Pe Mureș în 1970


Lipova

Calea ferată Radna-Timișoara

Mureșul, între Săvârșin și Lipova, 7 km lățime (din elicopter). Foto E.L.Bureriu 

 

În 1970 Lipova era sacrificată. Avea un tronson de cale ferată spre Timişoara, care bara Mureşul. Râul a distrus oraşul, apoi, în forţă, a dărâmat tronsonul, răsucind şinele şi s-a năpustit asupra Aradului, cu 4km pe oră. Estimp, arădenii au salvat, cu un dig improvizat, “Obectivele industriale”, la ordinul dictatorului. În 1975, în faţa viiturilor, acelaşi tronson din Lipova a fost dinamitat; acum însă, Aradul avea un dig nou. După 1975 s-a făcut unul şi la Lipova.

În 2005, Timişoara nici măcar n-ar fi fost sacrificată, în urma slobozirii a circa 2m de apă în plus. S-au frisonat degeaba miliardarii. Şi a funcţionat, probabil corupţia!  Trebuie depistate persoane vinovate, nu Statul în ansamblu. Care-şi reduce tot mai mult aria de acţiune. Greşeală ce n-ar fi fost făcută și în Olanda…

P.S. Reportajele mele, ca angajat al Radioteleviziunii, în 1970, nu le mai păstrez, din păcate. Am doar amintiri, pe care le voi redacta odată. Sunt senzaționale chiar și azi.

 

Advertisements

Inundația istorică


Otelec

Între Timiș și Bega

Pompele din Ungaria (situate pe digul Begheiului) deversează în Canalul Bega balta creată de Timiș între cele două râuri

ACCIDENTUL HIDROTEHNIC DIN 2005 ÎNTRE TIMIȘ ȘI BEGA

Pe scurt, chiar și hidrologii timișoreni au recunoscut că a fost un accident hidrotehnic. Manevrarea unei simple porți de dirijare a debitului apei care deobicei trimite surplusul înapoi în Timiș, se putea face în așa fel încât măcar câțiva centimetri de apă să fie lăsați să curgă și prin Timișoara, unde ar fi fost inundat cel mult barul de la pilonul podului Maria. Din exces de zel, hidrotehnicienii au lăsat prin oraș debitul normal, trimițând albiei Timișului o cantitate de apă care a spart digurile și cele două râuri, Bega și Timiș s-au unit între ele printr-o inundație de 30km lățime, apa dintre ele având pe alocuri și 8 metri adâncime. Iată un fragment din reportajele pe care le-am scris atunci, în 2005, publicate și în străinătate…
***
…Olandezii, care au promis Timisoarei sã revinã, dupã o absentã de douã secole si jumãtate, pentru refacerea constructiei hidrotehnice, ne-au spus clar: statul este cel care trebuie sã dicteze strategia apãrãrii de inundatii, iar nu micile si debilele comunitãti ori firmele salutate de fantoma falimentului. Am vãzut, în prima zi de Pasti, imagini horipilante si la televiziunea sârbã. Lacul nostru, lat de treizeci de kilometri între fluviul Timis si Canalul Bega, curge acum, ca o copie la indigo, prin tara vecinã. Balta e vizibilã si din spatiul cosmic. Nu pot sã nu fac o comparatie: în 1970, survolând cu elicopterul, în calitate de ziarist al Radioteleviziunii, frontiera cu Ungaria, am constatat cã revãrsarea de 7 km lãtime a Muresului se îngusta brusc, ca apa într-o pâlnie, intrând în albia naturalã, supraînãltatã de unguri prin eforturi titanice. Acum, trebuie sã constat cã din 1990 încoace si românii si sârbii au avut alte probleme decât ocrotirea habitatului lor… Nu pot decât sã constat cã reportajele colegilor sârbi sunt mai bune decât ale noastre, poate si pentru faptul cã li se oferã reporterilor mai multã cooperare.
Si sârbii si românii din Banatul tãrii vecine se descurcã singuri, deocamdatã; numai cã ei au case mai solide, încã de pe vremea „cãlãului Tito”, bãrci mari si tractoare moderne, ferme cu mai multe animale. Ei au muncit prin strãinãtate si s-au consolidat, în timp ce Banatul românesc plãtea cea mai mare parte a datoriilor externe ale lui Ceausescu.

Cât despre aportul hidrologilor actuali, ca un fan al Sistemului Timis-Bega nu pot decât sã mã crucesc: imaginati-vã, pe hartã, în stânga, fluviul aproape secat, în perioadele de etiaj, având o albie majorã cât Dunãrea, în care se face si agriculturã, între diguri. În paralel curge Canalul Bega, al cãrui regim international ar fi obligat monitorizarea debitului si repararea digurilor si nodurilor hidrotehnice. Comuna Otelec, port pe Bega, a fost inundatã de apele Timisului, curgând prin douã spãrturi enorme, nici acum astupate, de vreo 12 zile; în Canal debitul s-a pãstrat aproape constant, în timp ce un imens surplus de ape a fost trimis, prin canalul de evacuare din amonte de Timisoara (Topolovățu Mic), în Timis. Constiinta timisorenilor poate fi consideratã ca încãrcatã: asa cum Lipova a fost sacrificatã, în 1970, ca sã se ofere timp apãrãrii Aradului, cursul inferior al Timisului a trebuit sã colecteze si surplusul de pe Bega.
Dacã a existat o minimã strategie de apãrare, aceasta a crutat Timisoara, calculându-se eronat debitul preluat de albia Timisului, devenitã insuficientã pentru ape depãsind volumul Dunãrii. De la nodul hidrotehnic aflat la 20km în amonte de Timisoara ar fi trebuit, dupã o avertizare a sârbilor, sã se lase mãcar un metru si jumãtate de apã pe Canalul Bega, mai puternic si mai bine îngrijit. Ce „obiective” s-ar fi inundat în Timisoara? Un bar din centru, care s-a mai confruntat cu asemenea probleme. S-ar fi prãbusit, poate, barajul de la km.10 în aval, de la Sânimhaiu Român, care n-a fost reparat de 16 ani, cu toate cã piesele de schimb au fost aduse si zac în iarbã. Ar fi fost „deranjatã” ecluza de la Itebej, în Serbia, colmatatã de 20 de ani, ar fi fost probleme, dar nu de nerezolvat, la intersectia cu celãlalt canal, magistrala Dunãre-Tisa-Dunãre din Banatul Sârbesc. Dar acuma nu sunt probleme? În ambele state?
În anii optzeci, când la CAP Topolovãt era sã fie inundatã recolta de porumb, conducerea de stat si hidrologii au lãsat o parte din surplusul de ape în directia Timisoarei, supraveghiind podurile si „dâlmele”(digurile); sute de masini, elicoptere, specialisti si armatã au vegheat scurgerea unei „viituri” de câteva zeci de centimetri. Cine a mai fost acum alãturi de oamenii nãpãstuiti? Unde este armata, cu amfibiile si elicopterele ei? (În Olanda, pentru stricarea unui dig, mai de mult, i se reteza bratul drept celui vinovat…)
Egoist, individualist si ignorant, municipiul a scãpat ocazia sã dea drumul la gunoaie pe apã. Posibilitatea de manevrare a debitului apei, pe care ne-a lãsat-o de 250 ani hidrostaticianul olandez Fremaut a fost ca o manivelã oferitã unei mâini moarte. Nu este exclus ca spargerea digului sã se producã totusi, datoritã modului neglijent si ignorant al localnicilor care-l folosesc ca pe o sosea. Dar impactul n-ar fi fost atât de mare. Vorba unui localnic, astea nu mai sunt inundatii, ãsta este potop. Nici mãcar unirea a douã Crisuri, în 1970, nu depãsea grozãvia de acum. S-ar pãrea cã nimeni nu-si dã seama cã o manevrã pe Bega ar fi putut ajuta Timisul.
Era vorba cã de Pasti conducãtorii actuali se vor deplasa pe teren. O televiziune particularã, transmitând slujba pascalã din Peciu Nou n-a întâlnit nici un oaspete sus-pus. „De-acum, oamenii mai asteaptã un ajutor numai de la Dumnezeu”, a spus tânãra domnisoarã-reporter. „Capitalistii” nostri probabil îsi numãrau ouãle rosii, anuntau presa cã au mai tras un conclav secret în „celula de crizã”. Timisorenii mei, petrecãreti, un pic ignoranti si un pic nesimtiti, si-au sporit alcoolemia de sãrbãtori si au asaltat Pãdurea Verde, prãjind mititei de „Unu mai muncitoresc”. Bega e descãrcatã, nu are nimeni constiinta încãrcatã. În timp ce televiziunea sârbã se ocupa putintel de bãnãtenii asediati de ape, toate posturile noastre difuzau folklor, zi-luminã; probabil pentru a-i înveseli si pe cei ale cãror televizoare au rãmas în casele prãbusite. Doamna Bush si-a prezentat sotul, pe toate ecranele noastre, în postura unui harnic tãietor de tufisuri, în hohotele de râs exagerate ale unei asistente care pãrea cã gustã acest debil umor de bibliotecarã. Îmi amintesc cã, dupã 45 de zile de inundatii, în 1970, într-o zi brusc nu se mai vorbea la Rtv de ele: dictatorul plecase în Franta, sã aducã patentul elicopterului „Alouette”. Întrucât reportajele mele nu se mai difuzau, cei de la radio au decis sã mã retragã de pe teren. Dacã nu vorbim de inundatii, înseamnã cã ele nici nu existã… Dar iatã cã au apãrut altele, în Moldova, la Cernavodã, în Delta Dunãrii. Ca în toti anii de dezastru, marele fluviu îsi adunã apele. Sperãm ca mãcar acolo, pe cursul inferior al Dunãrii sã se „gestioneze” criza pentru cã suferinta umanã nu poate dura la nesfârsit. Trebuie sã ne amintim cã în tara asta trãiesc si copii.
***
(Din slãbiciunile domnului Tãriceanu: dupã ce a survolat oceanul revãrsãrilor, premierul poceste, la radio, denumirea localitãtii Peciu-Nou, fãcând-o PeNciu Nou. Rãspunde cu cinism doleantelor sinistratilor: „Ce vreti, sã vã ridicãm un hotel acum?” De ce nu? Câte hoteluri s-au ridicat în Bucuresti din banii bãnãtenilor? N.a.)

1. Suntem, totusi, consternati pentru gaura neagrã a unei inundatii umilitoare pentru întreaga civilizatie româneascã; înteleg cã au fãcut gãlbenare toti boiernasii din zona Stãpânirii: “Cum , taman ãstora cãrora încã din 1919 le-am luat banii din care s-a zidit parte de Bucuresti, par egzamplu, Centrala Telefoanelor al cãrei schelet de otel s-a fãcut la Resita etc., trebie acum sã le dãm lei si euroi…Si-o sã le dãm, cã nu ne permitem sã pierdem Banatul pe coridoarele subdezvoltãrii, în care se bãlãcesc multe provincii neaose…”
Întrucât Iliescu, fost ministru al apelor, ar fi putut cunoaste trecutul Sistemului Timis-Bega, putând interveni, dar n-a fãcut-o, primarul Timisoarei, Ciuhandu, le-a explicat acum vlãdicilor centrale, care s-au simtit obligate sã survoleze balta de 30km lãtime, câte ceva din inadmisibila catastrofã din Timis. Ca sã-si “cunoascã patria” pe care o guverneazã. Si geaba istericalele ministrilor fostului regim, cum cã “ãstia nu stie sã gestioneze o catastrofã”; cã nici Nãstase n-a tinut spatele la digurile fluviilor noastre, dar s-a priceput a deturna bugetul dinspre Vest spre Nord-Est…Iar dacã în regimul trecut institutiile abilitate sã repare diguri au primit pentru asta fonduri, însã le-au deturnat pentru alte scopuri, case de vacantã etc., vom afla dupã ce se vor derula niste cercetãri…

Cele mai grave spãrturi în diguri s-au înregistrat în zona de frontierã a râului Timis, debitul fluvial al acestuia deversându-se pe suprafete uriase; una dintre cauze nu e… “Sfântul Ilie”, cum cu nonsalantã ar fi zis consulul Serbiei la Timisoara, D-l Uscebrka, ci colmatãrii albiei majore a Timisului pe teritoriul tãrii vecine. La fel s-a colmatat si Canalul Bega la sârbii care nu-si respectã îndatoririle internationale, încât motonava Pelican a trebuit sã vinã la Timisoara încãrcatã pe un trailer…

2. Istoria este aci: dupã ocuparea Banatului timisean de cãtre austrieci, în 1718, începe sãparea senalului navigabil pe râul Bega, de la Timisoara la Tisa, în amonte regularizându-se albia în vederea plutãritului. Dar abia prin realizarea sistemului Timis-Bega va fi asigurat un debit constant necesar navigatiei si totul se datoreazã genialului inginer hidrostatician olandez Fremaut, bine plãtit de administratia austriacã si trimis de guvernatorul flamand Cobenzl.
Observând cursul paralel al celor douã râuri, la o distantã nu mai mult de treizeci de kilometri, el observã, cu aparatele-i moderne dotate cu tuburi cu mercur, cã lângã Lugoj albia Timisului curge mai sus decât Bega, aici sãpându-se un canal de alimentare, nodul hidrotehnic având posibilitãti de reglare a debitului. Cu treizeci de kilometri în aval se constatã cã Bega curge mai sus decât Timisul si aici olandezul ordonã construirea unui canal de evacuare/descãrcare a eventualului surplus de apã înapoi în Timis. Situatia este unicã în lume. Dacã timpul n-a mai permis Imperiului sã prelungeascã senalul navigabil pânã la Lugoj, în schimb Fremaut a mai putut îndigui toate pâraiele în zona de câmpie si a desecat imensele mlastini produse de Tisza, aceastã zisã de cãtre romani “mare album”, la Ilanca si Alibunar. Desigur, Banatul mai oferã si unicatul reliefului sãu: câmpia începe aproape brusc, dupã zona montanã, apele îsi domolesc cascada abrupt si creeazã mlastini. Actiunea luminist-mercantilã austriacã a creat o zonã agricolã fãrã inundatii-surprizã, un grânar european campion, în Banat si Ungaria, pe Câmpia Tiszei. În secolul urmãtor le venea rândul imperialilor maghiari sã continue modernizarea sistemului fluvial. De la Uzina de apã timisoreanã, functionalã si azi, s-au construit opt ecluze, pe o cascadã virtualã de opt metri pânã la Tisza. Douã se aflã pe teritoriul actual al României. Ecluze, baraje, porturi, mini-agregate hidroelectrice s-au fãcut pânã în 1906. Dupã al doilea rãzboi, Timisoara a încetat sã mai fie port international. Nici azi nu se întrevede reînceperea unei navigatii care ne-ar fi legat de marile canale occidentale.

3. As vrea sã pot spune cã anii socialismului au adus numai necazuri sistemului Timis-Bega. N-a fost chiar asa. S-a excavat si pavat o întreagã retea de canale de irigatie, cantoanele, desfiintate azi, au pãzit si întretinut digurile. Retele de împletituri vegetale au fost realizate pentru a proteja malurile. Salupele Întreprinderii de îmbunãtãtiri funciare si ale hidrologilor, drãgile, vechi de 50 de ani au lucrat bine. Marile inundatii, din 1970-75 s-au produs acolo unde nu s-a fãcut dragaj din evul mediu, în Ardeal si Regat. Au venit atunci în tarã mari grupuri din Crucea Rosie Internationalã din Bavaria, masini de distilat apã, ajutoare. (Germanii au venit si acum!). S-au construit diguri imense la Arad si Lipova. Casele din lut nears, care s-au dãrâmat, s-au refãcut din cãrãmidã, cu ajutorul statului si…cotizatia întregii tãri.

4. Dacã e adevãrat cã o mânã criminalã a favorizat infiltrãrile în digul Timisului, pentru ca proprietarii caselor de lut nears, topite de ape, multe rãmase încã de la primele colonizãri, sã-si refacã viata din banii publici…nu stiu ce mã face sã cred cã orice scenariu oripilant e posibil la noi. Se spune cã si paznicii din satele inundate jefuiesc ce pot, cã hotii vin noaptea pe plute, cã banditii cu bani, cumpãrã la pret redus animalele fãrã sanse de a mai avea hranã si grajd.
Acum sã dãm glas si unor observatii obiective: e drept, dupã 15 ani albiile s-au tot colmatat, asa cã un debit chiar debil poate ajunge usor la buza digului. Galeriile rozãtoarelor faciliteazã infiltratiile apei. Localnicii au treabã mereu pe diguri, fãrã pazã, cu cocii, tractoare, masini: Fremaut nu le-a construit pentru a fi folosite ca sosele. “Firmele” furã din pietrisul digurilor, cã-i mai usoarã excavarea. Ceea ce nu se putea concepe în Banatul de pusztã, pustiirea prin inundatii, iatã, în fine, se poate acum.
Plecat-au colonistii germani, venit-au si “viniturile” din tot teritoriul, fãrã grijã si respect pentru locatiile lor cele noi, fãrã educatie, fãrã sã cunoascã istoria sau modul de întrebuintare/crutare a edificiului terestru al sistemului Timis-Bega. Nu cred cã e completã observatia domnului Ciuhandu, cum cã de vinã este vechimea îndiguirilor, de douã sute de ani. În aceste douã secole s-au adus multe corectii, s-a perfectionat constructia. Reglajul debitelor, chiar în perioade critice, a fost fãcut la fel de corect ca acel al cascadei Niagara, la nodurile hidrotehnice.

Vinovatã este, desigur, proasta administratie actualã, dar si ignoranta si obrãznicia unor localnici. Dacã în Olanda lui Fremaut si-ar fi bãtut joc cineva în halul ãsta de propriul destin, Amsterdamul s-ar fi scufundat de mult. Asemenea „utilizatori” ai luminismului mercantil, români si sârbi, ar putea contribui si la scufundarea Uniunii Europene. Si unde mai pui cã în fata globalizãrii civilizatiei este mai simplu sã impui o globalizare a barbariei. Aceasta este reflectia mea durã vizavi de o si mai durã inundatie, care nu ar fi trebuit sã aibã loc tocmai în Banatul timisean; o monstruozitate pregãtitã nu de Dumnezeu, ci de omul-Satan.
P.S. Culmea e cã s-a stabilit cã pe viitor digurile si podurile distruse vor fi refãcute dupã model olandez. Dar ele au fost construite dupã model olandez si ignorate dupã model autohton…
(Publicat în Observatorul de Toronto)

Cevaleri ai baghetei


logoCPT
La Opera din San Francisco  dirijase  CARLOS KLEIBER, se spunea despre el “he was an excentric genius`.” Mama sa era o evreică din California, Ruth Goodrich, căsătorită cu dirijorul austriac de excepție, Erich Kleiber. O combinație rară, din care rezulta în 1930 Karl Ludwig Bonifacius Kleiber. Emigrați în 1940 la Buenos Aires, din motive lesne de înțeles, aveau să-i spună lui Karl – Carlos.   Din nefericire, fenomenalul artist nu mai e în viață. Îmi rămăsese în memorie filmul alb-negru televizat, realizat la Stuttgart în timpul repetiției cu orchestra Radio (Suedfunk Symphony Orchestra) la LILIACUL lui Johann Strauss. Un tânăr înalt, peste măsură de inteligent, cu un dezvoltat simț al umorului, scotea din somnolența înghețat-germanică aparatul, de altfel corect și riguros al orchestrei, încercând să-i impună căldura sentimentală a spiritului austriac. Stilul său era totalmente neconvențional.
Se folosea de un arsenal străin celorlalți dirijori. Unui violonist i-a atras atenția că un anume pasaj trebuie să-i amintească de o închipuită domnișoară, care se lamentează desuet, plânsul corzilor trebuind să fie intenționat siropos, cu efect delicat grotesc. Și Kleiber cântă imitând instrumentul. O face destul de des și cu măiestrie, orchestra îl privește când rezervat, când cu amuzament, treptat atmosfera se destinde, dirijorul cântă dezlănțuit cu ansamblul. În secțiunea următoare ni se prezintă aceeași piesă, de data asta în concert. Cu gesturi elegante conductorul reamintește discret și expresiv indicațiile de la repetiție și totul merge perfect, în locul redării albe a partiturii, orchestra din Suttgart trăiește sentimentele personajelor din spatele știmelor sale.…
Ileana Cotrubas ne redă colaborarea cu dirijorul Carlos Kleiber: “A lucra cu el era o fericire incredibilă: de fiecare dată aveam sentimentul că mă depășesc, într-atât eram de inspirată de muzicalitatea și de personalitatea sa. Întâlnirea noastră a fost excepțională si ea m-a împins incontestabil dincolo de posibilitătile mele naturale. Era unic pe toate planurile. De exemplu, înainte de fiecare reprezentație, venea în cabină pentru a ne comunica observațiile sale despre seara precedentă, recomandându-ne să fim atenți la cutare pasaj sau la cutare detaliu care lăsa de dorit. Niciodată nu am întâlnit un asemenea perfecționist, și sunt foarte tristă că și-a întrerupt cariera, căci era singurul șef de orchestră – și totusi eu am lucrat cu cei mai buni, care respiră odată cu muzica.
Pentru mine, Carlos Kleiber e o personalitate în sensul de veritabil artist al secolului nostru…
Să spun drept, eram prea impulsivă și, de exemplu, cu Carlos Kleiber mă certam adeseori! Sigur că-l respectam, dar nu cred că un interpret trebuie să se lase strivit în fața unui dirijor sau a unui regizor, fără a îndrăzni să-și dea cu părerea. Nu suntem niște marionete, ci profesioniști: avem dreptul să interpretăm un rol pe care l-am lucrat conform propriei noastre sensibilități. Geniul dirijorului (sau al regizorului) înseamnă să folosească munca noastră cât mai bine.
Am cântat puțin sub conducerea lui Carlo Maria Giulini, un mare senior, totodată foarte uman. Cu Karl Böhm am participat la câteva spectacole de la Viena, dar n-am repetat niciodată cu el. I-am apreciat mult pe Riccardo Muti si pe Georges Prętre, care posedă un instinct muzical de o precizie incredibilă, cât si pe John Pritchard si pe James Levine, pe un mare muzician precum Claudio Abbado. Am avut plăcerea de a-l întâlni adesea pe Colin Davis. Lorin Maazel posedă o inteligență ieșită din comun. Îmi place foarte mult de Zubin Mehta. Dar nici unul nu m-a stimulat într-atât precum Carlos Kleiber, cu care, repet, am trăit o experientă unică, pentru Boema si, mai ales, pentru Traviata la München.”
La rândul meu, având o adevărată colecție de interviuri cu unii cavaleri ai baghetei, am regretat că, aflându-mă pentru mult timp afară din țară aș fi putut, cu doar doisprezece ani în urmă să asist măcar la o repetiție (discografia Kleiber este regretabil de redusă și DVD-urile de negăsit). În timp, am avut colocvii cu virtuoji precum Jindrich Rohan, la Praga, un fascinant conductor de o eleganță desăvârșită. La Moscova l-am cunoscut pe Evgheny Svetlanov la un concert de muzică germană, în sala mare a Conservatorului. Yehudi Menuhin venise la Timișoara cu orchestra festivalurilor din Bath și mi-a declarat că sala conservatorului din orașul meu este cea mai bună din Europa ca acustică (păcat că a ars în anii democrației). Pentru brașoveanul Erich Bergel, considerat azi unul dintre celebritățile secolului XX, m-am deplasat în capitală, sala Radio a stat sub fascinanta sa execuție a simfoniei nr. 8 de Anton Bruckner, dirijată fără partitură.
După o asemenea prestație Bergel zăcea întins în culise, consultat de medicul său. …Interviul mi-a relevat un geniu de o modestie
înfiorătoare. Eram ca și abonat la toate repetițiile lui Nicolae Boboc, în urbea natală, personalitate de o vastă cultură. De la el am primit cadou și una din baghetele lui Toscanini, recompensă pentru cronicile pe care le-am scris despre Requiemul lui Mozart, cu monumentalul său ecou natural din domul catolic, aparținând acum discografiei lui Boboc. Lui Richard Oschanitzky i-am luat ultimul interviu, el pășind în eternitate după câteva zile. A fost un animat dialog despre expresionismul austriac și introducerea dodecafonismului în jazz, într-o perioadă nefavorabilă acestei muzici… capitaliste. În fine, se contura integrala simfoniilor lui Bruckner, sub bagheta lui Cristian Mandeal (revoluția a rupt ciclul, ultimele două simfonii rămânând în afară). Imprimările din sala de marmură a Casei Scânteii și domul din Cluj, cu orchestra clujeană, dotată recent cu instrumente noi m-au impresionat și vedeam în Mandeal un brucknerian. Avea să-mi declare, spre regretul meu, că el e deschis spre orice repertoriu…I-am mai cunoscut, la o vorbă, pe Mihai Brediceanu, cu al său uitat polimetronom, pe Jean Martinon la pupitrul imensei orchestre a ORTF- Paris, pe Walter Mihai Klepper și Remus Tașcău. Lista s-ar putea continua. Dacă l-aș fi întâlnit pe Kleiber aș fi scos o carte.
Minunată familie de muzicieni. Tatăl, Erich Kleiber era deja un renumit dirijor și, din considerente obscure își dorea fiul dedicat altor domenii. La Buenos Aires, Karl, German-born Austrian a fost școlit în limba engleză, sortit unei cariere de chimist. Unii biografi consideră că el ar fi fost, de fapt, fiul lui Alban Berg, expresionistul. Carlos era înalt, ca acesta, tatăl său fiind scund, iar Ruth se cunoscuse cu Alban Berg mai mult decât bine. Totul a rămas un mister, personal înclin să cred că buzele lui Carlos sunt foarte asemănătoare celor ale lui Erich-tatăl. Tânărul va coti brusc spre muzică, realizând o freelance career. După un periplu prin Munich și Elveția, între 1966-1073 devine Kapellmeister în Stuttgart (Erster Kapellmeister am Staatstheater Stuttgart und Auslandgastspiel mit der Stuttgarter Staatsoper). Atras de Alban Berg, va dirija drama muzicală a acestuia, WOZZECK la Edimburg Festival. În repertoriul său îl găsesc, desigur, pe regele simfoniei, Anton Bruckner. Un film alb-negru realizat la Stuttgart ni-l relevă la o repetiție pentru imensa operă wagneriană TRISTAN. În Preludiu Lumea începe cu cele patru sunete inerte, chromatice, anticipând universul atonal expressionist. Este însăși ceața din care se detașează cele patru elemente constitutive ale Creației, din care se detașează căldura melodios-umană, într-un crescendo al voinței de a exista.
Ca un muzicolog, Carlos descifrează împreună cu orchestranții sensul capodoperei . Va coborî și în bunkerul Teatrului din Bayreuth pentru varianta tristanescă din 1974. Reîntors pe continentul American, va dirija Chicago Symphony Orchestra, New York Metropolitan Opera și în Sud, la San Francisco…În anii optzeci, din nou Europa, Wiener Philharmoniker, Concergebow Amsterdam. Se retrage în Slovenia, în 1990, dar îl revăd, la tv. în 1992, la concertul de anul nou din Viena, păstrând ceva din aparițiile demonice din tinerețe.
Dar, se spune: “Er war sein eigener Daemon, nicht der Daemon der anderen”. Pentru Claudio Abado a fost “one of the greatest of the 20th century”. Iar în contextul prezenței unor Mravinschi, Furtwaengler, Sir Simon Rattle, macedo-germanului Karajan, Celibidache apar doi Kleiber. Despre Carlos cineva avea să afirme, cu umor cum că pentru secolul trecut UN KLEIBER ESTE MULT PREA DESTUL.

 

Iorga și maghiarii


Mako

“Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înțelegem și prin experiența proprie, care e lungă de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. Din suflet compătimim pe unguri, ale caror calități de rasă suntem în stare a le prețui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate și neputința de a se conduce în momente de criză. Și, oricât ar fi fost de firesc ca la București să se facă demonstrație pentru triumful final al unei oștiri așa de încercate, care e cea mai mare iubire și mândrie a noastră, n-a stat în intenția noastră să ofensăm suferința. Și am dori ca prin aceasta să fim și provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizației moderne pe un popor maghiar raționabil, fără nimic din acel imperialism copleșitor pentru alții, care excludea pe unguri de la orice colaborație folositoare”. (1919)

Opincă de mahala


Nimic nu se compară  cu fantezia atârnării unei opinci valahe la amețitoarea înălțime a catargului pentru drapel de pe Parlamentul din Budapesta, în 1919.

Regele Ferdinand nu a permis armatei să arboreze drapelul românesc pe clădirea Parlamentului de la Budapesta. Cine poate să creadă istorioara, de altfel venită dintr-o singură sursă, dovadă că nu poate fi dovedită, cu opinca? 

Fără nici o poruncă din partea Antantei, procedând la fel cu armata sârbească ocupată cu ocuparea Banatului timișean, armata română a cucerit Budapesta cu doar două tunuri de câmp (nici vorbă de „artilerie”) și 400 soldați, plus olteanul din trupă, cel cu opinca. Deci singura sursă/izvor a acestei pseudoîntâmplări este inventivul general Olteanu, implicat în discutabila aventură din capitala Ungariei. (Povestea este sub semnul întrebării, ca și aceea a soldatului sovietic care ar fi arborat drapelul roșu pe Reichstag, despre care se spune că este un trucaj fotografic.)

Iată aici descrierea fantezistă făcută de generalul Marcel Olteanu (tot oltean, ca și „negriciosul” soldat? N.n.), fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, apărută și în cartea “Huzarul negru”, 1926, şi preluată, din post în post de cartea generalului Gheorghe Mărdărescu, “Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei”, 1922.

„Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, (?) uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb. -Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie. (…) A coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului (CONFORM LUI  GH. I. BRĂTIANU, SOLDAȚII ROMÂNI NU PURTAU LA ORA ACEEA OPINCI, CI BOCANCI ȘI CĂCIULI LUATE DIN DEPOZITELE ARMATEI RUSE, CARE S-A RETRAS DIN LUPTĂ ÎN 1917. AȘA CĂ E GREU DE CREZUT VARIANTA DE OPERETĂ A OPINCII, n.n.), s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atârne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…

(CUM DE TE URCAȘI, SOLDAT, PE COGEAMITE ÎNALTA CLĂDIRE CU DRAPEL ÎN VÂRF, LA FEL DE UȘOR CA PE O CLAIE DE PAIE DE LA TINE DIN SAT? ȘI MAI ALES CUM S-AR FI PUTUT VIZUALIZA UN OBIECT ATÂT DE MIC, CĂȚĂRAT AȘA DE SUS, TOCMAI DIN STRADĂ? CINEVA ÎȘI BATE JOC DE INTELIGENȚA NOASTRĂ. CARE MAI ESTE. N.n.)
-Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, (SE OPREAU ȘI SE HOLBAU MAGHIARII LA CEEA CE, LOGIC VORBIND, NICI NU S-AR FI PUTUT VEDEA. NUMAI CINE NU S-A PLIMBAT PRIN BUDAPESTA AR PUTEA SĂ CREADĂ. N.n.) ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi. Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atâta măiestrie şi atât de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă. (Între timp povestitorul se interesează, n.n.)
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă (DUPĂ CE ÎNSUȘI REGELE A DAT UN ORDIN ÎN PRIVINȚA ARBORĂRII SIMBOLURILOR ROMÂNEȘTI PE PARLAMENTUL MAGHIAR IAR PARTICIPANȚII ANGLO-AMERICANI LA TRATATUL DE PACE DE LA VERSAILLES S-AU OPUS OCUPĂRII BUDAPESTEI DE CĂTRE ROMÂNI, INIȚIATORII PĂCII DE LA BUCUREȘTI CU GERMANII. n.N.) şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! – O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi – poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul”. Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: “Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici…”(OBSERVAȚI CÂT DE ADMIRATIV ESTE DOMNUL-FICȚIUNE FERENCZI LA ADRESA VITEJIEI ARMATEI ROMÂNE. NU SE MIRĂ, CI AD-MIRĂ, n.n.)
…Bivolaru era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, un vulpoi de Mehedinţi. (DINȚI DE MEHE-DINȚI, n.n.). L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa .
– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta? (ÎNCĂ O INADVERTENȚĂ A GENERALULUI OLTEANU, CĂCI LA ORA ACEEA NU SE „FĂCUSE”  ÎNCĂ ROMÂNIA MARE. N.n.)
Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie: „E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…”. Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”. CONCLUZIA CHIAR ESTE O OBRĂZNICIE. TOATE ȚĂRIȘOARELE PERIFERICE SE DOREAU A FI „MARI”. Serbia Mare, Bulgaria Mare, România Mare. Parțial sau total s-au fâsâit aceste tendințe imperialiste. Și i-auzi, ia, voia soldatul să mai pună opincă și pe Viena. Bancuri de slabă calitate, de un naționalism vulgar, de mahala.

 

 

Beatificare


Stefan Zweig se găsea într-o gară, când trenul care-l ducea pe ultimul împărat al Austro-Ungariei îi trecea pe dinainte şi toată lumea plângea. Scriitorul, dacă ar mai trăi, ar sprijini această beatificare, propusă la Vatican…Carol I fusese general în război, până la moartea lui Franz Josef. A respins cu succes atacul armatei române în Transilvania şi a intrat victorios în Bucureşti, ulterior susţinând întregul front cu românii. Ca împărat, a dus tratative secrete cu Antanta, intenţionând să păstreze măcar o parte din ceea ce A.C.Popovici concepea a fi o Confederaţie Danubiană. Germanii, care-l plăteau pe Lenin pentru revoluţie, l-au „luat tare”; n-ar mai face-o şi acum…Trenul lui Ilici n-a trecut, totuşi prin Austria! Aici nu mai acţionau ordinele lui Luddendorf. Zeflemiştii naţionalişti germani uită de prietenia lui Schroeder cu Franţa şi-l consideră pe Carol I un subnutrit. Omul care a vrut să stopeze un război e ironizat de mişcarea anti-pacifistă. În schimb, ambientul medieval face furori: trupul n-a putrezit, rugăciunile la mormântul lui fac minuni. S-a intrat în paranormal. Dacă se începe cu „minuni”, politicul, care în acest caz are o pondere enormă, va fi deferit ridicolului. Şi e sau nu e păcat de Carol-austroungarul?

„Reîntregiri” fanteziste


Un fruntaș țărănist vorbea  despre problema basarabeană, acest stat ”artificial”, zicea el, între altele afirmând sus și tare că România Mare este cea mai firească, naturală și legitimă alcătuire statală a românilor. Toată lumea din jur voiește să fie ”mare”, de la maica Rusie, la Serbia, Bulgaria. Toți naționaliștii slavi au vrut să aibă ceva mare și tare. Numai că dorința de mărire s-a dovedit artificială. Creațiile statale ale păcii de după primul război mondial s-au desfăcut. Dâmbovițenii au avut ceva mai mult noroc căci au păstrat Ardealul. Am putea enumera câteva pierderi totuși, Timocul, Banatul, Maramureșul istoric, Basarabia, Cadrilaterul și astfel România nu mai e deloc atât de mare. Nu se poate spune că a fost „naturală” alipirea Transilvaniei la România, artificiu dictat din afară de marile puteri „victorioase”.

Recent McNamara, la 85 de ani afirma o idee preluată de la LeMain, conform căreia, dacă pierdeau războiul cu Germania, ca înfrânți Aliații ar fi fost considerați criminiali de război. ”Așa ne-am și comportat, ca niște criminali de război”. Învățătura care se impune este aceea că victoria este adesea întâmplătoare, cei înfrânți nu au decât de pierdut, iar nu întotdeauna victorioșii își merită laurii.

Istoriografia română ar trebui să-și primenească informațiile și comentariul, căci într-o Europă reașezată pe un scaun de imperiu modern, ar trebui luat la puricat trecutul – piedică în calea unui adevăr complex și nu întotdeauna favorabil găluștii naționaliste pe care, volens-nolens copiii trebuie s-o mestece la școală, pășind în viață cu grave lacune.

Nu este demn să ne hrănim în continuare din informațiile și malformațiile pe care istorici improvizați le culeg din anii șaizeci și șaptezeci, înglodați în sovietism și naționalism comunist de provincie dâmbovițeană. .

Îndulcirea excesivă a vitejiei și nobleții cauzei luptei pentru RE-ÎNTREGIRE devine uneori penibilă. De pildă, tratarea chestiunii războiului ruso-turc în malaxorul scribilor socialiști este adesea chiar mai puțin interesantă decât analiza unui neprofesionist, care a fost poet și-l chema Eminescu. Dacă anexiunile sunt definite ca întregiri, administrarea Ardealului de către imperiul habsburgic, considerată o „vremelnică stăpânire străină” a unor ținuturi de altminteri românești și într-o existență anterioară, virtuală, chiar părți dintr-un stat român nemaipomenit de mare, ba chiar național și unitar, apoi boala e cronicizată și va mai trece multă apă pe Dâmbovița până când lucrurile vor fi așezate în matca lor normală.

”Reîntregire” e un termen care s-ar putea eventual utiliza pentru a doua parte a celui de al doilea război mondial, când România își relua Ardealul de Nord, în niciun caz pentru evenimentele din primul război mondial, în care, nu-i așa, nu se putea reîntregi cu teritorii pe care nu le-a stăpânit niciodată și în care n-a investit o lețcaie pentru edificarea unor orașe în stil occidental, ca acelea din Ardeal…

Lucian Boia a cutezat să pună în operă nu doar mici istorii provincial autohtone, ci probleme esențiale ale popoarelor care au dat tonul pe acest continent, precum germanii ori francezii. Dar s-a ocupat și de filogermanii români, considerați îndeobște trădători și renegați (Sextil Pușcariu, Marghiloman, Iuliu Maniu, Vuia, Arghezi…).  Dincolo de acești intelectuali, care se opuneau intrării în război a României de partea Antantei și ruperii tratatului cu Austro-Ungaria, din 1883 (în cartea GERMANOFILII), istoricul subliniază dezinteresul categoric al ardelenilor față de o eventuală anexare la România.

Cât despre țăranii români, aceștia nu știau mare lucru despre Ardeal și erau total indiferenți în fața acestui subiect. În prezentarea altei cărți, fundamentală pentru cunoașterea exactă a circumstanțelor purtării primului război mondial, acest mare accident al istoriei (TRAGEDIA GERMANIEI) se spune despre domnul Boia că „nu este un leșinat sârbofil, așa cum dă bine vulgatei noastre naționaliste,” Serbia dovedind de-alungul unui secol “un potențial de violență ieșit din comun”, ca și alte caracteristici, cum ar fi „rasismul extrem”. Ba chiar germanii au fost mai puțin rasiști și antisemiți în primul război, dovada constituind-o căsătoriile mixte, de care nici nazismul nu s-a putut apropia. „Purificarea etnică” a fost inventată de sârbi, ca variantă a genocidului, dând naștere multor criminali de război.

Problema  căsătoriilor mixte este, după noi, totalmente ignorată în România de azi, în care, se pare că ideea, decedată de mult a națiunii pure ca bază a statului național, încurajată de Wilson, e lăsată la congelator. De largă circulație la vremea tratatului de pace de la Paris, când puterile occidentale își croiau centura de siguranță între ele și soviete, conturând federația iugoslavă, România Mare, Polonia, inexistenta până atunci Cehoslovacie, această idee avea să aprindă multe minți, fondatoare ale naționalismului.

Urmând exemplul unei Franțe, în care, conform lui Boia, populații cu totul nefranceze au sfârșit prin a deveni franceze, România anexase, cu noile teritorii și circa 26% alte naționalități decât cea română, nemaipunând la socoteală populația rezultată din căsătorii mixte, care numai curat românească nu se putea numi.

Statul național și unitar s-a consolidat prin românizări, purificări etnice rezultate din emigrare, față de germani și evrei, cel mai nou recensământ bazându-se mai mult pe evidența locuințelor și pe declarațiile formale ale naționalității individului. De foarte multe ori s-a sărit peste acest capitol, oamenii nefiind nici măcar consultați, văzuți la față, administrația completând din burtă rubrica sensibilă a naționalității și astfel împuținând artificial minoritățile. Desigur, congelat și neclintit va rămâne articolul 1 din Constituție, cam vechi, după modelul francez, pe care francezii nici nu-l mai folosesc. În noua democrație există, desigur, reprezentare parlamentară a naționalităților conlocuitoare, școli în limba maternă etc. Bogăția spirituală pe care o aduc diferențele, multiculturalitatea nu este controlată, dorită, ci ignorată, fie din neputința asumării unei situații reale, fie din inerție. La asta contribuie și o slabă conștiință de sine colectivă.

Uneori ignoranța, alteori interesul împing o persoană, de altfel rezultată dintr-o căsătorie mixtă, să se declare de o naționalitate sau alta. Rubrica nativilor corciți, amestec, plurilingvi, multiculturali, lipsește la recensământ. Bine-păstratul principiu al purității rasiale conservă statul național și unitar, oricât de artificial ar fi, de parcă numai germanii și maghiarii de la noi ar fi pierdut două războaie, românii putând să asiste triumfal și impasibili la semnarea capitulării necondiționate a minorităților naționale. Minoritarii din România sunt aceia care au fost învinșii conflagrațiilor mondiale. Din întâmplare dâmbovițenii se cred realmente victorioși. Dar dacă imperiile ar fi câștigat? Cine ar mai fi furat actualmente? Eventual doar cei din mica Românie…VICTORIOȘII au avut voie să fure averile minoritarilor. Restituțiile nu sunt nici pe departe o reconstituire a acestora.

Își pierde, oare, PIB-ul un stat ce își recunoaște componența multinațională? Socot că nu e nimic de pierdut, ba chiar s-ar mai putea recupera câte ceva din faptele rușinoase ale extremismului naționalist autohton. Este foarte posibil ca mai mult de jumătate din populația țării să aibă sânge amestecat și să nu existe deosebiri tranșante între diferite naționalități. E drept că nici comunitatea nu e conștientă de asta, mulți români basarabeni se consideră ruși iar vlahii din Serbia și Bulgaria nu-și recunosc unanim descendența românească.

În mai toate cazurile de ignoranță nici măcar statul nu se poate implica, mai ales un stat care are tot mai puține prerogative, sărăcit material, dacă nu și spiritual, românii trebuind să-și urmeze destinul dintotdeauna periferic în această lume. Nici ca victorioși, nici ajutați de marile puteri în problema triplării teritoriului nu au putut ajunge din urmă civilizația și prosperitatea din statele învinse…

Din păcate, pe plan mondial există mult prea multe interese care au pus la congelat variantele retușate cu grijă ale unor adevăruri incomode ale istoriei.

Carlos Kleiber și alții…


logoCPT
La Opera din San Francisco, unde  dirijase  CARLOS KLEIBER, se spunea despre el “he was an excentric genius`.” Mama sa era o evreică din California, Ruth Goodrich, căsătorită cu dirijorul austriac de excepție, Erich Kleiber. O combinație rară, din care rezulta în 1930 Karl Ludwig Bonifacius Kleiber. Emigrați în 1940 la Buenos Aires, din motive lesne de înțeles, aveau să-i spună lui Karl – Carlos.   Din nefericire, fenomenalul artist nu mai e în viață. Îmi rămăsese în memorie filmul alb-negru televizat, realizat la Stuttgart în timpul repetiției cu orchestra Radio (Suedfunk Symphony Orchestra) la LILIACUL lui Johann Strauss. Un tânăr înalt, peste măsură de inteligent, cu un dezvoltat simț al umorului, scotea din somnolența înghețat-germanică aparatul, de altfel corect și riguros al orchestrei, încercând să-i impună căldura sentimentală a spiritului austriac. Stilul său era totalmente neconvențional.
Se folosea de un arsenal străin celorlalți dirijori. Unui violonist i-a atras atenția că un anume pasaj trebuie să-i amintească de o închipuită domnișoară, care se lamentează desuet, plânsul corzilor trebuind să fie intenționat siropos, cu efect delicat grotesc. Și Kleiber cântă imitând instrumentul. O face destul de des și cu măiestrie, orchestra îl privește când rezervat, când cu amuzament, treptat atmosfera se destinde, dirijorul cântă dezlănțuit cu ansamblul. În secțiunea următoare ni se prezintă aceeași piesă, de data asta în concert. Cu gesturi elegante conductorul reamintește discret și expresiv indicațiile de la repetiție și totul merge perfect, în locul redării albe a partiturii, orchestra din Suttgart trăiește sentimentele personajelor din spatele știmelor sale.…

La rândul meu, având o adevărată colecție de interviuri cu unii cavaleri ai baghetei, am regretat că, aflându-mă pentru mult timp afară din țară aș fi putut, cu doar doisprezece ani în urmă să asist măcar la o repetiție (discografia Kleiber este regretabil de redusă și DVD-urile de negăsit). În timp, am avut colocvii cu virtuoji precum Jindrich Rohan, la Praga, un fascinant conductor de o eleganță desăvârșită. La Moscova l-am cunoscut pe Evgheny Svetlanov la un concert de muzică germană, în sala mare a Conservatorului. Yehudi Menuhin venise la Timișoara cu orchestra festivalurilor din Bath și mi-a declarat că sala conservatorului din orașul meu este cea mai bună din Europa ca acustică (păcat că a ars în anii democrației). Pentru brașoveanul Erich Bergel, considerat azi unul dintre celebritățile secolului XX, m-am deplasat în capitală, sala Radio a stat sub fascinanta sa execuție a simfoniei nr. 8 de Anton Bruckner, dirijată fără partitură.
După o asemenea prestație Bergel zăcea întins în culise, consultat de medicul său. …Interviul mi-a relevat un geniu de o modestie
înfiorătoare. Eram ca și abonat la toate repetițiile lui Nicolae Boboc, în urbea natală, personalitate de o vastă cultură. De la el am primit cadou și una din baghetele lui Toscanini, recompensă pentru cronicile pe care le-am scris despre Requiemul lui Mozart, cu monumentalul său ecou natural din domul catolic, aparținând acum discografiei lui Boboc. Lui Richard Oschanitzky i-am luat ultimul interviu, el pășind în eternitate după câteva zile. A fost un animat dialog despre expresionismul austriac și introducerea dodecafonismului în jazz, într-o perioadă nefavorabilă acestei muzici… capitaliste. În fine, se contura integrala simfoniilor lui Bruckner, sub bagheta lui Cristian Mandeal (revoluția a rupt ciclul, ultimele două simfonii rămânând în afară). Imprimările din sala de marmură a Casei Scânteii și domul din Cluj, cu orchestra clujeană, dotată recent cu instrumente noi m-au impresionat și vedeam în Mandeal un brucknerian. Avea să-mi declare, spre regretul meu, că el e deschis spre orice repertoriu…I-am mai cunoscut, la o vorbă, pe Mihai Brediceanu, cu al său uitat polimetronom, pe Jean Martinon la pupitrul imensei orchestre a ORTF- Paris, pe Walter Mihai Klepper și regretatul Remus Tașcău. Lista s-ar putea continua. Dacă l-aș fi întâlnit pe Kleiber aș fi scos o carte.

Minunată familie de muzicieni. Tatăl, Erich Kleiber era deja un renumit dirijor și, din considerente obscure își dorea fiul dedicat altor domenii. La Buenos Aires, Karl, German-born Austrian a fost școlit în limba engleză, sortit unei cariere de chimist. Unii biografi consideră că el ar fi fost, de fapt, fiul lui Alban Berg, expresionistul. Carlos era înalt, ca acesta, tatăl său fiind scund, iar Ruth se cunoscuse cu Alban Berg mai mult decât bine. Totul a rămas un mister, personal înclin să cred că buzele lui Carlos sunt foarte asemănătoare celor ale lui Erich-tatăl. Tânărul va coti brusc spre muzică, realizând o freelance career. După un periplu prin Munich și Elveția, între 1966-1073 devine Kapellmeister în Stuttgart (Erster Kapellmeister am Staatstheater Stuttgart und Auslandgastspiel mit der Stuttgarter Staatsoper). Atras de Alban Berg, va dirija drama muzicală a acestuia, WOZZECK la Edimburg Festival. În repertoriul său îl găsesc, desigur, pe regele simfoniei, Anton Bruckner. Un film alb-negru realizat la Stuttgart ni-l relevă la o repetiție pentru imensa operă wagneriană TRISTAN. În Preludiu Lumea începe cu cele patru sunete inerte, chromatice, anticipând universul atonal expressionist. Este însăși ceața din care se detașează cele patru elemente constitutive ale Creației, din care se detașează căldura melodios-umană, într-un crescendo al voinței de a exista.
Ca un muzicolog, Carlos descifrează împreună cu orchestranții sensul capodoperei . Va coborî și în bunkerul Teatrului din Bayreuth pentru varianta tristanescă din 1974. Reîntors pe continentul American, va dirija Chicago Symphony Orchestra, New York Metropolitan Opera și în Sud, la San Francisco…În anii optzeci, din nou Europa, Wiener Philharmoniker, Concergebow Amsterdam. Se retrage în Slovenia, în 1990, dar îl revăd, la tv. în 1992, la concertul de anul nou din Viena, păstrând ceva din aparițiile demonice din tinerețe.
Dar, se spune: “Er war sein eigener Daemon, nicht der Daemon der anderen”. Pentru Claudio Abado a fost “one of the greatest of the 20th century”. Iar în contextul prezenței unor Mravinschi, Furtwaengler, Sir Simon Rattle, macedo-germanului Karajan, Celibidache apar doi Kleiber. Despre Carlos cineva avea să afirme, cu umor cum că pentru secolul trecut UN KLEIBER ESTE MULT PREA DESTUL.

 

Hungaria


“În România, principiul unităţii statului proclamat de puterea
politică presupune pe termen lung asimilarea minorităţilor, şi
este un principiu totalmente incompatibil cu aspiraţia spre
autonomie a celor 2 milioane de unguri.”
( J. Szavai, “Ungaria”, Bucureşti, 2003. )
“În Republica Populară Romînă se asigură autonomia administrativă populaţiei maghiare din raioanele secuieşti, unde ea formează o masă compactă”.
(Constituţia R.P.R. din 1952. )
¤¤¤
Szavai Janos, profesor la Sorbona, fost diplomat. În monografia Ungariei, tradusă în româneşte, autorul comentează: crearea unor state ale slavilor şi “triplarea teritoriului României” au afectat, după Primul Război, mai ales Ungaria, “căreia i-au fost amputate 71% din teritoriu şi 61 % din populaţie s-au acordat Iugoslaviei, Cehoslovaciei şi României teritorii locuite de unguri”. După Trianon, aşadar, cinci milioane de unguri s-au aflat în zone compacte în ţările nou constituite. Mihaly Karolyi, aristocratul premier, a preluat atunci o putere democratică în Ungaria, cedată însă Comunei maghiare, condusă de Kuhn Bela. “Forţele contrarevoluţionare ale amiralului Horthy, împreună cu armata română i-au pus capăt în anul 1919”. Bănăţenii din România, au plătit, prin tăierea în două a teritoriului (de altfel bine individualizat şi articulat), cedat parţial Iugoslaviei, împărtăşind destinul fostei ţări-mamă, Ungaria.
Imre Nagy, conducătorul revoluţiei anticomuniste din 1956, care face cinste Ungariei, a fost, pur şi simplu spânzurat, ca şi fruntaşii germani după al doilea război. Inspiraţia pentru un asemenea gest e de sorginte sovietică. Românii s-au oferit voluntar să-l ţină în detenţie pe revoluţionarul maghiar, demonstrându-şi astfel vocaţia contrarevoluţionară. Însuşi Franco a dorit să trimită trupe în ajutorul maghiarilor, dar n-avea avioanele necesare; le aveau, în schimb, americanii, în bazele din Spania, dar n-au fost de acord să le dea în folosinţă franchiştilor. Poate că dacă o făceau, Nagy ar fi câştigat, în lupta cu blindatele lui Hruşciov. Neamestecul american e subiect de discuţie şi azi… Kadar Janos a dus o politică „de nepăsare” faţă de maghiarii din alte ţări. “Aceste probleme ascunse timp de decenii, au reapărut CU FORŢĂ după căderea comunismului”. Kadarismul a dus însă şi la dispariţia penuriei alimentare şi la posibilitatea exportului.

Dizolvarea CAER-ului a fost iniţiativă ungară, orientând statele din Est spre Europa. “Cei patru ani de guvernare ai FIDESZ se pot considera un succes”. Medgyessy a fost viceprim-ministru şi ministru de finanţe în timpul ultimei guvernări comuniste.
Din nou în trecut; Budapesta voia, înaintea primului război, să ia locul Vienei, să devină capitala imperiului. Interesant este şi faptul că Horthy a avut mulţi amici evrei şi a salvat de la deportare multă evreime. (Cf. Szavai). “Ungaria de astăzi este o ţară foarte omogenă din punct de vedere etnic, 97% declarându-se unguri. Situaţia se datorează tratatului de pace din 1920. În realitate Ungaria istorică este un stat multietnic, ca şi România. Frontierele nou trasate nu au urmat decât în parte graniţele etnice: aşa cum românii (din Transilvania, n.n.) au fost alipiţi României, cel puţin 4 milioane de unguri s-au regăsit cetăţeni ai statelor create de învingători. Situaţia este în continuare o sursă de tensiune. (Peste 2 milioane de unguri în România, 10.000 de români în Ungaria). Din cauza numărului mic al minorităţilor, acestea nu-şi pot alege deputaţi în Parlamentul ungar, spre deosebire de ungurii din România şi Serbia…” (Populaţia actuală a Ungariei este de 10 milioane). Media de vârstă a unguroaicelor e cu zece ani mai mare decât a bărbaţilor lor… Ajutoarele comunităţii europene au venit “picătură cu picătură”, aşa că “Ungaria a fost nevoită să-şi asigure dezvoltarea din surse proprii. Meritul istoric al conducătorilor politici din Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria constă în a fi reuşit o tranziţie paşnică…”, spre deosebire de Iugoslavia, România, Rusia. “Conflictul din Iugoslavia a fost foarte prost gestionat de către Occident”, a tulburat evoluţia pozitivă a întregii regiuni. Perspective promiţătoare, se spune, are comunitatea maghiară din Iugoslavia, care s-ar putea organiza autonom. “Modelul ar putea fi Tirolul italian, dar e nevoie mai întâi ca guvernele în cauză să accepte ideea că asigurarea de drepturi pentru minorităţi nu slăbeşte, ci dimpotrivă întăreşte coeziunea statului şi democraţia”. Când vor vorbi pe un ton asemănător şi istoricii români, încă tributari unui naţionalism dâmboviţean, vechi de două sute de ani, precum infrastructura din Principate ?

Globalizarea a început cu WW1


 

 

 

Editura Teora a tipărit  “Enciclopedia primului război mondial”. Obsesia acestei teme rămâne constantă; apar documente noi şi ne lămurim tot mai exact în legătură cu prezentul, pentru a tatona cărările viitorului. Părerea autorilor este că fenomenul globalizării de atunci a început, tot mai puternicele intervenţii americane răsturnând ordinea europeană. Au greşit cei ce nu au ţinut cont de uriaşa forţă a Americii de a produce şi de îngustimea Oceanului Atlantic…

”Nota lui Wilson (…) dovedeşte că dorinţa de a ne distruge, care i-a determinat pe duşmanii noştri să provoace războiul în 1914 nu a slăbit”, spunea cancelarul Hindenburg în persoană.  Învinovăţirea exclusivă a Germaniei este propagandă.

Primul Anschluss: după război (WW1) Austria proclamă republică şi unire cu Germania; C.N.R.C. solicită guvernul Ungariei să-i recunoască puterea asupra Transilvaniei; ce-o fi fost “conflictul armatei române cu extremiştii unguri din Lupeni şi Vulcan” altceva decât o mică represiune? ; iată că după ce Occidentul a aruncat armele, Estul abia începe răfuielile: nedeclaratul război ruso-polon; în privinţa Banatului, Londra este cea care dictează frontiera cu sârbii;  polonezii ocupă Brestul; Banatul se află, conform autorilor cărţii, “sub ocupaţie aliată franco-sârbă…” ; la Paris se fixează între unguri şi români o “ţară a nimănui” ( sper că nu e o aluzie la ţara noastră, de azi…).  Kun Bela trimite la Moscova o radiogramă în care deplânge “tendinţele anexioniste ale uneia din puterile burgheze vecine” (e clar că o asemenea distracţie imperialistă ca-n primul război nu-şi va mai putea permite România multă vreme ) ; Saarul e revendicat de francezi. Intervin negativ americanii şi regiunea trece pentru 15 ani la Societatea Naţiunilor; la 10 aprilie 1919 armata română atacă Armata Roşie Ungară ; britanicii decid, tot ei decid, ce vor face românii în Ungaria; “Distrugeţi podurile pe Tisa!” sună un prim ordin de atac român, o primă misiune; Lenin îl ajută pe Kun atacând în Bucovina; românii fraternizează în rele cu cehoslovacii, cârdăşie armată denunţată de francezi care spun că în acest fel  se întrerupe  circulaţia strategică între Moscova-Budapesta-Viena; ruşii ameninţă direct România; regăţenii confiscă locomotivele din…Transilvania; cehoslovacii încalcă graniţele Ungariei; România răspunde “cererii de ajutor a Poloniei”, intră şi acolo; are loc un contraatac ugro-ucrainean (ruşii aveau alte treburi) ; se delimitează, la Tratatul de pace , Ungaria de România prin aşa-numita “Linie Clemenceau”, ungurii dorind ca armata română să respecte această linie; China refuză prevederile tratatelor de la Versailles; un fost ministru ungar spune că “singura putere în măsură a lichida bolşevismul din centrul Europei e România”; grevă generală muncitoresc-europeană în sprijinul Ungariei bolșevice, dar…Kun se refugiază în Austria; cu musca pe căciulă gen.Mărdărescu adresează o proclanație conform căreia  “românii nu sunt vinovaţi de aducerea la cârmă a guvernului horthyst” (de parcă nu asta ar fi fost din start scopul, combaterea stângii, ce a avut efect reacţionar, până la urmă) ; românii se retrag din Polonia; Brătianu afirmă că SUA, geloasă că nu a luat petrolul românesc, îi susţine pe unguri; un fost preşedinte al Sfaturilor ungureşti, Garbay Sandor, cere azil politic în România; conform lui Horthy, cel adus la cârmă de implicarea română, cel mai mare adversar al său personal şi-al ţării sale e România, cu care nu va discuta decât prin forţa armelor. “