Pop și jazz-rock


Provenind din Victoria, zona Vancouver, David Foster este, la șaptezeci de ani, unul dintre cei mai importanți si prolifici compozitori contemporani. Inegalabil pianist de facturã clasicã, descoperã ingineria de sunet în studiourile Chicago 1, Nashville si Los Angeles. Se stabileste în California, la LA.
Notabile colaborãri cu formatia Chicago si vocalistul ei, Peter Cetera, devenit ulterior independent; lucreazã ca inginer de sunet, ceea ce îi va forma experienta de orchestrator al propriilor lucrãri, aranjate, deobicei, în jurul partiturii pianului. „Hard To Say I’m Sorry” îi va fi preluatã si prelucratã de Chicago în stilul propriu group-ului, pop-rock, dupã sosirea lui Jason Chef ca vocalist si bass. Multe compozitii Foster, lansate în variante orchestrale au fost preluate de formatii sau studiouri de film, devenind celebre. Poartã amprenta clarã a formatiunii sale clasice, unele oferã portiuni aducând a concerte de pian, poate mai ales Grieg („The Dancer”, „Our Romance”), de un nobil lirism, cu accente dramatice chiar. Pieselor în tonalitãti major-minor („I Will”, „The Best Of Me”) li se adaugã cele în care se insinueazã ceea ce as numi stilul specific american, marcat de modurile specifice jazzului East si West Coast. În acestea din urmã parcã orchestratia este mai complexã, subtilã si de un rafinament unic. Nu rezist sã-l compar pe David Foster cu longevivul sãu coleg britanic, Alan Parsons, care s-a ridicat în studiourile Abbey Road, devenind compozitorul celebrului „A.P. Project” care cuprinde variate stiluri pop, apartinând curgerii a peste trei decenii, lucrãri deosebit de melodioase; o muncã monumentalã, în studio, fãrã reflectoarele concertelor live, pe stadioane si super-sãli. Fãrã strigãtele si fluierãturile fanilor de moment. O muncã pentru eternitate.

Concert în San Jose (California)

Concert în San Jose (California)

Legendarii profesionisti jazz-pop de la „Blood Sweat and Tears” („Bloody”) n-ar fi fost ceea ce au fost dacã nu venea din Toronto la N.Y. David Clayton-Thomas. Azi compozitorul si unul dintre cei mai importanti vocalisti ai lumii pop-jazz-rock s-a întors în Canada si suntem informati cã, la peste șaptezecide ani mai sustine concerte. Am primit discul apãrut în 2005 la Toronto si abia atunci am aflat cã sufletul formatiei a fost un canadian.  Iar de pe –net am vãzut un tip bonom, bine împlinit si nu mi-am închipuit niciodatã cã asa aratã omul cu o voce atât de agresivã, antrenantã, coplesitoare. Ca redactor într-un studiou de radio în anii 80, difuzasem formatia, cu putinele piese la îndemânã, celebrele „Hi-de-ho” sau „40.000 Hedmen”. Mult mai târziu am dat peste esentialul absolut impresionant al creatiei americanilor care au spart sound-ul epocii, nu numai cu modalitatea utilizãrii brass-ului, ci cu piese iesite din comun, ca „Go Down Gamblin”, „Spinning Wheel”, „Lucretia Mac Evil”(mai ales!), compuse de genialul canadian si cântate de acesta; sã adãugãm „Lisa, Listen To Me”(compusã împreunã cu D. Halligan) sau compozitia lui L. Nyro, „And When I Die”, pe care nimeni nu ar fi putut s-o interpreteze precum canadianul  torontez.
Sunt pagini de artã absolut personalizate si unice care au intrat în istoria muzicii universale definitiv. Cu amprenta inconfundabilã a spiritului american.

Advertisements

Jazz Festival


Jazz Festival San Jose / foto ELBureriu

Jazz Festival San Jose 

 

În Concord (fostă Todos Santos), San Francisco Bay Area s-a născut Dave Brubeck, în 1920… Am participat la un festival de jazz la San Jose,  unde concertase și Brubeck și fiii.

Compozitorul francez DARIUS MILHAUD i-a fost profesor lui Dave Brubeck. Ceea ce nu se spune în Calendarul muzicii universale al lui Jack Bratin, apărut la București în 1966, cum a ajuns în America, o vom spune aici. Născut în 1892 la Aix-en Provence, compozitorul francez este de origine evreiască. A făcut parte din Grupul celor 6, între care Arthur Honegger și Francis Poulenc, influențați de Jean Cocteau. Devine profesor la Conservatorul din Paris. Conform lui Bratin, compozițiile lui Milhaud sunt „controversate”. Or fi fost la vremea aceea, când modernismul său devine incomod pentru antisemiții fasciști din Franța, iar mai târziu, pentru respirația otrăvită a comunismului sovietic, revărsată peste continent. I se recunosc merite în stăpânirea contrapunctului politonal. Expresionismul austriac, încă după primul război, dezvoltase utilizarea politonalității și atonalismului, dodecafonia nu era invenție franceză. Sub influența, nerecunoscută de Bratin, a muzicii expresioniste a evreilor din Austria, Darius Milhaud evoluează sub zodia modernismului postbelic. Și iată-l pus în postura de a emigra în Statele Unite, în 1940, fapt cu totul ignorat de autorul Calendarului. Compune muzică de film și de radio, muzică simfonică și…de jazz. Muzică pentru orgă, pian și unde Martenot. Instrumentul Ondes Martenot, realizat în anii treizeci este capabil să creeze efecte de glissandi, descoperă zone sonore nemaiauzite și ar putea figura ca strămoș al sintetizatorului lui Moog. Până și la Timișoara mi-a fost dat să ascult o demonstrație cu Ondes Martenot. Piese pentru noul instrument au mai scris și Olivier Messiaen, Pierre Boulez și Jolivet. Îmi imaginez fascinația pe care acest profesor de la Mills College din Oakland (vizavi de San Francisco) o exercitase asupra tânărului Dave Brubeck. Ca și personalitatea lui Arnold Schoenberg, emigrat și el în California, împreună cu Thomas Mann…Părintele dodecafoniei îl instruise și el pe Dave. Bătrânul continent influența muzica americană, încă dinainte de terminarea războiului mondial.

În mod cert, stilul jazzului și muzicii simfonice compuse de Brubeck stau sub zodia modernismului european. Dave a impus, sub influența profesorilor săi, un jazz neconform cu cel practicat de afro-americani. Jazzul alb provine din această, la început, colaborare a nativului american cu ceea ce au adus spiritual emigranții, continuând ca o notă foarte personală a lui Dave. El rămâne unul din dinozaurii jazzului modern şi un mare fan al coastei Pacificului. În Anglia trăieşte o parte din familia sa, fiii săi, muzicieni. De la Johann Sebastian Bach, doar jazzmanul Dave a mai întemeiat aşa o mare familie de muzicieni. Guvernatorul Schwarzenegger i-a dedicat o sală la Muzeul de Istorie din Sacramento, capitala Californiei, iar Condoleeza Rice l-a numit „Benjamin Franklin al muzicii”. Dave Brubeck a devenit istorie. El a compus şi jazz simfonic, cântând mereu el însuși la pian şi acompaniat de orchestre celebre.

 

Pop-rock


 

Semnalul dat cu mai bine de cinci decenii în urmă de către curentul COUNTER-CULTURE s-a amplificat prin prestația cu adânci rezonanțe în întreaga lume a unor personalități cu adevărat remarcabile, care au perseverat, revoluționând, în plan estetic, o artă cu începuturi firave. Noile genuri și specii ale muzicii tinerilor, chiar dacă nu au fost admise de muzicologie, precum jazzul, alături de cele clasice, în timp au luat contururi nebănuite; în paralel cu creația se dezvolta în UK și mai ales SUA o tehnologie tot mai sofisticată, atât în ce privește instrumentele, cât și recordingul. De la un timp, mesajul politic al textelor se estompează, în schimb este tot mai vizibilă calitatea artistică a prestațiilor. Și mă refer categoric la evoluția muzicii pop-jazz-rock din vremurile bune, nicidecum la rap-urile tinerilor de azi…

Simmons și McFee

Am avut ocazia să particip la o emoționantă, pentru mine întâlnire cu formația „CHICAGO”. Din studioul de radioteleviziune la care lucrasem prin anii șaptezeci, am difuzat în emisiunile mele  câteva piese existente în fonotecă ale acestui grup. Nu mi-a fost ușor să străbat prin cenzură și restricții. Și eram poate singurul din țară care „dădea în eter” muzică pop-rock americană. De fapt mă atrăgea în mod deosebit ceea ce consideram pe atunci o inovație la „BLOOD, SWEAT & TEARS” și ”CHICAGO”, interferența cu jazzul, utilizarea „brass”-ului. (În paralel cu ultimul LP BEATLES, CREEDENCE CLEARWATER REVIVAL, ELTON JOHN, BEACH BOYS, prezenți și ei în emisiunile mele.)

Și iată că în California i-am ascultat pe cei din „CHICAGO”, laolaltă cu mai puțin cunoscuții pentru mine „DOOBIE BROS”, în amfiteatrul din Concord (nu departe de San Francisco), numit „Sleep Train Pavillion”; ambele formații evoluând în același concert, cu prilejul împlinirii a patruzeci de ani de la debut. Impresiile au fost deosebite și am început de atunci să studiez fenomenul dezvoltării în timp a counter-culturii muzicale, californiene sau având tangențe cu acest stat în special.

2.” Doobie Brothers ” utilizează din plin produsele industriei de ghitare californiene al cărei părinte este Leo Fender, originar din Anaheim. Grupul s-a format timp de peste patru decenii, desăvârșindu-și un repertoriu compus încă în primii ani de activitate. Fiecare piesă este interpretată nu numai cu un alt instrument, dar și când se cântă în grup, cu 4 ghitare simultan, acestea sunt astfel alese încât soundul pieselor să fie individualizat. În cel mai interesant mod este abordat un folk, începând cu una sau două ghitare acustice, cu niște cutii de rezonanță enorme, care au un efect liric special. Piesa evoluează treptat în folk-rock, cu instrumente Fender, Rhytm Guitar, care adaugă lirismului ritmicitate și forță. Cele două vedete ale formației, Simmons și Johnston, au evoluat în rafinament , aducând la concert rezerve de instrumente, nordice și sudice. Simmons are o înclinație deosebită spre piesele cu accent arhaic, parcă păstrate în Vestul Californiei de pe vremea primilor căutători de aur. Le începe, cântând folk ca un ghitarist singuratic, utilizând niște instrumente Gibson, apariții ciudate, fiind probabil unicate. Sonoritatea lor e stinsă, discretă. Trecând partea introductivă, intră în arenă Johnston, cu un Fender Stratocaster, strident, puternic. Întreaga formație creează un contrast puternic, de fapt inducând ritmicitate și energie. Cele trei unități de percuție, pianul electric și brassul fac de nerecunoscut prestația lui Simmons. Alte combinații instrumentale interesante le dau asocierile dintre pian și saxofon, pedal steel guitar și sax, violina lui McFee, suprapusă ghitarelor. Alte instrumente și efecte în posesia formației, sitar drums, trombon, clarinet, pedal, harmonica, banjo, flute, dobro, pedal steel, slade guitar, grupul brass The Memphis Horns… Capodopere ale seniorilor formației, „ Long Train Runnin`”, „Takin` it to the Streets”, „Listen to the Music”, „Jesus Is Just Alright”, „China Grove”, „Black Water”, „Take Me in Your Arms”, „Cow boy song Rainy Day Cros Srood Blues”, „Little Darling ( I Need You)”, „People love again”…Acești californieni reprezintă la ora asta cea mai numeroasă formație americană. Hiturile clasice pop-rock de acum 30-40 de ani, pe lângă faptul că sunt nemuritoare, s-au tocit pe la coate de atâta audiție, de la original, la variante de tot felul, videoclipurile punând capacul pe acest ilustru tomberon cu vechituri. Mă refer la cele elaborate în arealul britanic sau american, de pe Coasta de Est. New York-ul a obosit deja, cu tot cu industria lui de enterteinment. Celebritățile migrează în Vest, spre clima mediteraniană a Californiei și spre facilitățile infinite pe care le cuprinde zona pacifică, între San Francisco și Los Angeles. Ele vin încoace aducând bagajul creației de-o viață. Însă brusc, în ambianța care mai amintește eroica și adesea sumbra migrație spre Vest de acum două sute de ani, creatorii longevivi mai trăiesc o viață, reînnoindu-și repertoriul în ambianța sălilor de spectacol, studiourilor de sunet, civilizației computerului, aflată la doi pași, în Silicon Valley…
„Doobie Brothers”, vestici adevărați, proveniți din San Francisco Bay Area au imprimat la Burbank live și digital. În piesele lor strălucește adeseori filonul unor vechi balade, ale celor ce au venit aici din toată lumea, cu lopata și ghitara. Omenirea le-ar fi pierdut cu desăvârșire. Nu numai europenii ascultă aceste piese absolut necunoscute, cu ecouri istorice, dar și americanii din Est manifestă același interes pentru acest repertoriu de care nu știu mare lucru. Doobie Bross nu și-au irosit viața în multe turnee lungi, „Long Train Runnin`”, s-au păstrat în statul natal. Au avut inteligența de a-și grefa propria creație pe suportul acelor frumoase și primitive ecouri. Dar în afara câtorva ghitare absolut nemaivăzute, decât în mâinile lui David Simmons, acești bine păstrați old boys au adăugat micului group de acum câteva decenii, un grup întreg, funcționând în toate registrele, modernizat cu toate elementele specificului american. Pe de altă parte, interesant este că într-o zonă atât de bogată în spiritualitate asiată, există, într-o viață exclusivă jazzul alb al lui Brubeck și pop-rock-ul alb al celor de la „Doobie”. Și publicul este la fel, poate pentru că albii consideră că-și ascultă muzica LOR. N-am văzut pe la concerte alte rase decât cea caucaziană. Piesele Doobie nu prezintă accente sudamericane, orientale sau gospel, utilizează însă sunetul ghitarei orizontale, slade guitar.  Piesele sunt foarte frumoase, melodioase . Însă le lipsește kitsch-ul care globalizează omenirea. În ascunzătoarea lor pacifică, Doobie Bross păstrează, într-o formulă elegant-modernă, pagini muzicale care nu mai există niciunde, însă care, în mod paradoxal  reprezintă autentic, așa cum au fost acum două sute de ani, neamurile venite din toată lumea pentru a se îmbogăți și a implanta civilizația pacific-americană. Este atât de vie această muzică, încât spectatorii californieni o fredonează împreună cu orchestranții.