Între anii 1972-1990. De la stânga la dreapta, sus. Arieșanu, Teodorescu, Dima, Petrovici, Babeți, Velican, Lillin. Jos, Bureriu, Banciu, Ureche, Cerneț, Ungureanu

Între anii 1972-1990. De la stânga la dreapta și de sus în jos Bociort, Bureriu, Petrovici. Teodorescu, Velican, Cerneț,, Banciu, Arieșanu, Dumbrăveanu, Ureche. Dima, Babeți, Iordache.

Modificări la revista Orizont după 1989.

1989-90. După sângeroasa represiune, clădirea Operei s-a umplut de un fel de stat major, care s-a adăpostit, acolo petrecându-se unele fapte necurate, beții etc. În fine, în balconul Operei a venit și un veleitar, CLAUDIU IORDACHE, de profesie proiectant la IPROTIM și poetastru, autor al unor poezii scrise cu convingere comunistă.

Cu mantie de Cezar răzbunător, numitul Iordache, urmat și de o pletoră de aventurieri, dezaxați, printre care, dezorientați, se aflau, de altfel și oameni de bun augur, balconistul poetastru s-a năpustit mai întâi pe ușa revistei literare ORIZONT. De ce tocmai acolo? Soția de atunci a revoluționarului, Antoaneta, era redactoare la acea revistă, pe post de comentator al spectacolelor de teatru. Cuplul Iordache era în permanentă legătură cu viitorul președinte Ion Iliescu, pe care-l cunoșteau de pe timpurile în care fusese secretar cu propaganda la județeana Timiș. Din proprie inițiativă s-au sfătuit cu cei din București, tehnicianul a regizat un fel de proces, fără nici un drept de a face așa ceva, cu public stradal fanatizat și a ținut să pună întrebări și să încrimineze ca un procuror membrii conducerii redacției, primii vinovați de ideologizarea revistei, impusă de fapt de cadrele politice ale trecutului.

Lucru facil, căci se știe, un redactor-șef sau un director de instituție culturală era obligat să se țină aproape de șefii partidului și de securitate. Unii membri ai conducerii, indiferent de calitatea cărților lor și de valoarea prestației literare, ION ARIEȘANU, ANGHEL DUMBRĂVEANU, AUREL TURCUȘ, ION DUMITRU TEODORESCU, LUCIAN BURERIU etc. au trebuit să se disculpe în mod penibil, alții au părăsit sala „de judecată”, adică de ședințe a redacției. În aceeași oală cu șefii au fost amestecați și alți redactori, care au fost siliți să părăsească redacția, criteriile judecății fiind minate de invidia judecătorilor improvizați sau de pure antipatii subiective. Redactorul-șef Ion Arieșanu nu a schițat nici un gest pentru a lua apărarea celorlalți colegi incriminați și a părăsit lupta. Cu toate că Uniunea Scriitorilor din capitală nu a fost de acord cu asemenea procedee, n-a avut ce face, timișorenii erau pe atunci deosebit de prețuiți, ca factor declanșator al revoltei populare, trebuiau găsiți țapi ispășitori.
Așa că balconistul, neavând cu redacția alt statut decât acela de colaborator, nefiind persoană oficială, decât membru ad-hoc al FSN, și-a uns nevasta, pe ANTOANETA , ca redactor-șef al revistei. Atunci s-a deschis drumul spre actualul colectiv redacțional.

Se pare că, cel puțin pentru moment, doar la Timișoara s-a petrecut măcelul iordăchist de la Orizont. A fost o premieră. În calitate de redactor-șef Antoaneta a înmânat colegilor demiși niște hârtii nesemnate și neștampilate, neluate în seamă de procuratură, întrucât, cu toate că echivalau cu o desfacere a contractului de muncă, nefiind legalizate, contau cât o hârtie igienică. Vremurile evoluau, Iordache Claudiu fiind dus la București unde a condus o inițiativă iliesciană, ceva stil muzeu al revoluției, iar Antoaneta a fost angajată la Ministerul Culturii ca funcționară.

Secretara și dactilografa revistei avea să extragă de pe statul de plată fiecare material politic, cu numele și pseudonimul adoptat. Din aceste liste, care au fost împărțite tuturor celor excluși din redacție pentru a le servi ca apărare într-o justiție care încă nu se crease, reieșea că FIECARE redactor fusese obligat să scrie, la comandă, texte bine ideologizate, așa că dizidenții lipseau cu desăvârșire dintre noi. Totuși, pe crengile vremurilor noi au venit cei ce se considerau „denazificați”, detoxifiați de ceaușism, înscriindu-se în rândul celor autoconsiderați TINERI ZIARIȘTI ȘI SCRIITORI.
Revoluția le-a dat noilor redactori posibilitatea de a se folosi de noua postură și în interes personal. Așa s-au construit cariere și opere. La începutul anilor 90 tirajele publicațiilor era fabuloase. Ulterior el scăzând drastic, noii locatari redacțiilor și-au căutat și alte căi, experiența lor revoluționară fiind folosită de regimul fesenist în mai toate domeniile culturii.

Au dispărut multe din colecțiile revistei. Totuși, secția PERIODICE a BIBLIOTECII JUDEȚENE TIMIȘ posedă colecția completă a revistei de dinainte de 1989, unde se poate citi ce a scris fiecare.

Advertisements