He was an excentric genius


Venezuela nu este ceea ce pare, mai ales cea văzută din Europa. Gustavo Dudamel este cealaltă față a venezolanilor. Numai dictatori și mișcări de stradă? O viață muzicală deosebită, într-o țară săracă, dar nu și cu duhul. Dudamel este an excentric genius al baghetei. Multe țări europene nu au atâtea orchestre simfonice ca Venezuela. Tânărul dirijor și violonist a exersat încă din copilărie conducerea orchestrei. Acum este directorul orchestrei de tineret a țării, o sută de instrumentiști cu cele mai moderne instrumente, sunând impecabil, având un repertoriu romantic și post-romantic german. Dudamel este și directorul filarmonicii din Los Angeles, sub modernul acoperiș al Disney Center stârnind entuziasmul orchestranților și publicului american. După Zubin Mehta, californienii îl preferă pe Gustavo. Uneori îl mai lasă în turneu la Viena și Berlin, dar fiul său s-a născut în SUA, devenind primul cetățean american al familiei.                                                                        Carlos Kleiber

Destinul lui Dudamel seamănă oarecum cu acela al lui Carlos. Subliniez prenumele sudamerican al lui Kleiber. Mama sa era o evreică din California, Ruth Goodrich, căsătorită cu dirijorul austriac de excepție, Erich Kleiber. O combinație rară, din care rezulta în 1930 Karl Ludwig Bonifacius Kleiber. Emigrați în 1940 la Buenos Aires, din motive lesne de înțeles, aveau să-i spună lui Karl – Carlos.  Un tânăr înalt, peste măsură de inteligent, cu un dezvoltat simț al umorului, scotea din somnolența înghețat-germanică aparatul, de altfel corect și riguros al orchestrei, încercând să-i impună căldura sentimentală a temperamentului său. Avea un stilul său era totalmente neconvențional.
Se folosea de un arsenal străin celorlalți dirijori.
Ileana Cotrubaș ne redă colaborarea cu dirijorul Carlos Kleiber: “A lucra cu el era o fericire incredibilă: de fiecare dată aveam sentimentul că mă depășesc, într-atât eram de inspirată de muzicalitatea și de personalitatea sa. Întâlnirea noastră a fost excepțională si ea m-a împins incontestabil dincolo de posibilitătile mele naturale. Era unic pe toate planurile. Să spun drept, eram prea impulsivă și, de exemplu, cu Carlos Kleiber mă certam adeseori! Sigur că-l respectam, dar nu cred că un interpret trebuie să se lase strivit în fața unui dirijor sau a unui regizor, fără a îndrăzni să-și dea cu părerea.
Am cântat puțin sub conducerea lui Carlo Maria Giulini, un mare senior, totodată foarte uman. Cu Karl Böhm am participat la câteva spectacole de la Viena, dar n-am repetat niciodată cu el. I-am apreciat mult pe Riccardo Muti si pe Georges Prętre, care posedă un instinct muzical de o precizie incredibilă, cât si pe John Pritchard si pe James Levine, pe un mare muzician precum Claudio Abbado. Am avut plăcerea de a-l întâlni adesea pe Colin Davis. Lorin Maazel posedă o inteligență ieșită din comun. Îmi place foarte mult de Zubin Mehta. Dar nici unul nu m-a stimulat într-atât precum Carlos Kleiber, cu care, repet, am trăit o experientă unică, pentru Boema si, mai ales, pentru Traviata la München.”

Minunată familie de muzicieni. Tatăl, Erich Kleiber era deja un renumit dirijor și, din considerente obscure își dorea fiul dedicat altor domenii. La Buenos Aires, Karl, German-born Austrian a fost școlit în limba engleză, sortit unei cariere de chimist. Unii biografi consideră că el ar fi fost, de fapt, fiul lui Alban Berg, expresionistul. Carlos era înalt, ca acesta, tatăl său fiind scund, iar Ruth se cunoscuse cu Alban Berg mai mult decât bine. Totul a rămas un mister, personal înclin să cred că buzele lui Carlos sunt foarte asemănătoare celor ale lui Erich-tatăl. Tânărul va coti brusc spre muzică, realizând o freelance career. După un periplu prin Munich și Elveția, între 1966-1073 devine Kapellmeister în Stuttgart (Erster Kapellmeister am Staatstheater Stuttgart und Auslandgastspiel mit der Stuttgarter Staatsoper). Atras de Alban Berg, va dirija drama muzicală a acestuia, WOZZECK la Edimburg Festival. În repertoriul său îl găsesc, desigur, pe regele simfoniei, Anton Bruckner. Va coborî și în bunkerul Teatrului din Bayreuth pentru varianta tristanescă din 1974. Reîntors pe continentul american, va dirija Chicago Symphony Orchestra, New York Metropolitan Opera și în Sud, la San Francisco. În anii optzeci, din nou Europa, Wiener Philharmoniker, Concergebow Amsterdam. Se retrage în Slovenia, în 1990, dar îl revăd, la tv. în 1992, la concertul de anul nou din Viena, păstrând ceva din aparițiile demonice din tinerețe.
Er war sein eigener Daemon, nicht der Daemon der anderen. Pentru Claudio Abado a fost „one of the greatest of the 20th century”.  Despre Carlos cineva avea să afirme, cu umor cum că pentru secolul trecut UN KLEIBER ESTE MULT PREA DESTUL. Pentru secolul acesta la fel se va spune despre Gustavo.

 

Advertisements

Wagner îi concediase pe inutilii balerini. Dar…


Cu întristare vă zic că TANNHAUSER, imprimat chiar la STAATSOPER din BERLIN, sub bagheta sclipitorului dintotdeauna, DANIEL BARENBOIM are o  punere în scenă cel puțin discutabilă. Hai să zicem că e normal să se renunțe la montările bayreuthiene, stil Wolfgang și Wieland Wagner, la ambianța mitologiei nordice. Dar e una să vezi pe scenă costumele secolului nostru și alta e să se impieteze asupra unei indicații stricte a lui Wagner, de a nu se folosi DANSUL. La premiera pariziană compozitorul s-a împotrivit din răsputeri dorinței Jockey-club-ului de a-și vedea balerinele favorite. Parcă dintr-o viziune ostilă, scena a devenit o văduvă veselă, scenele din GROTA ZEIȚEI VENUS au devenit etalare de  nudități dezgustătoare, topless -puțin spus. INTRAREA CAVALERILOR, departe de solemnitatea compoziției s-a transformat, grotesc, în intrarea unor “cavaleri” cu damele lor la braț. Care au tras o dănțuială mai abitir ca-n LEBEDINNOE OZERO, mai ales că era invitată o balerină de la BOLȘOI. Mi-am amintit de intrarea Armatei roșii în Berlin, dănțuirea cu femeile germane. Mai rostogolindu-se pe jos, bietul Wolfram  trăgea, inerent, câte un falset. DANSUL NU ARE CE CĂUTA ÎN DRAMA MUZICALĂ WAGNERIANĂ, căci el se poate lăfăi, teleleu, spre satisfacția lui Nietzsche, în CARMEN de Bizet.