Inundația istorică


Otelec

Între Timiș și Bega

Pompele din Ungaria (situate pe digul Begheiului) deversează în Canalul Bega balta creată de Timiș între cele două râuri

ACCIDENTUL HIDROTEHNIC DIN 2005 ÎNTRE TIMIȘ ȘI BEGA

Pe scurt, chiar și hidrologii timișoreni au recunoscut că a fost un accident hidrotehnic. Manevrarea unei simple porți de dirijare a debitului apei care deobicei trimite surplusul înapoi în Timiș, se putea face în așa fel încât măcar câțiva centimetri de apă să fie lăsați să curgă și prin Timișoara, unde ar fi fost inundat cel mult barul de la pilonul podului Maria. Din exces de zel, hidrotehnicienii au lăsat prin oraș debitul normal, trimițând albiei Timișului o cantitate de apă care a spart digurile și cele două râuri, Bega și Timiș s-au unit între ele printr-o inundație de 30km lățime, apa dintre ele având pe alocuri și 8 metri adâncime. Iată un fragment din reportajele pe care le-am scris atunci, în 2005, publicate și în străinătate…
***
…Olandezii, care au promis Timisoarei sã revinã, dupã o absentã de douã secole si jumãtate, pentru refacerea constructiei hidrotehnice, ne-au spus clar: statul este cel care trebuie sã dicteze strategia apãrãrii de inundatii, iar nu micile si debilele comunitãti ori firmele salutate de fantoma falimentului. Am vãzut, în prima zi de Pasti, imagini horipilante si la televiziunea sârbã. Lacul nostru, lat de treizeci de kilometri între fluviul Timis si Canalul Bega, curge acum, ca o copie la indigo, prin tara vecinã. Balta e vizibilã si din spatiul cosmic. Nu pot sã nu fac o comparatie: în 1970, survolând cu elicopterul, în calitate de ziarist al Radioteleviziunii, frontiera cu Ungaria, am constatat cã revãrsarea de 7 km lãtime a Muresului se îngusta brusc, ca apa într-o pâlnie, intrând în albia naturalã, supraînãltatã de unguri prin eforturi titanice. Acum, trebuie sã constat cã din 1990 încoace si românii si sârbii au avut alte probleme decât ocrotirea habitatului lor… Nu pot decât sã constat cã reportajele colegilor sârbi sunt mai bune decât ale noastre, poate si pentru faptul cã li se oferã reporterilor mai multã cooperare.
Si sârbii si românii din Banatul tãrii vecine se descurcã singuri, deocamdatã; numai cã ei au case mai solide, încã de pe vremea „cãlãului Tito”, bãrci mari si tractoare moderne, ferme cu mai multe animale. Ei au muncit prin strãinãtate si s-au consolidat, în timp ce Banatul românesc plãtea cea mai mare parte a datoriilor externe ale lui Ceausescu.

Cât despre aportul hidrologilor actuali, ca un fan al Sistemului Timis-Bega nu pot decât sã mã crucesc: imaginati-vã, pe hartã, în stânga, fluviul aproape secat, în perioadele de etiaj, având o albie majorã cât Dunãrea, în care se face si agriculturã, între diguri. În paralel curge Canalul Bega, al cãrui regim international ar fi obligat monitorizarea debitului si repararea digurilor si nodurilor hidrotehnice. Comuna Otelec, port pe Bega, a fost inundatã de apele Timisului, curgând prin douã spãrturi enorme, nici acum astupate, de vreo 12 zile; în Canal debitul s-a pãstrat aproape constant, în timp ce un imens surplus de ape a fost trimis, prin canalul de evacuare din amonte de Timisoara (Topolovățu Mic), în Timis. Constiinta timisorenilor poate fi consideratã ca încãrcatã: asa cum Lipova a fost sacrificatã, în 1970, ca sã se ofere timp apãrãrii Aradului, cursul inferior al Timisului a trebuit sã colecteze si surplusul de pe Bega.
Dacã a existat o minimã strategie de apãrare, aceasta a crutat Timisoara, calculându-se eronat debitul preluat de albia Timisului, devenitã insuficientã pentru ape depãsind volumul Dunãrii. De la nodul hidrotehnic aflat la 20km în amonte de Timisoara ar fi trebuit, dupã o avertizare a sârbilor, sã se lase mãcar un metru si jumãtate de apã pe Canalul Bega, mai puternic si mai bine îngrijit. Ce „obiective” s-ar fi inundat în Timisoara? Un bar din centru, care s-a mai confruntat cu asemenea probleme. S-ar fi prãbusit, poate, barajul de la km.10 în aval, de la Sânimhaiu Român, care n-a fost reparat de 16 ani, cu toate cã piesele de schimb au fost aduse si zac în iarbã. Ar fi fost „deranjatã” ecluza de la Itebej, în Serbia, colmatatã de 20 de ani, ar fi fost probleme, dar nu de nerezolvat, la intersectia cu celãlalt canal, magistrala Dunãre-Tisa-Dunãre din Banatul Sârbesc. Dar acuma nu sunt probleme? În ambele state?
În anii optzeci, când la CAP Topolovãt era sã fie inundatã recolta de porumb, conducerea de stat si hidrologii au lãsat o parte din surplusul de ape în directia Timisoarei, supraveghiind podurile si „dâlmele”(digurile); sute de masini, elicoptere, specialisti si armatã au vegheat scurgerea unei „viituri” de câteva zeci de centimetri. Cine a mai fost acum alãturi de oamenii nãpãstuiti? Unde este armata, cu amfibiile si elicopterele ei? (În Olanda, pentru stricarea unui dig, mai de mult, i se reteza bratul drept celui vinovat…)
Egoist, individualist si ignorant, municipiul a scãpat ocazia sã dea drumul la gunoaie pe apã. Posibilitatea de manevrare a debitului apei, pe care ne-a lãsat-o de 250 ani hidrostaticianul olandez Fremaut a fost ca o manivelã oferitã unei mâini moarte. Nu este exclus ca spargerea digului sã se producã totusi, datoritã modului neglijent si ignorant al localnicilor care-l folosesc ca pe o sosea. Dar impactul n-ar fi fost atât de mare. Vorba unui localnic, astea nu mai sunt inundatii, ãsta este potop. Nici mãcar unirea a douã Crisuri, în 1970, nu depãsea grozãvia de acum. S-ar pãrea cã nimeni nu-si dã seama cã o manevrã pe Bega ar fi putut ajuta Timisul.
Era vorba cã de Pasti conducãtorii actuali se vor deplasa pe teren. O televiziune particularã, transmitând slujba pascalã din Peciu Nou n-a întâlnit nici un oaspete sus-pus. „De-acum, oamenii mai asteaptã un ajutor numai de la Dumnezeu”, a spus tânãra domnisoarã-reporter. „Capitalistii” nostri probabil îsi numãrau ouãle rosii, anuntau presa cã au mai tras un conclav secret în „celula de crizã”. Timisorenii mei, petrecãreti, un pic ignoranti si un pic nesimtiti, si-au sporit alcoolemia de sãrbãtori si au asaltat Pãdurea Verde, prãjind mititei de „Unu mai muncitoresc”. Bega e descãrcatã, nu are nimeni constiinta încãrcatã. În timp ce televiziunea sârbã se ocupa putintel de bãnãtenii asediati de ape, toate posturile noastre difuzau folklor, zi-luminã; probabil pentru a-i înveseli si pe cei ale cãror televizoare au rãmas în casele prãbusite. Doamna Bush si-a prezentat sotul, pe toate ecranele noastre, în postura unui harnic tãietor de tufisuri, în hohotele de râs exagerate ale unei asistente care pãrea cã gustã acest debil umor de bibliotecarã. Îmi amintesc cã, dupã 45 de zile de inundatii, în 1970, într-o zi brusc nu se mai vorbea la Rtv de ele: dictatorul plecase în Franta, sã aducã patentul elicopterului „Alouette”. Întrucât reportajele mele nu se mai difuzau, cei de la radio au decis sã mã retragã de pe teren. Dacã nu vorbim de inundatii, înseamnã cã ele nici nu existã… Dar iatã cã au apãrut altele, în Moldova, la Cernavodã, în Delta Dunãrii. Ca în toti anii de dezastru, marele fluviu îsi adunã apele. Sperãm ca mãcar acolo, pe cursul inferior al Dunãrii sã se „gestioneze” criza pentru cã suferinta umanã nu poate dura la nesfârsit. Trebuie sã ne amintim cã în tara asta trãiesc si copii.
***
(Din slãbiciunile domnului Tãriceanu: dupã ce a survolat oceanul revãrsãrilor, premierul poceste, la radio, denumirea localitãtii Peciu-Nou, fãcând-o PeNciu Nou. Rãspunde cu cinism doleantelor sinistratilor: „Ce vreti, sã vã ridicãm un hotel acum?” De ce nu? Câte hoteluri s-au ridicat în Bucuresti din banii bãnãtenilor? N.a.)

1. Suntem, totusi, consternati pentru gaura neagrã a unei inundatii umilitoare pentru întreaga civilizatie româneascã; înteleg cã au fãcut gãlbenare toti boiernasii din zona Stãpânirii: “Cum , taman ãstora cãrora încã din 1919 le-am luat banii din care s-a zidit parte de Bucuresti, par egzamplu, Centrala Telefoanelor al cãrei schelet de otel s-a fãcut la Resita etc., trebie acum sã le dãm lei si euroi…Si-o sã le dãm, cã nu ne permitem sã pierdem Banatul pe coridoarele subdezvoltãrii, în care se bãlãcesc multe provincii neaose…”
Întrucât Iliescu, fost ministru al apelor, ar fi putut cunoaste trecutul Sistemului Timis-Bega, putând interveni, dar n-a fãcut-o, primarul Timisoarei, Ciuhandu, le-a explicat acum vlãdicilor centrale, care s-au simtit obligate sã survoleze balta de 30km lãtime, câte ceva din inadmisibila catastrofã din Timis. Ca sã-si “cunoascã patria” pe care o guverneazã. Si geaba istericalele ministrilor fostului regim, cum cã “ãstia nu stie sã gestioneze o catastrofã”; cã nici Nãstase n-a tinut spatele la digurile fluviilor noastre, dar s-a priceput a deturna bugetul dinspre Vest spre Nord-Est…Iar dacã în regimul trecut institutiile abilitate sã repare diguri au primit pentru asta fonduri, însã le-au deturnat pentru alte scopuri, case de vacantã etc., vom afla dupã ce se vor derula niste cercetãri…

Cele mai grave spãrturi în diguri s-au înregistrat în zona de frontierã a râului Timis, debitul fluvial al acestuia deversându-se pe suprafete uriase; una dintre cauze nu e… “Sfântul Ilie”, cum cu nonsalantã ar fi zis consulul Serbiei la Timisoara, D-l Uscebrka, ci colmatãrii albiei majore a Timisului pe teritoriul tãrii vecine. La fel s-a colmatat si Canalul Bega la sârbii care nu-si respectã îndatoririle internationale, încât motonava Pelican a trebuit sã vinã la Timisoara încãrcatã pe un trailer…

2. Istoria este aci: dupã ocuparea Banatului timisean de cãtre austrieci, în 1718, începe sãparea senalului navigabil pe râul Bega, de la Timisoara la Tisa, în amonte regularizându-se albia în vederea plutãritului. Dar abia prin realizarea sistemului Timis-Bega va fi asigurat un debit constant necesar navigatiei si totul se datoreazã genialului inginer hidrostatician olandez Fremaut, bine plãtit de administratia austriacã si trimis de guvernatorul flamand Cobenzl.
Observând cursul paralel al celor douã râuri, la o distantã nu mai mult de treizeci de kilometri, el observã, cu aparatele-i moderne dotate cu tuburi cu mercur, cã lângã Lugoj albia Timisului curge mai sus decât Bega, aici sãpându-se un canal de alimentare, nodul hidrotehnic având posibilitãti de reglare a debitului. Cu treizeci de kilometri în aval se constatã cã Bega curge mai sus decât Timisul si aici olandezul ordonã construirea unui canal de evacuare/descãrcare a eventualului surplus de apã înapoi în Timis. Situatia este unicã în lume. Dacã timpul n-a mai permis Imperiului sã prelungeascã senalul navigabil pânã la Lugoj, în schimb Fremaut a mai putut îndigui toate pâraiele în zona de câmpie si a desecat imensele mlastini produse de Tisza, aceastã zisã de cãtre romani “mare album”, la Ilanca si Alibunar. Desigur, Banatul mai oferã si unicatul reliefului sãu: câmpia începe aproape brusc, dupã zona montanã, apele îsi domolesc cascada abrupt si creeazã mlastini. Actiunea luminist-mercantilã austriacã a creat o zonã agricolã fãrã inundatii-surprizã, un grânar european campion, în Banat si Ungaria, pe Câmpia Tiszei. În secolul urmãtor le venea rândul imperialilor maghiari sã continue modernizarea sistemului fluvial. De la Uzina de apã timisoreanã, functionalã si azi, s-au construit opt ecluze, pe o cascadã virtualã de opt metri pânã la Tisza. Douã se aflã pe teritoriul actual al României. Ecluze, baraje, porturi, mini-agregate hidroelectrice s-au fãcut pânã în 1906. Dupã al doilea rãzboi, Timisoara a încetat sã mai fie port international. Nici azi nu se întrevede reînceperea unei navigatii care ne-ar fi legat de marile canale occidentale.

3. As vrea sã pot spune cã anii socialismului au adus numai necazuri sistemului Timis-Bega. N-a fost chiar asa. S-a excavat si pavat o întreagã retea de canale de irigatie, cantoanele, desfiintate azi, au pãzit si întretinut digurile. Retele de împletituri vegetale au fost realizate pentru a proteja malurile. Salupele Întreprinderii de îmbunãtãtiri funciare si ale hidrologilor, drãgile, vechi de 50 de ani au lucrat bine. Marile inundatii, din 1970-75 s-au produs acolo unde nu s-a fãcut dragaj din evul mediu, în Ardeal si Regat. Au venit atunci în tarã mari grupuri din Crucea Rosie Internationalã din Bavaria, masini de distilat apã, ajutoare. (Germanii au venit si acum!). S-au construit diguri imense la Arad si Lipova. Casele din lut nears, care s-au dãrâmat, s-au refãcut din cãrãmidã, cu ajutorul statului si…cotizatia întregii tãri.

4. Dacã e adevãrat cã o mânã criminalã a favorizat infiltrãrile în digul Timisului, pentru ca proprietarii caselor de lut nears, topite de ape, multe rãmase încã de la primele colonizãri, sã-si refacã viata din banii publici…nu stiu ce mã face sã cred cã orice scenariu oripilant e posibil la noi. Se spune cã si paznicii din satele inundate jefuiesc ce pot, cã hotii vin noaptea pe plute, cã banditii cu bani, cumpãrã la pret redus animalele fãrã sanse de a mai avea hranã si grajd.
Acum sã dãm glas si unor observatii obiective: e drept, dupã 15 ani albiile s-au tot colmatat, asa cã un debit chiar debil poate ajunge usor la buza digului. Galeriile rozãtoarelor faciliteazã infiltratiile apei. Localnicii au treabã mereu pe diguri, fãrã pazã, cu cocii, tractoare, masini: Fremaut nu le-a construit pentru a fi folosite ca sosele. “Firmele” furã din pietrisul digurilor, cã-i mai usoarã excavarea. Ceea ce nu se putea concepe în Banatul de pusztã, pustiirea prin inundatii, iatã, în fine, se poate acum.
Plecat-au colonistii germani, venit-au si “viniturile” din tot teritoriul, fãrã grijã si respect pentru locatiile lor cele noi, fãrã educatie, fãrã sã cunoascã istoria sau modul de întrebuintare/crutare a edificiului terestru al sistemului Timis-Bega. Nu cred cã e completã observatia domnului Ciuhandu, cum cã de vinã este vechimea îndiguirilor, de douã sute de ani. În aceste douã secole s-au adus multe corectii, s-a perfectionat constructia. Reglajul debitelor, chiar în perioade critice, a fost fãcut la fel de corect ca acel al cascadei Niagara, la nodurile hidrotehnice.

Vinovatã este, desigur, proasta administratie actualã, dar si ignoranta si obrãznicia unor localnici. Dacã în Olanda lui Fremaut si-ar fi bãtut joc cineva în halul ãsta de propriul destin, Amsterdamul s-ar fi scufundat de mult. Asemenea „utilizatori” ai luminismului mercantil, români si sârbi, ar putea contribui si la scufundarea Uniunii Europene. Si unde mai pui cã în fata globalizãrii civilizatiei este mai simplu sã impui o globalizare a barbariei. Aceasta este reflectia mea durã vizavi de o si mai durã inundatie, care nu ar fi trebuit sã aibã loc tocmai în Banatul timisean; o monstruozitate pregãtitã nu de Dumnezeu, ci de omul-Satan.
P.S. Culmea e cã s-a stabilit cã pe viitor digurile si podurile distruse vor fi refãcute dupã model olandez. Dar ele au fost construite dupã model olandez si ignorate dupã model autohton…
(Publicat în Observatorul de Toronto)

Advertisements

Cevaleri ai baghetei


logoCPT
La Opera din San Francisco  dirijase  CARLOS KLEIBER, se spunea despre el “he was an excentric genius`.” Mama sa era o evreică din California, Ruth Goodrich, căsătorită cu dirijorul austriac de excepție, Erich Kleiber. O combinație rară, din care rezulta în 1930 Karl Ludwig Bonifacius Kleiber. Emigrați în 1940 la Buenos Aires, din motive lesne de înțeles, aveau să-i spună lui Karl – Carlos.   Din nefericire, fenomenalul artist nu mai e în viață. Îmi rămăsese în memorie filmul alb-negru televizat, realizat la Stuttgart în timpul repetiției cu orchestra Radio (Suedfunk Symphony Orchestra) la LILIACUL lui Johann Strauss. Un tânăr înalt, peste măsură de inteligent, cu un dezvoltat simț al umorului, scotea din somnolența înghețat-germanică aparatul, de altfel corect și riguros al orchestrei, încercând să-i impună căldura sentimentală a spiritului austriac. Stilul său era totalmente neconvențional.
Se folosea de un arsenal străin celorlalți dirijori. Unui violonist i-a atras atenția că un anume pasaj trebuie să-i amintească de o închipuită domnișoară, care se lamentează desuet, plânsul corzilor trebuind să fie intenționat siropos, cu efect delicat grotesc. Și Kleiber cântă imitând instrumentul. O face destul de des și cu măiestrie, orchestra îl privește când rezervat, când cu amuzament, treptat atmosfera se destinde, dirijorul cântă dezlănțuit cu ansamblul. În secțiunea următoare ni se prezintă aceeași piesă, de data asta în concert. Cu gesturi elegante conductorul reamintește discret și expresiv indicațiile de la repetiție și totul merge perfect, în locul redării albe a partiturii, orchestra din Suttgart trăiește sentimentele personajelor din spatele știmelor sale.…
Ileana Cotrubas ne redă colaborarea cu dirijorul Carlos Kleiber: “A lucra cu el era o fericire incredibilă: de fiecare dată aveam sentimentul că mă depășesc, într-atât eram de inspirată de muzicalitatea și de personalitatea sa. Întâlnirea noastră a fost excepțională si ea m-a împins incontestabil dincolo de posibilitătile mele naturale. Era unic pe toate planurile. De exemplu, înainte de fiecare reprezentație, venea în cabină pentru a ne comunica observațiile sale despre seara precedentă, recomandându-ne să fim atenți la cutare pasaj sau la cutare detaliu care lăsa de dorit. Niciodată nu am întâlnit un asemenea perfecționist, și sunt foarte tristă că și-a întrerupt cariera, căci era singurul șef de orchestră – și totusi eu am lucrat cu cei mai buni, care respiră odată cu muzica.
Pentru mine, Carlos Kleiber e o personalitate în sensul de veritabil artist al secolului nostru…
Să spun drept, eram prea impulsivă și, de exemplu, cu Carlos Kleiber mă certam adeseori! Sigur că-l respectam, dar nu cred că un interpret trebuie să se lase strivit în fața unui dirijor sau a unui regizor, fără a îndrăzni să-și dea cu părerea. Nu suntem niște marionete, ci profesioniști: avem dreptul să interpretăm un rol pe care l-am lucrat conform propriei noastre sensibilități. Geniul dirijorului (sau al regizorului) înseamnă să folosească munca noastră cât mai bine.
Am cântat puțin sub conducerea lui Carlo Maria Giulini, un mare senior, totodată foarte uman. Cu Karl Böhm am participat la câteva spectacole de la Viena, dar n-am repetat niciodată cu el. I-am apreciat mult pe Riccardo Muti si pe Georges Prętre, care posedă un instinct muzical de o precizie incredibilă, cât si pe John Pritchard si pe James Levine, pe un mare muzician precum Claudio Abbado. Am avut plăcerea de a-l întâlni adesea pe Colin Davis. Lorin Maazel posedă o inteligență ieșită din comun. Îmi place foarte mult de Zubin Mehta. Dar nici unul nu m-a stimulat într-atât precum Carlos Kleiber, cu care, repet, am trăit o experientă unică, pentru Boema si, mai ales, pentru Traviata la München.”
La rândul meu, având o adevărată colecție de interviuri cu unii cavaleri ai baghetei, am regretat că, aflându-mă pentru mult timp afară din țară aș fi putut, cu doar doisprezece ani în urmă să asist măcar la o repetiție (discografia Kleiber este regretabil de redusă și DVD-urile de negăsit). În timp, am avut colocvii cu virtuoji precum Jindrich Rohan, la Praga, un fascinant conductor de o eleganță desăvârșită. La Moscova l-am cunoscut pe Evgheny Svetlanov la un concert de muzică germană, în sala mare a Conservatorului. Yehudi Menuhin venise la Timișoara cu orchestra festivalurilor din Bath și mi-a declarat că sala conservatorului din orașul meu este cea mai bună din Europa ca acustică (păcat că a ars în anii democrației). Pentru brașoveanul Erich Bergel, considerat azi unul dintre celebritățile secolului XX, m-am deplasat în capitală, sala Radio a stat sub fascinanta sa execuție a simfoniei nr. 8 de Anton Bruckner, dirijată fără partitură.
După o asemenea prestație Bergel zăcea întins în culise, consultat de medicul său. …Interviul mi-a relevat un geniu de o modestie
înfiorătoare. Eram ca și abonat la toate repetițiile lui Nicolae Boboc, în urbea natală, personalitate de o vastă cultură. De la el am primit cadou și una din baghetele lui Toscanini, recompensă pentru cronicile pe care le-am scris despre Requiemul lui Mozart, cu monumentalul său ecou natural din domul catolic, aparținând acum discografiei lui Boboc. Lui Richard Oschanitzky i-am luat ultimul interviu, el pășind în eternitate după câteva zile. A fost un animat dialog despre expresionismul austriac și introducerea dodecafonismului în jazz, într-o perioadă nefavorabilă acestei muzici… capitaliste. În fine, se contura integrala simfoniilor lui Bruckner, sub bagheta lui Cristian Mandeal (revoluția a rupt ciclul, ultimele două simfonii rămânând în afară). Imprimările din sala de marmură a Casei Scânteii și domul din Cluj, cu orchestra clujeană, dotată recent cu instrumente noi m-au impresionat și vedeam în Mandeal un brucknerian. Avea să-mi declare, spre regretul meu, că el e deschis spre orice repertoriu…I-am mai cunoscut, la o vorbă, pe Mihai Brediceanu, cu al său uitat polimetronom, pe Jean Martinon la pupitrul imensei orchestre a ORTF- Paris, pe Walter Mihai Klepper și Remus Tașcău. Lista s-ar putea continua. Dacă l-aș fi întâlnit pe Kleiber aș fi scos o carte.
Minunată familie de muzicieni. Tatăl, Erich Kleiber era deja un renumit dirijor și, din considerente obscure își dorea fiul dedicat altor domenii. La Buenos Aires, Karl, German-born Austrian a fost școlit în limba engleză, sortit unei cariere de chimist. Unii biografi consideră că el ar fi fost, de fapt, fiul lui Alban Berg, expresionistul. Carlos era înalt, ca acesta, tatăl său fiind scund, iar Ruth se cunoscuse cu Alban Berg mai mult decât bine. Totul a rămas un mister, personal înclin să cred că buzele lui Carlos sunt foarte asemănătoare celor ale lui Erich-tatăl. Tânărul va coti brusc spre muzică, realizând o freelance career. După un periplu prin Munich și Elveția, între 1966-1073 devine Kapellmeister în Stuttgart (Erster Kapellmeister am Staatstheater Stuttgart und Auslandgastspiel mit der Stuttgarter Staatsoper). Atras de Alban Berg, va dirija drama muzicală a acestuia, WOZZECK la Edimburg Festival. În repertoriul său îl găsesc, desigur, pe regele simfoniei, Anton Bruckner. Un film alb-negru realizat la Stuttgart ni-l relevă la o repetiție pentru imensa operă wagneriană TRISTAN. În Preludiu Lumea începe cu cele patru sunete inerte, chromatice, anticipând universul atonal expressionist. Este însăși ceața din care se detașează cele patru elemente constitutive ale Creației, din care se detașează căldura melodios-umană, într-un crescendo al voinței de a exista.
Ca un muzicolog, Carlos descifrează împreună cu orchestranții sensul capodoperei . Va coborî și în bunkerul Teatrului din Bayreuth pentru varianta tristanescă din 1974. Reîntors pe continentul American, va dirija Chicago Symphony Orchestra, New York Metropolitan Opera și în Sud, la San Francisco…În anii optzeci, din nou Europa, Wiener Philharmoniker, Concergebow Amsterdam. Se retrage în Slovenia, în 1990, dar îl revăd, la tv. în 1992, la concertul de anul nou din Viena, păstrând ceva din aparițiile demonice din tinerețe.
Dar, se spune: “Er war sein eigener Daemon, nicht der Daemon der anderen”. Pentru Claudio Abado a fost “one of the greatest of the 20th century”. Iar în contextul prezenței unor Mravinschi, Furtwaengler, Sir Simon Rattle, macedo-germanului Karajan, Celibidache apar doi Kleiber. Despre Carlos cineva avea să afirme, cu umor cum că pentru secolul trecut UN KLEIBER ESTE MULT PREA DESTUL.

 

Carlos Kleiber și alții…


logoCPT
La Opera din San Francisco, unde  dirijase  CARLOS KLEIBER, se spunea despre el “he was an excentric genius`.” Mama sa era o evreică din California, Ruth Goodrich, căsătorită cu dirijorul austriac de excepție, Erich Kleiber. O combinație rară, din care rezulta în 1930 Karl Ludwig Bonifacius Kleiber. Emigrați în 1940 la Buenos Aires, din motive lesne de înțeles, aveau să-i spună lui Karl – Carlos.   Din nefericire, fenomenalul artist nu mai e în viață. Îmi rămăsese în memorie filmul alb-negru televizat, realizat la Stuttgart în timpul repetiției cu orchestra Radio (Suedfunk Symphony Orchestra) la LILIACUL lui Johann Strauss. Un tânăr înalt, peste măsură de inteligent, cu un dezvoltat simț al umorului, scotea din somnolența înghețat-germanică aparatul, de altfel corect și riguros al orchestrei, încercând să-i impună căldura sentimentală a spiritului austriac. Stilul său era totalmente neconvențional.
Se folosea de un arsenal străin celorlalți dirijori. Unui violonist i-a atras atenția că un anume pasaj trebuie să-i amintească de o închipuită domnișoară, care se lamentează desuet, plânsul corzilor trebuind să fie intenționat siropos, cu efect delicat grotesc. Și Kleiber cântă imitând instrumentul. O face destul de des și cu măiestrie, orchestra îl privește când rezervat, când cu amuzament, treptat atmosfera se destinde, dirijorul cântă dezlănțuit cu ansamblul. În secțiunea următoare ni se prezintă aceeași piesă, de data asta în concert. Cu gesturi elegante conductorul reamintește discret și expresiv indicațiile de la repetiție și totul merge perfect, în locul redării albe a partiturii, orchestra din Suttgart trăiește sentimentele personajelor din spatele știmelor sale.…

La rândul meu, având o adevărată colecție de interviuri cu unii cavaleri ai baghetei, am regretat că, aflându-mă pentru mult timp afară din țară aș fi putut, cu doar doisprezece ani în urmă să asist măcar la o repetiție (discografia Kleiber este regretabil de redusă și DVD-urile de negăsit). În timp, am avut colocvii cu virtuoji precum Jindrich Rohan, la Praga, un fascinant conductor de o eleganță desăvârșită. La Moscova l-am cunoscut pe Evgheny Svetlanov la un concert de muzică germană, în sala mare a Conservatorului. Yehudi Menuhin venise la Timișoara cu orchestra festivalurilor din Bath și mi-a declarat că sala conservatorului din orașul meu este cea mai bună din Europa ca acustică (păcat că a ars în anii democrației). Pentru brașoveanul Erich Bergel, considerat azi unul dintre celebritățile secolului XX, m-am deplasat în capitală, sala Radio a stat sub fascinanta sa execuție a simfoniei nr. 8 de Anton Bruckner, dirijată fără partitură.
După o asemenea prestație Bergel zăcea întins în culise, consultat de medicul său. …Interviul mi-a relevat un geniu de o modestie
înfiorătoare. Eram ca și abonat la toate repetițiile lui Nicolae Boboc, în urbea natală, personalitate de o vastă cultură. De la el am primit cadou și una din baghetele lui Toscanini, recompensă pentru cronicile pe care le-am scris despre Requiemul lui Mozart, cu monumentalul său ecou natural din domul catolic, aparținând acum discografiei lui Boboc. Lui Richard Oschanitzky i-am luat ultimul interviu, el pășind în eternitate după câteva zile. A fost un animat dialog despre expresionismul austriac și introducerea dodecafonismului în jazz, într-o perioadă nefavorabilă acestei muzici… capitaliste. În fine, se contura integrala simfoniilor lui Bruckner, sub bagheta lui Cristian Mandeal (revoluția a rupt ciclul, ultimele două simfonii rămânând în afară). Imprimările din sala de marmură a Casei Scânteii și domul din Cluj, cu orchestra clujeană, dotată recent cu instrumente noi m-au impresionat și vedeam în Mandeal un brucknerian. Avea să-mi declare, spre regretul meu, că el e deschis spre orice repertoriu…I-am mai cunoscut, la o vorbă, pe Mihai Brediceanu, cu al său uitat polimetronom, pe Jean Martinon la pupitrul imensei orchestre a ORTF- Paris, pe Walter Mihai Klepper și regretatul Remus Tașcău. Lista s-ar putea continua. Dacă l-aș fi întâlnit pe Kleiber aș fi scos o carte.

Minunată familie de muzicieni. Tatăl, Erich Kleiber era deja un renumit dirijor și, din considerente obscure își dorea fiul dedicat altor domenii. La Buenos Aires, Karl, German-born Austrian a fost școlit în limba engleză, sortit unei cariere de chimist. Unii biografi consideră că el ar fi fost, de fapt, fiul lui Alban Berg, expresionistul. Carlos era înalt, ca acesta, tatăl său fiind scund, iar Ruth se cunoscuse cu Alban Berg mai mult decât bine. Totul a rămas un mister, personal înclin să cred că buzele lui Carlos sunt foarte asemănătoare celor ale lui Erich-tatăl. Tânărul va coti brusc spre muzică, realizând o freelance career. După un periplu prin Munich și Elveția, între 1966-1073 devine Kapellmeister în Stuttgart (Erster Kapellmeister am Staatstheater Stuttgart und Auslandgastspiel mit der Stuttgarter Staatsoper). Atras de Alban Berg, va dirija drama muzicală a acestuia, WOZZECK la Edimburg Festival. În repertoriul său îl găsesc, desigur, pe regele simfoniei, Anton Bruckner. Un film alb-negru realizat la Stuttgart ni-l relevă la o repetiție pentru imensa operă wagneriană TRISTAN. În Preludiu Lumea începe cu cele patru sunete inerte, chromatice, anticipând universul atonal expressionist. Este însăși ceața din care se detașează cele patru elemente constitutive ale Creației, din care se detașează căldura melodios-umană, într-un crescendo al voinței de a exista.
Ca un muzicolog, Carlos descifrează împreună cu orchestranții sensul capodoperei . Va coborî și în bunkerul Teatrului din Bayreuth pentru varianta tristanescă din 1974. Reîntors pe continentul American, va dirija Chicago Symphony Orchestra, New York Metropolitan Opera și în Sud, la San Francisco…În anii optzeci, din nou Europa, Wiener Philharmoniker, Concergebow Amsterdam. Se retrage în Slovenia, în 1990, dar îl revăd, la tv. în 1992, la concertul de anul nou din Viena, păstrând ceva din aparițiile demonice din tinerețe.
Dar, se spune: “Er war sein eigener Daemon, nicht der Daemon der anderen”. Pentru Claudio Abado a fost “one of the greatest of the 20th century”. Iar în contextul prezenței unor Mravinschi, Furtwaengler, Sir Simon Rattle, macedo-germanului Karajan, Celibidache apar doi Kleiber. Despre Carlos cineva avea să afirme, cu umor cum că pentru secolul trecut UN KLEIBER ESTE MULT PREA DESTUL.

 

Enciclopedia Banatului – literatura


enciclopedia

Subsemnatul a apărut în această lucrare

În 2016 a apărut, ca prin minune, costisitoarea operă, prima enciclopedie – secțiunea literatură – a acestei țări.  Este un prim pas către realizarea MARII ENCICLOPEDII ROMÂNE, care nu va fi o simplă sursă de informații, ci oglida spiritualității române. Prima cărămidă. Cu așa un teritoriu mare, cât are țara de la 1918 e mai greu cu o lucrare atotcuprinzătoare.
Crișu Dascălu de la filiala din Timișoara a ACADEMIEI ROMÂNE: „ În anul 2009 am lansat proiectul unei „Enciclopedii a Banatului”, pe care am gândit-o însă de la început ca parte a celei pan-româneşti, fiind conştient că „Marea enciclopedie română” nu este posibilă decât prin însumarea unor lucrări parţiale, care să o pregătească. Am ales să realizăm o „enciclopedie” şi nu un „dicţionar” deoarece enciclopedia îşi asumă rolul de a informa, în vreme ce dicţionarul explică și comentează. Aşadar, enciclopedia are o prioritară funcţie informativă, iar pentru ca aceasta să devină efectivă, ei trebuie să i se alăture alte două: una corectivă, de descoperire şi de înlăturare a unor erori prezente în lucrări anterioare, pentru a se evita perpetuarea lor, şi una de actualizare a informaţiilor, prin luarea în considerare a unor surse mai recente sau descoperite pe parcursul redactării articolelor.
Un alt rol al „Enciclopediei Banatului” este acela de a îmbunătăţi percepţia globală a acestei provincii, despre care încă se mai ştie prea puţin şi despre care sunt în circulaţie teorii şi opinii greu, dacă nu imposibil de acceptat. Populaţia românească, dintotdeauna majoritară aici, a avut mereu priviliegiul de a fi participantă la o societate multietnică, în care culturile şi civilizaţiile au interferat salutar, dar în care politicul a jucat adeseori un rol nefast. Aceasta face să existe un specific neîndoielnic al Banatului, pe care lucrarea are datoria să îl releve.”
CRIȘU DASCĂLU A UNIFICAT BANATUL, în granițele sale naturale, așa cum a fost el conceput prin proclamarea Republicii Banathia în 1918 și cum a fost dorit la adunarea de la Alba Iulia.
„Enciclopedia are ca dimensiune temporală două epoci distincte: cea anterioară anului 1919, pentru care se ia în considerare întregul teritoriu al Banatului istoric, adică cel cuprins între Dunăre, Mureş şi Tisa, şi cea ulterioară acestui an, pentru care cercetarea are în vedere Banatul de Nord sau Românesc (excepţie făcând, totuşi, realităţile care îi privesc pe românii din Banatul de Sud sau Sârbesc).
Pornindu-se de la constatarea că informaţiile ce urmau să fie prelucrate şi incluse în articole sunt inegal repartizate pe diversele domenii luate în considerare – arta, biserica, cultura tradiţională, economia, geografia, istoria, literatura, localităţile, presa, ştiinţa şi învăţământul etc.), ritmul de redactare a volumelor care urmau să trateze un singur domeniu ori domenii învecinate avea să fie, inevitabil, diferit. Astfel s-a luat decizia ca, într-o primă etapă, lucrarea să fie redactată pe volume ce vor fi publicate în ordinea terminării lor, urmând ca în etapa a doua să fie publicată în întregime, prin însumarea articolelor din volumele anterioare. În principiu, articolele tratează subiecte despre personalităţi, instituţii, evenimente, locuri şi localităţi, comitetele de coordonare a volumelor având libertatea de a adăuga alte componente ale acestora, precum şi liberatea de a structura articolele.” Așadar, literaturii bănățene îi vor urma și alte volume privind alte domenii de activitate.
Enciclopedia apare sub autoritatea ştiinţifică a Institului de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române, Filiala Timişoara, şi cu sprijinul Societăţii Enciclopedice a Banatului, prin care s-au asigurat sursele de finanţare. Pe lângă cercetătorii de la institut, care sunt puţini şi specializările lor nu acoperă decât în mică măsură domeniile luate în considerare, s-a apelat la un număr considerabil de colaboratori „externi” care de cele mai multe ori s-au implicat fără altă recompensă decât una moral-sentimentală, fără ajutorul cărora lucrarea nu ar fi putut fi dusă la bun sfârşit.
Se cuvine făcută o menţiune, şi anume, faptul că până acum nu a existat un climat propice nici în Timişoara şi nici în filiale în ceea ce priveşte preocuparea pentru partea umanistă, prioritate având preocupările tehnice, ştiinţifice, cu rezultate de necontestat. Lucrurile s-au schimbat, în sensul că în filiale există tot mai mult grija pentru activitatea ştiinţifică, iar Academia intră tot mai mult în dialog cu oamenii interesaţi de evidenţierea aspectelor umaniste.
La acest proiect au lucrat mulți oameni în vârstă, care au două mari calități; știu ce urmează să scrie și au încă entuziasmul necesar pentru a porni un asemenea proiect de anvergură. Din păcate, tineretul e prea puţin interesat de astfel de întreprinderi de natură culturală.
CRIȘU DASCĂLU: „Doresc să menţionez excelenta colaborare pe care o avem cu Institutul Cultural al Românilor din Voivodina, cu sediul în Zrenjanin, condus de Costa Roşu, care a și fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Am lansat acest prim volum anticipând puţin aniversarea de 150 de ani a Academiei Române şi a 65 de ani de la înfiinţarea Filialei Timişoara. Speranța noastră este ca întregul proiect să fie finalizat în cel mult patru-cinci ani.” Să te țină dumnezeu, Crișule, că orele-s cam înaintate…

LA FILIALA UNIUNII SCRIITORILOR DIN TIMIȘOARA. Cu tot numărul mare de autori timișoreni prezenți în volum, la sediul nostru nu a fost lansat volumul. GOOGLE dă „missing” oricăror căutări. Ce, n-a fost destulă lansarea de la sediul Academiei? Mai ales că în oraș există două capete ale aceluiași balaur literar. Olimpia Berca, Cornel Ungureanu, Biblioteca județeană prin Paul Eugen Banciu și Dorina Zărie și-au lansat propriile DICȚIONARE ale literaturii, utilizându-și propriile criterii. Primii doi autori au făcut o selecție, convenabilă unui grup restrâns de persoane și minunatelor exigențe care le-au lovit după  revoluția din decembrie. Câinii latră, Academia trece.

PRIMIREA LA ARAD a Enciclopediei are și „dânsa” două capete. Iată-l pe cel oficial:
„… tratează riguros biobibliografic, după norme academice, peste 900 de personalităţi literare din arealul bănăţean, inclusiv cel sârbesc, sau din vecinătatea nordică a Banatului istoric, până în Crişana. Sunt incluse 75 de personalităţi din zona Aradului, din care nu lipsesc Ioan Slavici, Adam Mueller Guttenbrunn, Ştefan Augustin Doinaş, dar şi scriitori de astăzi precum Vasile Dan, Florin Bănescu, Gheorghe Schwartz sau Gheorghe Mocuţa (ultimul este şi coautor, scriind despre personalităţile literare arădene de azi). Poetul Vasile Dan, preşedintele Filialei Arad a U.S.R., care a participat la evenimentul de la Timişoara, aprecia că „apariţia «Enciclopediei Banatului» este un pas mare pe care Academia Română îl face în perspectiva publicării marii Enciclopedii a României, o lucrare care întârzie nedrept de mult”.
UN ZIAR DE ȘTIRI tot din ARAD, al cărui ton ne amintește că orașul de pe Mureș, cel mereu inundat, are tramvai pe un ecartament îngust. Dacă la Timișoara trenurile pot merge și pe linia de tramvai, aici nu se poate. Nu cred că acesta este singurul motiv de invidie arăzană față de orașul frățesc, dar mai dezvoltat, economic și cultural, dar care nu are un freeway către Szeged, ca urbea mureșeană. Tonul miștocăresc amintește de cartierele mărginașe ale bârfei de mahala.
„Nu discutăm despre vreo fițuică scoasă la o imprimantă într-un birou obscur și destinată copierii la vreun examen… nici despre vreo tipăritură cu și despre de-alde Bobinuță! E ditamai „Enciclopedia Banatului”, editată de Academia Română – Filiala Timișoara – segmentul „Literatură”… un cărțoi de să-ți spargi capul cu el de „instrument util în cercetarea prezentului” ce e el, frate! Un institut întreg („de studii banatice” cu Caps Lock) a lucrat la chestia asta de să o folosești ca greutate când ai ceva moale de îndreptat sau ca să dai după nevastă-ta cu ea…( PROBABIL OBICEIURI CULTURALE ARĂDENE, n.n.) când și pentru că nu-ți înțelege valoarea.
TimișIoara?!…(O GREȘEALĂ DE TIPAR, REGRETABILĂ, DESIGUR, n.n.). Fain… cred că inamicii noștri publici de vecini (VASĂZICĂ SUNTEM INAMICII ARADULUI. POATE MAI DEGRABĂ CONCURENȚI. N.n.) nu sunt foarte mândri de acest puseu de oltenizare excesivă, ce poate atrage după sine porecle grave… greu surmontabile în timp! Ni, ce impresionant arată coperta.”

IATĂ ȘI NIȘTE COMENTARII DINSPRE ANONIMII DE PE NET: „…și are 280 de kile. Lăsăm la o parte greșelile… absolut firești într-un demers care, în afară de scriitorii cuprinși întrînsul, nu interesează pe nimeni (HALAL; PROSTIA PE INTERNET E LA ÎNDEMÂNA TUTUROR, n.n.)– cum ar fi că la articolul despre arădeanul Cornel Marandiuc se află poza unui cu totul alt scriitor (pe cine poate să intereseze cum arată Cornel Marandiuc?… că nici pe el nu-i sigur că-l interesează!)… dar, bă, frate, s-o dai moartă, încă din 1990 pe Herta Müller, singura scriitoare din ținuturile astea de care chiar a auzit lumea largă, când ea a luat Premiul Nobel pentru Literatură în 2009… chiar e „de porc”…(EXPRESIE ȘTIINȚIFICĂ, n.n.) nu de Academie! Agiutoriu! Doar am mai spus că (c)academicienii (BRAVOS, NAȚIUNE! N.n.) de azi (infractorii de ieri, corupții de mâine) sunt de-alde guțăsalamhamhamparampampam! Deci am râs dar e fff GRAV! Ori a vrut cineva să-și bată joc de Banat ori niște ”fete drăguțe” cu mare nevoie de bani au cules imensul grotesc în timp ce-și ofereau serviciile?! Pt astea,literatură, gogonele sau tanga sunt totuna.Că altfel nu se explică. Sau chiar avem Academia Goe et comp la 50 km de Arad(ul ”muncitoresc”) adicătelea la TimișIoara?! Asta cu ”timișIoara” e opera un mitic. „ Numai ei vorbesc așIa! Să mai zică violeții ceva de Arad, de goldiș sau vlaicu. Cel puțin aici doar se ia/dă mită iar di(m)plomele sunt corect comple(c)tate. Mi-s mândru că nu mi-s din filiala dvs de timișIoreni. (ȘI NOI SUNTEM MÂNDRI CĂ NU EȘTI, n.n.). App, pe Herta Muller a dat-o moartă din ură și invidie unu obscur rău într-ale scrisului. Două lucruri se impun pe Jan/016: dicționarul Ardelenesc-Român (care e f ok) și țiclopedia de perle ale filialei timișIoarei, segmentul Literatură.”
„Directorul acestui Institut de studii banatice nu este un individ pe nume Crisu Dascalu, conducator de doctorate de plagiatori ? (CU DOCTORATELE SE OCUPĂ UNIVERSITĂȚILE, NU ACADEMIA, n.n.). Cartoiul e arhiplin de greseli grosolane, le vom inventaria si le vom publica pe-aici pe la noi la Bucuresti. Si sa stiti ca noi, miticii, nu prea muiem vocalele, ci doar an agramatii de la institutele Academice.” (DA, APUCAȚI-VĂ, DRAGI BUCUREȘTENI SĂ NE NUMĂRAȚI GREȘELILE, DACĂ TOT N-AȚI FOST ÎN STARE SĂ EDITAȚI ȘI VOI O ENCICLOPEDIE A ROMÂNIEI…ȘI BA DA, MUIAȚI VOCALELE, PRONUNȚAȚI ȘI „CLUJI”, „JIOI”, ”ȘAPTISPREZECE/OPTISPREZECE” etc. Eu zic că nu e cazul ca bucureștenii să ne învețe românește.

LANSARE LA REȘIȚA. Gheorghe Jurma, autor la rândul său a unui dicționar cu scriitori din Caraș, în exclusivitate români ortodocși, din care au fost omiși aparținătorii unor minorități naționale, de parcă numele orașului n-ar fi fost inițial RESCHITZ, a fost de părere că enciclopedia ar fi putut cuprinde nu numai prezentarea unor personalităţi literare bănăţene, ci şi domenii şi elemente specifice literaturii şi spiritualităţii bănăţene, cum ar fi literatura în grai, gasconismul bănăţean,.. Pe de altă parte, scriitorul Nicolae Sârbu a fost de părere că lucrarea este mai mult un dicţionar de personalităţi literare, decât o enciclopedie, iar scriitorul Constantin Rupa a spus că este „o falsă enciclopedie, mai degrabă un dicţionar”.

Ba, e enciclopedie, le-a răspuns Crişu Dascălu celor ce nu știu exact ce trebuie să cuprindă dicționarul și care e menirea enciclopediei. „Statutul acestei lucrări este enciclopedic, aici nu pot să fiu de acord, pentru că am făcut şi în prefaţă o distincţie între enciclopedie şi dicţionar. Enciclopedia este pur informativă. Şi toate enciclopediile au acest caracter, luaţi „Enciclopedia Britanică”, „Iudaica”, „Enciclopedia Broockhas” şi toate celelalte. Toate au articolele ordonate alfabetic, de la A, la Z. Dicţionarele sunt cele care sunt pe domenii. Mă refer la lucrare în forma ei finală. De altfel, pe lângă funcţia strict informativă, lucrarea acesta, precum şi volumele care vor urma, au şi o funcţie corectivă, adică de a înlătura greşelile din alte surse de informare, care se perpetuează, din păcate, la noi, de la o lucrare la alta. Nimeni nu mai verifică dacă sunt corecte sau nu. Şi, ceea ce e sigur că este un mare handicap pentru cercetători, dar şi pentru cititori, este faptul că lucrarea nu se adresează în primul rând scriitorilor, care sunt cât de cât informaţi în legătură cu fenomenul, ci tuturor oamenilor care întâlnesc un nume undeva şi vor să ştie despre cine este vorba.”

Este semnificativă participarea la lansarea Enciclopediei a prozatorului Nicolae Breban, despre care Crișu Dascălu a spus că este nu numai cel mai important scriitor în viață de la noi, dar posibil și cel mai bun prozator român din toate timpurile.

ERWIN LUCIAN BURERIU

Atacarea Germaniei


SCENARIUL „LUSITANIA”
Obsesia scenariilor este bazată pe deconspirarea unor documente. Abia în jurul anilor șaptezeci s-au aflat mai multe despre adevăratul scenariu al scufundării pachebotului britanic LUSITANIA. Germania a avertizat SUA să nu trimită vase în zona unde patrulau submarinele U-Boote, prin intermediul ziarelor newyorkeze, în care îndemnau pasagerii americani să nu se ambarce pe Lusitania. Și vasul, datorită mai ales explodării muniției cu care fusese supraîncărcat, pachebotul fiind transformat în vas de război, s-a dus la fund în 20 de minute, cu toți pasagerii.
Acţiunea germană cu acest război submarin (ce e drept, interzis pe atunci) era însă determinată de blocada impusă de britanici porturilor hanseatice, care a oprit transportul de hrană din coloniile germane. Blocada navală britanică împotriva Germaniei a dus la moartea a peste 100.000 de civili germani. Această blocadă a durat până la semnarea tratatului de la Versailles din 1919, căruia i s-a adăugat un document numit Politica pastorală a lui Morgenthau, semnat de președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson. Acest document, găsit în 1968 printre hârtiile fostului președinte american Lyndon Johnson și păstrat în prezent la Centrul de Cercetare Sid W. Richardson din Austin, specifica intenția Statelor Unite de a-i extermina pe absolut toți germanii, care sunt „din naștere o rasă războinică” și transformarea Germaniei într-o „pășune”.
De fapt președintele Wilson ajunsese în fruntea statului sprijinit de cei care-și doreau intrarea Americii în război din interese proprii, dar 83% dintre americani se împotriveau, așa că trebuia comisă o mârșăvie. O capcană întinsă germanilor era pretextul.
Colaborator al acțiunii secrete a fost, bineînțeles războinicul Winston Churchill. Co-autor, Roosevelt, pe atunci secretar al Marinei americane. Wilson și-a ambarcat și vreo 120 de americani, pe lângă cei 1000 de pasageri ai pachebotului britanic, tras la cheul New Yorkului, dar și muniții pentru Marea Britanie, încărcate de muncitori germani, anume angajați pentru a colabora cu spionajul german ca informatori.
Din 1776, SUA au evitat, la ordinul lui Washington, implicarea în disputele din Europa. Pretextul imixtiunii SUA în război a fost legat şi de un pretins plan secret german de a convinge Mexicul să-şi atace vecina, niciodată dovedit.
“Lusitania” a fost “capcana” întinsă germanilor. Inainte de incident, Churchill ordonase sa se întocmească un raport care sa prevada “impactul politic” în situația în care un vas de pasageri, “având americani la bord”, ar fi scufundat de un submarin german. Intre colonelul House, consilierul personal al presedintelui american Wilson si Sir Edward Grey, ministrul de Externe britanic, a avut loc urmatorul dialog: “Grey: Ce va face America daca germanii scufundă un vas cu pasageri americani la bord? House: Cred ca Statele Unite ar fi cuprinse de indignare si acest lucru ar fi suficient ca să ne atragă în război”.
Englezii, care descifrasera codul naval german, cunoșteau poziția submarinelor germane din Atlantic si rutele acestora. Aceste informații i-au fost comunicate de Churchill, Prim Lord al Amiralitatii, lui Roosevelt.
“Lusitania a fost trimisă, în mod deliberat, cu viteza redusă într-o regiune unde se stia cu precizie că un submarin german se afla în așteptare”.
Presedintele Wilson a fost reales in 1916. Colonelul House negociase deja cu Marea Britanie un acord secret, care garanta participarea Statelor Unite la război. Exact asa cum se va întâmpla si in 1941.

Prin Tratatul de la Versailles s-au impus Germaniei – în ciuda avertismentelor marelui economist britanic John Keynes – imense despăgubiri de razboi. Inclusiv pensii tuturor soldaților aliați uciși pe front. Ceea ce a minat complet economia Germaniei, a creat un imens șomaj, netezind astfel calea spre un nou război.
Apare normală conspirația F.D. Roosevelt-Winston Churchill, de a atrage America si în al Doilea Război Mondial. Existau aceleasi interese în pacea postbelică precum cea de după Primul Razboi. Rolul colonelului House îl juca acum Harry Hopkins, iar Roosevelt si Churchill primiseră aceeași misiune.

SCENARIUL FREEDMAN
Acesta a fost una dintre cele mai contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City. El a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane. Discursul ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC şi publicat la acea vreme de Commori Sense, cuprinde lucruri care nu prea sunt cunoscute public. Iată niște fragmente :
„Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a izbucnit în 1914. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea. În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-1 iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea sa totală. În acest timp, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi au spus: – „Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri. Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”. Era absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară ca monedă de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut această promisiune, în octombrie 1916. Iar Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei iar aceştia erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-1 va distruge pe Ţar. Evreii nu-1 iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul. Aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg.
După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni”. (După câte știu, astfel i-a numit Churchill, nota noastră). Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Brandeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i: „Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: „Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război”. S-au gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită DECLARAȚIA BALFOUR. Declaraţia nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie este la fel de falsă ca o bancnotă falsă. De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Și eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce se tăia în felii Germania şi se împărţeau bucăţi din Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo Rathenau – un personaj important în finanţele şi industria Germaniei. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. (Erau și scriitori și muzicieni, nota noastră). Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: – „Iată, într-adevăr, trădare!”. Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii (în mare parte comuniști) trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, că doreau Palestina, pentru a crea acolo „un stat evreu”.
Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate de sionism au scris în toate articolele lor că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară.
Primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial. Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune. Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola.”
(Aici domnul Freedman încă nu afirmă la modul absurd că evreii ar fi vinovați de începerea primului război mondial. Posibil să fi intervenit ei pentru intrarea Americii în război, dar să nu uităm Lusitania și alte evenimente care nu mai țin nicidecum de problema evreiască, nota noastră.)

„Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun un evreu nu a fost atins.
În 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda. Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun evreu german. Nu era deci o luptă cu pistoale. Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani și numai 460 000 evrei. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane. Evreii au încercat să ascundă faptul că au trădat poporul german. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi, americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.
După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei:– „Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!”
Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: “Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”. (După informațiile noastre, acest mesaj a fost lansat și din Marea Britanie „Pe 24 martie1933, exact a doua zi după ce Hitler primește puteri depline, cel mai mare cotidian al Marii Britanii din acea vreme, Daily Express, cu un tiraj de milioane de exemplare, titra pe prima pagină: „Iudeea declară război Germaniei”. Dedesubt se putea citi: „Evreii din toată lumea uniți în acțiune”. Tot pe prima pagină, pe lângă prezentarea legii prin care Parlamentul i-a atribuit lui Hitler puteri dictatoriale, se anunțau „acțiuni dramatice”, „boicotarea produselor germane” și „demonstrații în masă în multe districte”, cu șase ani înaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. Este incredibil faptul că în mai puțin de 24 de ore (nu știm la ce oră a primit Hitler puterea absolută pe 23 martie 1933, dar știm că ziarul Daily Express a apărut pe piață a doua zi, la prima oră a dimineții), liderii evreilor din întreaga lume au aflat decizia parlamentului german, s-au deplasat din țările în care se aflau într-un singur loc în care au stabilit începerea războiului împotriva Germaniei. Apoi au avut timp să-și anunțe decizia conducerii ziarului care, la rândul său, a găsit suficient timp pentru a redacta articolele respective și a pregătit ziarul pentru tipărire. Toate acestea în mai puțin de 24 de ore!” Nota noastră. Sursă Marin Neacșu.)
„Două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame.
În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”. Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe nici un raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria “Hitleriştii!” sau “Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud. Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia Strauss), o cumpărătoare a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste. În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic. Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”. Erau evident indignaţi.
Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.

După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial” (tocmai credeam că Freedman nu va face această afirmație total eronată, neținând cont de panslavism și de atentatul de la Sarajevo, nota noastră) „…şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că: „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”.
Englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni. Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut…”

SCENARIUL POLONEZ

(Sursa: Marin Neacsu din documente germane) „Noi știm că Germania a atacat Polonia. Ce s-a întâmplat de fapt? Germania a cerut Poloniei orașul liber Danzig, teritoriile cedate Poloniei după Primul Război Mondial și un culoar de trecere prin coridorul artificial care despărțea Germania de Prusia de Est, dar Anglia, condusă de masonerie a convins Polonia să refuze orice propunere a Germaniei, pentru că se dorea începerea războiului. (Dar îl dorea și Churchill, în mod sigur, nota noastră). Tratatul dintre cele Anglia și Polonia din 25 august 1939, prevedea că „orice propunere de restituire a orașului Danzig către Reich trebuie respinsă de Polonia”. Polonezii au căzut în plasa marilor puteri care le-au garantat protecția în caz că este atacată de Germania și nu numai că nu au negociat pretențiile Germaniei dar chiar au provocat-o. Pe data de , 19 martie 1939, ambasadorul Statelor Unite la Varșovia, Biddle, îl anunța pe ministrul de externe polonez Beck că Statele Unite se bazează pe „disponibilitatea poloneză de a crea un motiv de război din chestiunea Danzig”. Și cu astfel de garanții și insistente Polonia face ce i se cere:
Trupe de cavalerie poloneză care prădau și omorau pătrunseseră la aproape șapte kilometri pe teritoriul Prusiei de Est. Asta se întampla deja în iulie 1939. Cât vedeai cu ochii, seara era numai fum și foc. Casele și satele arzânde erau incendiate provocator de trupele poloneze de cavalerie. Oamenii care se adăposteau în aer liber sau vroiau să stingă focul erau măcelăriți. Un martor ocular spune că în vara lui 1939, din aprilie până înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, sute, ba nu, „mii de familii germane veneau prin mlaștini sau înotând prin lacul Obra în fața ușilor noastre, seara târziu, ca să nu fie văzute, și cerșeau pâine sau lapte pentru bebeluși și lucruri uscate. Întâi nici nu știam ce să spunem, fiindcă nu înțelegeam ce se întâmplă. Spuneau în continuare același lucru: «Ne ascundem de mai multe săptămâni de polonezi, suntem împușcați pur și simplu pe străzi și pe câmpuri, nu mai suntem siguri de viața noastră, polonezii urmăresc toți germanii». «Dar de ce?», întrebam noi. Preoții polonezi vorbesc și instigă la amvoane: «Snopiți-i în bătaie pe germani, oriunde i-ați întâlni. Împușcați-i grămadă, distrugeți întreaga pleavă germană…».
Încă din august 1938, în orașele Bromberg, Stopnika și Pless, soldații polonezi au măcelărit 56.000 de civili germani. S-au înregistrat treceri frecvente ale graniței și masacre pe teritoriul german, însă Hitler nu a reacționat. Un om care vroia neapărat un război, așa cum ne învață istoria că ar fi dorit Hitler, ar fi atacat Polonia de la prima trecere a graniței de către soldații polonezi. Însă Hitler știa că i se întinde o capcană. Drept pentru care a semnat pe ascuns un tratat de neagresiune cu Uniunea Sovietică, așa-numitul Pact Molotov-Ribbentrop. În prealabil încheiase un tratat cu Italia lui Mussolini pe 22 mai. Neștiind de înțelegerea germano-sovietică, polonezii au continuat masacrele în rândul populației germane.
În Bromberg au răstignit pe ușile bisericilor femei, bărbați și copii cu capetele în jos, apoi i-au spintecat. Soldații polonezi și-au fotografiat victimele, trimițând pozele lui Hitler. Fotografii ale celori uciși cu bestialitate precum și ale gropilor comune descoperite de germani, însoțite de vaste materiale documentare, au fost publicate în numărul 3 din 1940 al Cărții Albe Germane. Nici până în ziua de astăzi nu a fost contestat vreun document prezentat acolo. Abia după acest teribil masacru Germania a atacat Polonia pe 1 septembrie 1939.
Ce s-a întâmplat mai departe, se știe. Hitler până la urmă, după ce și-a asigurat spatele, și a fost sigur de el, a răspuns provocărilor. Polonia a fost sfâșiată, împărțită între nemți și ruși, iar englezii și americanii au stat cu mâinile în sân. Nu vreau să îl scot pe Hitler nevinovat, nu știu dacă ar fi atacat Polonia neprovocat, dar știu că istoria ne-a fost prezentată trunchiat și nu pot să nu mă întreb de ce. Și nu pot să mai cad în aceeași greșeală la nesfârșit, nu vreau să mă mai las manipulat și nu mai pot înghiți tot ce mi se bagă pe gât.
Iată ce declara în Pravda din 29 noiembrie 1939 despre începutul războiului, chiar Stalin, care nu poate fi învinuit că nu cunoștea situația și nici că ar fi avut un interes să mintă:
„ Nu Germania a atacat Franța și Anglia, ci Franța și Anglia au atacat Germania, asumându-și astfel responsabilitatea pentru acest război. După izbucnirea ostilităților, Germania le-a făcut Franței și Angliei propuneri de pace, iar Uniunea Sovietică a susținut public inițiativele germane, pentru că ea considera, și mai consideră și acum, că un sfârșit rapid ar ușura radical situația tuturor țărilor și popoarelor. Cercurile dominatoare ale Franței și Angliei au respins categoric propunerile de pace ale Germaniei și strădaniile Uniunii Sovietice sosite după imediatul sfârșit al războiului. Acestea sunt faptele.”

SCENARIUL FRANCEZ
COTROPIREA zonei Ruhrului a fost, în fine, prezentată de un film documentar american. Nemulțumiți de faptul că germanii nu aveau posibilitatea să plătească francezilor despăgubirile de război stabilite prin Pacea de la Paris în ritmul dorit de ei, armatele franceze au ocupat Ruhrul lăsând industria germană și populația civilă în totalitate fără cărbune. E drept, cu această drastică măsură se pare că nici anglo-americanii nu ar fi fost de acord, nedorind distrugerea Garmaniei. Franța însă a continuat, fără milă. Iar atunci când un ofițer francez a fost victima revoltei germanilor, au fost organizate funeralii ostentative. Trecătorilor care nu se descopereau la trecerea convoiului funerar, francezii le zmulgeau pălăriile de pe cap și le aplicau pe loc bătăi crunte. Așa că reocuparea Ruhrului de către armata germană nu a creat proteste interne și externe…
Se spune că Poincare a fost silit de Aliați să procedeze astfel. Tot un plan Dawes de reducere a plăților germane i-a forțat pe francezi să se retragă. Au ajuns la concluzia că sumele propuse erau chiar imposibil de plătit. Germania a pierdut teritorii în special în favoarea Poloniei care a reapărut pe harta Europei. Au luat Germaniei provincia Posen, 70% din Prusia apuseană, Estul Sileziei Superioare, Danzigul și încă două regiuni prusace.
Era menținut embargoul pe mare, Germania era arestată la domiciliu. I s-au luat toate coloniile. Toate aceste măsuri au fost de natură să aducă un nou război în discuție. 80 de milioane de oameni sechestrate în mijlocul continentului, mișcările extremiste au o audiență tot mai largă, în exterior germanii sunt simpatizați pentru suferințele lor.

SCENARIUL LUI ERNST NOLTE

Istoricul german Erich Nolte ne relatează în cartea sa RĂZBOIUL CIVIL EUROPEAN 1917-1945 că războiul împotriva Poloniei a început cu un GENOCID la Bydgoszcz prin măcelărirea câtorva mii de germani.
Churchill pledase tot pentru genocid: „atac absolut distrugător în spatele frontului nazist, efectuat cu bombardiere grele”. De ce? Pentru că „există mai puţin de 70 de milioane de huni răi – unii dintre ei sunt de vindecat, ceilalţi de omorât”.
Erns Nolte spune că anglo-americanii „ au dus un război de nimicire prin atacuri din aer asupra populaţiei germane…700.000 din ei au murit în chinuri groaznice…” „Azi s-ar considera necugetată separarea acestor declaraţii de declaraţiile corespondente ale lui Churchill sau postularea unidirecţională privind cauza germană şi efectul englez” (E.N.). Stalin a deportat în Siberia populaţia germană de pe Volga, reuşind să extermine cam 20% din aceasta. La fel a făcut cu balticii. Tot aplicaţie spre genocid au avut şi planurile lui Benes de „transfer” al germanilor sudeţi.

SCENARIUL LUI EDVARD RADZINSKI

„Stalin” de Edvard Radzinski e ca şi un roman palpitant. Moscova se pregătea de război; traseul viitorului metrou a fost în prealabil bombardat, pentru a se constata până la ce adâncime ar putea fi distrus solul. Un „Stalin-Bunker”, se construia la Kremlin intensiv, 24 de ore pe zi. „Încheind pactul cu Hitler, Stalin i-a creat cale liberă spre noi cuceriri”, spune autorul rus. „I-a lăsat acestuia răgazul de a distruge Occidentul, răzbunându-se pe Tratatul de pace de la Versailles. Urma lovitura dată Germaniei, în urma căreia URSS ar fi invadat întreaga Europă, în vederea realizării Măreţului Vis…Hitler ştia tot ce se întâmplă, înţelegea şi cauza concentrării uriaşelor forţe militare la graniţa cu România, unde se afla inima secretă a Germaniei – petrolul”. Stalin era foarte mândru de imensa-i armată, dar aceasta abia se constituia, iar comandanţii îl minţeau. De aceea a şi executat mulţi dintre ei. În fine, soluţia rusă: „Noi înşine vom începe”. Se iau măsuri pentru „apărare”; în limbajul „profund”, acest cuvânt avea sens de „atac”. Deci: „…să nu cedăm sub nici o formă iniţiativa duşmanului în desfăşurare şi să atacăm armata germană.” Centrul de Arhivă Centrală Istorică şi Militară moscovită păstrează documentul în care sepreconizează un „atac surpriză asupra Germaniei”. Este un act scris de mână, deoarece ruşii au avut grijă să le distrugă pe cele redactate mecanic, care ar fi atestat planurile de atac ale URSS împotriva Germaniei. Spionajul sovietic a decis că, în privinţa şeptelului de oi din Germania „nu se constată o creştere a preţului blănurilor”, dovadă că NU se ia în considerare o îmblănire a uniformelor, în vederea gerului rusesc. (Se sconta pe un Blitz-Krieg). Am putea trage concluzia că, în acest context germanii au fost nevoiţi să ducă un război „preventiv”, atacând primii. De fapt, prin această stratagemă a fost salvat Occidentul de pegra comunismului sovietic. Şi E.R. constată că dacă populaţia din URSS nu ar fi fost tratată cu atâta brutalitate de către germani, aceasta ar fi colaborat cu noii stăpâni, căci prea era îngrozită de crimele staliniste. Apoi, „dacă” japonezii ar fi atacat URSS, milioane de oameni ar fi supravieţuit terorii staliniste. Analiştii politici se abţin de la comentarii care ar putea fi considerate revizionism.

SCENARIUL LUI MARIAN NEACȘU

După sfârșitul Primului Război Mondial, blocada navală britanică împotriva Germaniei a dus la moartea a peste 100.000 de civili germani. Această blocadă a durat până la semnarea tratatului de la Versailles din 1919, căruia i s-a adăugat un document numit Politica pastorală a lui Morgenthau, semnat de președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson. Acest document, găsit în 1968 printre hărtiile fostului președinte american Lyndon Baines Johnson, păstrat în prezent la Centrul de Cercetare Sid W. Richardson din Austin, specifica intenția Statelor Unite de a-i extermina pe absolut toți germanii, care sunt „din naștere o rasă războinică” și transformarea Germaniei într-o „pășune”.
După declarația din Marea Britanie și Statele Unite a evreilor, în martie 1933, aceștia au cerut Germaniei demiterea lui Hitler și a naziștilor săi, precum și introducerea evreilor în funcții de conducere a țării. Pe 27 martie 1933, 40.000 de evrei au protestat împotriva lui Hitler în Madison Square Garden din New York. Proteste similare au avut loc și în alte mari orașe ale lumii. Ca răspuns la această declarație de război, pe 28 martie Hitler a hotărât boicotarea pentru o zi a magazinelor evreiești. Hotărât însă să pună capăt acestui conflict, a început negocierea cu mișcarea Sionistă din Germania pentru mutarea evreilor în Palestina. Cum scopul liderilor evreilor era crearea unui conflict, aceștia nu au acceptat. (Cu toate că aceasta a fost dorința lor, când au cerut, în primul război mondial, intervenția SUA, nota noastră, care are în vedere scenariul lui Freedman.)
În ziarul New York Times din 7 august 1933, Samuel Untermayer, președintele Federației Internaționale Evreiești pentru Combaterea Opresiunii Hitleriste asupra Evreilor, declara că războiul evreilor este unul „sfânt” și trebuie dus până când Germania va fi distrusă. În ianuarie 1934, rabinul Vladimir Jabotinski, fondatorul organizației sioniste Mischa Rjetsch, publica următoarele: „Lupta împotriva Germaniei este purtată de luni de zile de fiecare comunitate evreiască, la orice conferință sau congres, în toate sindicatele și de orice evreu de pe acest pământ. Interesele noastre evreiești impun distrugerea întregii Germanii”.
Toate aceste declarații și intenții s-au manifestat cu cel puțin 6 ani înainte declanșarea războiului de către Hitler, și nu au încetat nici după ce războiul s-a terminat. Germania a fost împărțită la sfârșitul războiului, nu pentru că așa trebuia ci pentru că așa deciseseră alții încă înainte de a începe războiul și de a fi ”persecutați” ;
Nathan Kaufmann din dinastia Rothschild susținea că „trebuie sterilizați 48 de milioane de germani, pentru ca pe parcursul a două generații să se înfăptuiască ceea ce altminteri ar costa milioane de vieți umane și efoturi seculare: exterminarea germănimii și a purtătorilor săi”
Apropiindu-ne de începerea războiului, observăm că și alții încep să aplice tactica provocării și intoxicării opiniei publice:
Războiul este un lucru hotărât”, declara pe 24 aprilie 1939 William Christian Bullitt Jr., ambasadorul Statelor Unite la Paris, într-o vreme în care cetățenii Germaniei credeau în pace. Cu puțin timp înainte de această declarație a fost creat în presa mondială un adevărat val de intoxicări cu presupuse aspirații ale germanilor de a cuceri lumea. Numai în New York Times au existat asemenea articole în 1938 și 1939. Opinia publică trebuia convinsă că viitorul război împotriva Germaniei va fi unul „sfânt”, dus pentru salvarea mapamondului de ghearele malefice ale „antihristului” Hitler.
Iată alte minciuni pe care nu vreau să le mai înghit și de care puțină lume știe:
Americanii și rușii au obținut 4000 de mărturii că omorârea polonezilor la Katyn a fost opera germanilor și astfel au condamnat 7 militari germani învinuiți pentru acel masacru produs totuși de ruși, așa cum a fost recunoscut mai târziu. Deci dacă au fost inventate 4000 de mărturii pentru a condamna 7 ofițeri germani pentru fapte pe care nu le-au comis, ce alte orori, si ”greșeli” mai ascunde procesul de la Nuerenberg, în afara de maltratarea și schingiuirea celor condamnați pentru a-și ”recunoaște ” faptele? (fragment)

Plecarea germanilor


În cele din urmă, sașii și șvabii au trebuit să accepte faptul că noile frontiere trasate după WW1 nu-i mai învecinau cu germani. După ce sprijiniseră Republica Banathia în integralitatea ei, și-au dat seama că o enclavă a învinșilor ar fi fost obligată să plătească despăgubiri de război, așa că au acceptat trunchierea în două și alipirea teritoriului la sârbi și români. Implicit anexările la România Mare. Aici au căzut în capcana guvernului Brătianu, xenofob și detestat chiar de Antanta în frunte cu delegații americani, care s-au opus exceselor militariste românești și sârbe în contextul demilitarizării Europei Centrale. Simțindu-se trădați în actul lor de susținere a Unirii din 1918, pe care au trebuit să o adopte din motivele invocate mai sus prin politica naționalistă fățișă din România, vor cădea repede într-o poziție de expectativă și rezervă în parioada interbelică. Statul român nu a respectat prevederile din 1919 ale Acordului de la Paris, semnat de România, potrivit cărora „guvernul român se obligă să asigure deplina protecție a vieții și a libertății tuturor locuitorilor țării, fără deosebire de naștere, de rasă sau de religie“. Germanii s-au simțit lezați de faptul că Bucureștiul a adoptat o serie de legi restrictive. Autoritățile centrale și locale s-au dedat la tot felul de șicane birocratice și abuzuri xenofobe față de minoritățile naționale, Octavian Goga însuși, prim-ministru în timpul căruia s-au adoptat în 1937 primele legi antisemite, afirmând că în „mare adunare de la Alba Iulia, noi nu am văzut […] niciodată altceva decât manifestarea istorică a românismului din Ardeal pentru unirea cu Regatul, altceva nimic“. A urmat radicalizarea germanilor, trecerea lor rapidă în tabăra celui de al Treilea Reich și acțiunile ce au decurs în urma acestei opțiuni. După dezastru, pe seama guvernului Sănătescu se va pune ideea expulzării complete a germanilor din România (cererea de armistiţiu din 25 august 1944), însă istoriografia noastră susține că, de fapt, a fost vorba doar de expulzarea armatei germane, nicidecum a etnicilor germani, ceea ce e complet fals. Dar a urmat pedeapsa colectivă: deportarea în Siberia, pierderea drepturilor civile (până în 1949), neincluderea în Reforma Agrară din 1946, deportarea în Bărăgan în 1951. După 1960 germanii încep să solicite aprobarea strămutării în Germania. Pentru aprobare, au trebuit să plătească statului român mii de mărci de fiecare persoană, în funcție de pregătire. După 1990, au părăsit România în masă.