You are currently browsing the monthly archive for August 2017.


Lipova

Calea ferată Radna-Timișoara

Mureșul, între Săvârșin și Lipova, 7 km lățime (din elicopter). Foto E.L.Bureriu 

 

În 1970 Lipova era sacrificată. Avea un tronson de cale ferată spre Timişoara, care bara Mureşul. Râul a distrus oraşul, apoi, în forţă, a dărâmat tronsonul, răsucind şinele şi s-a năpustit asupra Aradului, cu 4km pe oră. Estimp, arădenii au salvat, cu un dig improvizat, “Obectivele industriale”, la ordinul dictatorului. În 1975, în faţa viiturilor, acelaşi tronson din Lipova a fost dinamitat; acum însă, Aradul avea un dig nou. După 1975 s-a făcut unul şi la Lipova.

În 2005, Timişoara nici măcar n-ar fi fost sacrificată, în urma slobozirii a circa 2m de apă în plus. S-au frisonat degeaba miliardarii. Şi a funcţionat, probabil corupţia!  Trebuie depistate persoane vinovate, nu Statul în ansamblu. Care-şi reduce tot mai mult aria de acţiune. Greşeală ce n-ar fi fost făcută și în Olanda…

P.S. Reportajele mele, ca angajat al Radioteleviziunii, în 1970, nu le mai păstrez, din păcate. Am doar amintiri, pe care le voi redacta odată. Sunt senzaționale chiar și azi.

 

Advertisements

Otelec

Între Timiș și Bega

Pompele din Ungaria (situate pe digul Begheiului) deversează în Canalul Bega balta creată de Timiș între cele două râuri

ACCIDENTUL HIDROTEHNIC DIN 2005 ÎNTRE TIMIȘ ȘI BEGA

Pe scurt, chiar și hidrologii timișoreni au recunoscut că a fost un accident hidrotehnic. Manevrarea unei simple porți de dirijare a debitului apei care deobicei trimite surplusul înapoi în Timiș, se putea face în așa fel încât măcar câțiva centimetri de apă să fie lăsați să curgă și prin Timișoara, unde ar fi fost inundat cel mult barul de la pilonul podului Maria. Din exces de zel, hidrotehnicienii au lăsat prin oraș debitul normal, trimițând albiei Timișului o cantitate de apă care a spart digurile și cele două râuri, Bega și Timiș s-au unit între ele printr-o inundație de 30km lățime, apa dintre ele având pe alocuri și 8 metri adâncime. Iată un fragment din reportajele pe care le-am scris atunci, în 2005, publicate și în străinătate…
***
…Olandezii, care au promis Timisoarei sã revinã, dupã o absentã de douã secole si jumãtate, pentru refacerea constructiei hidrotehnice, ne-au spus clar: statul este cel care trebuie sã dicteze strategia apãrãrii de inundatii, iar nu micile si debilele comunitãti ori firmele salutate de fantoma falimentului. Am vãzut, în prima zi de Pasti, imagini horipilante si la televiziunea sârbã. Lacul nostru, lat de treizeci de kilometri între fluviul Timis si Canalul Bega, curge acum, ca o copie la indigo, prin tara vecinã. Balta e vizibilã si din spatiul cosmic. Nu pot sã nu fac o comparatie: în 1970, survolând cu elicopterul, în calitate de ziarist al Radioteleviziunii, frontiera cu Ungaria, am constatat cã revãrsarea de 7 km lãtime a Muresului se îngusta brusc, ca apa într-o pâlnie, intrând în albia naturalã, supraînãltatã de unguri prin eforturi titanice. Acum, trebuie sã constat cã din 1990 încoace si românii si sârbii au avut alte probleme decât ocrotirea habitatului lor… Nu pot decât sã constat cã reportajele colegilor sârbi sunt mai bune decât ale noastre, poate si pentru faptul cã li se oferã reporterilor mai multã cooperare.
Si sârbii si românii din Banatul tãrii vecine se descurcã singuri, deocamdatã; numai cã ei au case mai solide, încã de pe vremea „cãlãului Tito”, bãrci mari si tractoare moderne, ferme cu mai multe animale. Ei au muncit prin strãinãtate si s-au consolidat, în timp ce Banatul românesc plãtea cea mai mare parte a datoriilor externe ale lui Ceausescu.

Cât despre aportul hidrologilor actuali, ca un fan al Sistemului Timis-Bega nu pot decât sã mã crucesc: imaginati-vã, pe hartã, în stânga, fluviul aproape secat, în perioadele de etiaj, având o albie majorã cât Dunãrea, în care se face si agriculturã, între diguri. În paralel curge Canalul Bega, al cãrui regim international ar fi obligat monitorizarea debitului si repararea digurilor si nodurilor hidrotehnice. Comuna Otelec, port pe Bega, a fost inundatã de apele Timisului, curgând prin douã spãrturi enorme, nici acum astupate, de vreo 12 zile; în Canal debitul s-a pãstrat aproape constant, în timp ce un imens surplus de ape a fost trimis, prin canalul de evacuare din amonte de Timisoara (Topolovățu Mic), în Timis. Constiinta timisorenilor poate fi consideratã ca încãrcatã: asa cum Lipova a fost sacrificatã, în 1970, ca sã se ofere timp apãrãrii Aradului, cursul inferior al Timisului a trebuit sã colecteze si surplusul de pe Bega.
Dacã a existat o minimã strategie de apãrare, aceasta a crutat Timisoara, calculându-se eronat debitul preluat de albia Timisului, devenitã insuficientã pentru ape depãsind volumul Dunãrii. De la nodul hidrotehnic aflat la 20km în amonte de Timisoara ar fi trebuit, dupã o avertizare a sârbilor, sã se lase mãcar un metru si jumãtate de apã pe Canalul Bega, mai puternic si mai bine îngrijit. Ce „obiective” s-ar fi inundat în Timisoara? Un bar din centru, care s-a mai confruntat cu asemenea probleme. S-ar fi prãbusit, poate, barajul de la km.10 în aval, de la Sânimhaiu Român, care n-a fost reparat de 16 ani, cu toate cã piesele de schimb au fost aduse si zac în iarbã. Ar fi fost „deranjatã” ecluza de la Itebej, în Serbia, colmatatã de 20 de ani, ar fi fost probleme, dar nu de nerezolvat, la intersectia cu celãlalt canal, magistrala Dunãre-Tisa-Dunãre din Banatul Sârbesc. Dar acuma nu sunt probleme? În ambele state?
În anii optzeci, când la CAP Topolovãt era sã fie inundatã recolta de porumb, conducerea de stat si hidrologii au lãsat o parte din surplusul de ape în directia Timisoarei, supraveghiind podurile si „dâlmele”(digurile); sute de masini, elicoptere, specialisti si armatã au vegheat scurgerea unei „viituri” de câteva zeci de centimetri. Cine a mai fost acum alãturi de oamenii nãpãstuiti? Unde este armata, cu amfibiile si elicopterele ei? (În Olanda, pentru stricarea unui dig, mai de mult, i se reteza bratul drept celui vinovat…)
Egoist, individualist si ignorant, municipiul a scãpat ocazia sã dea drumul la gunoaie pe apã. Posibilitatea de manevrare a debitului apei, pe care ne-a lãsat-o de 250 ani hidrostaticianul olandez Fremaut a fost ca o manivelã oferitã unei mâini moarte. Nu este exclus ca spargerea digului sã se producã totusi, datoritã modului neglijent si ignorant al localnicilor care-l folosesc ca pe o sosea. Dar impactul n-ar fi fost atât de mare. Vorba unui localnic, astea nu mai sunt inundatii, ãsta este potop. Nici mãcar unirea a douã Crisuri, în 1970, nu depãsea grozãvia de acum. S-ar pãrea cã nimeni nu-si dã seama cã o manevrã pe Bega ar fi putut ajuta Timisul.
Era vorba cã de Pasti conducãtorii actuali se vor deplasa pe teren. O televiziune particularã, transmitând slujba pascalã din Peciu Nou n-a întâlnit nici un oaspete sus-pus. „De-acum, oamenii mai asteaptã un ajutor numai de la Dumnezeu”, a spus tânãra domnisoarã-reporter. „Capitalistii” nostri probabil îsi numãrau ouãle rosii, anuntau presa cã au mai tras un conclav secret în „celula de crizã”. Timisorenii mei, petrecãreti, un pic ignoranti si un pic nesimtiti, si-au sporit alcoolemia de sãrbãtori si au asaltat Pãdurea Verde, prãjind mititei de „Unu mai muncitoresc”. Bega e descãrcatã, nu are nimeni constiinta încãrcatã. În timp ce televiziunea sârbã se ocupa putintel de bãnãtenii asediati de ape, toate posturile noastre difuzau folklor, zi-luminã; probabil pentru a-i înveseli si pe cei ale cãror televizoare au rãmas în casele prãbusite. Doamna Bush si-a prezentat sotul, pe toate ecranele noastre, în postura unui harnic tãietor de tufisuri, în hohotele de râs exagerate ale unei asistente care pãrea cã gustã acest debil umor de bibliotecarã. Îmi amintesc cã, dupã 45 de zile de inundatii, în 1970, într-o zi brusc nu se mai vorbea la Rtv de ele: dictatorul plecase în Franta, sã aducã patentul elicopterului „Alouette”. Întrucât reportajele mele nu se mai difuzau, cei de la radio au decis sã mã retragã de pe teren. Dacã nu vorbim de inundatii, înseamnã cã ele nici nu existã… Dar iatã cã au apãrut altele, în Moldova, la Cernavodã, în Delta Dunãrii. Ca în toti anii de dezastru, marele fluviu îsi adunã apele. Sperãm ca mãcar acolo, pe cursul inferior al Dunãrii sã se „gestioneze” criza pentru cã suferinta umanã nu poate dura la nesfârsit. Trebuie sã ne amintim cã în tara asta trãiesc si copii.
***
(Din slãbiciunile domnului Tãriceanu: dupã ce a survolat oceanul revãrsãrilor, premierul poceste, la radio, denumirea localitãtii Peciu-Nou, fãcând-o PeNciu Nou. Rãspunde cu cinism doleantelor sinistratilor: „Ce vreti, sã vã ridicãm un hotel acum?” De ce nu? Câte hoteluri s-au ridicat în Bucuresti din banii bãnãtenilor? N.a.)

1. Suntem, totusi, consternati pentru gaura neagrã a unei inundatii umilitoare pentru întreaga civilizatie româneascã; înteleg cã au fãcut gãlbenare toti boiernasii din zona Stãpânirii: “Cum , taman ãstora cãrora încã din 1919 le-am luat banii din care s-a zidit parte de Bucuresti, par egzamplu, Centrala Telefoanelor al cãrei schelet de otel s-a fãcut la Resita etc., trebie acum sã le dãm lei si euroi…Si-o sã le dãm, cã nu ne permitem sã pierdem Banatul pe coridoarele subdezvoltãrii, în care se bãlãcesc multe provincii neaose…”
Întrucât Iliescu, fost ministru al apelor, ar fi putut cunoaste trecutul Sistemului Timis-Bega, putând interveni, dar n-a fãcut-o, primarul Timisoarei, Ciuhandu, le-a explicat acum vlãdicilor centrale, care s-au simtit obligate sã survoleze balta de 30km lãtime, câte ceva din inadmisibila catastrofã din Timis. Ca sã-si “cunoascã patria” pe care o guverneazã. Si geaba istericalele ministrilor fostului regim, cum cã “ãstia nu stie sã gestioneze o catastrofã”; cã nici Nãstase n-a tinut spatele la digurile fluviilor noastre, dar s-a priceput a deturna bugetul dinspre Vest spre Nord-Est…Iar dacã în regimul trecut institutiile abilitate sã repare diguri au primit pentru asta fonduri, însã le-au deturnat pentru alte scopuri, case de vacantã etc., vom afla dupã ce se vor derula niste cercetãri…

Cele mai grave spãrturi în diguri s-au înregistrat în zona de frontierã a râului Timis, debitul fluvial al acestuia deversându-se pe suprafete uriase; una dintre cauze nu e… “Sfântul Ilie”, cum cu nonsalantã ar fi zis consulul Serbiei la Timisoara, D-l Uscebrka, ci colmatãrii albiei majore a Timisului pe teritoriul tãrii vecine. La fel s-a colmatat si Canalul Bega la sârbii care nu-si respectã îndatoririle internationale, încât motonava Pelican a trebuit sã vinã la Timisoara încãrcatã pe un trailer…

2. Istoria este aci: dupã ocuparea Banatului timisean de cãtre austrieci, în 1718, începe sãparea senalului navigabil pe râul Bega, de la Timisoara la Tisa, în amonte regularizându-se albia în vederea plutãritului. Dar abia prin realizarea sistemului Timis-Bega va fi asigurat un debit constant necesar navigatiei si totul se datoreazã genialului inginer hidrostatician olandez Fremaut, bine plãtit de administratia austriacã si trimis de guvernatorul flamand Cobenzl.
Observând cursul paralel al celor douã râuri, la o distantã nu mai mult de treizeci de kilometri, el observã, cu aparatele-i moderne dotate cu tuburi cu mercur, cã lângã Lugoj albia Timisului curge mai sus decât Bega, aici sãpându-se un canal de alimentare, nodul hidrotehnic având posibilitãti de reglare a debitului. Cu treizeci de kilometri în aval se constatã cã Bega curge mai sus decât Timisul si aici olandezul ordonã construirea unui canal de evacuare/descãrcare a eventualului surplus de apã înapoi în Timis. Situatia este unicã în lume. Dacã timpul n-a mai permis Imperiului sã prelungeascã senalul navigabil pânã la Lugoj, în schimb Fremaut a mai putut îndigui toate pâraiele în zona de câmpie si a desecat imensele mlastini produse de Tisza, aceastã zisã de cãtre romani “mare album”, la Ilanca si Alibunar. Desigur, Banatul mai oferã si unicatul reliefului sãu: câmpia începe aproape brusc, dupã zona montanã, apele îsi domolesc cascada abrupt si creeazã mlastini. Actiunea luminist-mercantilã austriacã a creat o zonã agricolã fãrã inundatii-surprizã, un grânar european campion, în Banat si Ungaria, pe Câmpia Tiszei. În secolul urmãtor le venea rândul imperialilor maghiari sã continue modernizarea sistemului fluvial. De la Uzina de apã timisoreanã, functionalã si azi, s-au construit opt ecluze, pe o cascadã virtualã de opt metri pânã la Tisza. Douã se aflã pe teritoriul actual al României. Ecluze, baraje, porturi, mini-agregate hidroelectrice s-au fãcut pânã în 1906. Dupã al doilea rãzboi, Timisoara a încetat sã mai fie port international. Nici azi nu se întrevede reînceperea unei navigatii care ne-ar fi legat de marile canale occidentale.

3. As vrea sã pot spune cã anii socialismului au adus numai necazuri sistemului Timis-Bega. N-a fost chiar asa. S-a excavat si pavat o întreagã retea de canale de irigatie, cantoanele, desfiintate azi, au pãzit si întretinut digurile. Retele de împletituri vegetale au fost realizate pentru a proteja malurile. Salupele Întreprinderii de îmbunãtãtiri funciare si ale hidrologilor, drãgile, vechi de 50 de ani au lucrat bine. Marile inundatii, din 1970-75 s-au produs acolo unde nu s-a fãcut dragaj din evul mediu, în Ardeal si Regat. Au venit atunci în tarã mari grupuri din Crucea Rosie Internationalã din Bavaria, masini de distilat apã, ajutoare. (Germanii au venit si acum!). S-au construit diguri imense la Arad si Lipova. Casele din lut nears, care s-au dãrâmat, s-au refãcut din cãrãmidã, cu ajutorul statului si…cotizatia întregii tãri.

4. Dacã e adevãrat cã o mânã criminalã a favorizat infiltrãrile în digul Timisului, pentru ca proprietarii caselor de lut nears, topite de ape, multe rãmase încã de la primele colonizãri, sã-si refacã viata din banii publici…nu stiu ce mã face sã cred cã orice scenariu oripilant e posibil la noi. Se spune cã si paznicii din satele inundate jefuiesc ce pot, cã hotii vin noaptea pe plute, cã banditii cu bani, cumpãrã la pret redus animalele fãrã sanse de a mai avea hranã si grajd.
Acum sã dãm glas si unor observatii obiective: e drept, dupã 15 ani albiile s-au tot colmatat, asa cã un debit chiar debil poate ajunge usor la buza digului. Galeriile rozãtoarelor faciliteazã infiltratiile apei. Localnicii au treabã mereu pe diguri, fãrã pazã, cu cocii, tractoare, masini: Fremaut nu le-a construit pentru a fi folosite ca sosele. “Firmele” furã din pietrisul digurilor, cã-i mai usoarã excavarea. Ceea ce nu se putea concepe în Banatul de pusztã, pustiirea prin inundatii, iatã, în fine, se poate acum.
Plecat-au colonistii germani, venit-au si “viniturile” din tot teritoriul, fãrã grijã si respect pentru locatiile lor cele noi, fãrã educatie, fãrã sã cunoascã istoria sau modul de întrebuintare/crutare a edificiului terestru al sistemului Timis-Bega. Nu cred cã e completã observatia domnului Ciuhandu, cum cã de vinã este vechimea îndiguirilor, de douã sute de ani. În aceste douã secole s-au adus multe corectii, s-a perfectionat constructia. Reglajul debitelor, chiar în perioade critice, a fost fãcut la fel de corect ca acel al cascadei Niagara, la nodurile hidrotehnice.

Vinovatã este, desigur, proasta administratie actualã, dar si ignoranta si obrãznicia unor localnici. Dacã în Olanda lui Fremaut si-ar fi bãtut joc cineva în halul ãsta de propriul destin, Amsterdamul s-ar fi scufundat de mult. Asemenea „utilizatori” ai luminismului mercantil, români si sârbi, ar putea contribui si la scufundarea Uniunii Europene. Si unde mai pui cã în fata globalizãrii civilizatiei este mai simplu sã impui o globalizare a barbariei. Aceasta este reflectia mea durã vizavi de o si mai durã inundatie, care nu ar fi trebuit sã aibã loc tocmai în Banatul timisean; o monstruozitate pregãtitã nu de Dumnezeu, ci de omul-Satan.
P.S. Culmea e cã s-a stabilit cã pe viitor digurile si podurile distruse vor fi refãcute dupã model olandez. Dar ele au fost construite dupã model olandez si ignorate dupã model autohton…
(Publicat în Observatorul de Toronto)


Intrarea fostelor teritorii imperiale sub gestiunea României (Mari) a inclus depersonalizarea forțată, românizarea forțată, balcanizarea forțată. Din civilizația și cultura central-europeană și occidentală, atâta câtă era deja implementată aici, regatul din Est a făcut tot posibilul să distrugă aproape totul, aducând în Vest metehnele și administrația decăzută și având grijă să centralizeze averi și bogății.
Una din armele cu care regatul s-a instalat, se pare, pentru vecie a fost arhitectura. Din avutul local s-a consumat mult pentru ca în regiuni ce au cunoscut renascentismul apusean să apară mogâldețele stilurilor orientale, adaptate la ceva ce se numea specific național românesc.
Autorităţile române vor folosi influenţa arhitecturii lui Mussolini din Italia fascistă. „Pentru statul condus de Ion Antonescu modelele arhitecturale italiene sunt potrivite pentru a exprima autoritatea statului totalitar. Pentru această categorie este reprezentativă prefectura nouă din Timişoara, în stil neoclasic. De remarcat este transmutarea unor imagini cu identitate arhitecturală distinctă, evident locală, în noile provincii ale țării față de sursa lor – asa cum este cazul imensei catedrale ortodoxe “moldovenesti”, (stil HÂRLĂU), de la Timisoara, care trebuia să strivească religiile minorităților și să fie mai mare decât orice catedrală catolică. Gestul deliberat de diminuare, de umilire a specificului local în detrimentul celui “național”  pare să sugereze de asemenea o atitudine politică.  Este un act de destabilizare a spiritului regional, puternic mai ales în Transilvania si Banat, care si astfel, la nivelul simbolicii urbane, trebuia să cedeze în fata avansului nivelator al așa-zisului stat national și unitar, cu centrul în București. Capitala nici nu avea o catedrală de dimensiunile celor pe care le ridica în Ardeal și Banat, întru sfidare perdanților din WW1.

Duiliu Marcu este autorul schițelor unor edificii centrale și din teritoriu precum Hotelul Athenée Palace, 1925 – 1927 (renovarea si extinderea corpului existent), Clădirea Biblioteca Academiei Române, 1936 – 1938, Palatul Monopolurilor de Stat, 1934 – 1941, Clădirea Academiei Militare, 1937 – 1939, Clădirea Consiliului de Miniștri, Palatul Victoria, Palatul Elisabeta, Piața Unirii, Oradea, Teatrul din Timișoara, 1923 – 1928 (fațada).
Așadar, între cele două Războaie Mondiale, s-a luat însă hotărârea ca faţa operei, după un incendiu, să capete un alt aspect, imaginat de arhitectul bucureştean Duiliu Marcu, admirator al lui Marcelo Piacentini – arhitectul preferat al dictatorului fascist Benito Mussolini, dar se pare că și al lui Albert Speer, care realizase în Germania nazistă edificii asemănătoare. Un proiect simplificator, care nu va mai avea nimic de-a face cu arhitectura Pieţei centrale a Timişoarei. Ziarul “Vestul” titra în acele vremuri: “Are impresia că ne lasă un monument egiptean, dar a lăsat o simplă şi uriaşă arcadă, un arc de triumf al prostiei. Este o altă batjocură la adresa Timişoarei”. “Pentru refacerea şi transformarea faţadei Teatrului Comunal, în limita sumei bugetare de 1.500.000 de lei, s-a decis ca Serviciul Economic să facă formele necesare pentru organizarea licitaţiei publice în cauză. Deoarece arhitectul Duiliu Marcu a pus la dispoziţia Primăriei planul faţadei Teatrului, Serviciul Financiar urma să-i ordonanţeze onorariul. Apoi proiectul lui Duliu Marcu a fost înaintat spre aprobarea Consiliului Tehnic Superior. Comisia Interimară a primit avizul favorabil al Oficiului Central de Licitaţii Bucureşti pentru refacearea şi transformarea faţadei Teatrului comunal, suma totală fiind de 2.660.023 de lei. Drept urmare a fost organizată licitaţia pentru executarea lucrărilor de refacere a faţadei Teatrului Comunal, firma câştigătoare fiind a inginerului arhitect Aug. Schmiedigen din Bucureşti” (sursă: Activitatea Primăriei în anul 1934). În anul 2003, Primăria Timişoara a încercat să readucă această clădire la starea iniţială şi a refăcut geamurile de pe faţadele laterale, realizate în stil wilhelmin. Teatrului „Franz Joseph” a fost masacrat prin adoptarea faţadei fasciste, gen struțo-cămilă. “Ne-a fost lăsat un arc de triumf al prostiei.”
De fapt e vorba și de o soluție economică și nu neapărat permanentă. Pur și simplu o placă a acoperit ce mai rămăsese după incendiu din vechea fațadă. Cu arcade în stil Mogoșoaie, care ar putea fi desprinse, date jos și s-ar putea restaura în vechiul stil al vienezilor Helmer și Fellner. Poate în secolul viitor…


Donald Trump a „ jignit” memoria unui erou american și musulman. Dar tot musulmani au fost și „eroii” care au intrat cu avioanele în W.T.C. ”(?). Desigur, spune Ali Merad, autorul cărții „Islamul”, „11 septembrie echivalează cu acţiunea unor desperados musulmani ce riscă să umbrească viitorul. (Au și făcut-o, n.n.) A fost o cruntă barbarie, cu tonalitate mesianică, tinzând să justifice mânia răzbunătoare a popoarelor umilite. Însă este cazul ca lumea islamică să înceteze a mai provoca frica…” Nu ne așteptam ca Barack Hussein să-l apere într-un fel pe Trump, cu toate că republicanul este un constructor, skyscraperii ridicați de el sunt opusul barbariei și nu ținte pentru eventualii viitori „desperados”. Trump a ridicat schele spre cer, devenind un simbol, în vreme ce policicienii ceilalți au gonflat lumea cu vorbe goale și promisiuni nerealiste. “Cred că am făcut o mulţime de sacrificii,” a declarat Trump într-un interviu pentru ABC News. “Lucrez din greu. Am creat mii şi mii de slujbe, zeci de mii de slujbe, am construit multe clădiri mari (…) Am avut un succes uriaş. Cred că am făcut destule,” Asta ]n vreme ce un oarecare discutabil, F.R. Ansari afirmă că “Viitorul aparţine Islamului – şi Islamului singur”. Europa schițează déjà niște măsuri de protecție și nu e cazul ca tocmai Statele Unite ale Americii să aibă atâtea opinii contradictorii, cu toată duritatea acestei campanii prezidențiale.
La noi Stelian Tănase reia subiectul mega-moscheii propusă a fi ridicată în capitală.
„Toate serviciile de informații occidentale arată că aceste moschei, sunt dublate de școli etc. care sunt pepinierele de unde se recrutează fundamentaliștii care ajung să urască Europa, Occidentul. Nu este unul printre teroriști care să nu fi frecventat asemenea așezăminte. Aici își fac instrucția, trec la islam, se inițiază în invățăturile Coranului, se radicalizează sub influența unui imam mai vehement. Devin believers și încep să ucidă pe cei de altă religie decît ei, de preferință creștini. Putsch-ul eșuat din Turcia a scos inca o dată la suprafață aceste realități și rolul moscheilor.
In Turcia Erdogan a fost salvat de rețeaua imamilor și moscheilor de unde se recrutează credincioșii antieuropeni cei mai fanatici.
Oare SIE si SRI cercetează infiltrarea islamică, de ex, sub aparența miilor de prăvălii de tot felul , de la shaormării, la băcănii, la restaurante cu specific la firme de import/export !? Mulți vorbesc bine românește din studenția lor petrecută aici. Mulți au neveste românce. etc. Oare aceste firme si persoane sunt listate !? Activitațile lor sunt curate!? SIE si SRI cunosc ce legături au !?
In acest context, după putsch-ul de vineri noapte – întreb – cine mai dorește să se ridice o moschee la București!? Cine mai face pe tolerantul !? Cine vrea neapărat să fie politically correct!?
Nu văd de ce ar exporta Ankara o moschee la București, îmi pare rău. Nu vreau să fiu ipocrit, nu mă ascund în spatele așa zisei corectitudini politice ( e o prostie ). Nu cred că ne trebuie o moschee la București. Solicit organizarea unui referendum la București pe această temă.”
Nostalgicii Orientului de la București au repus pe Canalul D filmul cu sultanul Soliman Magnificul, probabil din simpatie pentru dictatorul Erdogan. De altfel știriștii pronunță foarte correct numele președintelui turc, „Erdo-an”, având mai puțină grijă când vorbesc despre „BRUXEL”.
Nu numai Stelian Tănase vrea referendum. Însăși catedrala neamului e în pericol. „Șantierul nu mai are bani. Clotilde Armand nu exclude ca USB să propună un referendum privind finanţarea Catedralei Mântuirii Neamului: “Studiem acum care sunt sistemele folosite în alte oraşe. Am dat exemplul de la Barcelona, un exemplu recent.”
Primarii celor două orașe, Timișoara și Arad au semnat o rezoluție conform căreia administrațiile se angajează să lucreze la dezvoltarea metropolitană comună din punct de vedere economic, social și teritorial, având ca țintă atingerea unei populații de un milion de locuitori și creșterea calității vieții acestora.
Județul (megye) Csongrad din Ungaria și-a propus realizarea unui șenal navigabil pe Mureș, între Arad și Szeged. Totodată să refacă podul de la Cenad, dinamitat de armata română.
Ce mai face Recep? Tayyip Erdogan a condiţionat continuarea acordului cu Uniunea Europeană privind oprirea fluxului de refugiaţi spre Europa occidentală de eliminarea de către Bruxelles a vizelor pentru cetăţenii turci. Altminteri „ Ankara nu va respecta acordul din martie privind imigranţii” și un val de trei milioane de oameni va da năvală spre inima Occidentului. ”

Ceea ce se și întâmplă în prezent.

 


logoCPT
La Opera din San Francisco  dirijase  CARLOS KLEIBER, se spunea despre el “he was an excentric genius`.” Mama sa era o evreică din California, Ruth Goodrich, căsătorită cu dirijorul austriac de excepție, Erich Kleiber. O combinație rară, din care rezulta în 1930 Karl Ludwig Bonifacius Kleiber. Emigrați în 1940 la Buenos Aires, din motive lesne de înțeles, aveau să-i spună lui Karl – Carlos.   Din nefericire, fenomenalul artist nu mai e în viață. Îmi rămăsese în memorie filmul alb-negru televizat, realizat la Stuttgart în timpul repetiției cu orchestra Radio (Suedfunk Symphony Orchestra) la LILIACUL lui Johann Strauss. Un tânăr înalt, peste măsură de inteligent, cu un dezvoltat simț al umorului, scotea din somnolența înghețat-germanică aparatul, de altfel corect și riguros al orchestrei, încercând să-i impună căldura sentimentală a spiritului austriac. Stilul său era totalmente neconvențional.
Se folosea de un arsenal străin celorlalți dirijori. Unui violonist i-a atras atenția că un anume pasaj trebuie să-i amintească de o închipuită domnișoară, care se lamentează desuet, plânsul corzilor trebuind să fie intenționat siropos, cu efect delicat grotesc. Și Kleiber cântă imitând instrumentul. O face destul de des și cu măiestrie, orchestra îl privește când rezervat, când cu amuzament, treptat atmosfera se destinde, dirijorul cântă dezlănțuit cu ansamblul. În secțiunea următoare ni se prezintă aceeași piesă, de data asta în concert. Cu gesturi elegante conductorul reamintește discret și expresiv indicațiile de la repetiție și totul merge perfect, în locul redării albe a partiturii, orchestra din Suttgart trăiește sentimentele personajelor din spatele știmelor sale.…
Ileana Cotrubas ne redă colaborarea cu dirijorul Carlos Kleiber: “A lucra cu el era o fericire incredibilă: de fiecare dată aveam sentimentul că mă depășesc, într-atât eram de inspirată de muzicalitatea și de personalitatea sa. Întâlnirea noastră a fost excepțională si ea m-a împins incontestabil dincolo de posibilitătile mele naturale. Era unic pe toate planurile. De exemplu, înainte de fiecare reprezentație, venea în cabină pentru a ne comunica observațiile sale despre seara precedentă, recomandându-ne să fim atenți la cutare pasaj sau la cutare detaliu care lăsa de dorit. Niciodată nu am întâlnit un asemenea perfecționist, și sunt foarte tristă că și-a întrerupt cariera, căci era singurul șef de orchestră – și totusi eu am lucrat cu cei mai buni, care respiră odată cu muzica.
Pentru mine, Carlos Kleiber e o personalitate în sensul de veritabil artist al secolului nostru…
Să spun drept, eram prea impulsivă și, de exemplu, cu Carlos Kleiber mă certam adeseori! Sigur că-l respectam, dar nu cred că un interpret trebuie să se lase strivit în fața unui dirijor sau a unui regizor, fără a îndrăzni să-și dea cu părerea. Nu suntem niște marionete, ci profesioniști: avem dreptul să interpretăm un rol pe care l-am lucrat conform propriei noastre sensibilități. Geniul dirijorului (sau al regizorului) înseamnă să folosească munca noastră cât mai bine.
Am cântat puțin sub conducerea lui Carlo Maria Giulini, un mare senior, totodată foarte uman. Cu Karl Böhm am participat la câteva spectacole de la Viena, dar n-am repetat niciodată cu el. I-am apreciat mult pe Riccardo Muti si pe Georges Prętre, care posedă un instinct muzical de o precizie incredibilă, cât si pe John Pritchard si pe James Levine, pe un mare muzician precum Claudio Abbado. Am avut plăcerea de a-l întâlni adesea pe Colin Davis. Lorin Maazel posedă o inteligență ieșită din comun. Îmi place foarte mult de Zubin Mehta. Dar nici unul nu m-a stimulat într-atât precum Carlos Kleiber, cu care, repet, am trăit o experientă unică, pentru Boema si, mai ales, pentru Traviata la München.”
La rândul meu, având o adevărată colecție de interviuri cu unii cavaleri ai baghetei, am regretat că, aflându-mă pentru mult timp afară din țară aș fi putut, cu doar doisprezece ani în urmă să asist măcar la o repetiție (discografia Kleiber este regretabil de redusă și DVD-urile de negăsit). În timp, am avut colocvii cu virtuoji precum Jindrich Rohan, la Praga, un fascinant conductor de o eleganță desăvârșită. La Moscova l-am cunoscut pe Evgheny Svetlanov la un concert de muzică germană, în sala mare a Conservatorului. Yehudi Menuhin venise la Timișoara cu orchestra festivalurilor din Bath și mi-a declarat că sala conservatorului din orașul meu este cea mai bună din Europa ca acustică (păcat că a ars în anii democrației). Pentru brașoveanul Erich Bergel, considerat azi unul dintre celebritățile secolului XX, m-am deplasat în capitală, sala Radio a stat sub fascinanta sa execuție a simfoniei nr. 8 de Anton Bruckner, dirijată fără partitură.
După o asemenea prestație Bergel zăcea întins în culise, consultat de medicul său. …Interviul mi-a relevat un geniu de o modestie
înfiorătoare. Eram ca și abonat la toate repetițiile lui Nicolae Boboc, în urbea natală, personalitate de o vastă cultură. De la el am primit cadou și una din baghetele lui Toscanini, recompensă pentru cronicile pe care le-am scris despre Requiemul lui Mozart, cu monumentalul său ecou natural din domul catolic, aparținând acum discografiei lui Boboc. Lui Richard Oschanitzky i-am luat ultimul interviu, el pășind în eternitate după câteva zile. A fost un animat dialog despre expresionismul austriac și introducerea dodecafonismului în jazz, într-o perioadă nefavorabilă acestei muzici… capitaliste. În fine, se contura integrala simfoniilor lui Bruckner, sub bagheta lui Cristian Mandeal (revoluția a rupt ciclul, ultimele două simfonii rămânând în afară). Imprimările din sala de marmură a Casei Scânteii și domul din Cluj, cu orchestra clujeană, dotată recent cu instrumente noi m-au impresionat și vedeam în Mandeal un brucknerian. Avea să-mi declare, spre regretul meu, că el e deschis spre orice repertoriu…I-am mai cunoscut, la o vorbă, pe Mihai Brediceanu, cu al său uitat polimetronom, pe Jean Martinon la pupitrul imensei orchestre a ORTF- Paris, pe Walter Mihai Klepper și Remus Tașcău. Lista s-ar putea continua. Dacă l-aș fi întâlnit pe Kleiber aș fi scos o carte.
Minunată familie de muzicieni. Tatăl, Erich Kleiber era deja un renumit dirijor și, din considerente obscure își dorea fiul dedicat altor domenii. La Buenos Aires, Karl, German-born Austrian a fost școlit în limba engleză, sortit unei cariere de chimist. Unii biografi consideră că el ar fi fost, de fapt, fiul lui Alban Berg, expresionistul. Carlos era înalt, ca acesta, tatăl său fiind scund, iar Ruth se cunoscuse cu Alban Berg mai mult decât bine. Totul a rămas un mister, personal înclin să cred că buzele lui Carlos sunt foarte asemănătoare celor ale lui Erich-tatăl. Tânărul va coti brusc spre muzică, realizând o freelance career. După un periplu prin Munich și Elveția, între 1966-1073 devine Kapellmeister în Stuttgart (Erster Kapellmeister am Staatstheater Stuttgart und Auslandgastspiel mit der Stuttgarter Staatsoper). Atras de Alban Berg, va dirija drama muzicală a acestuia, WOZZECK la Edimburg Festival. În repertoriul său îl găsesc, desigur, pe regele simfoniei, Anton Bruckner. Un film alb-negru realizat la Stuttgart ni-l relevă la o repetiție pentru imensa operă wagneriană TRISTAN. În Preludiu Lumea începe cu cele patru sunete inerte, chromatice, anticipând universul atonal expressionist. Este însăși ceața din care se detașează cele patru elemente constitutive ale Creației, din care se detașează căldura melodios-umană, într-un crescendo al voinței de a exista.
Ca un muzicolog, Carlos descifrează împreună cu orchestranții sensul capodoperei . Va coborî și în bunkerul Teatrului din Bayreuth pentru varianta tristanescă din 1974. Reîntors pe continentul American, va dirija Chicago Symphony Orchestra, New York Metropolitan Opera și în Sud, la San Francisco…În anii optzeci, din nou Europa, Wiener Philharmoniker, Concergebow Amsterdam. Se retrage în Slovenia, în 1990, dar îl revăd, la tv. în 1992, la concertul de anul nou din Viena, păstrând ceva din aparițiile demonice din tinerețe.
Dar, se spune: “Er war sein eigener Daemon, nicht der Daemon der anderen”. Pentru Claudio Abado a fost “one of the greatest of the 20th century”. Iar în contextul prezenței unor Mravinschi, Furtwaengler, Sir Simon Rattle, macedo-germanului Karajan, Celibidache apar doi Kleiber. Despre Carlos cineva avea să afirme, cu umor cum că pentru secolul trecut UN KLEIBER ESTE MULT PREA DESTUL.

 


Mako

“Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înțelegem și prin experiența proprie, care e lungă de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. Din suflet compătimim pe unguri, ale caror calități de rasă suntem în stare a le prețui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate și neputința de a se conduce în momente de criză. Și, oricât ar fi fost de firesc ca la București să se facă demonstrație pentru triumful final al unei oștiri așa de încercate, care e cea mai mare iubire și mândrie a noastră, n-a stat în intenția noastră să ofensăm suferința. Și am dori ca prin aceasta să fim și provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizației moderne pe un popor maghiar raționabil, fără nimic din acel imperialism copleșitor pentru alții, care excludea pe unguri de la orice colaborație folositoare”. (1919)


Mai există unele semne ale asedierii cetății Temesvar din 1849 de către armata pașoptistă maghiară, care voia să-și ia înapoi orașul de la habsburgi. Ghiulele înfipte în zidurile clădirilor vechi au fost cu grijă consolidate și scoase în evidență. S-au mai păstrat câteva tronsoane ale bastionului constelat austriac, în stilul Vauban al cetăților occidentale. Într-un cimitir se află gropile comune ale militarilor austrieci, în altul sunt înhumați cei maghiari. Au dispărut tunurile datate 1872/Wien, care, înfipte cu gura în jos străjuiau mormântul austriecilor. Probabil actuala cerere de fier vechi este prioritară pentru creștereatre  economiei românești și a ierbii. Nu făceau parte, nu-i așa, din patrimoniul strămoșesc…

Unul dintre obiectivele esențiale ale luptătorilor maghiari a fost cetatea și orașul Timișoarei, unde a avut loc, de fapt și cea mai amplă bătălie cu imperialii. Atitudinea românilor bănăţeni faţă de evenimentele din 1848, în special în primele luni ale Revoluţiei, a fost în general cea de susţinere a mişcării revoluţionare maghiare. Pe data de 15/27 iunie 1848 a avut loc la Lugoj marea adunare a românilor din Banat. Conducătorii mişcării revoluţionare a românilor din Banat sprijineau programul revoluţionarilor maghiari, distanţându-se de revoluţionarii sârbi, din motivul că Eftimie Murgu şi colaboratorii săi considerau că una din sarcinile principale ale românilor este despărţirea de biserica sârbească şi formarea unei biserici ortodoxe române independente. Pe de altă parte, cazuri de rezistenţă împotriva maghiarilor, mai concret împotriva înrolării în gărzile maghiare au fost prezente şi în satele româneşti, dar acest fenomen avea mai mult un caracter social decât unul naţional. În Banatul multietnic evenimentele au fost mai degrabă confuze. La Timișoara cetatea era locuită de 3000 de etnici germani, mai ales, suburbiile totalizând cam 14.000 fiind formate din maghiari și români, satele din împrejurimi fiind românești, germane, maghiare și sârbești. La mitingurile din fața primăriei orașului a participat și primarul Johan Preyer. S-au format gărzi înarmate maghiare, pregătite să predea Banatul Ungariei.

Anul 1849. Între timp, revoluționarii s-au detașat de reacționari. Corpul de oaste expediționar maghiar, având în frunte și unii generali de etnie poloneză, ca Bem și Dembinski se îndrepta spre Timișoara, care ar fi devenit capitala revoluției maghiare și bastion al regimului burghezo- democratic. Mareșalul Freiherr von Rukavina a reușit să dezarmeze gărzile revoluționare din oraș și a instituit starea de război. Garnizoana sa cuprindea și militari români. Chiar dacă nu erau destule uniforme, toți au fost înarmați. Se pare că, după modelul ardelenilor, românii din Banat au trecut de partea puterii, asociindu-se cu austriecii.
Comandantul Vecsey Karoly a asediat orașul. Statul major a fost fixat în suburbii, pe acolo trecând Bem și Dembinski și chiar Kossuth, în drum spre Vestul Ardealului. Se pare că aghiotantul lor era poetul Petofi Sandor, care a asistat la primele lupte din Timișoara…
Rukavina, comandantul de 70 de ani, dă un ordin curios: “Cetățeni ai Timișoarei. Dușmanul se concentrează în împrejurimile cetății și face de aici un loc al activității sale criminale. Starea de asediu de până acuma, apllicată cu posibilă îngăduință, intră cu ziua de azi în faza în care este inevitabilă cea mai mare severitate. Orice acțiune îndreptată contra siguranței cetății, va fi sancționată cu pedeapsa cu moartea, după legile statariale de război. Aici aparțin îndeosebi: pactele cu dușmanul prin grai, scris, semne, signale de foc, rachete și altele, toate răzvrătirile, posedarea oricărei fel de arme și muniții, a căror depunere a fost fixată, cu ultim termen 29 aprilie 1849, ora 6 seara și pentru care răspund nu numai posesorii lor, ci și propritarii de case. Călcarea fortificațiunilor e interzisă sub cele mai severe sancțiuni. În caz de alarmă populația e obligată să stea în case, în caz contrar contravenienții rămân vinovați singuri de tristele urmări. În caz de alarmă de noapte, parterul și etajul întâi, trebuie iluminate. Staționarea pe terase și acoperișuri este interzisă…” Adică sub bombardamentul artileriei asediatorilor trebuia să stai în casă și să nu stingi luminile. Aproape altfel decât în războiul modern.
O fază deosebit de interesantă a asediului a fost acționarea stăvilarului din amonte de oraș, trimițându-se apa din canalul navigabil Bega în Timiș, secându-se albia, care a fost folosită drept tranșeu pentru atacanți în chiar proximitatea zidurilor. Bombardamentul a fost cumplit, nici măcar domul catolic nu mai putea sluji de adăpost iar castel lui Carol Robert de Anjou a fost distrus. (Refăcut ulterior în cel mai autentic stil kitsch). În Jagdwald revoluționarii și-au construit o fabrică de armament. Asediul a durat luni de zile, locuitorii cetății sufereau de felurite boli și de foame. Noaptea atacatorii le trimiteau fum de fripturi și mesaje, fără să le reușească însă acțiunile. La un moment dat von Rukavina a cerut un armistițiu pentru evacuarea civililor. Timp de câteva zile un convoi de optzeci de căruțe, într-una aflându-se și primarul Preyer s-a scurs pe drumul către cea mai apropiată localitate, Szakalhaz.
După câteva luni Viena a dat semn că înțelege situația. Nu le era nici imperialilor ușor, din cauza revoluției și s-a luat legătura cu o altă forță reacționară, imperiul rus. Așa că spre Timișoara a fost trimisă o armată expediționară austro-rusă (din care făceau parte și luptători români). Asediatorii au fost întrebați dacă acceptă lupta sau renunță. După o grea deliberare, s-a decis ca o parte din armata maghiară să continue asediul iar grosul ei să ocupe un aliniament de aproape zece kilometri, între localitățile Szakalhaz, Uj Besenova și Szent Andras, la vreo zece kilometri de oraș. Pe două linii paralele, cu tunuri, călăreți și pedestrași, într-o căldură de august și străbătând cu greu lanurile de porumb, cele două armate s-u încleștat decisiv. Revoluționarii au fost înfrânți, resturile oștirii plecând spre Făget. Înșiși generalii au fost răniți. După câteva zile de la victorie, Freiherr von Rukavina a murit, zice-se, de oboseală.


Nimic nu se compară  cu fantezia atârnării unei opinci valahe la amețitoarea înălțime a catargului pentru drapel de pe Parlamentul din Budapesta, în 1919.

Regele Ferdinand nu a permis armatei să arboreze drapelul românesc pe clădirea Parlamentului de la Budapesta. Cine poate să creadă istorioara, de altfel venită dintr-o singură sursă, dovadă că nu poate fi dovedită, cu opinca?

Fără nici o poruncă din partea Antantei, procedând la fel cu armata sârbească ocupată cu ocuparea Banatului timișean, armata română a cucerit Budapesta cu doar două tunuri de câmp (nici vorbă de „artilerie”) și 400 soldați, plus olteanul din trupă, cel cu opinca. Deci singura sursă/izvor a acestei pseudoîntâmplări este inventivul general Olteanu, implicat în discutabila aventură din capitala Ungariei. (Povestea este sub semnul întrebării, ca și aceea a soldatului sovietic care ar fi arborat drapelul roșu pe Reichstag, despre care se spune că este un trucaj fotografic.)

Iată aici descrierea fantezistă făcută de generalul Marcel Olteanu (tot oltean, ca și „negriciosul” soldat? N.n.), fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, apărută și în cartea “Huzarul negru”, 1926, şi preluată, din post în post de cartea generalului Gheorghe Mărdărescu, “Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei”, 1922.

„Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, (?) uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb. -Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie. (…) A coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului (CONFORM LUI  GH. I. BRĂTIANU, SOLDAȚII ROMÂNI NU PURTAU LA ORA ACEEA OPINCI, CI BOCANCI ȘI CĂCIULI LUATE DIN DEPOZITELE ARMATEI RUSE, CARE S-A RETRAS DIN LUPTĂ ÎN 1917. AȘA CĂ E GREU DE CREZUT VARIANTA DE OPERETĂ A OPINCII, n.n.), s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atârne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…

(CUM DE TE URCAȘI, SOLDAT, PE COGEAMITE ÎNALTA CLĂDIRE CU DRAPEL ÎN VÂRF, LA FEL DE UȘOR CA PE O CLAIE DE PAIE DE LA TINE DIN SAT? ȘI MAI ALES CUM S-AR FI PUTUT VIZUALIZA UN OBIECT ATÂT DE MIC, CĂȚĂRAT AȘA DE SUS, TOCMAI DIN STRADĂ? CINEVA ÎȘI BATE JOC DE INTELIGENȚA NOASTRĂ. CARE MAI ESTE. N.n.)
-Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, (SE OPREAU ȘI SE HOLBAU MAGHIARII LA CEEA CE, LOGIC VORBIND, NICI NU S-AR FI PUTUT VEDEA. NUMAI CINE NU S-A PLIMBAT PRIN BUDAPESTA AR PUTEA SĂ CREADĂ. N.n.) ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi. Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atâta măiestrie şi atât de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă. (Între timp povestitorul se interesează, n.n.)
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă (DUPĂ CE ÎNSUȘI REGELE A DAT UN ORDIN ÎN PRIVINȚA ARBORĂRII SIMBOLURILOR ROMÂNEȘTI PE PARLAMENTUL MAGHIAR IAR PARTICIPANȚII ANGLO-AMERICANI LA TRATATUL DE PACE DE LA VERSAILLES S-AU OPUS OCUPĂRII BUDAPESTEI DE CĂTRE ROMÂNI, INIȚIATORII PĂCII DE LA BUCUREȘTI CU GERMANII. n.N.)

Intervenția românească a grăbit ascensiunea lui Horthy, care numai prieten al moldo-valahilor nu era

şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! – O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi – poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul”. Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: “Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici…”(OBSERVAȚI CÂT DE ADMIRATIV ESTE DOMNUL-FICȚIUNE FERENCZI LA ADRESA VITEJIEI ARMATEI ROMÂNE. NU SE MIRĂ, CI AD-MIRĂ, n.n.)
…Bivolaru era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, un vulpoi de Mehedinţi. (DINȚI DE MEHE-DINȚI, n.n.). L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa .
– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta? (ÎNCĂ O INADVERTENȚĂ A GENERALULUI OLTEANU, CĂCI LA ORA ACEEA NU SE „FĂCUSE”  ÎNCĂ ROMÂNIA MARE. N.n.)
Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie: “E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…”. Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”. CONCLUZIA CHIAR ESTE O OBRĂZNICIE. TOATE ȚĂRIȘOARELE PERIFERICE SE DOREAU A FI „MARI”. Serbia Mare, Bulgaria Mare, România Mare. Parțial sau total s-au fâsâit aceste tendințe imperialiste. Și i-auzi, ia, voia soldatul să mai pună opincă și pe Viena. Bancuri de slabă calitate, de un naționalism vulgar, de mahala.

 

 


Stefan Zweig se găsea într-o gară, când trenul care-l ducea pe ultimul împărat al Austro-Ungariei îi trecea pe dinainte şi toată lumea plângea. Scriitorul, dacă ar mai trăi, ar sprijini această beatificare, propusă la Vatican…Carol I fusese general în război, până la moartea lui Franz Josef. A respins cu succes atacul armatei române în Transilvania şi a intrat victorios în Bucureşti, ulterior susţinând întregul front cu românii. Ca împărat, a dus tratative secrete cu Antanta, intenţionând să păstreze măcar o parte din ceea ce A.C.Popovici concepea a fi o Confederaţie Danubiană. Germanii, care-l plăteau pe Lenin pentru revoluţie, l-au „luat tare”; n-ar mai face-o şi acum…Trenul lui Ilici n-a trecut, totuşi prin Austria! Aici nu mai acţionau ordinele lui Luddendorf. Zeflemiştii naţionalişti germani uită de prietenia lui Schroeder cu Franţa şi-l consideră pe Carol I un subnutrit. Omul care a vrut să stopeze un război e ironizat de mişcarea anti-pacifistă. În schimb, ambientul medieval face furori: trupul n-a putrezit, rugăciunile la mormântul lui fac minuni. S-a intrat în paranormal. Dacă se începe cu „minuni”, politicul, care în acest caz are o pondere enormă, va fi deferit ridicolului. Şi e sau nu e păcat de Carol-austroungarul?


Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor și România Mare sunt rodul masoneriei. (La ultima poziție se adaugă, desigur, intervenția SUA în război, sub un președinte mason.

Brătianu este posibil să fi ratat teritoriile ce au fost ulterior anexate României Mari.

Alexandru Vaida Voevod a rămas în capitala României, unde a fost numit, prin Decret Regal, ministru de stat pentru Transilvania în guvernele care s-au succedat după 1 Decembrie 1918.

Anul 1919 a adus prima campanie electorală în România Mare. Nici un partid nu a reuşit să obţină majoritatea mandatelor parlamentare, însă Partidul Naţional Român a obţinut cel mai mare număr de deputaţi şi de senatori. Regele Ferdinand I i-a oferit lui Iuliu Maniu misiunea de a forma Guvernul. Acesta a refuzat, pe motiv că nu vorbea suficient de bine limba franceză, în care aveau loc tratativele diplomatice ale Conferinţei de Pace de la Paris, care a ratificat formarea României Mari.

În aceste condiţii, Alexandru Vaida Voevod a devenit premier, în noiembrie 1919. Însă, în ianuarie 1920, el l-a lăsat pe Ştefan Cicio Pop la conducerea Guvernului şi a plecat la Paris, unde avea loc o adevărată bătălie diplomatică. Acolo, în contextul în care cei mai importanţi oameni politici erau masoni, Alexandru Vaida Voevod a luat decizia să intre în masonerie, la rândul său.

El a intrat în loja „Ernest Renan” şi a primit rapid poziţii importante în rândul acestei organizaţii, interesate să-şi consolideze poziţia în România. Prin intermediul mijlocitorilor masoni, Alexandru Vaida Voevod a avut ocazia să discute personal cu Georges Clemenceau şi cu George Lloyd şi, astfel, să-şi aducă o importantă contribuţie la ratificarea internaţională a Marii Uniri. Reîntors în ţară, Alexandru Vaida Voevod şi-a continuat activitatea politică în cadrul PNR şi a ocupat mai multe funcţii ministeriale. A și rămas mason până în 1930

arhive

August 2017
M T W T F S S
« Jul   Sep »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Archives

Erwin Lucian Bureriu

Erwin Lucian Bureriu

Erwin Lucian Bureriu. Studii universitare: Facultatea de filologie, Universitatea Timișoara. Redactor la radio și televiziune, Timișoara și București, secretar general de redacție la revista Orizont, Timișoara. Îi apar cărți de poezie, proză și eseistică. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1968. A publicat eseuri și beletristică în țară, Germania, Canada, SUA. Este activ în presa de specialitate.

View Full Profile →

Advertisements
%d bloggers like this: