Panait Istrati transilvan

Într-un articol, „Despre conferinţa „Un popor martir”, apărut în periodicul genevez „La Feuille“, în 24 mai 1919 (vezi P. Istrati, „Trei decenii de publicistică. II: Între banchet şi ciomăgeală“, 1919– 1929, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005, p. 7-10), Istrati critică vehement caracterul nondemocratic al unirii întregitoare.

„Simpatia pentru cauza transilvăneană, pe care emisarii guvernului Brătianu au venit s-o caute în Capitala Lumii, nu trebuie acordată de muncitorii elveţieni stăpânilor de mâine ai „poporului martir”. […] Cei care se ocupă de soarta ardelenilor nu fac altceva decât să schimbe stăpânii”.

„Cât despre„martiriul” poporului transilvan sub jugul maghiar [despre care vorbeşte Vasile Lucaciu], ne permitem să-i amintim adevăratul martiriu din ţara românească sub jugul satrapilor români, suferinţe necunoscute în Europa modernă. Regimul oligarhic maghiar, inclusiv persecuţiile şi exploatările, nu a egalat niciodată în duritate regimul teroarei româneşti, iar ţăranii din Transilvania nu şi-au dorit niciodată să treacă sub sceptrul administraţiei noastre. Cei care cunosc ambele regiuni ştiu că în Transilvania nu vezi colibele troglodiţilor, zdrenţăroşilor şi bolnavilor de pelagră, care se întâlnesc la tot pasul în România. Ba ni se mai spune la Conferinţă că 3.000.000 de români din Transilvania nu aveau decât cinci reprezentanţi în Parlamentul maghiar. Nu îl cred pe acest părinte Lucaciu să-mi poată cita numele unui ţăran român care-şi reprezintă ţara în Parlamentul de la Bucureşti şi să-mi spună dacă legea electorală din Ungaria era mai nedreaptă decât legea cenzitară din România, unde 50 de ţărani obţineau cu greu un reprezentant. Toate discursurile politice pe seama Transilvaniei le putem rezuma la fraza care i-a scăpat altădată „marelui Ion Brătianu”, tatăl celui actual, care a zis: „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!”.

 

Advertisements