CASA RADIO din București

0011Într-un dicționar editat de Casa Radio din București se scriu câteva cuvinte despre scriitorii care au fost și angajații Radioteleviziunii Române, fie și pentru perioade mai scurte, precum subsemnatul, 1968-1972. Semnalăm generozitatea editurii și ne manifestăm surprinderea că undeva, la București, cineva știuse câte ceva despre noi, cei din studiourile teritoriale…Acesta este radioreporterul Gh. Antohi. (Poza mea e din această perioadă)

——————————————————————————-

“Spirit cultivat și racordat la noutățile în domeniu, Erwin Lucian Bureriu a realizat multe emisiuni culturale de ținută. Nonconformismul său – proverbial în orașul de pe Bega – s-a transmis și emisiunilor sale – în momente în care nealinierea la canon presupunea, nu o dată,
un risc deloc neglijabil. Într-un oraș deschis către lume precum Timișoara, Lucian Bureriu reprezenta în anii ’70 tipul realizatorului-artist, înclinat spre calofilie, spre „forma“ atât de boicotată de oficialități. Explicația rezidă în asumarea deplină a condiției sale de poet. Versurile din  volumul “Afectivități conștiente” (1968) marcau o energie lirică adolescentină. Zece ani mai târziu, “Concert pentru mâna stângă” marca pătrunderea în zona prozei satirice, teritoriu în care va cantona autorul și cartea – intitulată provocator la adresa sistemului politic ce solicita intens strategii ale recuperării resurselor – “Viața refolosibilă” (1983). Un volum apărut în 1989 se intitula – premonitoriu– “Marele solstițiu”, anticipând fără voie schimbarea de anotimp politic din decembrie ’89.”

Mulțumiri, pe această cale, dragă Antohi !

Advertisements

Marele jaf. Dezvăluiri incomode

Impresionat de memoriile prietenului meu TEODOR BULZA (în partea a doua a acestui material), personalitate proeminentă a presei și literaturii, fost redactor-șef la cotidianul „Drapelul Roșu!”, am decis să scot din tomberonul memoriei mele evenimentele petrecute la o altă publicație timișoreană, revista „Orizont”. Ele au mai fost postate în publicațiile internaționale, trimise de pe blogul meu și  fac parte dintr-o carte de memorii.

1989-90. După sângeroasa represiune, clădirea Operei s-a umplut de un fel de stat major, care s-a adăpostit acolo, noaptea petrecându-se unele fapte necurate, beții etc. În fine, în balconul Operei a venit și un veleitar, CLAUDIU IORDACHE, de profesie proiectant la IPROTIM și poetastru, autor al unor poezii scrise cu convingere comunistă.

ORIZONT, 1972. Stânga jos -subsemnatul

ORIZONT, 1972. Stânga jos -subsemnatul

1980. Stânga mijloc (cu șapcă) - subsemnatul

1980. Stânga mijloc (cu șapcă) – subsemnatul

Cu mantie de Cezar răzbunător, numitul Iordache, urmat de o pletoră de aventurieri, dezaxați, printre care, dezorientați, se aflau, de altfel și oameni de bun augur, balconistul poetastru s-a năpustit mai întâi pe ușa revistei literare ORIZONT. De ce tocmai acolo? Soția de atunci a revoluționarului, Antoaneta, era redactoare la  revistă, pe post de comentator  de teatru, învățând din mers să scrie cronici. Cuplul Iordache era în permanentă legătură cu viitorul președinte Ion Iliescu, pe care-l cunoșteau de pe timpurile în care fusese secretar cu propaganda la județeana Timiș. Din proprie inițiativă s-au sfătuit cu cei din București, tehnicianul a regizat un fel de proces, cu public stradal fanatizat și a ținut să pună întrebări și să încrimineze ca un procuror membrii conducerii redacției, primii „vinovați de cultivarea deșănțată a cultului personalității lui Ceaușescu.”

Lucru facil, căci se știe, un redactor-șef sau un director de instituție culturală era obligat să se țină aproape de șefii partidului.  Membrii ai conducerii, indiferent de calitatea cărților lor și de valoarea prestației literare, ION ARIEȘANU, ANGHEL DUMBRĂVEANU, subsemnatul etc. a trebuit să ne disculpăm în mod penibil, unii au și părăsit sala „de judecată”, adică de ședințe a redacției. În aceeași oală cu șefii au fost amestecați și alți redactori, AUREL TURCUȘ, ION DUMITRU TEODORESCU, care au fost siliți să părăsească redacția, criteriile judecății fiind minate de invidia judecătorilor improvizați sau de pure antipatii subiective. Redactorul-șef Ion Arieșanu nu a schițat nici un gest pentru a lua apărarea celorlalți colegi incriminați și a părăsit lupta. Cu toate că Uniunea Scriitorilor din capitală nu a fost de acord cu asemenea procedee, n-a avut ce face, timișorenii erau pe atunci deosebit de prețuiți, ca factor declanșator al revoltei populare,  dar mai ales trebuiau găsiți țapi ispășitori.
Așa că balconistul, neavând  alt statut decât acela de colaborator, nefiind persoană oficială, decât membru ad-hoc al FSN, și-a uns nevasta, pe ANTOANETA , ca redactor-șef al revistei, apoi, împreună cu un colectiv de aleși, CORNEL UNGUREANU, fost secretar P.C.R. al Filialei timp de 20 de ani  (azi – președintele Filialei Uniunii Scriitorilor din Timiș),  ADRIANA BABEȚI, născută SIMLOVICI, fiică a unui temut colonel de securitate (urcând pe postul meu ca secretar general de redacție). MIRCEA MIHĂIEȘ (adus la revistă din satu-i natal Sântana, prin intermediul pilei – președinte al comitetului de cultură și educație socialistă Elisabeta Corneanu), azi redactor-șef al revistei, MARCEL TOLCEA, fiu de demnitar comunist, IOSIF COSTINAȘ, corector și cineast amator, lansat în Cântarea României, au făcut angajări noi, DANIEL VIGHI, MARINEASA  etc. aruncând pe stradă, cu tot cu boarfele din sertarele redacționale, fosta conducere și restul de colegi.
În plin gol de putere Iordăcheștii credeau că puteau pune mâna și pe alte organe de presă, așa că după au făcut curățenie la „Orizont” au alergat la cotidianul politic „Drapelul roșu”. Redactorii de acolo însă s-au baricadat, n-au permis intrarea grupului de oportuniști și nevropați. Ulterior și-au făcut singuri curățenie în redacție, concediindu-și și ei colegii incomozi, în primul rând pe prozatorul Teodor Bulza. Nici la studioul teritorial de radio n-a putut intra Iordache, și acolo însă conducerea a fost decapitată, înlocuită după bunul plac al unor binevoitori din interior sau exterior.
Se pare că, cel puțin pentru moment, doar la Timișoara s-a petrecut măcelul „revoluționar”de la Orizont. A fost o premieră. În calitate de redactor-șef Antoaneta a înmânat colegilor demiși niște hârtii nesemnate și neștampilate, neluate în seamă de procuratură (în golul de putere nici procurorii nu știau ce să facă), întrucât, cu toate că echivalau cu o desfacere a contractului de muncă, nefiind legalizate, contau cât o hârtie igienică. Vremurile evoluau, Iordache Claudiu fiind dus la București unde a condus o inițiativă iliesciană, ceva stil muzeu al revoluției, iar Antoaneta a fost angajată la Ministerul Culturii ca funcționară. Ulterior gestul celor doi și al altora ca ei nici n-a mai fost luat în atenție, ivindu-se o imensă pletoră de profitori ai momentului, semănând nedreptăți, până în zilele noastre.
Secretara și dactilografa revistei, doamna Amza avea să extragă de pe statul de plată, aflat la fostul Comitet de Cultură și Educație Socialistă fiecare material politic, cu numele și pseudonimul adoptat. Din aceste liste, care au fost împărțite tuturor celor excluși din redacție pentru a le servi ca apărare într-o justiție care încă nu se crease, reieșea că FIECARE redactor fusese obligat să scrie, la comandă, texte bine ideologizate, pe care unii, probabil știind că va urma ceva nasol, le semnaseră cu pseudonime. Așa că dizidenții lipseau cu desăvârșire dintre noi. Totuși, pe crengile vremurilor noi s-au cățărat iscusiții oportuniști ce se considerau denazificați, detoxifiați de ceaușism, înscriindu-se în rândul celor autoconsiderați TINERI ZIARIȘTI ȘI SCRIITORI. (Astăzi – niște babalâci și ei, dar cu un nivel de trai ca lumea.)
Revoluția le-a dat noilor redactori, mai ales dascăli de provincie, colaboratori sporadici de-ai noștri, posibilitatea de a se folosi de noua impostură în interes personal. Așa s-au construit cariere și opere. La începutul anilor 90 tirajele publicațiilor era fabuloase. Ulterior el scăzând drastic, noii locatari redacțiilor și-au căutat și alte căi, experiența lor revoluționară fiind folosită de regimul fesenist în mai toate domeniile culturii.
Cine crede că s-a făcut curățenie și au fost împinși în față numai inocenții se înșeală. Au răsărit noi directori, redactori-șef și președinți fii de activiști PCR, de ofițeri ai fostei Securități, doamne și domni care au lucrat pe tărâmul ideologic cu colaboratori preferați de Județeană, ba chiar au condus instituții socialiste la cel mai înalt nivel, fiind preluați de noua democrație tot în posturi de conducere, ca ION MARIN ALMĂJAN (șef al culturii democrate), NICOLAE DOLÂNGĂ (mare mahăr la radio) în Timișoara sau la București, în cultură ba chiar în diplomație, VASILE POPOVICI (profesorașul devenind consul ), peste hotare. Au beneficiat de burse și deplasări costisitoare și se află și azi, ceva mai maturi, seniori eleganți și sfidători, abonați permanent la diverse premii, mai ales la cele ale Uniunii Scriitorilor. Istoria românească se tot repetă prin abilitatea unora de a se constitui în clanuri și nepotismele de tot felul, făcând posibilă o selecție nenaturală în jurul banului-ciolan.

Așa s-a ajuns ca unii descurcăreți de pe lângă ICR ( MIRCEA MIHĂIEȘ), sau alte instituții să utilizeze banul public în scopuri personale și să-și construiască o …„operă”. De cele mai multe ori persoanele în cauză sunt de o aleasă mediocritate, de unde sărăcia spirituală și cărțile care valorează cât hârtia folosită. O metodă eficientă de a publica este funcția. Parlamentarii, primarii, șefii de la cultură și alte categorii privilegiate au drumul deschis către editurile private, cărora li se oferă, în schimb, comenzi pentru materialele electorale. Bibliotecile publice primesc o sumă pentru achizițiile de carte. Directorul bibliotecii județene, PAUL EUGEN BANCIU, fost redactor cu problemele politice socialiste, dacă mai e și scriitor, își poate eventual alege editurile de la care va lua carte. Mai ales cele cooperante, care în schimb îi pot tipări manuscrisele.  Unii scriitori au o editură sau o publicație și atunci pot ieși pe piață. Două decenii  și jumătate au conturat dictatura noii democrații. Nimeni dintre cei ce au ieșit pe străzile Timișoarei în 1989 nu și-ar fi putut închipui că răsare o nouă lume privilegiată, care nu aparține tuturor românilor.

DIN ÎNSEMNĂRILE LUI TEODOR BULZA, PENTRU UN VIITOR ROMAN

…Poate că de aceea sunt şi tolerant din fire, nu port ură, ci dispreţ, o formă mai blândă şi parţial decentă a lipsei de dialog etern şi fără justificări. Aşa e „relaţia” mea cu Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache, ca să-i extrag dintr-o listă, totuşi, scurtă, a celor care au pus stăpânire pe oraşul Timişoara în zilele şi nopţile din timpul şi după decembrie ’89. După ce au profitat de oportunitatea oferită de invazia coloanelor de, generic, muncitori (au fost în acele rânduri toate categoriile sociale!) ieşiţi din fabrici şi instituţii, au urcat iute-iute la balconul Operei, cu microfoane şi difuzoare instalate de autorităţi pentru un proiectat dialog … de la distanţă tocmai cu demonstranţii care se apropiau de centru şi, tot după, deci, după ce grosul mulţimii, în frunte cu Ion Savu, a mărşăluit spre judeţeana de partid – simbolul puterii politice – şi a expus liderilor veniţi de la Bucureşti doleanţele populaţiei, fără represalii, fără reactivarea armatei; aşadar, atunci şi acolo, romantismul revoluţionar (și…clasica diversiune) a căpătat curaj şi aură tutelară (…). Iar băieţii de la Timişoara, pe fondul acestor mişcări telurice, în acel haos năucitor, au conceput un desant din balconul Operei în jilţurile de la fosta judeţeană de partid, punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare, de proporţiile celei ale stăpânirii sovietice şi a acoliţilor ei imediat după căderea Berlinului din ’45. Ar trebui căutate în arhive listele celor arestaţi şi întemniţaţi din ordinul cuplului Fortuna – Iordache şi al Procuraturii obediente, ca să se vadă pe cine au pus ochii şi au vrut să-i lichideze, social, psihic, uman. Da, pe lista aceea apare şi numele meu, numitul B.T., reţinut pentru cercetări, aşa era formularea, deşi eu am fost cel dintâi redactor-şef care a trecut de partea populaţiei în dimineaţa zilei de 22 decembrie, când Tovarăşul era încă la Palat, iar trimişii săi la Timişoara nu dădeau semne de retragere (adevărat, nici re-tragere!). Şi, iată, mă apropii de ora zero, ora mea, după ceasul meu.(…)

…Am suportat atacurile la adresa mea ale unor foşti amici, colegi, cunoscuţi, mai ales primele abjecţii, până să mă obişnuiesc. Îmi era jenă – nu ruşine! – să ies în oraş, să întâlnesc oameni respectabili, deveniţi şi ei cititori ai acelor gazete imunde. „Nu ţi-e greu…?!”, l-am întrebat pe unul sau pe altul. „Ei, ştiţi cum e …”. Nu ştiam, până nu m-am lămurit pe propria piele cum e cu caracterul la românii noştri. Iar în tagma foştilor gazetari s-a dezlănţuit un măcel fratricid, dovedind nu lipsă de solidaritate, cât o crasă imoralitate. Nu sunt singurul atins de veninul cernelii scurse din condeiul unor indivizi, şi răi şi complexaţi şi abrutizaţi, veritabili ucenici ai celebrului Silviu Brucan pe când scria la „Scînteia”.
În acest ultim sfert de veac, sfârşit de mileniu şi început de alt mileniu, am tot cugetat asupra destinului meu. Mă şi mir, adesea, că nu mi-am pierdut (de tot) minţile şi chiar că nu m-am sinucis. Nu mi-am pierdut minţile, pentru că aveam grija fetelor mele, a familiei, a mamei, de unde şi impulsul de a supravieţui. Prin luptă şi trudă. Am şi conştiinţa curată, că nu am făcut rău nimănui, cu voia sau fără voia mea. Am stârnit invidia unora care au suferit în tăcere, mocnit, în sinea lor, de unde, ulterior, descătuşarea şi explozia sau implozia frustrării. Nu am ştiut şi nici nu am simţit că mă urau, un sentiment sau o stare peste umana invidie, care, în doze moderate, poate fi un imbold profesional. Eu nu am urât pe nimeni, nici nu am privit cu jind sau gelozie către performeri. I-am admirat! Harnica noastră clasă muncitoare, în strânsă alianţă cu ţărănimea şi intelectualii, a pus umărul la măreaţa operă de instaurare a haosului, dezordinii, a jafurilor, începând cu excursiile tematice peste graniţe, noi la sârbi, ardelenii la unguri, oltenii, muntenii şi dobrogenii la bulgari şi turci, moldovenii la ucraineni şi în cealaltă Moldovă, cu automobile, camioane, autocare, trenuri, vapoare, să dispară moştenirea comunistă şi să triumfe libertatea de a fura. Ce s-a furat? Tot ce se putea împacheta: rulmenţi, lămpaşe, mănuşi, tricouri, izmene, sare, cuie, şuruburi, pantofi, căciuli, ciorapi, lanterne, faruri, coase, seceri, vaze de sticlă şi cobalt, motoare ş.a.m.d., din prăvălii, depozite, magazii, că doar erau bunuri ale întregului popor şi, mai ales, ale producătorilor, proprietarilor şi beneficiarilor lor – aşa cum au învăţat de pe pereţii pe care erau înscrise aceste, cândva, lozinci, ulterior, – îndemn la aplicare!

Să nu uit: de prin ianuarie, s-a profilat în societate o clasă nouă, cea a revoluţionarilor de profesie, la Timişoara, Bucureşti, în toată ţara. Cei mai vocali şi înfocaţi participanţi la evenimente nu s-au mai întors la vechile lor locuri de muncă. Au solicitat şi au fost alinaţi cu privilegii pe care nici ilegaliştii, nici activiştii vechiului regim nu le-au avut: spaţii comerciale, terenuri agricole, funcţii, indemnizaţii, decoraţii, devenind o nouă nomenclatură. Din cei 10 – 12 reprezentanţi ai demonstranţilor care, în 20 decembrie, au urcat la balconul Judeţenei de partid, am constatat că Ion Marcu a ajuns primar şi senator, beneficiar, între altele, al unei locuinţe spaţioase pe bulevardul Victoriei, avocatul Petre Petrişor a devenit preşedinte al Tribunalului judeţean, Sorin Oprea, frontierist, a fost promovat intendent la ambasadele României din India şi Republica Sud-Africană. Nici Ion Savu nu s-a întors la fabrica de detergenţi. Ironia sorţii, nici eu nu am revenit la Luptătorul bănăţean, care a ţintit spre un reviriment al falei locale…(…)

֎Au trecut anii, ziarul „Vremea” a dispărut, iar eu, printr-un fericit concurs de împrejurări, am ajuns patron la tipografie, graţie unui om excepţional, Nicolae Basoiu, şi aceluiaşi, Adrian Păunescu. În timpul unei conversaţii cu doi virtuali clienţi ai firmei pe care cu onor şi drag (şi cu competenţă, am aflat) o conduceam, uşa biroului se deschide larg şi cine dă să pătrundă în încăpere? Cine? Claudiu Iordache!? Corect, Iordache Claudiu, ca în buletin, un oarecare. N-a apucat să scoată nici o vorbuliţă.

Eu: Ieşi afară!

El: Am venit să …

Eu: Ieşi afară, imediat! Cei doi vizitatori, jurnalişti cu experienţă, asistau năuciţi la spectacol. Îl ştiau pe împricinat…

Eu:, tot eu:Ieşi afară!Cum îndrăzneşti să calci în spaţiul meu privat?!

El: a ieşit.

Cei doi:  D-le B.,  e C.I.

Eu: Tocmai de aceea…

După vreo jumătate de oră încheiem conversaţia şi îmi conduc oaspeţii. Sprijinind un stâlp din imensa hală a Casei Scânteii, I.C. nu se încumeta să plece.

El, mi-a zis: Am vrut să tipărim…

Eu: Niciodată! Mă şi mir că ai îndrăznit să mă cauţi! Vezi-ţi de treabă şi pleacă de aici…”

Delegat la Moscova (reportaj)

De ce demolarăți HOTEL „ROSSIYA”?

 

Moscova mi s-a părut un mare oraş de provincie, avea iz de cartier mărginaş, pe lângă o Pragă, o Budapestă. Mulţi spectatori asiatici pe la Balşoi sau în sala Conservatorului, parcă veneau  să se închine la mausoleul lui Lenin… Dar, mă gândesc, ce căutau scriitorii români în Rusia? La schimburi de experienţă la băut. Beau şi ei la noi, că la Casa Scriitorilor din Bucuresti sovieticii nu stăteau decât în birt, iar la Moscova, Leningrad sau Asia Centrală ne dădeau adevărate lecţii de închinat votcă la fiece frază festivă sau ba. Vizavi de redacţia “Detskaia Literatura” era un chioşc, părând de presă, în fond, acolo funcţiona o mică berărie, unde-şi făceau pauzele redactorii. Birt era până şi în holul unei filarmonici, cu bere și cârnați în pauza dintre Rahmaninov și Glinka. Lecţia rusă era mai puţin o lectură din Şolohov sau Tvardovski, cât mâncatul şi băutul zdravăn, de dimineaţa, “ca să rezişti la frig şi s-o tai prin viaţă ca baioneta”, cum zicea Igor, ghidul meu. Viaţa ca dineu, ca banchet, ospăţ. Era şi un adevărat bobârnac să vezi atâţia scriitori care-şi puteau permite să trăiască din scris, pensionari ai propriului timp, oameni liberi care zăceau în jilț pe la casele scriitorilor, se ospătau şi scriau; o strofă între două râgâituri, aş zice, invidios ; nu ca scriitorul român, ceaușist și prăpădit, obligat să aibă un loc de muncă şi-n afara orelor de scris, dispărând treptat în vremea de azi, ca pedeapsă pentru chiul, beţie şi obedienţă…
Dacă-n Centrul continentului simţeai peste tot ceva intim, asemănător cu orașele noastre care făceau odonioară parte din Imperiu, părându-ţi-se că-n toate casele ai locuit cândva, întâlnindu-te cu strămoşi în toate berăriile, în Moscova eterogenă nimic nu se lega; oraşul acesta nu era nici în Asia, dar nici în Europa. E un fel de Şan-hai, un amalgam arhitectonic fără valoare, peste care s-au trântit cei şapte zgârie-nori, celebrându-l pe Stalin, aproape de stilul megaloman al lui Speer, arhitectul Fuehrerului. Am simţit o singurătate absolută pe gerul năprasnic al Rusiei, în zilele unui decembrie viscolit. Capitala era însă curăţată strict de nămeţi, nimeni nu circula beat pe stradă, nu erau gunoaie, toată lumea aştepta ieftiniri şi gratuităţi promise de guvern pentru ceea ce urma să se înfiripeze: era comunistă. Cu accent pe „e”. Acum se poate spune ERA, cu accent pe „a”.

Am locuit în giganticul hotel Rossiya , cu cele 3.170 de camere si 6.000 de paturi, care a fost cel mai mare hotel al planetei, intrand chiar si in Cartea Recordurilor.  Acum a fost demolat. Era  asezat pe unul dintre cele mai scumpe terenuri din Moscova, cu cele doua cinematografe ale sale, o sala uriasa de concerte si numeroase baruri si restaurante. Analistii sustin ca odata cu demolarea hotelului Rossia va disparea si ultimul hotel aflat intr-o pozitie asa de privilegiata cu preturi atat de reduse. La întoarcerea mea din Ashabad, am locuit și în hotelul Pekin, spre amuzamentul tovarășilor sovietici, care tot îmi vorbeau despre relațiile strânse dintre România și China, de pe atunci…Interesant, în Rossiya (nu știu cine a introdus „Y” acesta inutil), te puteai orienta după punctele cardinale. Știu că am locuit undeva spre Nord. Din loc în loc, pe lungile holuri erau un fel de standuri unde câte o angajată oferea gratuit locatarilor ceai fierbinte dintr-un samovar imens. Obiceiul acesta cred că exista în toată Uniunea, căci și pe holurile „gostiniței ASHABAD” doamna cu ceaiul aborda clienții și-i urmărea, cu ochi de kaghebistă. În cameră era un televizor pe care puteai urmări trei canale, unul de actualități, unul dedicat „locurilor îndepărtate”, deci republicilor unionale, iar pe al treilea – în exclusivitate/non stop interviuri cu seniori care au participat la războiul „pentru apărarea patriei”, cum numeau ei WW2. Pereții erau căptușiți cu microfoane, motiv pentru care și noua clădire a ambasadei Statelor Unite a fost demolată la ordinul președintelui american. Prea băgaseră constructorii ruși mijloace moderne de spionare în pereți. Păcat de clădirea aceea, roșie, cu cărămizi aparente în relief. Din hotel coborai direct în Piața Roșie și la magazinul universal cât un univers, GUM. Gazdele s-au oferit să mă ducă la mausoleu, dar le-am spus că nu pot să văd morți. Așa că am privit un spectacol care atrăgea străinii, schimbarea gărzii la Kremlin. Am reținut și imaginea șirului de mașini negre care ieșeau pe poartă, probabil cu Brejnev la bord. În Gum știu că m-au fascinat grămezile mari de „krevetki”, lucru nemaivăzut la noi în țară. Interesant era și spațiul în care aveau loc execuțiile publice. Vasilii Blajennâi mi se părea o biserică de un kitsch oriental. Iar zidurile Kremlinului nu sunt chiar așa înalte cum ni se par din poze. La Balșoi Teatr n-am rezistat până la finalul necomestibilului  balet „Lebedinnoe Ozero”. În schimb concertul de la Conservator a fost excelent, muzică germană sub bagheta, cred, a lui Golovanov. Între altele, Universitatea Lomonosov, de unde priveliștea asupra metropolei era impresionantă, de pe „colina cu vrăbii”. Acolo studenții aveau și campus, nu ieșeau cu lunile din perimetrul clădirii. Parcul pionierilor, unde copiii dădeau lecții politice unor străini, metroul – adăpost de război și galerie de arhitectură totodată. La casa scriitorilor – un prânz pe bază de pește și caviar, lucruri nemaivăzute de mine în România lui Ceaușescu. Etc.