Plecarea germanilor

În cele din urmă, sașii și șvabii au trebuit să accepte faptul că noile frontiere trasate după WW1 nu-i mai învecinau cu germani. După ce sprijiniseră Republica Banathia în integralitatea ei, și-au dat seama că o enclavă a învinșilor ar fi fost obligată să plătească despăgubiri de război, așa că au acceptat trunchierea în două și alipirea teritoriului la sârbi și români. Implicit anexările la România Mare. Aici au căzut în capcana guvernului Brătianu, xenofob și detestat chiar de Antanta în frunte cu delegații americani, care s-au opus exceselor militariste românești și sârbe în contextul demilitarizării Europei Centrale. Simțindu-se trădați în actul lor de susținere a Unirii din 1918, pe care au trebuit să o adopte din motivele invocate mai sus prin politica naționalistă fățișă din România, vor cădea repede într-o poziție de expectativă și rezervă în parioada interbelică. Statul român nu a respectat prevederile din 1919 ale Acordului de la Paris, semnat de România, potrivit cărora „guvernul român se obligă să asigure deplina protecție a vieții și a libertății tuturor locuitorilor țării, fără deosebire de naștere, de rasă sau de religie“. Germanii s-au simțit lezați de faptul că Bucureștiul a adoptat o serie de legi restrictive. Autoritățile centrale și locale s-au dedat la tot felul de șicane birocratice și abuzuri xenofobe față de minoritățile naționale, Octavian Goga însuși, prim-ministru în timpul căruia s-au adoptat în 1937 primele legi antisemite, afirmând că în „mare adunare de la Alba Iulia, noi nu am văzut […] niciodată altceva decât manifestarea istorică a românismului din Ardeal pentru unirea cu Regatul, altceva nimic“. A urmat radicalizarea germanilor, trecerea lor rapidă în tabăra celui de al Treilea Reich și acțiunile ce au decurs în urma acestei opțiuni. După dezastru, pe seama guvernului Sănătescu se va pune ideea expulzării complete a germanilor din România (cererea de armistiţiu din 25 august 1944), însă istoriografia noastră susține că, de fapt, a fost vorba doar de expulzarea armatei germane, nicidecum a etnicilor germani, ceea ce e complet fals. Dar a urmat pedeapsa colectivă: deportarea în Siberia, pierderea drepturilor civile (până în 1949), neincluderea în Reforma Agrară din 1946, deportarea în Bărăgan în 1951. După 1960 germanii încep să solicite aprobarea strămutării în Germania. Pentru aprobare, au trebuit să plătească statului român mii de mărci de fiecare persoană, în funcție de pregătire. După 1990, au părăsit România în masă.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s