O supraviețuitoare


Romanul meu unde e menționată întâlnirea. (Coperta cărții aparține autorului)

Romanul meu unde e menționată întâlnirea.
(Coperta cărții aparține autorului)

Navigam pe Canalul Bega cu hidrobuzul ULIU, prin anii 80. Mi-am propus să fac un reportaj despre tradiția marinăritului timișorean, despre necesitatea reluării traficului fluvial pe această ramură internațională, care murea încetul cu încetul. Stăteam pe punte savuram priveliștea, când căpitanul coborî din cabina timonierului și mă invită la bar, la o cafea. “Este la bord o doamnă care a urcat la ecluză, la Uivar, rugându-mă să o duc la Timișoara. Este o persoană deosebită și veți avea o surpriză de zile mari”, îmi zise căpitanul. O doamnă de vârsta a treia stătea, cu o valiză în salonul prova. Am făcut cunoștință, era din localitatea Pustiniș, aproape de portul Otelec, unde e și frontiera cu Serbia.

“Nu știu în ce măsură v-ar interesa povestea mea. Tatăl meu ne-a anunțat într-o zi, aveam doar câțiva ani, că urmează să facem o călătorie cu vaporul. Oh, nu cu unul dintre acelea care circulau pe Canal…Aveam să ne ambarcăm pe TITANIC”.

Mi se părea că n-am auzit bine. Cu voia celor prezenți am scos un reportofon Uher și l-am pornit pe viteza patru, ca să imprim cât mai mult…”De tata nu-mi amintesc prea multe, el a pierit în acel naufragiu. Ideea plecării fusese a mamei, ea voise cu orice preț să emigrăm, având rude în California, la San Diego. Tatăl meu, după câte am aflat, se opusese. Adică abia am emigrat în Banat, abia e o formă de a spune, strămoșii mei veniseră aici prin 1760 din munții Pădurea Neagră. Au părăsit sărăcia pentru a se stabili la Pustiniș, unde au dus-o destul de bine…Cred că aveam bilet de clasa a doua, deci pe o punte mai înaltă decât alții. Mama mi-a povestit că, după ciocnire, avusese loc o revoltă la bord, cei de jos voind să cucerească punțile superioare, ofițerii vasului au tras în aer. Exista credința absurdă că apa nu va ajunge sus de tot. În barca noastră voia să urce un bărbat. Una dintre femei l-a împins înapoi, în ocean. Celelalte s-au revoltat și l-au pescuit pe nenorocit, dar s-au opus cu strășnicie ca bărcile să se întoarcă și după alții, care înotau în apa rece…Mama a fost marcată tot restul vieții de acel eveniment. Ne-am întors, după ce vaporul CARPATHIA ne-a debarcat pe continentul american. Mama era convinsă că trebuie să plecăm înapoi, fără să fi ajuns vreodată la San Diego. Era convinsă că emigrarea din locurile natale este un blestem. Îmi tot spunea că de aici, din casa noastră nu trebuie să mai plecăm niciodată. Soțul meu nu a fost de aceeași părere. El lucrează la un consulat din Toronto, acum nu mi-a rămas decât să-l urmez. Fiul nostru e și el acolo, medic, cu familia lui…”

Amănuntele biografice ale doamnei Helga Ionescu nu mai constituiau ceva relevant pentru mine. Descoperisem, din întâmplare, ceea ce puțini știau, faptul că pe actualul teritoriu al României trăise o supraviețuitoare. Materialul înregistrat a fost publicat în presa literară din țară, în reviste online din Nord-America și în volumul meu de proză URAGANUL DE FIER, Editura Facla, 1996, pg. 123-126.

 

 

Advertisements