Atacarea Germaniei

SCENARIUL „LUSITANIA”
Obsesia scenariilor este bazată pe deconspirarea unor documente. Abia în jurul anilor șaptezeci s-au aflat mai multe despre adevăratul scenariu al scufundării pachebotului britanic LUSITANIA. Germania a avertizat SUA să nu trimită vase în zona unde patrulau submarinele U-Boote, prin intermediul ziarelor newyorkeze, în care îndemnau pasagerii americani să nu se ambarce pe Lusitania. Și vasul, datorită mai ales explodării muniției cu care fusese supraîncărcat, pachebotul fiind transformat în vas de război, s-a dus la fund în 20 de minute, cu toți pasagerii.
Acţiunea germană cu acest război submarin (ce e drept, interzis pe atunci) era însă determinată de blocada impusă de britanici porturilor hanseatice, care a oprit transportul de hrană din coloniile germane. Blocada navală britanică împotriva Germaniei a dus la moartea a peste 100.000 de civili germani. Această blocadă a durat până la semnarea tratatului de la Versailles din 1919, căruia i s-a adăugat un document numit Politica pastorală a lui Morgenthau, semnat de președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson. Acest document, găsit în 1968 printre hârtiile fostului președinte american Lyndon Johnson și păstrat în prezent la Centrul de Cercetare Sid W. Richardson din Austin, specifica intenția Statelor Unite de a-i extermina pe absolut toți germanii, care sunt „din naștere o rasă războinică” și transformarea Germaniei într-o „pășune”.
De fapt președintele Wilson ajunsese în fruntea statului sprijinit de cei care-și doreau intrarea Americii în război din interese proprii, dar 83% dintre americani se împotriveau, așa că trebuia comisă o mârșăvie. O capcană întinsă germanilor era pretextul.
Colaborator al acțiunii secrete a fost, bineînțeles războinicul Winston Churchill. Co-autor, Roosevelt, pe atunci secretar al Marinei americane. Wilson și-a ambarcat și vreo 120 de americani, pe lângă cei 1000 de pasageri ai pachebotului britanic, tras la cheul New Yorkului, dar și muniții pentru Marea Britanie, încărcate de muncitori germani, anume angajați pentru a colabora cu spionajul german ca informatori.
Din 1776, SUA au evitat, la ordinul lui Washington, implicarea în disputele din Europa. Pretextul imixtiunii SUA în război a fost legat şi de un pretins plan secret german de a convinge Mexicul să-şi atace vecina, niciodată dovedit.
“Lusitania” a fost “capcana” întinsă germanilor. Inainte de incident, Churchill ordonase sa se întocmească un raport care sa prevada “impactul politic” în situația în care un vas de pasageri, “având americani la bord”, ar fi scufundat de un submarin german. Intre colonelul House, consilierul personal al presedintelui american Wilson si Sir Edward Grey, ministrul de Externe britanic, a avut loc urmatorul dialog: “Grey: Ce va face America daca germanii scufundă un vas cu pasageri americani la bord? House: Cred ca Statele Unite ar fi cuprinse de indignare si acest lucru ar fi suficient ca să ne atragă în război”.
Englezii, care descifrasera codul naval german, cunoșteau poziția submarinelor germane din Atlantic si rutele acestora. Aceste informații i-au fost comunicate de Churchill, Prim Lord al Amiralitatii, lui Roosevelt.
“Lusitania a fost trimisă, în mod deliberat, cu viteza redusă într-o regiune unde se stia cu precizie că un submarin german se afla în așteptare”.
Presedintele Wilson a fost reales in 1916. Colonelul House negociase deja cu Marea Britanie un acord secret, care garanta participarea Statelor Unite la război. Exact asa cum se va întâmpla si in 1941.

Prin Tratatul de la Versailles s-au impus Germaniei – în ciuda avertismentelor marelui economist britanic John Keynes – imense despăgubiri de razboi. Inclusiv pensii tuturor soldaților aliați uciși pe front. Ceea ce a minat complet economia Germaniei, a creat un imens șomaj, netezind astfel calea spre un nou război.
Apare normală conspirația F.D. Roosevelt-Winston Churchill, de a atrage America si în al Doilea Război Mondial. Existau aceleasi interese în pacea postbelică precum cea de după Primul Razboi. Rolul colonelului House îl juca acum Harry Hopkins, iar Roosevelt si Churchill primiseră aceeași misiune.

SCENARIUL FREEDMAN
Acesta a fost una dintre cele mai contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City. El a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane. Discursul ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC şi publicat la acea vreme de Commori Sense, cuprinde lucruri care nu prea sunt cunoscute public. Iată niște fragmente :
„Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a izbucnit în 1914. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea. În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-1 iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea sa totală. În acest timp, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi au spus: – „Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri. Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”. Era absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară ca monedă de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut această promisiune, în octombrie 1916. Iar Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei iar aceştia erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-1 va distruge pe Ţar. Evreii nu-1 iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul. Aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg.
După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni”. (După câte știu, astfel i-a numit Churchill, nota noastră). Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Brandeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i: „Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: „Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război”. S-au gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită DECLARAȚIA BALFOUR. Declaraţia nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie este la fel de falsă ca o bancnotă falsă. De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Și eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce se tăia în felii Germania şi se împărţeau bucăţi din Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo Rathenau – un personaj important în finanţele şi industria Germaniei. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. (Erau și scriitori și muzicieni, nota noastră). Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: – „Iată, într-adevăr, trădare!”. Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii (în mare parte comuniști) trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, că doreau Palestina, pentru a crea acolo „un stat evreu”.
Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate de sionism au scris în toate articolele lor că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară.
Primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial. Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune. Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola.”
(Aici domnul Freedman încă nu afirmă la modul absurd că evreii ar fi vinovați de începerea primului război mondial. Posibil să fi intervenit ei pentru intrarea Americii în război, dar să nu uităm Lusitania și alte evenimente care nu mai țin nicidecum de problema evreiască, nota noastră.)

„Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun un evreu nu a fost atins.
În 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda. Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun evreu german. Nu era deci o luptă cu pistoale. Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani și numai 460 000 evrei. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane. Evreii au încercat să ascundă faptul că au trădat poporul german. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi, americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.
După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei:– „Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!”
Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: “Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”. (După informațiile noastre, acest mesaj a fost lansat și din Marea Britanie „Pe 24 martie1933, exact a doua zi după ce Hitler primește puteri depline, cel mai mare cotidian al Marii Britanii din acea vreme, Daily Express, cu un tiraj de milioane de exemplare, titra pe prima pagină: „Iudeea declară război Germaniei”. Dedesubt se putea citi: „Evreii din toată lumea uniți în acțiune”. Tot pe prima pagină, pe lângă prezentarea legii prin care Parlamentul i-a atribuit lui Hitler puteri dictatoriale, se anunțau „acțiuni dramatice”, „boicotarea produselor germane” și „demonstrații în masă în multe districte”, cu șase ani înaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. Este incredibil faptul că în mai puțin de 24 de ore (nu știm la ce oră a primit Hitler puterea absolută pe 23 martie 1933, dar știm că ziarul Daily Express a apărut pe piață a doua zi, la prima oră a dimineții), liderii evreilor din întreaga lume au aflat decizia parlamentului german, s-au deplasat din țările în care se aflau într-un singur loc în care au stabilit începerea războiului împotriva Germaniei. Apoi au avut timp să-și anunțe decizia conducerii ziarului care, la rândul său, a găsit suficient timp pentru a redacta articolele respective și a pregătit ziarul pentru tipărire. Toate acestea în mai puțin de 24 de ore!” Nota noastră. Sursă Marin Neacșu.)
„Două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame.
În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”. Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe nici un raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria “Hitleriştii!” sau “Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud. Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia Strauss), o cumpărătoare a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste. În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic. Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”. Erau evident indignaţi.
Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.

După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial” (tocmai credeam că Freedman nu va face această afirmație total eronată, neținând cont de panslavism și de atentatul de la Sarajevo, nota noastră) „…şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că: „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”.
Englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni. Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut…”

SCENARIUL POLONEZ

(Sursa: Marin Neacsu din documente germane) „Noi știm că Germania a atacat Polonia. Ce s-a întâmplat de fapt? Germania a cerut Poloniei orașul liber Danzig, teritoriile cedate Poloniei după Primul Război Mondial și un culoar de trecere prin coridorul artificial care despărțea Germania de Prusia de Est, dar Anglia, condusă de masonerie a convins Polonia să refuze orice propunere a Germaniei, pentru că se dorea începerea războiului. (Dar îl dorea și Churchill, în mod sigur, nota noastră). Tratatul dintre cele Anglia și Polonia din 25 august 1939, prevedea că „orice propunere de restituire a orașului Danzig către Reich trebuie respinsă de Polonia”. Polonezii au căzut în plasa marilor puteri care le-au garantat protecția în caz că este atacată de Germania și nu numai că nu au negociat pretențiile Germaniei dar chiar au provocat-o. Pe data de , 19 martie 1939, ambasadorul Statelor Unite la Varșovia, Biddle, îl anunța pe ministrul de externe polonez Beck că Statele Unite se bazează pe „disponibilitatea poloneză de a crea un motiv de război din chestiunea Danzig”. Și cu astfel de garanții și insistente Polonia face ce i se cere:
Trupe de cavalerie poloneză care prădau și omorau pătrunseseră la aproape șapte kilometri pe teritoriul Prusiei de Est. Asta se întampla deja în iulie 1939. Cât vedeai cu ochii, seara era numai fum și foc. Casele și satele arzânde erau incendiate provocator de trupele poloneze de cavalerie. Oamenii care se adăposteau în aer liber sau vroiau să stingă focul erau măcelăriți. Un martor ocular spune că în vara lui 1939, din aprilie până înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, sute, ba nu, „mii de familii germane veneau prin mlaștini sau înotând prin lacul Obra în fața ușilor noastre, seara târziu, ca să nu fie văzute, și cerșeau pâine sau lapte pentru bebeluși și lucruri uscate. Întâi nici nu știam ce să spunem, fiindcă nu înțelegeam ce se întâmplă. Spuneau în continuare același lucru: «Ne ascundem de mai multe săptămâni de polonezi, suntem împușcați pur și simplu pe străzi și pe câmpuri, nu mai suntem siguri de viața noastră, polonezii urmăresc toți germanii». «Dar de ce?», întrebam noi. Preoții polonezi vorbesc și instigă la amvoane: «Snopiți-i în bătaie pe germani, oriunde i-ați întâlni. Împușcați-i grămadă, distrugeți întreaga pleavă germană…».
Încă din august 1938, în orașele Bromberg, Stopnika și Pless, soldații polonezi au măcelărit 56.000 de civili germani. S-au înregistrat treceri frecvente ale graniței și masacre pe teritoriul german, însă Hitler nu a reacționat. Un om care vroia neapărat un război, așa cum ne învață istoria că ar fi dorit Hitler, ar fi atacat Polonia de la prima trecere a graniței de către soldații polonezi. Însă Hitler știa că i se întinde o capcană. Drept pentru care a semnat pe ascuns un tratat de neagresiune cu Uniunea Sovietică, așa-numitul Pact Molotov-Ribbentrop. În prealabil încheiase un tratat cu Italia lui Mussolini pe 22 mai. Neștiind de înțelegerea germano-sovietică, polonezii au continuat masacrele în rândul populației germane.
În Bromberg au răstignit pe ușile bisericilor femei, bărbați și copii cu capetele în jos, apoi i-au spintecat. Soldații polonezi și-au fotografiat victimele, trimițând pozele lui Hitler. Fotografii ale celori uciși cu bestialitate precum și ale gropilor comune descoperite de germani, însoțite de vaste materiale documentare, au fost publicate în numărul 3 din 1940 al Cărții Albe Germane. Nici până în ziua de astăzi nu a fost contestat vreun document prezentat acolo. Abia după acest teribil masacru Germania a atacat Polonia pe 1 septembrie 1939.
Ce s-a întâmplat mai departe, se știe. Hitler până la urmă, după ce și-a asigurat spatele, și a fost sigur de el, a răspuns provocărilor. Polonia a fost sfâșiată, împărțită între nemți și ruși, iar englezii și americanii au stat cu mâinile în sân. Nu vreau să îl scot pe Hitler nevinovat, nu știu dacă ar fi atacat Polonia neprovocat, dar știu că istoria ne-a fost prezentată trunchiat și nu pot să nu mă întreb de ce. Și nu pot să mai cad în aceeași greșeală la nesfârșit, nu vreau să mă mai las manipulat și nu mai pot înghiți tot ce mi se bagă pe gât.
Iată ce declara în Pravda din 29 noiembrie 1939 despre începutul războiului, chiar Stalin, care nu poate fi învinuit că nu cunoștea situația și nici că ar fi avut un interes să mintă:
„ Nu Germania a atacat Franța și Anglia, ci Franța și Anglia au atacat Germania, asumându-și astfel responsabilitatea pentru acest război. După izbucnirea ostilităților, Germania le-a făcut Franței și Angliei propuneri de pace, iar Uniunea Sovietică a susținut public inițiativele germane, pentru că ea considera, și mai consideră și acum, că un sfârșit rapid ar ușura radical situația tuturor țărilor și popoarelor. Cercurile dominatoare ale Franței și Angliei au respins categoric propunerile de pace ale Germaniei și strădaniile Uniunii Sovietice sosite după imediatul sfârșit al războiului. Acestea sunt faptele.”

SCENARIUL FRANCEZ
COTROPIREA zonei Ruhrului a fost, în fine, prezentată de un film documentar american. Nemulțumiți de faptul că germanii nu aveau posibilitatea să plătească francezilor despăgubirile de război stabilite prin Pacea de la Paris în ritmul dorit de ei, armatele franceze au ocupat Ruhrul lăsând industria germană și populația civilă în totalitate fără cărbune. E drept, cu această drastică măsură se pare că nici anglo-americanii nu ar fi fost de acord, nedorind distrugerea Garmaniei. Franța însă a continuat, fără milă. Iar atunci când un ofițer francez a fost victima revoltei germanilor, au fost organizate funeralii ostentative. Trecătorilor care nu se descopereau la trecerea convoiului funerar, francezii le zmulgeau pălăriile de pe cap și le aplicau pe loc bătăi crunte. Așa că reocuparea Ruhrului de către armata germană nu a creat proteste interne și externe…
Se spune că Poincare a fost silit de Aliați să procedeze astfel. Tot un plan Dawes de reducere a plăților germane i-a forțat pe francezi să se retragă. Au ajuns la concluzia că sumele propuse erau chiar imposibil de plătit. Germania a pierdut teritorii în special în favoarea Poloniei care a reapărut pe harta Europei. Au luat Germaniei provincia Posen, 70% din Prusia apuseană, Estul Sileziei Superioare, Danzigul și încă două regiuni prusace.
Era menținut embargoul pe mare, Germania era arestată la domiciliu. I s-au luat toate coloniile. Toate aceste măsuri au fost de natură să aducă un nou război în discuție. 80 de milioane de oameni sechestrate în mijlocul continentului, mișcările extremiste au o audiență tot mai largă, în exterior germanii sunt simpatizați pentru suferințele lor.

SCENARIUL LUI ERNST NOLTE

Istoricul german Erich Nolte ne relatează în cartea sa RĂZBOIUL CIVIL EUROPEAN 1917-1945 că războiul împotriva Poloniei a început cu un GENOCID la Bydgoszcz prin măcelărirea câtorva mii de germani.
Churchill pledase tot pentru genocid: „atac absolut distrugător în spatele frontului nazist, efectuat cu bombardiere grele”. De ce? Pentru că „există mai puţin de 70 de milioane de huni răi – unii dintre ei sunt de vindecat, ceilalţi de omorât”.
Erns Nolte spune că anglo-americanii „ au dus un război de nimicire prin atacuri din aer asupra populaţiei germane…700.000 din ei au murit în chinuri groaznice…” „Azi s-ar considera necugetată separarea acestor declaraţii de declaraţiile corespondente ale lui Churchill sau postularea unidirecţională privind cauza germană şi efectul englez” (E.N.). Stalin a deportat în Siberia populaţia germană de pe Volga, reuşind să extermine cam 20% din aceasta. La fel a făcut cu balticii. Tot aplicaţie spre genocid au avut şi planurile lui Benes de „transfer” al germanilor sudeţi.

SCENARIUL LUI EDVARD RADZINSKI

„Stalin” de Edvard Radzinski e ca şi un roman palpitant. Moscova se pregătea de război; traseul viitorului metrou a fost în prealabil bombardat, pentru a se constata până la ce adâncime ar putea fi distrus solul. Un „Stalin-Bunker”, se construia la Kremlin intensiv, 24 de ore pe zi. „Încheind pactul cu Hitler, Stalin i-a creat cale liberă spre noi cuceriri”, spune autorul rus. „I-a lăsat acestuia răgazul de a distruge Occidentul, răzbunându-se pe Tratatul de pace de la Versailles. Urma lovitura dată Germaniei, în urma căreia URSS ar fi invadat întreaga Europă, în vederea realizării Măreţului Vis…Hitler ştia tot ce se întâmplă, înţelegea şi cauza concentrării uriaşelor forţe militare la graniţa cu România, unde se afla inima secretă a Germaniei – petrolul”. Stalin era foarte mândru de imensa-i armată, dar aceasta abia se constituia, iar comandanţii îl minţeau. De aceea a şi executat mulţi dintre ei. În fine, soluţia rusă: „Noi înşine vom începe”. Se iau măsuri pentru „apărare”; în limbajul „profund”, acest cuvânt avea sens de „atac”. Deci: „…să nu cedăm sub nici o formă iniţiativa duşmanului în desfăşurare şi să atacăm armata germană.” Centrul de Arhivă Centrală Istorică şi Militară moscovită păstrează documentul în care sepreconizează un „atac surpriză asupra Germaniei”. Este un act scris de mână, deoarece ruşii au avut grijă să le distrugă pe cele redactate mecanic, care ar fi atestat planurile de atac ale URSS împotriva Germaniei. Spionajul sovietic a decis că, în privinţa şeptelului de oi din Germania „nu se constată o creştere a preţului blănurilor”, dovadă că NU se ia în considerare o îmblănire a uniformelor, în vederea gerului rusesc. (Se sconta pe un Blitz-Krieg). Am putea trage concluzia că, în acest context germanii au fost nevoiţi să ducă un război „preventiv”, atacând primii. De fapt, prin această stratagemă a fost salvat Occidentul de pegra comunismului sovietic. Şi E.R. constată că dacă populaţia din URSS nu ar fi fost tratată cu atâta brutalitate de către germani, aceasta ar fi colaborat cu noii stăpâni, căci prea era îngrozită de crimele staliniste. Apoi, „dacă” japonezii ar fi atacat URSS, milioane de oameni ar fi supravieţuit terorii staliniste. Analiştii politici se abţin de la comentarii care ar putea fi considerate revizionism.

SCENARIUL LUI MARIAN NEACȘU

După sfârșitul Primului Război Mondial, blocada navală britanică împotriva Germaniei a dus la moartea a peste 100.000 de civili germani. Această blocadă a durat până la semnarea tratatului de la Versailles din 1919, căruia i s-a adăugat un document numit Politica pastorală a lui Morgenthau, semnat de președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson. Acest document, găsit în 1968 printre hărtiile fostului președinte american Lyndon Baines Johnson, păstrat în prezent la Centrul de Cercetare Sid W. Richardson din Austin, specifica intenția Statelor Unite de a-i extermina pe absolut toți germanii, care sunt „din naștere o rasă războinică” și transformarea Germaniei într-o „pășune”.
După declarația din Marea Britanie și Statele Unite a evreilor, în martie 1933, aceștia au cerut Germaniei demiterea lui Hitler și a naziștilor săi, precum și introducerea evreilor în funcții de conducere a țării. Pe 27 martie 1933, 40.000 de evrei au protestat împotriva lui Hitler în Madison Square Garden din New York. Proteste similare au avut loc și în alte mari orașe ale lumii. Ca răspuns la această declarație de război, pe 28 martie Hitler a hotărât boicotarea pentru o zi a magazinelor evreiești. Hotărât însă să pună capăt acestui conflict, a început negocierea cu mișcarea Sionistă din Germania pentru mutarea evreilor în Palestina. Cum scopul liderilor evreilor era crearea unui conflict, aceștia nu au acceptat. (Cu toate că aceasta a fost dorința lor, când au cerut, în primul război mondial, intervenția SUA, nota noastră, care are în vedere scenariul lui Freedman.)
În ziarul New York Times din 7 august 1933, Samuel Untermayer, președintele Federației Internaționale Evreiești pentru Combaterea Opresiunii Hitleriste asupra Evreilor, declara că războiul evreilor este unul „sfânt” și trebuie dus până când Germania va fi distrusă. În ianuarie 1934, rabinul Vladimir Jabotinski, fondatorul organizației sioniste Mischa Rjetsch, publica următoarele: „Lupta împotriva Germaniei este purtată de luni de zile de fiecare comunitate evreiască, la orice conferință sau congres, în toate sindicatele și de orice evreu de pe acest pământ. Interesele noastre evreiești impun distrugerea întregii Germanii”.
Toate aceste declarații și intenții s-au manifestat cu cel puțin 6 ani înainte declanșarea războiului de către Hitler, și nu au încetat nici după ce războiul s-a terminat. Germania a fost împărțită la sfârșitul războiului, nu pentru că așa trebuia ci pentru că așa deciseseră alții încă înainte de a începe războiul și de a fi ”persecutați” ;
Nathan Kaufmann din dinastia Rothschild susținea că „trebuie sterilizați 48 de milioane de germani, pentru ca pe parcursul a două generații să se înfăptuiască ceea ce altminteri ar costa milioane de vieți umane și efoturi seculare: exterminarea germănimii și a purtătorilor săi”
Apropiindu-ne de începerea războiului, observăm că și alții încep să aplice tactica provocării și intoxicării opiniei publice:
Războiul este un lucru hotărât”, declara pe 24 aprilie 1939 William Christian Bullitt Jr., ambasadorul Statelor Unite la Paris, într-o vreme în care cetățenii Germaniei credeau în pace. Cu puțin timp înainte de această declarație a fost creat în presa mondială un adevărat val de intoxicări cu presupuse aspirații ale germanilor de a cuceri lumea. Numai în New York Times au existat asemenea articole în 1938 și 1939. Opinia publică trebuia convinsă că viitorul război împotriva Germaniei va fi unul „sfânt”, dus pentru salvarea mapamondului de ghearele malefice ale „antihristului” Hitler.
Iată alte minciuni pe care nu vreau să le mai înghit și de care puțină lume știe:
Americanii și rușii au obținut 4000 de mărturii că omorârea polonezilor la Katyn a fost opera germanilor și astfel au condamnat 7 militari germani învinuiți pentru acel masacru produs totuși de ruși, așa cum a fost recunoscut mai târziu. Deci dacă au fost inventate 4000 de mărturii pentru a condamna 7 ofițeri germani pentru fapte pe care nu le-au comis, ce alte orori, si ”greșeli” mai ascunde procesul de la Nuerenberg, în afara de maltratarea și schingiuirea celor condamnați pentru a-și ”recunoaște ” faptele? (fragment)

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s