutând mai ales la Editura Eminescu, în colecția Luceafărul: Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Romulus Guga, Ioan Alexandru, Constanța Buzea…
Scriind ANIMALE BOLNAVE Breban continua proza de analiză a lui Camil Petrescu, dar influențată puternic de tenta eseistică și freudiană a lui Thomas Mann. Subiectul în sine se preta la o asemenea abordare, fiindu-i oferit de autorități cazul real al unui fanatic religios, ucigaș în serie, devenit ulterior clientul clinicii psihiatrice Jebel, unde (curiozitatea m-a împins să vizitez un personaj real) l-am văzut ca pe un simplu tâmplar, apatic și calm. Breban a continuat cu Bildungsromanele lui, prea puțin tulburat de tezele minirevoluției culturale ceaușiste, în timp ce postexpresionismul liricii șaptezeciste primea lovituri comandate, colecția Luceafărul dispărând, în parte și datorită lui Ștefan Augustin Doinaș, care credea că face un serviciu noii poezii. Marian Popa avea să constate în a sa “Istoria literaturii române de azi pe mâine”: “Cei în vârstă permit criticile noii poezii. Admonestează pe școlari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Ștefan Augustin Doinaș în serialul MODA POETICĂ 1968.”
…În provincie nu te poți afirma, era principiul lui Breban. Nu existau publicații, edituri. La București el începea să devină un prozator de success, surprinzând aparatul criticii de atunci. Se spune că și Nina Cassian a contribuit la propulsarea sa. I-am urmat sfatul și m-am transferat la Televiziune, cu o recomandare de la Zaharia Stancu. Breban mi l-a prezentat pe Nichita Stănescu, pe atunci foarte retras și timid, locuia într-un demisol. Am fost tustrei la o cofetărie, la înghețată…
Lucram la filmul meu de debut, “O pasăre, două păsări”, împreună cu operatorul Savin Devderea, în departamentul lui Dinu Săraru. Breban m-a chemat într-o zi la GAZETA LITERARĂ, unde am asistat la instalarea sa ca redactor-șef. Fusese deja numit membru supleant al Comitetului Central. La redacție a cerut cheile biroului, Geo Dumitrescu era în concediu, la Neptun și nici nu știa ce se petrece. Breban i-a descuiat biroul, s-a așezat în fotoliu, declarându-mi că îl voi găsi de acum înainte în acel loc. Mi-a fost de folos să public într-o revistă de prestigiu. Dar când să mă bucur de noile cunoștințe, de ambianța Casei Scriitorilor, mi s-a spus că în Televiziune nu am ce căuta cu barbă ( revoluția culturală din 1971 nu admitea așa ceva ), așa că am părăsit mirabilul Centru, cu toate protestele lui Breban, pentru a mă întoarce la radio Timișoara, în “provincia pedagogică“. Marele prozator traversase o perioadă dramatică, el poate că avea remușcări pentru felul în care se procedase cu fostul redactor-șef, apoi urmase șederea sa prelungită la Paris, dar e bine să credem că doar tezele din aprilie l-au făcut să demisioneze. După 1989 a avut parte de șefia Contemporanului și de acceptare în cadrul Academiei. Destul de ciudate au fost opiniile lui Nicolae Manolescu, cel dintâi critic de renume care a remarcat calitățile prozatorului, devenindu-i apoi brusc adversar, pe motivul colaborării fostului redactor-șef cu securitatea. Nu cunoaștem nici un singur șef de gazetă care să nu fi trebuit să întrețină relații cu aparatul de partid și de stat, așa că mi s-a părut total inutil acest conflict ipocrit. Bârfele despre securistul Breban sunt o capodoperă dâmbovițeană. Dincolo de păcatele omenești ale artiștilor, rămâne opera lor. Și opera lui Breban nu este una oarecare, dimensiunile ei sunt enorme și are în plus calitatea rară a prozei de analiză, mai puțin obișnuită la români. Cu ANIMALE BOLNAVE, BUNAVESTIRE, FRANCISCA, ÎN ABSENȚA STĂPÂNILOR, ÎNGERUL DE GIPS…, cu toate micile neglijențe stilistice care i s-au reproșat, inerente unei activități de o asemenea anvergură, Breban poate sta foarte aproape de preferatul său german, Thomas Mann. Apele s-au cam limpezit în ceea ce privește literele românești de după cel de al doilea război mondial. Vă veți gândi imediat la Marin Preda. Pot face o trimitere la alte două vieți paralele, la epicul rebrenian și analiza din PATUL LUI PROCUST. Epicul lui Preda aparține altui spațiu spiritual decât analiza lui Breban. În discuțiile noastre el se referea des la „Camil”. Cum se poartă disocierile tranșante, cu toată încăpățânarea celui pe care îl numeam cu toții „Brebingway” de a rămâne bucureștean, putem conchide că el a rămas un scriitor al Centrului european, prin descendență și afinități elective. Lipsite de pitoresc rustic și ambianță balcanică, proza modernă a lui Breban, ușor de tradus în lume, aparține Occidentului. Avem printre noi un mare scriitor, în viață. Oare mai există la ora asta în București organul care poate recepta acest fenomen rarissim? Nu cred. Oare unde mai putem face lobby pentru acordarea premiului NOBEL singurului scriitor român care îl merită? Cu doamna Herta Mueller a fost o altă chestie. Dar, în sinea ei, nu i-ar fi jenă să ia loc alături de Hesse? Poate că provincia pedagogică ar fi fost mai benefică pentru Breban, decât anvergura vieții palpitante și de o moralitate discutabilă, ca aceea din București. România nu este Germania, Timișoara nu e Weimarul lui Goethe. Este cert că Breban nu va purcede în căutarea timpului pierdut în capitala fanariotă, deoarece nu a pierdut timpul și a scris, indiferent de conjuncturi. Dar dacă tot felul de fanți și gagii de mahala, animale bolnave, încearcă să-i ia caimacul, poate că o afirmare în afara țării i-ar fi fost mai de folos. El a preferat să rămână și să scrie în românește, cu toate că, la unele popoare etnia se consideră după mamă, poate ar fi trebuit să scrie în germană. Mai ales că frazele lui sunt lungi, parcă având arhitectură germană…Cu atât mai mare este meritul lui Breban, care nu a plecat, precum Caragiale la Berlin și a avut tăria să reziste. Este o victorie pentru ardeleni și bănățeni ca unul de-al lor să devină cel mai mare scriitor român. Dar și un luptător, care nu se lasă călcat în picioare de ceea ce numește el „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar, dar de comentatori de prost aluat. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti (…) Noi exportăm mizerabilismul care apoi se întoarce la noi şi ne uimeşte cum de ne văd occidentalii atât de nenorociţi. Dar mizerabilismul ăsta noi îl cultivăm, pentru că băieţii ăştia sunt foarte abili, pentru că ei produc ceea ce cred ei că se cere în afară. Într-adevăr, afară unii cer imaginea României mizerabile, joase. Parcă ne-au convins şi pe noi că suntem o ţară de nimica. Suntem ultimele otrepe ale Europei… Eu am să mor curând. Nu ştiu ce se va întâmpla cu dumneavoastră, care sunteţi mai tineri, sau cu copii voştri, când vor revedea filmul a ceea ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani. (…) Noi ar trebui să nu mai lingem în fund pe şef, să nu mai furăm banul străin, să facem lucrul bine făcut, să respectăm comunitatea în care ne-am născut, să respectăm cutumele, obieciurile, să respectăm cuvântul scris. În loc să ne repezim ca nişte haimanale, ca nişte şobolani la grămada aceea de miliarde şi, sub patronajul instituţiilor Statului, care se pare că şi astăzi încă funcţionează în inerţia veche, n-au respect pentru ce e de valoare”.
Ultima dată ne-am revăzut la Timișoara, la Filiala Academiei Române, cu prilejul lansării „Enciclopediei Banatului – literatura”, al cărei coordonator a fost un coleg de-al meu, mai mare, poetul Crișu Dascălu. Vârsta nu l-a afectat pe Breban, la fel de spiritual și de o sclipitoare inteligență.

Advertisements