„Reîntregiri” fanteziste

Un fruntaș țărănist vorbea  despre problema basarabeană, acest stat ”artificial”, zicea el, între altele afirmând sus și tare că România Mare este cea mai firească, naturală și legitimă alcătuire statală a românilor. Toată lumea din jur voiește să fie ”mare”, de la maica Rusie, la Serbia, Bulgaria. Toți naționaliștii slavi au vrut să aibă ceva mare și tare. Numai că dorința de mărire s-a dovedit artificială. Creațiile statale ale păcii de după primul război mondial s-au desfăcut. Dâmbovițenii au avut ceva mai mult noroc căci au păstrat Ardealul. Am putea enumera câteva pierderi totuși, Timocul, Banatul, Maramureșul istoric, Basarabia, Cadrilaterul și astfel România nu mai e deloc atât de mare. Nu se poate spune că a fost „naturală” alipirea Transilvaniei la România, artificiu dictat din afară de marile puteri „victorioase”.

Recent McNamara, la 85 de ani afirma o idee preluată de la LeMain, conform căreia, dacă pierdeau războiul cu Germania, ca înfrânți Aliații ar fi fost considerați criminiali de război. ”Așa ne-am și comportat, ca niște criminali de război”. Învățătura care se impune este aceea că victoria este adesea întâmplătoare, cei înfrânți nu au decât de pierdut, iar nu întotdeauna victorioșii își merită laurii.

Istoriografia română ar trebui să-și primenească informațiile și comentariul, căci într-o Europă reașezată pe un scaun de imperiu modern, ar trebui luat la puricat trecutul – piedică în calea unui adevăr complex și nu întotdeauna favorabil găluștii naționaliste pe care, volens-nolens copiii trebuie s-o mestece la școală, pășind în viață cu grave lacune.

Nu este demn să ne hrănim în continuare din informațiile și malformațiile pe care istorici improvizați le culeg din anii șaizeci și șaptezeci, înglodați în sovietism și naționalism comunist de provincie dâmbovițeană. .

Îndulcirea excesivă a vitejiei și nobleții cauzei luptei pentru RE-ÎNTREGIRE devine uneori penibilă. De pildă, tratarea chestiunii războiului ruso-turc în malaxorul scribilor socialiști este adesea chiar mai puțin interesantă decât analiza unui neprofesionist, care a fost poet și-l chema Eminescu. Dacă anexiunile sunt definite ca întregiri, administrarea Ardealului de către imperiul habsburgic, considerată o „vremelnică stăpânire străină” a unor ținuturi de altminteri românești și într-o existență anterioară, virtuală, chiar părți dintr-un stat român nemaipomenit de mare, ba chiar național și unitar, apoi boala e cronicizată și va mai trece multă apă pe Dâmbovița până când lucrurile vor fi așezate în matca lor normală.

”Reîntregire” e un termen care s-ar putea eventual utiliza pentru a doua parte a celui de al doilea război mondial, când România își relua Ardealul de Nord, în niciun caz pentru evenimentele din primul război mondial, în care, nu-i așa, nu se putea reîntregi cu teritorii pe care nu le-a stăpânit niciodată și în care n-a investit o lețcaie pentru edificarea unor orașe în stil occidental, ca acelea din Ardeal…

Lucian Boia a cutezat să pună în operă nu doar mici istorii provincial autohtone, ci probleme esențiale ale popoarelor care au dat tonul pe acest continent, precum germanii ori francezii. Dar s-a ocupat și de filogermanii români, considerați îndeobște trădători și renegați (Sextil Pușcariu, Marghiloman, Iuliu Maniu, Vuia, Arghezi…).  Dincolo de acești intelectuali, care se opuneau intrării în război a României de partea Antantei și ruperii tratatului cu Austro-Ungaria, din 1883 (în cartea GERMANOFILII), istoricul subliniază dezinteresul categoric al ardelenilor față de o eventuală anexare la România.

Cât despre țăranii români, aceștia nu știau mare lucru despre Ardeal și erau total indiferenți în fața acestui subiect. În prezentarea altei cărți, fundamentală pentru cunoașterea exactă a circumstanțelor purtării primului război mondial, acest mare accident al istoriei (TRAGEDIA GERMANIEI) se spune despre domnul Boia că „nu este un leșinat sârbofil, așa cum dă bine vulgatei noastre naționaliste,” Serbia dovedind de-alungul unui secol “un potențial de violență ieșit din comun”, ca și alte caracteristici, cum ar fi „rasismul extrem”. Ba chiar germanii au fost mai puțin rasiști și antisemiți în primul război, dovada constituind-o căsătoriile mixte, de care nici nazismul nu s-a putut apropia. „Purificarea etnică” a fost inventată de sârbi, ca variantă a genocidului, dând naștere multor criminali de război.

Problema  căsătoriilor mixte este, după noi, totalmente ignorată în România de azi, în care, se pare că ideea, decedată de mult a națiunii pure ca bază a statului național, încurajată de Wilson, e lăsată la congelator. De largă circulație la vremea tratatului de pace de la Paris, când puterile occidentale își croiau centura de siguranță între ele și soviete, conturând federația iugoslavă, România Mare, Polonia, inexistenta până atunci Cehoslovacie, această idee avea să aprindă multe minți, fondatoare ale naționalismului.

Urmând exemplul unei Franțe, în care, conform lui Boia, populații cu totul nefranceze au sfârșit prin a deveni franceze, România anexase, cu noile teritorii și circa 26% alte naționalități decât cea română, nemaipunând la socoteală populația rezultată din căsătorii mixte, care numai curat românească nu se putea numi.

Statul național și unitar s-a consolidat prin românizări, purificări etnice rezultate din emigrare, față de germani și evrei, cel mai nou recensământ bazându-se mai mult pe evidența locuințelor și pe declarațiile formale ale naționalității individului. De foarte multe ori s-a sărit peste acest capitol, oamenii nefiind nici măcar consultați, văzuți la față, administrația completând din burtă rubrica sensibilă a naționalității și astfel împuținând artificial minoritățile. Desigur, congelat și neclintit va rămâne articolul 1 din Constituție, cam vechi, după modelul francez, pe care francezii nici nu-l mai folosesc. În noua democrație există, desigur, reprezentare parlamentară a naționalităților conlocuitoare, școli în limba maternă etc. Bogăția spirituală pe care o aduc diferențele, multiculturalitatea nu este controlată, dorită, ci ignorată, fie din neputința asumării unei situații reale, fie din inerție. La asta contribuie și o slabă conștiință de sine colectivă.

Uneori ignoranța, alteori interesul împing o persoană, de altfel rezultată dintr-o căsătorie mixtă, să se declare de o naționalitate sau alta. Rubrica nativilor corciți, amestec, plurilingvi, multiculturali, lipsește la recensământ. Bine-păstratul principiu al purității rasiale conservă statul național și unitar, oricât de artificial ar fi, de parcă numai germanii și maghiarii de la noi ar fi pierdut două războaie, românii putând să asiste triumfal și impasibili la semnarea capitulării necondiționate a minorităților naționale. Minoritarii din România sunt aceia care au fost învinșii conflagrațiilor mondiale. Din întâmplare dâmbovițenii se cred realmente victorioși. Dar dacă imperiile ar fi câștigat? Cine ar mai fi furat actualmente? Eventual doar cei din mica Românie…VICTORIOȘII au avut voie să fure averile minoritarilor. Restituțiile nu sunt nici pe departe o reconstituire a acestora.

Își pierde, oare, PIB-ul un stat ce își recunoaște componența multinațională? Socot că nu e nimic de pierdut, ba chiar s-ar mai putea recupera câte ceva din faptele rușinoase ale extremismului naționalist autohton. Este foarte posibil ca mai mult de jumătate din populația țării să aibă sânge amestecat și să nu existe deosebiri tranșante între diferite naționalități. E drept că nici comunitatea nu e conștientă de asta, mulți români basarabeni se consideră ruși iar vlahii din Serbia și Bulgaria nu-și recunosc unanim descendența românească.

În mai toate cazurile de ignoranță nici măcar statul nu se poate implica, mai ales un stat care are tot mai puține prerogative, sărăcit material, dacă nu și spiritual, românii trebuind să-și urmeze destinul dintotdeauna periferic în această lume. Nici ca victorioși, nici ajutați de marile puteri în problema triplării teritoriului nu au putut ajunge din urmă civilizația și prosperitatea din statele învinse…

Din păcate, pe plan mondial există mult prea multe interese care au pus la congelat variantele retușate cu grijă ale unor adevăruri incomode ale istoriei.

Advertisements