„Vârtelnița Omialei” versus „Tetralogia”

Recitesc „Domnul Croche antidiletant” al lui Debussy (Achille-Claude) ori de câte ori am chef să mă enervez. Alfred Hoffman, în prefață, îl găsea pe ranchiunosul francez „prototipul ideal al criticii muzicale…A trebuit să lupte pentru arta sa și cea franceză în general, care era silită să-și găsească calea proprie într-un vălmășag de tendințe”. Acest text, de altfel plin de cacofonii, exprimă un adevăr. Desigur, mediocritatea muzicii franceze este tradițională, de la melodiile populare la cea simfonică și de operă amestecată cu balet, ea trebuia să lupte în tranșeele războiului de poziție cu imensitatea copleșitoare a muzicii germane. Spiritualul Debussy, probabil după modelul prodigiosului autor de memorii, Berlioz, a ținut să arunce articole fumigene pe scenele și în fosele artei inamice. Popoarele care au simțul grandorii imperiale nu se pricep să piardă în niciunul dintre domeniile activității umane, principiul forței trebuind să fie și o caracteristică a artei practicate în teritoriul lor imens. Ceea ce nu se produce deloc și lasă doar senzația unui regretabil complex de inferioritate.
-Adesea contestat și la el acasă, Debussy simte nevoia unei revanșe, așa cum vor fi resimțit și armatele germane care au asediat și cucerit Parisul, mai târziu…Și cel mai semnificativ atac este acela la adresa wagnerianismului, „un fel de pastă multicoloră întinsă aproape uniform în care nu se poate deosebi sunetul unei viori de acela al unui trombon…Câteva opere fezandate ale lui Wagner, „Tannhauser”, „Siegmund” (probabil „Siegfried”, n.n.), „Lohengrin”…( …) „Sonatele lui Beethoven sunt foarte prost scrise pentru pian…” Să fi fost mai bine scrise pentru…orchestră? „Să vezi soarele ridicându-se este mai folositor decât să asculți simfonia Pstorală.” E valabil și pentru lucrările descriptivist-naturaliste ale lui Claude Debussy. „Gândiți-vă la scena de la pârâu, unde boii vin să se adape (vocea fagoturilor), fără să mai vorbim de privighetoarea mecanică și de cucul elvețian…furtuna, spaima ființelor se învăluie în faldurile unei mantii romantic, în timp ce un tunet nu prea serios își face auzit bubuitul.” Lasă, că bine le-a făcut francezul, ar zice comentatorii noștri miștocari din zona Vechiului Regat…„Beethoven nu era literar nici de doi bani.”
-Debussy consideră (eronat!) că odată cu descoperirea cuvântului în simfonia a IX-a „de la Beethoven încoace dovada inutilității simfoniei se făcuse”. Schumann și Mendelssohn sunt doar niște epigoni! Desigur, cunoștințele lui Debussy nu includ, și nu-mi explic de ce, existența lui Bruckner și Mahler. În 1914 ar fi putut afla ceva măcar despre cel mai mare simfonist al lumii, Anton Bruckner. În schimb, tradiționala prietenie franțuzească față de ruși, care va anticipa WW1 , își face loc. ”Tânăra școală rusă a reîntinerit simfonia, împrumutând idei din temele populare”. Mein Gott! Matrioșca Musorgski naște capodopere, noroc că a mai beneficiat de orchestrația deferentă a lui Maurice Ravel care umple „Tablourile dintr-o expoziție”…Interesant este și fragmentul de cronică în care este atacat publicul englez, care ascultă deobicei foarte disciplinat, cam fără să înțeleagă, dar în întunericul sălii se poate trage și câte un somn, ceea ce englezii o pot face fără grijă. Nici ei nu se ridică la înălțimea geniului francez.
Cronicile ocazionale adunate în această carte surprind evenimente pasagere. „În aceste ultime săptămâni ne-a sosit un mare transport de şefi de orchestră germani. E mai puţin grav decât o epidemie, dar produce mult mai mult zgomot…un şef de orchestră putându-se multiplica mai mult de 90 de ori. Nu-i contest pe Weingartner, Richard Strauss, Mottl sau Richter , dar n-ar trebui să se exagereze şi să se confunde Parisul cu o sală de antrenament. Şi dacă, cel puţin aceşti domni ar aduce o oarecare noutate în programul lor, lucrul ar fi totuşi interesant; dar asta nu se întâmplă câtuşi de puţin şi vom asista la obişnuitele exerciţii în legătură cu diferitele maniere de a dirija simfoniile de Beethoven; unii vor întcetini, ceilalţi vor accelera (tempourile/tempii, n.n.). De unde au căpătat aceste persoane atâtea certitudini?”
– Ne punem serios problema dirijorilor francezi și în ce măsură sunt ei ALTFEL decât cei din desantul dirijorilor germani care au agresat amabilitatea membrilor Jokey-club-ului parizian, eventual aceleași figuri stilate care au fluierat Tannhauser și au aruncat în el cu mere pentru că Wagner a refuzat să introducă balerinele preferate la premiera pariziană a operei sale. Apropos, Debussy a scris și muzică de balet!…
„Nimeni n-a auzit fluierându-se muzică de Bach, precum se aude pe boulevard „Cântecul Primăverii” din „Walkyria”…N-ar fi trebuit să cunoaștem „Tetralogia” de mai multă vreme? Ne-am fi descotorosit astfel de ea și pelerinii de la Baureuth nu ne-ar mai plictisi cu povestirile lor.”
-Nici Nietzsche nu a nutrit atâta ură la despărțirea de Wagner, când, în nebunia lui a preferat „carmenismul” lui Bizet, sărmanul.
-Antidilentantul domn Croche consideră, la modul patriotic, că muzica lui Massenet e de o „fermecătoare specialitate”. Ca și a lui „Berlioz AL NOSTRU” (s.n.) O fi specialitatea casei. În schimb „muzica plicticoasă ne vine de la neowagnerieni…„arta wagneriană va suferi decăderea fatală, ca licoarea fermecată ce se transformă în oțet…” Puține orașe germane, chiar și New York la Metropolitan, nu pun azi în scenă operele maestrului de la Bayreuth, în vogă mai mult ca oricând.
”Când Wagner vrea ceva de la viață, el o domină, îi pune piciorul pe grumaz și o silește să-i strige numele…Pe Liszt l-a jefuit cu conștiinciozitate…Wagner avea ceva de vraci și n-a fost pedepsit pentru asta…Doar trăinicia l-a ajutat să reziste…Wagner falsificase personajul lui Tannhauser și pentru asta n-are nici o scuză.” Încă un motiv pentru ca membrii Jokey-clubului să fluiere?…„Geniul francez (?) a naufragiat în copii proaste ale unor Wotani în cizme treisferturi și ale unor Tristani în haină de catifea…” Cine e de vină că francezii cei geniali n-au o muzică la fel de puternică? Iar „Gluck a adus pentru francezi folosul neașteptat de a fi căzut în brațele lui Wagner .” Wagnerianul Till Eulenspiegel de Richard
Strauss „seamănă cu o oră de muzică nouă la casa de nebuni”. „Aflaţi că Şahul Persiei posedă o orgă electrică care cântă de minune preludiul la Parsifal. Dacă credeţi că aceste audiţii în haremuri sunt măgulitoare pentru Wagner, vă înşelaţi! Cu toată înclinaţia lui către mister, trebuie să recunoaşteţi că acesta e totuşi cam dubios! De altfel, n-a afirmat el oare de atâtea ori că nu va fi înţeles decât în Franţa? Opera n-a şovăit să joace „Paiaţe”; deci, nu mai şovăiţi şi fabricaţi neîntârziat instrumente demne să cânte „Tetralogia.”
-Zis și făcut, germanii, pentru interpretarea „Tetralogiei” chiar au conceput instrumente noi ( tubă/tuburi wagneriene).
Anca Ioana Andriescu reproduce cuvintele lui Dan Grigore, după ce acesta a interpretat Sonata op.111 de Beethoven şi Burlesca de Richard Strauss: „Mi se pare că există capodopere care pentru noi – muzicienii (să zicem) deschid perspective absolut uriaşe pentru muzica ce le urmează dar ele sunt mai puţin receptabile sau “acceptabile” de către public. Aşa mă gândesc la ultimele cvartete sau la ultimele sonate ale lui Beethoven sau chiar la modul în care a fost receptat Wagner (modul critic în care îl privea Debussy pe Wagner în rândurile sale “Domnul Croche antidiletant”… eu îmi imaginez aici un duel – comic de fapt – între un masiv şi impunător luptător înveşmântat în zale şi mânuind plin de semeţie o bardă, un buzdugan şi un…floretist iute, extrem de prezent în actul acesta al argumentaţiei!”
-S-ar părea că Debussy, prin lecțiile sale nonconformiste, ar reprezenta o alternativă la muzica germană. Postwagnerianismul i-a dat pe Bruckner, Mahler și Richard Strauss, urmând expresionismul austriac cu Schoenberg, Alban Berg și Webern.
4. Acestui atac masiv francezii îi opun „impresionismul”, cu toţi scriitorii şi pictorii impresionişti şi simbolişti ai timpului. Totuşi, lui Debussy nu-i plăcea ca lucrările sale să fie încadrate în curentul impresionist. (Era singurul considerat impresionist, eventual alături de Ravel, dar el nu se voia etichetat astfel, în același ambalaj cu pictorii). Cine a fost, de fapt acest domn? Cumva trebuia să se numească această muzică a sa, eterată, fără consistență/liant, căreia i s-au găsit felurite descripții pentru a o scoate în relief. „Muzica sa este apreciată pentru componenta senzorială şi frecventele modificări de tonalitate. De altfel, lucrările lui Debussy reflectau întâmplările şi faptele din viaţa sa tumultuoasă.” Mai ceva mai tumultuous decât Till Eulenspiegel. „Arta lui Debussy îşi trage aproape întreaga sursă de inspiraţie din natură.” La fel ca Pastorala beethoveniană, atât de dur comentată? „ Această natură capătă la el o altă modalitate de tălmăcire în limbaj muzical, diferită de încercările înaintaşilor clasici sau romantici exclusiv descriptive.” Fantastic! Geniul franțuzesc, opus diletantismului agresiv al mașinii de război muzical german. Zic „cunoscătorii” că Debussy căuta „tălmăcirea în graiul sentimentului a ceea ce este nevăzut în natură”. „…Vizând să confere muzicii capacităţi de sugestie.” Ceea ce vrea orice muzician, de altfel. Pentru Debussy „singură muzica are putinţa de a evoca după plac meleagurile ireale, lumea de certitudini şi himere ce trudeşte în ascuns pentru a făuri poezia nopţilor, miile de şoapte anonime ale frunzelor mângâiate de razele lunii.” Creveții striviți ai cuvintelor bețive, vorbe la fel de lipsite de sens ca și compozițiile lui Debussy, abundă în comentariile anonimilor care, probabil, au fost după cumpărături la Paris.
Unul dintre cele mai mari semne de îndoială privind apartenenţa lui Claude Debussy la curentul impresionist este însă şi atitudinea lui faţă  de acesta, fiind cunoscut faptul cǎ el însuşi respingea epitetul de „impresionist”, acest termen aparține, după el, criticilor. Schumann ar fi reacţionat în acelaşi mod la clasarea lui în rândul compozitorilor romantici. Știu compozitorii mai bine despre propriile opere sau se abandonează celor ce pun etichete? „Impresionism = o artă a emoţiilor vagi şi evanescente care se întrepătrund şi se transformă insesizabil…”
Debussy era ataşat de cuvântul „impresii”, ca o contrapondere la estetica wagneriană (în cele două călătorii realizate la Bayreuth se vorbeşte de o perioadă de wagnerizare şi una de dewagnerizare). Impresia însemna pentru el cultivarea unei arte care exprimă latura delicată a sentimentelor şi nu exces emotiv aşa cum se întâmplǎ la Wagner. „Te rog să reţii cuvântul impresii la care ţin pentru că îmi lasă libertatea să-mi apăr emoţia de orice estetică de prisos.” Ce eroare. Nimic nu poate fi considerat de prisos. Doar un nemăsurat orgoliu consideră estetica altora de prisos, Claude-Achille instalându-se în epicentrul universului. Micul imperialist nu e aici nici Wagner, nici Bruckner, la fel de ostili senilității delicatelor sentimente suave, discontinui și fără finalitate.
Impresionismului muzical, susțin gaia-mațu comentatorii francofoni, ar coincide cu prezentarea lucrării „Preludiu la după-amiaza unui faun. Mallarmé îi solicitase lui Debussy un acompaniament muzical pentru texte de-ale lui: „Ilustraţia dumneavoastră nu prezintă nici o disonanţă în raport cu textul meu, decât, cel mult, în sensul că merge mult mai departe în nostalgie şi în lumină, cu fineţe, (iarăși „finețe, delicatețe, efeminare”, n.n.) cu nelinişte, cu bogăţie (…) Nu mă aşteptam la aşa ceva. Această muzică prelungeşte emoţia poemului meu şi creează cadrul cu mai multă pasiune decât coloritul”. Dar impresionismului poate fi legat și de Nocturne, care nu sunt doar invențiile lui Chopin.
Debussy explicǎ: „Titlul Nocturne vrea să ia aici un sens mai general şi îndeosebi mai decorativ. Nu este vorba deci despre forma obişnuită de nocturnă, ci de tot ceea ce acest cuvânt conţine ca impresii şi lumini speciale.” Nu cred că nocturnele au neapărat o formulă specială. De ce n-ar fi nocturn și marșul funebru al lui Siegfried? Nocturnele lui Debussy ar fi inspirate de pictura unui oarecare Whistler, (Tablourile lui Musorgschi or fi și ele impresionism? )„cu aspectul imuabil al cerului, cu marşul lent şi melancolic al norilor sfârşind într-o agonie de gri, uşor nuanţată cu alb”(oare cum ar fi redată muzical culoarea albă, eventual cu cornul francez?), „Fêtes” care redă mişcarea, ritmul dansant al atmosferei, cu fulgerele bruşte de lumină, (…) cu pulberile luminoase participând la un ritm total…” şi Sirènes, unde ascultăm marea şi ritmurile sale nenumărate”. O pictură parfumată cu miros de violet, cu alte cuvinte simbolism curat și literaturizare în muzică.
„ Ca şi picturile lui Monet”. Cam puțin, comparativ cu desfășurarea unei întregi mitologii, alcătuirea orchestrei moderne, inventarea unui întreg arsenal interpretativ, leitmotivul, melodia infinită etc. . Ceva mai târziu specialiștii evită să facă o încadrare a compozitorului în vreunul din curentele ivite atunci în Franţa, preferând, mai degrabă, să vorbească despre caracterul francez al muzicii lui (național și unitar? N.n.) „ Debussy vede totul cu ochii unui francez”, probabil că și aude cu urechile unui francez.
Datorită pictorilor francezi, se poate vorbi despre „culorile instrumentale” ale lui Debussy . Harold C. Schonberg, critic muzical american, afirmă despre Claude Debussy că mai bine i s-ar potrivi termenul de simbolist. (V-am spus eu!). Cu toate acestea, fără a aprofunda sau dezvolta această opinie, se înclină în faţa tradiţiei care l-a consacrat drept impresionist, înghite terminologia gata preparată în Europa, spunând că „impresionismul şi Debussy sunt definitiv legaţi unul de altul, şi pe bună dreptate. Prin analogie cu pictorii impresionişti care au dezvoltat noi teorii despre lumină şi culoare, Debussy a făcut acelaşi lucru în muzică. La fel ca şi pictorii impresionişti sau poeţii simbolişti, a încercat să surprindă o impresie sau o stare sufletească trecătoare, şi-a propus să sesizeze exact esenţa unui gând cu cât mai multă economie. Era incomparabil mai puţin interesat de forma clasică decât de sensibilitate.”
Cu alte cuvinte, o artă sincretică. Dar e o simplă speculație. Roland-Manuel, muzicolog francez şi compozitor, afirmă că muzica lui Debussy prezintă stranii afinităţi cu wagnerismul, (afirmație uluitoare, cu caracter revoluționar, n.n.) muzica renascentistă şi muzica indoneziană (interesant! Complex imperial, n.n.) prin magia timbrelor, prin misterioase iluminări sonore”. Colecție de vorbe goale, de gintă latină. De asemenea, în opinia lui, Debussy cerea muzicii sale să reproducă ceea ce îndrăgea simultan în poezia simbolistă (care îi conţine şi pe poeţii prerafaeliţi), or asta e chiar prea de tot.Evită să numească drept programatism (de ce nu? Berlioz a avut și el așa ceva, programatism, n.n.). Debussy ar fi avut un gust al său pentru… arta japoneză.
Romeo Alexandrescu constată că „epitetul clasificator de impresionist, ce-l însoţeşte cu fidelitate în aproape oricare istorie a muzicii şi care, prea generalizator şi în acelaşi timp insuficient de cuprinzător al artei debussyene, rămâne totuşi un termen în bună parte acceptabil.” Aminteşte reacţia împotriva formalismului artei academice caracteristică lui Claude Debussy. Ne propune și varianta conform căreia Monet, Manet, Degas, Renoir, Verlaine nu se încadrează exclusiv în curentele în care am obişnuit să-i categorisim. La Debussy stările pe care acesta le evocă prin muzică nu sunt niciodată maladive, îmbibate de pesimism, ci vitalizante, stenice şi solare specifice impresionismului. O.K. Stările maladive, îmbibate de pesimism le lăsăm unei muzici dotată cu simțul tragicului, cu profunzimile abisale ale naturii umane, prea puțin înclinată spre vitalismul solar inconștient și de un senilism infantil precoce. Am lăsat atât de mult spațiu unui artist superficial, miștocar și răutăcios prin cuvintele sale, dar atât de luminos în muzică, tocmai pentru a-l vedea într-o opoziție profundă cu incomparabila muzică a germanilor.
George Bălan notează că și Enescu „al nostru” a pictat impressionist Suita sătească și Impresii din copilărie. Destul de ciudat, dar nu nefiresc. La începuturi a fost și el un Wagnerian, dar „nu s-a prins”. Oricum, el nu este inclus în războiul franco-german precum Andre Gide care mărturisește că „am oroare de persoana (?) și opera lui Wagner. Din copilărie încoace, aversiunea mea pasionată n-a făcut decât să crească. Acest geniu prodigios nu te exaltă, cât te zdrobește. A permis unei mulțimi de snobi, literați și proști (vezi Thomas Mann? N.n.) să creadă că geniul se învață. Germania (generalizarea, n.n.) n-a produs poate niciodată ceva care să fie în același timp atât de mare și atât de barbar”. Proasta educație muzicală din Franța se adaugă absenței vocației/urechii la această rasă în general. Dar să compui CA REPLICĂ este jalnic. Debussy o face cu „Pelleas și Melisande” contra lui „Tristan și Isolda”. O întreagă „școală” franceză s-a afirmat prin antiwagnerianism, Cesar Franck, Ernest Chausson, Gabriel Faure, Saint Saens, Vincent d`Indy. „Vârtelnița Omialei” versus „Tetralogia”.

Advertisements