„Antanta rusească”


Atracția Moscovei a determinat colaborarea României cu țariștii.

COLONELUL ANTONESCU DESPRE COLABORAREA CU RUȘII în WW1.

După cum relatează în memoriile sale, colonelul ION ANTONESCU, direct implicat în conflagrație, (intrarea României în război, în 1916), aliații n-o prea sprijineau, „…trupele ruse nu se clinteau şi continuau a privi, cu o indiferenţă de fiară, la tragedia sfâşietoare care se juca la picioarele lor. Comandanţii ruşi promiteau, se agitau, dădeau ordine, nimeni însă nu mişca. Intervenţia ruşilor ar fi fost decisivă”. Armatele române au reuşit să se retragă în Moldova, înapoia frontului format de Siret, „…unde comandamentul superior rus dorea să ne vadă, chiar de la intrarea noastră în acţiune. Inamicul şi ruşii SE COALIZASERĂ CU TOŢII PENTRU A NE DISTRUGE”… „Ruşii s-au instalat în Moldova ca cuceritori”.

(Este cel puţin ciudat că sfatul înţelepţilor de la cârma României nu prevăzuse acest lucru şi s-a înscris într-o acţiune sinucigaşă, regele însuşi pierzându-şi tronul. )

„Toate operaţiunile lor militare se reduceau în a jefui, teroriza populaţia (şi de aceea, n.n.) stăruiau din răsputeri ca misiunile aliate, Regele, Armata, Guvernul şi refugiaţii să treacă în Rusia, la răsărit de Nistru, să luăm, în condiţiile arătate drumul exilului şi-al morţii. ROMÂNIA ERA DESTINATĂ A FI ÎMPĂRŢITĂ ÎNTRE AUSTRIA, BULGARIA ŞI RUSIA. Şi pentru că nu vroiam să mergem să murim în Rusia, au decis să ne facă să murim la noi în ţară. Comandamentul rus ne-a impus să le punem la dispoziţie toate rezervele noastre alimentare. Deşi echipament şi armament fusese trimis de aliaţi, totuşi nimic nu sosea în ţară fiindcă de la Arhanghelsk la Iaşi totul dispărea. A început atunci goana ofiţerilor francezi prin Rusia, după vagoanele încărcate cu armament, echipament şi muniţii pentru noi”. Şi astfel a renăscut armata română, „…sub direcţia ofiţerilor francezi”. Interesant este că după revoluţia rusă s-a schimbat şi „…mentalitatea comandamentelor ruse de pe frontul român. Relaţii normale şi chiar amicale încep”. Dar totul a durat foarte puţin pentru cei ce-şi făcuseră iluzia că, spre deosebire de armia ţaristă, cea bolşevică îşi va face datoria. „Lumea întreagă prinde a avea încredere în armatele revoluţionare, când”…începe marea fugă a ruşilor de pe front, cu ordin chiar de la Kerenski, şeful guvernului provizoriu. Acum va începe un mic război româno-rus: „…Între duşmanul invadator şi aliatul trădător şi jefuitor nu era greu de ales. Soldaţii ruşi trec inamicului, pe parale şi băutură, armele şi aprovizionamentele, tot frontul se transformă într-o tarabă. Am fost nevoiţi să slăbim frontul şi să răspândim din forţele noastre prin Moldova; vânătoarea de ruşi a fost scurtă. Sperând în constituirea unui front ucrainean, am încercat să-i oprim cu forţa. Şi s-a încins atunci între noi şi ruşi, în spatele întregului front, o luptă inegală, scurtă dar sângeroasă, zadarnică”. România intră în „agonie în februarie 1918”. Asta după ce, singură, repurtase o victorie strălucită la Mărăşeşti, ce e drept, cu sprijinul francezilor care au reparat avioanele românești

Cineva nu ne vede nici azi cu ochi buni

, de care istoricii români au uitat cu totul, lăsând gloria întreagă armiei române terestre. A fost un început de război modern, susținut de aviatorii români.

Urma pacea de la Brest-Litovsk şi drept consecinţă, cea de la Bucureşti. Detestată de o Antantă neînțelegătoare, care parcă nu și-a dat seama că nu avea alternativă guvernul român pe atunci.

Advertisements

„Noi înșine vom începe”


Așa globalizare vrea Ivan

„Stalin” de Edvard Radzinski e ca şi un roman palpitant. Moscova se pregătea de război; traseul viitorului metrou a fost în prealabil bombardat, pentru a se constata până la ce adâncime ar putea fi distrus solul. Un „Stalin-Bunker”, se construia la Kremlin intensiv, 24 de ore pe zi. „Încheind pactul cu Hitler, Stalin i-a creat cale liberă spre noi cuceriri”, spune autorul rus. „I-a lăsat acestuia răgazul de a distruge Occidentul, răzbunându-se pe Tratatul de pace de la Versailles. Urma lovitura dată Germaniei, în urma căreia URSS ar fi invadat întreaga Europă, în vederea realizării Măreţului Vis…Hitler ştia tot ce se întâmplă, înţelegea şi cauza concentrării uriaşelor forţe militare la graniţa cu România, unde se afla inima secretă a Germaniei – petrolul”. Stalin era foarte mândru de imensa-i armată, dar aceasta abia se constituia, iar comandanţii îl minţeau. De aceea a şi executat mulţi dintre ei. În fine, soluţia rusă: „Noi înşine vom începe”. Se iau măsuri pentru „apărare”; în limbajul „profund”, acest cuvânt avea sens de „atac”. Deci: „…să nu cedăm sub nici o formă iniţiativa duşmanului în desfăşurare şi să atacăm armata germană.” Centrul de Arhivă Centrală Istorică şi Militară moscovită păstrează documentul în care sepreconizează un „atac surpriză asupra Germaniei”. Este un act scris de mână, deoarece ruşii au avut grijă să le distrugă pe cele redactate mecanic, care ar fi atestat planurile de atac ale URSS împotriva Germaniei. Spionajul sovietic a decis că, în privinţa şeptelului de oi din Germania „nu se constată o creştere a preţului blănurilor”, dovadă că NU se ia în considerare o îmblănire a uniformelor, în vederea gerului rusesc. (Se sconta pe un Blitz-Krieg). Am putea trage concluzia că, în acest context germanii au fost nevoiţi să ducă un război „preventiv”, atacând primii. De fapt, prin această stratagemă a fost salvat Occidentul de pegra comunismului sovietic. Şi E.R. constată că dacă populaţia din URSS nu ar fi fost tratată cu atâta brutalitate de către germani, aceasta ar fi colaborat cu noii stăpâni, căci prea era îngrozită de crimele staliniste. Apoi, „dacă” japonezii ar fi atacat URSS, milioane de oameni ar fi supravieţuit terorii staliniste. Analiştii politici se abţin de la comentarii care ar putea fi considerate revizionism, pentru că a existat şi un Holocaust…

Revenirea principiului PUTERII


cropped-0012.jpgcropped-006.jpgPână la urmă s-a dovedit că o personalitate puternică precum este premierul Ungariei, Viktor Orban, înălțând acele garduri de sârmă ghimpată, exasperat de arabii care mișunau pe acoperișul gării Keleti, a fost primul apărător al civilizației occidentale. Prezent la întrunirile de vară din Transilvania, îmbrăcat într-o cămașă obișnuită, de cow-boy, declarase că “Eu nu sunt omul de campanie a lui Donald Trump, (…) nu aş fi crezut niciodată că vreodată se va naşte în capul meu ideea că dintre oferte el ar fi cea mai bună soluţie. (…) Zicea că în America trebuie creat cel mai bun serviciu secret din lume. În Europa de asta e nevoie pentru siguranţa noastră. Cele mai bune servicii secrete, care să colaboreze. (…) A doua, zice Trump, trebuie să oprim politica exportării democraţiei. Nu aş fi putut să zic mai bine nici eu. Dacă mă întrebaţi care este cea mai mare aşteptare a ungurilor vizavi de Turcia, pe primul loc spunem stabilitatea. Deşi nu e indiferentă situaţia de acolo şi a drepturilor umane. Ţară care vrea să intre în UE. Însă, în totalitatea ei, din punctul de vedere al vieţii de azi, cel mai important este ca Turcia să rămână stabilă. Dacă devine şi ea instabilă, apoi toate problemele grave din Turcia vin în Europa Occidentală. Trebuie să ne oţelim voinţa, trebuie să construim frontiere, garduri, trebuie să oprim oameni care să intre ilegal, apărarea noastră cu animale de pluş şi cu flori nu se poate.”

TRUMP. Dinspre România pornesc amarnice reproșuri la adresa lui Trump. America vrea iarăși „izolaționism”, din egoism. Nici când a vrut globalizare n-a fost bine în concepția comentatorilor români. Nicicum nu e bine cu SUA. După formatorii de opinie de prin televiziuni, țara noastră a cotizat în cadrul NATO cu asupra de măsură, prin „jertfa de sânge”. Adevărată obsesie sangvină la București, nu numai referitoare la victimele din Afghanistan, dar și privind lipsa sângelui pentru spitalele bucureștene, că au pornit spre teritoriu mașinile sanitare să colecteze sângele disponibil în spitalele marilor orașe ale țării. Suge sângele poporului, capitala asta, Dracula trăiește din jertfele colectate din teritoriu, căci bucureștenii nu mai donează nici pentru orașul lor. Iaca, unde ajunsei…Filiala NATO din România, cu mâna întinsă a cerșetorie, ar dori ca americanii să ne dea gratis echipamente, armamente.
Întrebat dacă va continua să investească în alianţe precum NATO şi cele din Asia, Donald Trump a răspuns: „Trebuie să vedem dacă vom avea compensaţii financiare adecvate pentru costurile enorme asociate protejării altor ţări de către armata americană, iar în multe cazuri ţările la care mă refer sunt extrem de bogate. (…) Eu aş prefera să putem continua, dar, dacă nu vom avea compensaţii financiare adecvate pentru costurile enorme de apărare a acestor ţări extrem de bogate… Au bogăţii masive. Masive. Vorbim despre ţări care o duc foarte bine. Atunci, da, aş fi absolut pregătit să le transmit acestor ţări: Felicitări, vă veţi apăra singure”. Sigur, nu e cazul României aici. “Cred că trebuie să fie interese reciproce, dar acum avem beneficii de parcă ar fi doar interesul nostru. Cred că este vorba de interese comune”, a subliniat Trump. Obrazul gros cu cheltuială se ține, așa că dacă vrea apărare, țara noastră românească trebuie să plătească. Dar am putea avea și o oarecare industrie de armament. Asta nu e cuprinsă în master-planurile strategiei futuriste ale țării?
Reporter: Aţi folosit complimente la adresa preşedintelui rus, Vladimir Putin, aţi declarat că îi respectaţi puterea. Trump: “Nu, nu am folosit complimente. El a folosit complimente la adresa mea. Eu cred că mă voi înţelege foarte bine cu Vladimir Putin”. Întrebat cum ar reacţiona dacă Rusia ar interveni în ţările baltice, Trump a răspuns: “Nu vreau să vă spun ce aş face, deoarece nu vreau ca Putin să ştie ce aş face. Am şanse mari să devin preşedinte şi nu sunt ca Barack Obama, care, de fiecare dată când trimite trupe în Irak sau în altă parte, anunţă totul în conferinţe de presă”. Reporter: Este vorba de ţări NATO şi suntem obligaţi prin tratate. Trump: “Avem multe state NATO care nu îşi achită contribuţiile. Nu putem uita de aceste facturi. Au obligaţiile de a-şi plăti facturile. Multe ţări NATO nu îşi plătesc contribuţiile, nu îşi îndeplinesc obligaţiile. Este un lucru major, nu-l putem trece cu vederea. Aceste ţări şi-au îndeplinit obligaţiile faţă de noi? Dacă îşi îndeplinesc obligaţiile faţă de noi, atunci răspunsul este favorabil”. Rugat să ofere detalii despre eventuale operaţiuni împotriva reţelei teroriste Stat Islamic, Trump a precizat: “Nu vreau să fiu foarte specific pentru că nu vreau că ISIS să ştie ce planuri am. Am idei, unele chiar puternice, despre ce aş face contra ISIS. Uitaţi-vă la Libia! Uitaţi-vă la Irak! Înainte nu existau terorişti în Irak. El (Saddam Hussein) i-ar fi eliminat imediat. În prezent, Irakul a devenit o universitate de excelenţă a terorismului. La drept vorbind, nu mai există acum niciun Irak şi nicio Libie. Aceste state au fost spulberate. Nu mai există niciun control. Nimeni nu ştie ce se întâmplă acolo.”
Donald Trump mai consideră că America se confruntă cu o revenire la „epoca medievală. „Oamenii sunt decapitaţi, oamenii sunt înecaţi în cuşti. De aceea vreau să consolidez armata noastră. Avem nevoie astăzi de aceasta mai mult ca oricând în trecut. Doctrina Trump este simplă, aceasta este forţa! Orientul Mijlociu a explodat complet sub Hillary Clinton şi sub Obama.”

EPOPEEA SOVIETICĂ. În 1979, luna decembrie, am fost delegatul Uniunii Scriitorilor la Moscova și Ashghabat, capitala Turkmenistanului. La doar 15 km se afla masivul muntos Kopet-Dag și frontiera cu Iranul, unde mai domnea șahinșahul Mohammad Reza Pahlevi Ariamehr. Foarte ciudat, avioane Mig patrulau cerul din 5 în 5 minute și se făceau exerciții de trageri cu artileria în deșert. La periferia Ashabadului erau masate mii de tancuri, camuflate sub desișul copacilor-saksaul, de deșert. Militarii erau din Asia Centrală după fizionomii. Ce se întâmplă aici? De fapt un mare secret. Turkmenii mi-au explicat, mințind sau în necunoștință de cauză, cum că moharhul Iranului este bun prieten cu americanii, în consecință frontiera, după care se ridicau munții cenușii, pustiiți ai masivului Kopet-Dag, trebuia bine păzită. În aceleași zile, de iarnă subtropicală, mașinăria de război se puse în mișcare, sub ochii noștri, dar cu altă destinație, Afghanistanul, prin cel mai sudic punct de pe harta Turkmenistanului, Kushka…
Până să aflu de războiul din Afghanistan, dincolo de Kopet-Dag Șahinșahul preconizase un stat modern, bine înarmat totodată. Și se recăsătorea cu o studentă, Farah Diba, colegă cu fiica monarhului, care își făcea studiile superioare la Paris. Tot în capital Franței se afla, în exil, în suburbia Neauphle-le-Chateau, cel ce avea să devină ayatollahul Ruhollah Musavi Khomeini. Abia la întoarcerea în țară, tot în decembrie, aveam să aflu amănuntele evenimentelor infernale, cum monarhia iraniană se transforma în republică islamică.
„Cei care studiază jihadul vor înţelege de ce Islamul vrea să cucerească întreaga lume. Toate ţările cucerite sau care vor fi cucerite de Islam sunt marcate pentru salvare eternă. Se vor afla sub legea lui Allah (…) Islamul spune: tot ceea ce este bun există datorită sabiei şi în umbra sabiei! Oamenii nu pot fi făcuţi ascultători fără sabie!”. Aceste teze aparţin ayatollahului Khomeini. El este cel care a contribuit decisiv la răsturnarea şahului şi a fost fondatorul regimului islamic din Iran. Unde şi cine l-a protejat pe Khomeini după ce nu a mai fost acceptat atât de turci cât şi de Saddam Hussein? Franţa este ţara în care s-a „dezvoltat” Khomeini, iar intelectualii de stânga au fost prietenii săi. Autorităţile din Franţa nu l-au deranjat cu nimic, deşi toată lumea îi cunoştea pregătirile revenirii în Iran.
…În Turkmenia nu se mai purta feregea. Rușii le-au împrumutat turkmenilor alfabetul, încă pe vremea țarului, totul era chirilic iar Akademia sovietică, „Nauk” fabrica o limbă națională artificială. Proximitatea islamiștilor iranieni însă îi putea influența pe sunniții și șiiții din republicile unionale din Asia Centrală. În Iran iar buldozerele înlăturau asfaltul de pe șosele, la iveală ieșind nisipul deșertic. Șahul a fugit la americanii lui, guvernul modern al lui Shahpour Bakhtiar este demis. “Voi lovi cu piciorul dinții lor”, spunea Khomeini. Ziare au fost închise, o nou constituție fu elaborată în Iran. Se cerea revenirea șahului pentru judecare și execuție. Până atunci are loc cunoscuta criză a ostaticilor americani din ambasada SUA. Se lansează atacuri la adresa MARELUI SATAN. Khomeini crede ca un leninist în posibilitatea exportului de revoluție islamică. Saddam Husein, dintr-un Iraq cu majoritate șiită invadează Iranul, profitând de situația precară a militarilor noului stat. Pe Saddam îl ajută țările Golfului Persic, URSS, Occidentul. Dar Iranul mai avea armele șahului și după aproape un deceniu războiul contenește. Khomeini emite o fatwa pentru asasinarea lui Salman Rushdie, indian, care lansa cartea VERSETELE SATANICE, o blasfemie la adresa Islamului. Cu toată libera exprimare ocrotită de Occident, Rushdie a regretat public tipărirea cărții. Cu toate astea a rămas în picioare ordinul ayatollahului adresat fiecărui musulman de a-l trimite în iad pe autor. Deocamdată traducătorul în japoneză a cărții este ucis. În Iran se interzic pantalonii scurți și alcoolul, cenzura este la televiziuni. Populația evreiască a scăzut simțitor din țară. La moartea lui Khomeini are loc devastarea cadavrului, fiecare credincios dorind să păstreze o părticică din învățătorul lor. A fost necesară o nouă înhumare…
Nu pot să nu mă întorc la Afghanistan, mai ales după ce un cunoscut  din București îmi trimite un comentariu pe blog, din care nu putea să nu răsară antiamericanismul: „ In ce priveste pe americani, daca nu ar fi tinut cu orice chip sa-i zgandare perpetuu pe rusi, n-ar fi finantat pe talibani in Afghanistan si n-ar fi facut toate prostiile de politica externa de mai tarziu care au generat in final ISIS.” Generațiile astea mai tinere nu au habar de nimic și nu fac efortul să se mai documenteze, dacă tot au chef de comentarii cu iz categoric. Regățenii mai ales îi iubesc prin tradiție pe ruși, chiar pe turci. Allah i-a făcut pe ISIȘI din coasta americanilor. Halal!
Războiul Afgano-Sovietic a durat nouă ani. Forțele afgane implicate au fost Partidul Popular Democrat din Afghanistan, de orientare marxistă, susținut de către forțele sovietice, care au luptat contra rebelilor islamiști Mujahedini. În 1978 în Afganistan a început Revoluţia din aprilie (Saur), în rezultatul căreia la putere a venit Partidului Democrat Popular din Afganistan, care a declarat țara Republică Democrată. Revolta gherilelor de mujahedini, a forțat întărirea trupelor sovietice la frontiera sovieto-afgană şi prin ordinul lui D.Ustinov a început pregătirea pentru aterizare în Afganistan. Revolta înarmată a opoziţiei islamice, revolte în armată, lupta în interiorul partidului şi în special evenimentele din septembrie 1979, a servit ca pretext URSS-ului. Conducătorul afghan Amin era cunoscut pentru ambiția și cruzimea acestuia, teroarea era aplicată nu numai împotriva islamiştilor, dar, și împotriva membrilor PPDA. În cele din urmă, s-a decis să se pregătească răsturnarea lui Amin și să-l înlocuiască cu un lider loial URSS, Babrak Karmal, A fost trimis un “batalion musulman” creat din soldaţii sovietici de origine din Asia Centrală pentru protecția Președintelui comitetului revoluționar, Nur Mahhomad Taraki. În 1979 în Districtul Militar Turkestan, exact la periferia capitalei Ashghabat/Așhabad au fost pregătite să intre în în Afganistan armatele URSS. Au fost mobilizaţi din rezervă mai mult de 50 de mii de oameni din republicile Asiei Centrale și Kazahstan, cea mai mare mobilizare a Armatei Sovietice din a. 1945. ” Este primită (favorabil, n.n.) hotărîrea cu privire la întroducerea unor contingente de trupe sovietice pe teritoriul Republicii Democratice Afganistan pentru a ajuta poporul afgan prietenos, precum și crearea condițiilor favorabile pentru excluderea posibilelor acțiuni anti-afgane de țările vecine.” Trecerea graniţei s-a făcut pe podul de pontoane, construit la Kushka, peste fluviul Amudaria. KGB-ul a menționat că întroducerea trupelor sovietice în Afganistan a fost o necesitate obiectivă, deoarece în țară şi-a intensificat activătăţile SUA ( au încheiat un acord cu China privind Afganistanul, au fost avansate posturile de observare tehnice la frontierele sudice ale URSS), document ulterior distrus. Forțele speciale sovietice au luat cu asalt, ce a durat 40 de minute, palatul lui Amin. În timpul asaltul Amin a fost ucis, instituţiile guvernamentale din Kabul au fost capturate de sovietici. Karmal a transmis mesajul său pentru poporul afgan, în care a declarat “a doua fază a revoluţiei”. Regimentul al patrulea de artilerie din Afganistan a declanșat o rebeliune. În timpul revoltei au fost uciși toți consilierii militari sovietici. Tentativă de lovitură de stat , o revoltă antiguvernamentală în Kabul. În timpul revoltei, a fost bombardată ambasada sovietică, omorând cîţiva cetățeni sovietici. Operațiune majoră pentru a suprima o răscoală armată , împotriva mujahedinilor.
Au loc cele mai sângeroase episoade din istoria războiului din Afganistan. Situaţia în jurul Kabulului se agravează de acţiunile grupărilor de rebeli comduși de Ahmad Shah Masood. Unităţile militare sovietice şi afgane iau cu asalt fortificaţia mujahedinilor din Tora Bora. Explozie la reședința guvernatorului din Herat, au fost omorâţi mai mulţi “specialişti ” sovietici. Trupele sovietice din greşeală au intrat pe teritoriul Iranian. Aeronavele militare iraniene au distrus două elicoptere militare sovietice.
Întâlnirea lui Iui Andropov cu Zia ul-Haq la Moscova, conversaţie privată cu Preşedintele pakistanez, în care la informat despre “noua politică flexibilă de partea sovietică, și necesitatea rezolvării rapide a crizei.
Președintele Reagan vorbește de utilizarea în Afganistan a armelor chimice de către Uniunea Sovietică.
Trupele sovietice capturează fortificația mujahedină Rabati-Jali, care servea și ca un punct major de tranzit al drogurilor. S-a elaborat un program de 8 luni de retragerea trupelor sovietice, dar după boala lui Andropov problema conflictului a fost scoasă de pe ordinea de zi a ședințelor Biroului Politic a rămas doar “dialogul cu Organizația Națiunilor Unite.”
Declarat persona “non grata” și expulzat din țară angajatul ambasadei SUA din Kabul, Richard C. Vandayver.
Mujahedinii doboară avionul de transport IL-76 de asupra Kabulului .
Revolta prizonierilor sovietici și afgani în închisoarea Badabera, dislocată în Pakistan. Obiectivul principal al sovieticilor devine acoperirea frontierei sudice ale URSS, pentru ce s-au adus noi unităţi de infanterie motorizată. Sa început fortificarea puternică a zonelor îndepărtate ale ţării. Unde, de altfel au loc lupte puternice, cu pierderi de o parte și de alta.
În locul lui Karmal a fost ales M. Najibullah, fostul şef de contraspionaj afgan.
De data asta M. Gorbaciov a declarat public retragerea în curînd din Afganistan.
Mihail Gorbaciov a declarat: “În Afganistan luptăm de șase ani. Dacă nu schimbăm abordarea, vom lupta încă 20-30 de ani”. Mareșalul Akhromeyev a menționat: “Nu este nici un obiectiv militar, care a fost pus, și nu s-a rezolvat, dar rezultate nu sunt obținute. Noi controlăm Kabulul și centrele din provincie, dar pe teritoriile ocupate nu putem instala puterea. Am pierdut bătălia pentru poporul afgan”.
Mujahedinii bombardează URSS, orașul Pandj, Tadjikistan.
Teritoriul sovietic a fost traversat de grupuri de rebeli. Ostilitățile continuă.
Prin intermediul ONU în Elveţia, miniştrii de externe din Afganistan şi Pakistan au semnat acordul de la Geneva privind reglementare politică a situaţiei din Afganistan. Garanţi ai acordului au devenit Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică.
În 1989 – operațiunea “Taifun” ultima a armatei sovietice în Afganistan. General-locotenent Boris Gromov “In spatele meu nu a rămas nici un singur soldat sovietic.” Această afirmație nu era adevărată, deoarece în Afganistan au ramas soldații sovietici ce au fost capturați de către mujahedini . Unități separate a trupelor de frontieră a KGB au îndeplinit sarcina de protecție a frontierei iar unii soldații sovietici au rămas voluntar în Afganistan, trecând de partea mujahedinilor. Sovieticii au declarat că nu au avut ca scop câștigarea războiului din Afganistan, conducerea afgană a pierdut, de fapt, lupta pentru poporul său cu rebelii, nu a putut stabiliza situația în țara.
Soarta prizonierilor era condiționată de acceptarea Islamului.
În Statele Unite, emigranţi ruşi au creat Comitetului de salvare a prizonierilor sovietici din Afganistan. Reprezentanţi ai Comitetului s-au întâlnit cu liderii opoziţiei afgane, convingîndu-i să elibereze unii prizonieri sovietici de război, în special cei care doreau să rămână în Vest. Există cazuri când soldaţii sovietici voluntar s-au dus la mujahedini, participînd apoi la luptele împotriva armatei sovietice.
Ajutor în căutarea soldaților dispăruți fără urmă au acordat Statele Unite.
Firma „ Interarmz company of Manchester” fondată pe teritoriul Marei Britanie, asigura livrarea de arme și muniții din Manchester la Karachi, și de acolo – la punctele de transfer din Peshawar și Parachinar, în apropierea hotarelor Pakistan-Afganistan.

La Safeway


60_big
Cine crede că în Statele Unite se mănâncă doar McDonalds, hotdog, hamburger, pizza, care au ajuns și până în cele mai dosnice țări, își face o impresie greșită. În primul rând, supermarket-urile noastre sunt asemănătoare unor hale, alimentele stau împreună cu ciorapii și cabinele de probă a sutienelor. Am fost și în magazine enorme în San Francisco Bay Area, dar acelea erau fie exclusive pentru vestimentație, mobilier, plante decorative sau pentru tot ceea ce este necesar copiilor. Rețelele de magazine Safe Way sunt altceva. Având o arhitectură specifică, în stil cubist, ușor de recunoscut de la distanță pentru că se dinsting foarte bine în peisajul urban, fiecare SW este de fapt constituit dintr-un complex de magazine de dimensiune medie. În fiecare complex vei găsi aceleași produse, dar distribuite în magazine diferite. Dintr-o privire știi că vei găsi orice marfă, dar nu vei intra pe o singură ușă pentru asta. Complexul arată ca un grup de clădiri lipite unele de altele, dar de dimensiuni diferite. Varietatea mărfurilor este mare, căci și distanțele între domiciliu sau locul de muncă și un magazin sunt apreciabile. Deobicei o familie vine la magazinul alimentar o dată – de două ori pe săptămână, mai ales în zonele din Silicon Valley, unde printre fabrici se găsesc spațiile locuite, ca niște insule, departe de downtown-uri. Și atunci se umple portbagajul cu marfă. Obișnuit în țară, cu magazinul de la colț, unde poți intra zilnic, mi-am propus să vin la cel mai apropiat SW. Căci e păcat să nu-ți acorzi niște ore într-o prăvălie cu produse alimentare nemaivăzute. Dimensiunea marketului e, ca să zic așa, umană și nu trebuie să alergi cu căruciorul zeci de mile. Timpul înseamnă bani, o știm peste tot, dar în America se adaugă și distanțele. Nu mai rămâne mult timp, pentru cei angajați, să mai și gătească, eventual zilnic sau la două zile. Aproape că-ți vine să spui că, din moment ce în State lucrează și cei în vârstă, nu știu cine mai are timp să gătească. Păcat, că alimentele sunt destul de ieftine, pentru toate buzunarele, fermele și firmele aduc numai lucruri proaspete, de cea mai bună calitate. E păcat să nu folosești bucătăria decât ca decor, să iei masa la supraaglomeratele restaurante, sau să cumperi din SW numai produse gata preparate. Dar bucătăria de acasă are tot ce-i trebuie pentru gătit, cu condiția să nu facă prea mult fum, că se alertează sistemele de alarmă împotriva incendiilor. Bucătăriile americane (moda a prins și în Europa) sunt deschise spre restul apartamentului, așa că degajă căldură într-o climă și așa subtropicală, răspândește mirosuri și umiditate. Semipreparatele din magazine sau mâncarea gata făcută sunt lucruri cunoscute sau necunoscute pentru un european. Pui la grill se face peste tot. Mai puțin biftecul în sânge, această delicatesă britanică. La raionul respectiv funcționează și o bucătărie care etalează supe (de fapt ele sunt chiar ciorbe, însă cuvântul ciorbă nu există în engleză) și mâncăruri , pe care le cunosc sau ba. Mai sunt și supe în borcănașe de plastic, unele italiene, altele asiatice, THAI, SUSHI. În arealul San Franciso se mănâncă multe fructe de mare, crabi, homari, scoici, creveți de diferite dimensiuni. Și mult pește, evident. Spectaculoasele fileuri de somon de Alaska m-au impresionat deosebit. Somonul sălbatic se găsește și în cutii de conserve de mari dimensiuni. Fileuri de ton, dar nu dintr-acela mărunțit, ca la noi, thilapia etc. Este interesant de subliniat faptul că americanii nu vor s-audă de crap. Apoi sunt foarte reticenți la anumite soiuri de pește care ar putea conține mercur.
La raionul de cărnuri nu am văzut, de pildă, carne de oaie. Eventual există cotlete de miel. Măcelarii îți tranșează pe loc vită sau porc, fără urme de grăsime sau oase. În paralel, sunt, evident, și caserolele, cu carne refrigerată, dar nu e nimic congelat. Pui și curcan, tot fără grăsime. Ai astfel posibilitatea să te alimentezi și fără să te îngrași.
Produsele de carne procesată există în forme variate, dar să nu căutați cârnați, șuncă grasă sau slănină afumată. Uleiul de floarea soarelui este inexistent, așa că sunteți în postura de a cumpăra doar sortimente diferite de ulei de măsline. Trebuie menționat și faptul că există și produse din import, conserve mai ales și o gamă largă de ingrediente chinezești sau indiene. Oțet balsamic, da, în niciun caz nu vulgarele oțeturi de fermentație, ca la noi. La raionul de lactate veți căuta în zadar telemeaua, cașul și alte chestii cu multă sare și adesea dubioase. Unt este, inclusiv cel de arahide, cașcavaluri din toată lumea, creme cu aspect de smântână. Am căutat conserve de fasole. Am găsit, desigur, fasolea mexicană, ori cea produsă de o firmă a lui Bush, cu adaos de sos dulce, care nu mi-a plăcut grozav. Mai apropiate de ceea ce cunoaștem noi sunt conservele cu carne, probabil de porc, multă și bine gătită, produse de niște ferme.
Voi face abstracție de alte raioane, cu dulciuri sau diverse sorturi de pâine. Cu adevărat spectaculoase sunt legumele și fructele, unele clasice, altele exotice, produse ale climei subtropicale. Sigur, multe ne sunt cunoscute, mai nou, de când suntem piața de desfacere a Uniunii Europene. Cu excepția faptului că ardeii din Turcia și roșiile din Olanda fac ceva drum până la hipermarketurile noastre. Fermele care aprovizionează această parte a Californiei sunt la cel mult o oră distanță, marfa se culege după masă, aprovizionarea se face noaptea, iar dimineața se poate cumpăra. Absolut totul proaspăt, apetisant. Dar prea puțină lume are timp să facă zilnic cumpărături, iar zonele locuite, care au un Safe Way în apropiere, sunt costisitoare, casele sunt scumpe, chiriile la fel.
Câteva rafturi sunt pentru medicamentele banale, utilizabile fără rețetă. Cele prescrise de medic se cumpără de la farmacia din incinta magazinului alimentar. În ce privește vinurile, dacă nu vizitați podgoriile numeroase prin care California a devenit celebră în lume, Nappa de exemplu, chiar pe locul întâi, le găsiți în magazine, doar în ambalaj de sticlă. Spre deosebire de România, care-și ambalează băuturile în nenorocitele alea de PET-uri, americanii păstrează în pet doar apa plată și Cola. Nici măcar berea, ferească sfântul! Se spune că înbutelierea berii în pet este o invenție românească. Mai bine am fi inventat noi Hewlett-Packard-ul, nu mizeria asta de băutură la pet. Cum nu mă pricep la vinuri, mă voi opri puțin la raionul cu bere. E posibil ca sortul Stella Artois să fie chiar importată în America, nu produsă aici SUB SUPRAVEGHEREA firmei de origine. Am văzut bere de Hawaii, în butelci de sticlă mai mari de doi litri. Dozele sunt mai mari decât cele europene, cam pe măsura continentului American. Se pot lua direct din raft, numai reci, doze de trei sferturi de Kg., adică 80 Fl Oz. Cea mai popular mi s-a părut sortul American Budweiser. Se pare că, spre deosebire de cehi sau germani, americanii preferă bere strong, mergând de la 6% la 8,5%. Multe sortimente englezești de bere neagră. (Nu există doar la Munich festivaluri gen Oktoberfest, unde curg râuri de bere, ci și la San Francisco, unde, se pare, durează vreo două săptămâni, se folosește multă bere de la dozator, turnată în recipiente de sticlă mult mai mari decât așa-zisele halbe). Am mai notat sortimente ca Anheuser-Busch, Red Ales, Pale Ale, American Strong, IPA Black, Golden Ale, English Pale Ale, English Strong, Kolsch (germană), Imperial Strong, California Common Beer, Bud Light, Corona (se pare, din Mexic), Red Horse etc. Există circa 1700 breweries (fabrici) și se consumă cam 76 litri per capita annual.
În afară de casieriile unde te duci cu cardul și semnezi cu un fel de creion pe ecranul digital, există și una fără personal , unde îți faci singur, fără asistență, operațiunile cu cardul. Asta mi s-a părut absolut ieșit din comun și imposibil de aplicat în România. Probabil că n-ar putea fi implementat nici bunul obicei al americanilor de a-ți pune marfa în pungi (dacă dumnezeu dă, dar nu-ți bagă și în traistă, apoi să știți că la Safe Way ți se bagă și în traistă), ba mai mult, la solicitare ți se duce căruciorul la mașină și ți se încarcă și portbagajul.
Ceva mai complicat e la raionul cu țigări. Cum nu se prea fumează , nu există multe solicitări. Pachetele se află într-un dulap cu lacăt. Dacă vrei să fii servit, apeși un buton și iese vânzătorul, descuie dulapul…Oricum, în State se găsesc și țigări mai slabe, care nu dau dependență severă. Care nu se găsesc în Germania sau România.

Pop și jazz-rock


Provenind din Victoria, zona Vancouver, David Foster este, la șaptezeci de ani, unul dintre cei mai importanți si prolifici compozitori contemporani. Inegalabil pianist de facturã clasicã, descoperã ingineria de sunet în studiourile Chicago 1, Nashville si Los Angeles. Se stabileste în California, la LA.
Notabile colaborãri cu formatia Chicago si vocalistul ei, Peter Cetera, devenit ulterior independent; lucreazã ca inginer de sunet, ceea ce îi va forma experienta de orchestrator al propriilor lucrãri, aranjate, deobicei, în jurul partiturii pianului. „Hard To Say I’m Sorry” îi va fi preluatã si prelucratã de Chicago în stilul propriu group-ului, pop-rock, dupã sosirea lui Jason Chef ca vocalist si bass. Multe compozitii Foster, lansate în variante orchestrale au fost preluate de formatii sau studiouri de film, devenind celebre. Poartã amprenta clarã a formatiunii sale clasice, unele oferã portiuni aducând a concerte de pian, poate mai ales Grieg („The Dancer”, „Our Romance”), de un nobil lirism, cu accente dramatice chiar. Pieselor în tonalitãti major-minor („I Will”, „The Best Of Me”) li se adaugã cele în care se insinueazã ceea ce as numi stilul specific american, marcat de modurile specifice jazzului East si West Coast. În acestea din urmã parcã orchestratia este mai complexã, subtilã si de un rafinament unic. Nu rezist sã-l compar pe David Foster cu longevivul sãu coleg britanic, Alan Parsons, care s-a ridicat în studiourile Abbey Road, devenind compozitorul celebrului „A.P. Project” care cuprinde variate stiluri pop, apartinând curgerii a peste trei decenii, lucrãri deosebit de melodioase; o muncã monumentalã, în studio, fãrã reflectoarele concertelor live, pe stadioane si super-sãli. Fãrã strigãtele si fluierãturile fanilor de moment. O muncã pentru eternitate.

Concert în San Jose (California)

Concert în San Jose (California)

Legendarii profesionisti jazz-pop de la „Blood Sweat and Tears” („Bloody”) n-ar fi fost ceea ce au fost dacã nu venea din Toronto la N.Y. David Clayton-Thomas. Azi compozitorul si unul dintre cei mai importanti vocalisti ai lumii pop-jazz-rock s-a întors în Canada si suntem informati cã, la peste șaptezecide ani mai sustine concerte. Am primit discul apãrut în 2005 la Toronto si abia atunci am aflat cã sufletul formatiei a fost un canadian.  Iar de pe –net am vãzut un tip bonom, bine împlinit si nu mi-am închipuit niciodatã cã asa aratã omul cu o voce atât de agresivã, antrenantã, coplesitoare. Ca redactor într-un studiou de radio în anii 80, difuzasem formatia, cu putinele piese la îndemânã, celebrele „Hi-de-ho” sau „40.000 Hedmen”. Mult mai târziu am dat peste esentialul absolut impresionant al creatiei americanilor care au spart sound-ul epocii, nu numai cu modalitatea utilizãrii brass-ului, ci cu piese iesite din comun, ca „Go Down Gamblin”, „Spinning Wheel”, „Lucretia Mac Evil”(mai ales!), compuse de genialul canadian si cântate de acesta; sã adãugãm „Lisa, Listen To Me”(compusã împreunã cu D. Halligan) sau compozitia lui L. Nyro, „And When I Die”, pe care nimeni nu ar fi putut s-o interpreteze precum canadianul  torontez.
Sunt pagini de artã absolut personalizate si unice care au intrat în istoria muzicii universale definitiv. Cu amprenta inconfundabilã a spiritului american.

Jazz Festival


Jazz Festival San Jose / foto ELBureriu

Jazz Festival San Jose

 

În Concord (fostă Todos Santos), San Francisco Bay Area s-a născut Dave Brubeck, în 1920… Am participat la un festival de jazz la San Jose,  unde concertase și Brubeck și fiii. În ultimii săi ani de viață.

Compozitorul francez DARIUS MILHAUD i-a fost profesor lui Dave Brubeck. Ceea ce nu se spune în Calendarul muzicii universale al lui Jack Bratin, apărut la București în 1966, cum a ajuns în America, o vom spune aici. Născut în 1892 la Aix-en Provence, compozitorul francez este de origine evreiască. A făcut parte din Grupul celor 6, între care Arthur Honegger și Francis Poulenc, influențați de Jean Cocteau. Devine profesor la Conservatorul din Paris. Conform lui Bratin, compozițiile lui Milhaud sunt „controversate”. Or fi fost la vremea aceea, când modernismul său devine incomod pentru antisemiții fasciști din Franța, iar mai târziu, pentru respirația otrăvită a comunismului sovietic, revărsată peste continent. I se recunosc merite în stăpânirea contrapunctului politonal. Expresionismul austriac, încă după primul război, dezvoltase utilizarea politonalității și atonalismului, dodecafonia nu era invenție franceză. Sub influența, nerecunoscută de Bratin, a muzicii expresioniste a evreilor din Austria, Darius Milhaud evoluează sub zodia modernismului postbelic. Și iată-l pus în postura de a emigra în Statele Unite, în 1940, fapt cu totul ignorat de autorul Calendarului. Compune muzică de film și de radio, muzică simfonică și…de jazz. Muzică pentru orgă, pian și unde Martenot. Instrumentul Ondes Martenot, realizat în anii treizeci este capabil să creeze efecte de glissandi, descoperă zone sonore nemaiauzite și ar putea figura ca strămoș al sintetizatorului lui Moog. Până și la Timișoara mi-a fost dat să ascult o demonstrație cu Ondes Martenot. Piese pentru noul instrument au mai scris și Olivier Messiaen, Pierre Boulez și Jolivet. Îmi imaginez fascinația pe care acest profesor de la Mills College din Oakland (vizavi de San Francisco) o exercitase asupra tânărului Dave Brubeck. Ca și personalitatea lui Arnold Schoenberg, emigrat și el în California, împreună cu Thomas Mann…Părintele dodecafoniei îl instruise și el pe Dave. Bătrânul continent influența muzica americană, încă dinainte de terminarea războiului mondial.

În mod cert, stilul jazzului și muzicii simfonice compuse de Brubeck stau sub zodia modernismului european. Dave a impus, sub influența profesorilor săi, un jazz neconform cu cel practicat de afro-americani. Jazzul alb provine din această, la început, colaborare a nativului american cu ceea ce au adus spiritual emigranții, continuând ca o notă foarte personală a lui Dave. El rămâne unul din dinozaurii jazzului modern şi un mare fan al coastei Pacificului. În Anglia trăieşte o parte din familia sa, fiii săi, muzicieni. De la Johann Sebastian Bach, doar jazzmanul Dave a mai întemeiat aşa o mare familie de muzicieni. Guvernatorul Schwarzenegger i-a dedicat o sală la Muzeul de Istorie din Sacramento, capitala Californiei, iar Condoleeza Rice l-a numit „Benjamin Franklin al muzicii”. Dave Brubeck a devenit istorie. El a compus şi jazz simfonic, cântând mereu el însuși la pian şi acompaniat de orchestre celebre.

 

Pop-rock


 

Semnalul dat cu mai bine de cinci decenii în urmă de către curentul COUNTER-CULTURE s-a amplificat prin prestația cu adânci rezonanțe în întreaga lume a unor personalități cu adevărat remarcabile, care au perseverat, revoluționând, în plan estetic, o artă cu începuturi firave. Noile genuri și specii ale muzicii tinerilor, chiar dacă nu au fost admise de muzicologie, precum jazzul, alături de cele clasice, în timp au luat contururi nebănuite; în paralel cu creația se dezvolta în UK și mai ales SUA o tehnologie tot mai sofisticată, atât în ce privește instrumentele, cât și recordingul. De la un timp, mesajul politic al textelor se estompează, în schimb este tot mai vizibilă calitatea artistică a prestațiilor. Și mă refer categoric la evoluția muzicii pop-jazz-rock din vremurile bune, nicidecum la rap-urile tinerilor de azi…

Simmons și McFee /Doobie Bros

Am avut ocazia să particip la o emoționantă, pentru mine întâlnire cu formația „CHICAGO”. Din studioul de radioteleviziune la care lucrasem prin anii șaptezeci, am difuzat în emisiunile mele  câteva piese existente în fonotecă ale acestui grup. Nu mi-a fost ușor să străbat prin cenzură și restricții. Și eram poate singurul din țară care „dădea în eter” muzică pop-rock americană. De fapt mă atrăgea în mod deosebit ceea ce consideram pe atunci o inovație la „BLOOD, SWEAT & TEARS” și „CHICAGO”, interferența cu jazzul, utilizarea „brass”-ului. (În paralel cu ultimul LP BEATLES, CREEDENCE CLEARWATER REVIVAL, ELTON JOHN, BEACH BOYS, prezenți și ei în emisiunile mele.)

Și iată că în California i-am ascultat pe cei din „CHICAGO”, laolaltă cu mai puțin cunoscuții pentru mine „DOOBIE BROS”, în amfiteatrul din Concord (nu departe de San Francisco), numit „Sleep Train Pavillion”; ambele formații evoluând în același concert, cu prilejul împlinirii a patruzeci de ani de la debut. Impresiile au fost deosebite și am început de atunci să studiez fenomenul dezvoltării în timp a counter-culturii muzicale, californiene sau având tangențe cu acest stat în special.

2.” Doobie Brothers ” utilizează din plin produsele industriei de ghitare californiene al cărei părinte este Leo Fender, originar din Anaheim. Grupul s-a format timp de peste patru decenii, desăvârșindu-și un repertoriu compus încă în primii ani de activitate. Fiecare piesă este interpretată nu numai cu un alt instrument, dar și când se cântă în grup, cu 4 ghitare simultan, acestea sunt astfel alese încât soundul pieselor să fie individualizat. În cel mai interesant mod este abordat un folk, începând cu una sau două ghitare acustice, cu niște cutii de rezonanță enorme, care au un efect liric special. Piesa evoluează treptat în folk-rock, cu instrumente Fender, Rhytm Guitar, care adaugă lirismului ritmicitate și forță. Cele două vedete ale formației, Simmons și Johnston, au evoluat în rafinament , aducând la concert rezerve de instrumente, nordice și sudice. Simmons are o înclinație deosebită spre piesele cu accent arhaic, parcă păstrate în Vestul Californiei de pe vremea primilor căutători de aur. Le începe, cântând folk ca un ghitarist singuratic, utilizând niște instrumente Gibson, apariții ciudate, fiind probabil unicate. Sonoritatea lor e stinsă, discretă. Trecând partea introductivă, intră în arenă Johnston, cu un Fender Stratocaster, strident, puternic. Întreaga formație creează un contrast puternic, de fapt inducând ritmicitate și energie. Cele trei unități de percuție, pianul electric și brassul fac de nerecunoscut prestația lui Simmons. Alte combinații instrumentale interesante le dau asocierile dintre pian și saxofon, pedal steel guitar și sax, violina lui McFee, suprapusă ghitarelor. Alte instrumente și efecte în posesia formației, sitar drums, trombon, clarinet, pedal, harmonica, banjo, flute, dobro, pedal steel, slade guitar, grupul brass The Memphis Horns… Capodopere ale seniorilor formației, „ Long Train Runnin`”, „Takin` it to the Streets”, „Listen to the Music”, „Jesus Is Just Alright”, „China Grove”, „Black Water”, „Take Me in Your Arms”, „Cow boy song Rainy Day Cros Srood Blues”, „Little Darling ( I Need You)”, „People love again”…Acești californieni reprezintă la ora asta cea mai numeroasă formație americană. Hiturile clasice pop-rock de acum 30-40 de ani, pe lângă faptul că sunt nemuritoare, s-au tocit pe la coate de atâta audiție, de la original, la variante de tot felul, videoclipurile punând capacul pe acest ilustru tomberon cu vechituri. Mă refer la cele elaborate în arealul britanic sau american, de pe Coasta de Est. New York-ul a obosit deja, cu tot cu industria lui de enterteinment. Celebritățile migrează în Vest, spre clima mediteraniană a Californiei și spre facilitățile infinite pe care le cuprinde zona pacifică, între San Francisco și Los Angeles. Ele vin încoace aducând bagajul creației de-o viață. Însă brusc, în ambianța care mai amintește eroica și adesea sumbra migrație spre Vest de acum două sute de ani, creatorii longevivi mai trăiesc o viață, reînnoindu-și repertoriul în ambianța sălilor de spectacol, studiourilor de sunet, civilizației computerului, aflată la doi pași, în Silicon Valley…
„Doobie Brothers”, vestici adevărați, proveniți din San Francisco Bay Area au imprimat la Burbank live și digital. În piesele lor strălucește adeseori filonul unor vechi balade, ale celor ce au venit aici din toată lumea, cu lopata și ghitara. Omenirea le-ar fi pierdut cu desăvârșire. Nu numai europenii ascultă aceste piese absolut necunoscute, cu ecouri istorice, dar și americanii din Est manifestă același interes pentru acest repertoriu de care nu știu mare lucru. Doobie Bross nu și-au irosit viața în multe turnee lungi, „Long Train Runnin`”, s-au păstrat în statul natal. Au avut inteligența de a-și grefa propria creație pe suportul acelor frumoase și primitive ecouri. Dar în afara câtorva ghitare absolut nemaivăzute, decât în mâinile lui David Simmons, acești bine păstrați old boys au adăugat micului group de acum câteva decenii, un grup întreg, funcționând în toate registrele, modernizat cu toate elementele specificului american. Pe de altă parte, interesant este că într-o zonă atât de bogată în spiritualitate asiată, există, într-o viață exclusivă jazzul alb al lui Brubeck și pop-rock-ul alb al celor de la „Doobie”. Și publicul este la fel, poate pentru că albii consideră că-și ascultă muzica LOR. N-am văzut pe la concerte alte rase decât cea caucaziană. Piesele Doobie nu prezintă accente sudamericane, orientale sau gospel, utilizează însă sunetul ghitarei orizontale, slade guitar.  Piesele sunt foarte frumoase, melodioase . Însă le lipsește kitsch-ul care globalizează omenirea. În ascunzătoarea lor pacifică, Doobie Bross păstrează, într-o formulă elegant-modernă, pagini muzicale care nu mai există niciunde, însă care, în mod paradoxal  reprezintă autentic, așa cum au fost acum două sute de ani, neamurile venite din toată lumea pentru a se îmbogăți și a implanta civilizația pacific-americană. Este atât de vie această muzică, încât spectatorii californieni o fredonează împreună cu orchestranții.

Parcul Golden Gate


Poarta grădinii japoneze. Multă Asie. De altfel China Town din San Francisco e mai mare decât cea din N.Y.

Parcul Golden Gate din San Francisco, cuprins într-un dreptunghi perfect, depășește ca dimensiune Central Park New York. Nu știu ce complexe au românii care cred că tot ce e MARE e doar la New York. „Blocul acela e un fel de Flatiron, dar mai mic, ca pentru San Francisco?” Ba chiar sunt câteva Flatiroane, câteva la fel de înalte precum cel din Big Apple. Chiar și SF MOMA e mai mare decât omologul lui de pe East Coast. Probabil, că dacă ar putea, domnul Trump ar construi buildinguri uriașe pe toată suprafața parcului newyorkez. Terenul în orașul de beton e foarte scump și se pare că metropola nu prețuiește atât de mult spațiul verde, așa cum se întâmplă pe coasta de Vest. Înghesuială e și la San Francisco. Dar California a impus delimitări stricte ale spațiului destinat clădirilor, a înălțimii lor. Harta arealului golfului e spartă de spații verzi, rezervații, ferme. Pentru a lăsa spațiu avioanelor, skyscraperii au fost plasați mai jos decât dealurile cu clădiri înghesuite, într-o pantă coborând spre golful interior. Fără îndoială că City (San Francisco) este cel mai înghesuit habitat din Bay Area și al doilea după New York ca densitate a populatiei și clădirilor. Toate obiectivele amplasate în parcul imens pot fi vizitate… pe parcursul câtorva concedii. Conturul pare trasat cu liniarul, ca și străzile orașului.
Aici nu este nicidecum locul cel mai liniștit, cu alei pietonale și spatii de joacă. Ar fi imposibil să-l străbați de la un capăt la altul altminteri decât cu mașina. Sunt câteva high way-uri în acest scop. Muzeul cu dinozauri este asaltat de copii. Exemplarele expuse sunt parcă în plină acțiune. Dar este ora închiderii și fotografiez interiorul de pe platoul de afară. Descopăr statuia în cel mai clasic stil a textierului imnului SUA, THE STAR SPANGLER BANNER. Unui cântec de petrecere englezesc i-a scris un text imnic acest Francis Scott Key. (Nu mă pot abține să nu vă comunic faptul că există și un antem al Californiei, datând de pe vremurile când, încă independentă fiind și-a adoptat și steagul propriu, cu un urs în centru ). Trec pe lângă pavilionul unei expoziții de arte plastice, Fine Arts Museum, în care, pentru moment sunt expuse lucrări ale unor pictori expresioniști europeni. Aleile sunt populate cu sculpturi, unele aduse de pe bătrânul continent. Bustul lui Beethoven străjuiește Music Concourse Community. Zăresc pe undeva clădirea foarte modernă a California Academy of Sciences. Veverițele țopăie la intrarea în Japanese Tea Garden, păzită cu o poartă tipic asiatică, într-un puternic contrast cu peisajul europo-american. National Aid Memorial Grove CIRCLE OF FRIENDS. Stow Lake Picnic. De Young Museum. Queen Wilhelmina Tulip Garden. Terenuri de handball, bowling, Polo Field Stadium. Buffalo Padock. Morile de vânt, mai mari decât cele olandeze…Și e cam destul, pentru moment. Este ora ceței. Brusc soarele   se învăluie în cenușiul rece care cuprinde Nord-Vestul peninsulei. Îmi desprind treningul de la șold și-mi

pun glugă. Nu știu dacă a durat câteva minute pentru ca mulțimea care deranja să dispară, parcă ambarcată în OZN-uri. Stelele strălucesc din nou pe firmament, ceața uscată s-a adunat prin văi sau s-a lipit de unul dintre stălpii ei preferați, ai podului Golden Gate.

„Vârtelnița Omialei” versus „Tetralogia”


Recitesc „Domnul Croche antidiletant” al lui Debussy (Achille-Claude) ori de câte ori am chef să mă enervez. Alfred Hoffman, în prefață, îl găsea pe ranchiunosul francez „prototipul ideal al criticii muzicale…A trebuit să lupte pentru arta sa și cea franceză în general, care era silită să-și găsească calea proprie într-un vălmășag de tendințe”. Acest text, de altfel plin de cacofonii, exprimă un adevăr. Desigur, mediocritatea muzicii franceze este tradițională, de la melodiile populare la cea simfonică și de operă amestecată cu balet, ea trebuia să lupte în tranșeele războiului de poziție cu imensitatea copleșitoare a muzicii germane. Spiritualul Debussy, probabil după modelul prodigiosului autor de memorii, Berlioz, a ținut să arunce articole fumigene pe scenele și în fosele artei inamice. Popoarele care au simțul grandorii imperiale nu se pricep să piardă în niciunul dintre domeniile activității umane, principiul forței trebuind să fie și o caracteristică a artei practicate în teritoriul lor imens. Ceea ce nu se produce deloc și lasă doar senzația unui regretabil complex de inferioritate.
-Adesea contestat și la el acasă, Debussy simte nevoia unei revanșe, așa cum vor fi resimțit și armatele germane care au asediat și cucerit Parisul, mai târziu…Și cel mai semnificativ atac este acela la adresa wagnerianismului, „un fel de pastă multicoloră întinsă aproape uniform în care nu se poate deosebi sunetul unei viori de acela al unui trombon…Câteva opere fezandate ale lui Wagner, „Tannhauser”, „Siegmund” (probabil „Siegfried”, n.n.), „Lohengrin”…( …) „Sonatele lui Beethoven sunt foarte prost scrise pentru pian…” Să fi fost mai bine scrise pentru…orchestră? „Să vezi soarele ridicându-se este mai folositor decât să asculți simfonia Pstorală.” E valabil și pentru lucrările descriptivist-naturaliste ale lui Claude Debussy. „Gândiți-vă la scena de la pârâu, unde boii vin să se adape (vocea fagoturilor), fără să mai vorbim de privighetoarea mecanică și de cucul elvețian…furtuna, spaima ființelor se învăluie în faldurile unei mantii romantic, în timp ce un tunet nu prea serios își face auzit bubuitul.” Lasă, că bine le-a făcut francezul, ar zice comentatorii noștri miștocari din zona Vechiului Regat…„Beethoven nu era literar nici de doi bani.”
-Debussy consideră (eronat!) că odată cu descoperirea cuvântului în simfonia a IX-a „de la Beethoven încoace dovada inutilității simfoniei se făcuse”. Schumann și Mendelssohn sunt doar niște epigoni! Desigur, cunoștințele lui Debussy nu includ, și nu-mi explic de ce, existența lui Bruckner și Mahler. În 1914 ar fi putut afla ceva măcar despre cel mai mare simfonist al lumii, Anton Bruckner. În schimb, tradiționala prietenie franțuzească față de ruși, care va anticipa WW1 , își face loc. ”Tânăra școală rusă a reîntinerit simfonia, împrumutând idei din temele populare”. Mein Gott! Matrioșca Musorgski naște capodopere, noroc că a mai beneficiat de orchestrația deferentă a lui Maurice Ravel care umple „Tablourile dintr-o expoziție”…Interesant este și fragmentul de cronică în care este atacat publicul englez, care ascultă deobicei foarte disciplinat, cam fără să înțeleagă, dar în întunericul sălii se poate trage și câte un somn, ceea ce englezii o pot face fără grijă. Nici ei nu se ridică la înălțimea geniului francez.
Cronicile ocazionale adunate în această carte surprind evenimente pasagere. „În aceste ultime săptămâni ne-a sosit un mare transport de şefi de orchestră germani. E mai puţin grav decât o epidemie, dar produce mult mai mult zgomot…un şef de orchestră putându-se multiplica mai mult de 90 de ori. Nu-i contest pe Weingartner, Richard Strauss, Mottl sau Richter , dar n-ar trebui să se exagereze şi să se confunde Parisul cu o sală de antrenament. Şi dacă, cel puţin aceşti domni ar aduce o oarecare noutate în programul lor, lucrul ar fi totuşi interesant; dar asta nu se întâmplă câtuşi de puţin şi vom asista la obişnuitele exerciţii în legătură cu diferitele maniere de a dirija simfoniile de Beethoven; unii vor întcetini, ceilalţi vor accelera (tempourile/tempii, n.n.). De unde au căpătat aceste persoane atâtea certitudini?”
– Ne punem serios problema dirijorilor francezi și în ce măsură sunt ei ALTFEL decât cei din desantul dirijorilor germani care au agresat amabilitatea membrilor Jokey-club-ului parizian, eventual aceleași figuri stilate care au fluierat Tannhauser și au aruncat în el cu mere pentru că Wagner a refuzat să introducă balerinele preferate la premiera pariziană a operei sale. Apropos, Debussy a scris și muzică de balet!…
„Nimeni n-a auzit fluierându-se muzică de Bach, precum se aude pe boulevard „Cântecul Primăverii” din „Walkyria”…N-ar fi trebuit să cunoaștem „Tetralogia” de mai multă vreme? Ne-am fi descotorosit astfel de ea și pelerinii de la Baureuth nu ne-ar mai plictisi cu povestirile lor.”
-Nici Nietzsche nu a nutrit atâta ură la despărțirea de Wagner, când, în nebunia lui a preferat „carmenismul” lui Bizet, sărmanul.
-Antidilentantul domn Croche consideră, la modul patriotic, că muzica lui Massenet e de o „fermecătoare specialitate”. Ca și a lui „Berlioz AL NOSTRU” (s.n.) O fi specialitatea casei. În schimb „muzica plicticoasă ne vine de la neowagnerieni…„arta wagneriană va suferi decăderea fatală, ca licoarea fermecată ce se transformă în oțet…” Puține orașe germane, chiar și New York la Metropolitan, nu pun azi în scenă operele maestrului de la Bayreuth, în vogă mai mult ca oricând.
”Când Wagner vrea ceva de la viață, el o domină, îi pune piciorul pe grumaz și o silește să-i strige numele…Pe Liszt l-a jefuit cu conștiinciozitate…Wagner avea ceva de vraci și n-a fost pedepsit pentru asta…Doar trăinicia l-a ajutat să reziste…Wagner falsificase personajul lui Tannhauser și pentru asta n-are nici o scuză.” Încă un motiv pentru ca membrii Jokey-clubului să fluiere?…„Geniul francez (?) a naufragiat în copii proaste ale unor Wotani în cizme treisferturi și ale unor Tristani în haină de catifea…” Cine e de vină că francezii cei geniali n-au o muzică la fel de puternică? Iar „Gluck a adus pentru francezi folosul neașteptat de a fi căzut în brațele lui Wagner .” Wagnerianul Till Eulenspiegel de Richard
Strauss „seamănă cu o oră de muzică nouă la casa de nebuni”. „Aflaţi că Şahul Persiei posedă o orgă electrică care cântă de minune preludiul la Parsifal. Dacă credeţi că aceste audiţii în haremuri sunt măgulitoare pentru Wagner, vă înşelaţi! Cu toată înclinaţia lui către mister, trebuie să recunoaşteţi că acesta e totuşi cam dubios! De altfel, n-a afirmat el oare de atâtea ori că nu va fi înţeles decât în Franţa? Opera n-a şovăit să joace „Paiaţe”; deci, nu mai şovăiţi şi fabricaţi neîntârziat instrumente demne să cânte „Tetralogia.”
-Zis și făcut, germanii, pentru interpretarea „Tetralogiei” chiar au conceput instrumente noi ( tubă/tuburi wagneriene).
Anca Ioana Andriescu reproduce cuvintele lui Dan Grigore, după ce acesta a interpretat Sonata op.111 de Beethoven şi Burlesca de Richard Strauss: „Mi se pare că există capodopere care pentru noi – muzicienii (să zicem) deschid perspective absolut uriaşe pentru muzica ce le urmează dar ele sunt mai puţin receptabile sau “acceptabile” de către public. Aşa mă gândesc la ultimele cvartete sau la ultimele sonate ale lui Beethoven sau chiar la modul în care a fost receptat Wagner (modul critic în care îl privea Debussy pe Wagner în rândurile sale “Domnul Croche antidiletant”… eu îmi imaginez aici un duel – comic de fapt – între un masiv şi impunător luptător înveşmântat în zale şi mânuind plin de semeţie o bardă, un buzdugan şi un…floretist iute, extrem de prezent în actul acesta al argumentaţiei!”
-S-ar părea că Debussy, prin lecțiile sale nonconformiste, ar reprezenta o alternativă la muzica germană. Postwagnerianismul i-a dat pe Bruckner, Mahler și Richard Strauss, urmând expresionismul austriac cu Schoenberg, Alban Berg și Webern.
4. Acestui atac masiv francezii îi opun „impresionismul”, cu toţi scriitorii şi pictorii impresionişti şi simbolişti ai timpului. Totuşi, lui Debussy nu-i plăcea ca lucrările sale să fie încadrate în curentul impresionist. (Era singurul considerat impresionist, eventual alături de Ravel, dar el nu se voia etichetat astfel, în același ambalaj cu pictorii). Cine a fost, de fapt acest domn? Cumva trebuia să se numească această muzică a sa, eterată, fără consistență/liant, căreia i s-au găsit felurite descripții pentru a o scoate în relief. „Muzica sa este apreciată pentru componenta senzorială şi frecventele modificări de tonalitate. De altfel, lucrările lui Debussy reflectau întâmplările şi faptele din viaţa sa tumultuoasă.” Mai ceva mai tumultuous decât Till Eulenspiegel. „Arta lui Debussy îşi trage aproape întreaga sursă de inspiraţie din natură.” La fel ca Pastorala beethoveniană, atât de dur comentată? „ Această natură capătă la el o altă modalitate de tălmăcire în limbaj muzical, diferită de încercările înaintaşilor clasici sau romantici exclusiv descriptive.” Fantastic! Geniul franțuzesc, opus diletantismului agresiv al mașinii de război muzical german. Zic „cunoscătorii” că Debussy căuta „tălmăcirea în graiul sentimentului a ceea ce este nevăzut în natură”. „…Vizând să confere muzicii capacităţi de sugestie.” Ceea ce vrea orice muzician, de altfel. Pentru Debussy „singură muzica are putinţa de a evoca după plac meleagurile ireale, lumea de certitudini şi himere ce trudeşte în ascuns pentru a făuri poezia nopţilor, miile de şoapte anonime ale frunzelor mângâiate de razele lunii.” Creveții striviți ai cuvintelor bețive, vorbe la fel de lipsite de sens ca și compozițiile lui Debussy, abundă în comentariile anonimilor care, probabil, au fost după cumpărături la Paris.
Unul dintre cele mai mari semne de îndoială privind apartenenţa lui Claude Debussy la curentul impresionist este însă şi atitudinea lui faţă  de acesta, fiind cunoscut faptul cǎ el însuşi respingea epitetul de „impresionist”, acest termen aparține, după el, criticilor. Schumann ar fi reacţionat în acelaşi mod la clasarea lui în rândul compozitorilor romantici. Știu compozitorii mai bine despre propriile opere sau se abandonează celor ce pun etichete? „Impresionism = o artă a emoţiilor vagi şi evanescente care se întrepătrund şi se transformă insesizabil…”
Debussy era ataşat de cuvântul „impresii”, ca o contrapondere la estetica wagneriană (în cele două călătorii realizate la Bayreuth se vorbeşte de o perioadă de wagnerizare şi una de dewagnerizare). Impresia însemna pentru el cultivarea unei arte care exprimă latura delicată a sentimentelor şi nu exces emotiv aşa cum se întâmplǎ la Wagner. „Te rog să reţii cuvântul impresii la care ţin pentru că îmi lasă libertatea să-mi apăr emoţia de orice estetică de prisos.” Ce eroare. Nimic nu poate fi considerat de prisos. Doar un nemăsurat orgoliu consideră estetica altora de prisos, Claude-Achille instalându-se în epicentrul universului. Micul imperialist nu e aici nici Wagner, nici Bruckner, la fel de ostili senilității delicatelor sentimente suave, discontinui și fără finalitate.
Impresionismului muzical, susțin gaia-mațu comentatorii francofoni, ar coincide cu prezentarea lucrării „Preludiu la după-amiaza unui faun. Mallarmé îi solicitase lui Debussy un acompaniament muzical pentru texte de-ale lui: „Ilustraţia dumneavoastră nu prezintă nici o disonanţă în raport cu textul meu, decât, cel mult, în sensul că merge mult mai departe în nostalgie şi în lumină, cu fineţe, (iarăși „finețe, delicatețe, efeminare”, n.n.) cu nelinişte, cu bogăţie (…) Nu mă aşteptam la aşa ceva. Această muzică prelungeşte emoţia poemului meu şi creează cadrul cu mai multă pasiune decât coloritul”. Dar impresionismului poate fi legat și de Nocturne, care nu sunt doar invențiile lui Chopin.
Debussy explicǎ: „Titlul Nocturne vrea să ia aici un sens mai general şi îndeosebi mai decorativ. Nu este vorba deci despre forma obişnuită de nocturnă, ci de tot ceea ce acest cuvânt conţine ca impresii şi lumini speciale.” Nu cred că nocturnele au neapărat o formulă specială. De ce n-ar fi nocturn și marșul funebru al lui Siegfried? Nocturnele lui Debussy ar fi inspirate de pictura unui oarecare Whistler, (Tablourile lui Musorgschi or fi și ele impresionism? )„cu aspectul imuabil al cerului, cu marşul lent şi melancolic al norilor sfârşind într-o agonie de gri, uşor nuanţată cu alb”(oare cum ar fi redată muzical culoarea albă, eventual cu cornul francez?), „Fêtes” care redă mişcarea, ritmul dansant al atmosferei, cu fulgerele bruşte de lumină, (…) cu pulberile luminoase participând la un ritm total…” şi Sirènes, unde ascultăm marea şi ritmurile sale nenumărate”. O pictură parfumată cu miros de violet, cu alte cuvinte simbolism curat și literaturizare în muzică.
„ Ca şi picturile lui Monet”. Cam puțin, comparativ cu desfășurarea unei întregi mitologii, alcătuirea orchestrei moderne, inventarea unui întreg arsenal interpretativ, leitmotivul, melodia infinită etc. . Ceva mai târziu specialiștii evită să facă o încadrare a compozitorului în vreunul din curentele ivite atunci în Franţa, preferând, mai degrabă, să vorbească despre caracterul francez al muzicii lui (național și unitar? N.n.) „ Debussy vede totul cu ochii unui francez”, probabil că și aude cu urechile unui francez.
Datorită pictorilor francezi, se poate vorbi despre „culorile instrumentale” ale lui Debussy . Harold C. Schonberg, critic muzical american, afirmă despre Claude Debussy că mai bine i s-ar potrivi termenul de simbolist. (V-am spus eu!). Cu toate acestea, fără a aprofunda sau dezvolta această opinie, se înclină în faţa tradiţiei care l-a consacrat drept impresionist, înghite terminologia gata preparată în Europa, spunând că „impresionismul şi Debussy sunt definitiv legaţi unul de altul, şi pe bună dreptate. Prin analogie cu pictorii impresionişti care au dezvoltat noi teorii despre lumină şi culoare, Debussy a făcut acelaşi lucru în muzică. La fel ca şi pictorii impresionişti sau poeţii simbolişti, a încercat să surprindă o impresie sau o stare sufletească trecătoare, şi-a propus să sesizeze exact esenţa unui gând cu cât mai multă economie. Era incomparabil mai puţin interesat de forma clasică decât de sensibilitate.”
Cu alte cuvinte, o artă sincretică. Dar e o simplă speculație. Roland-Manuel, muzicolog francez şi compozitor, afirmă că muzica lui Debussy prezintă stranii afinităţi cu wagnerismul, (afirmație uluitoare, cu caracter revoluționar, n.n.) muzica renascentistă şi muzica indoneziană (interesant! Complex imperial, n.n.) prin magia timbrelor, prin misterioase iluminări sonore”. Colecție de vorbe goale, de gintă latină. De asemenea, în opinia lui, Debussy cerea muzicii sale să reproducă ceea ce îndrăgea simultan în poezia simbolistă (care îi conţine şi pe poeţii prerafaeliţi), or asta e chiar prea de tot.Evită să numească drept programatism (de ce nu? Berlioz a avut și el așa ceva, programatism, n.n.). Debussy ar fi avut un gust al său pentru… arta japoneză.
Romeo Alexandrescu constată că „epitetul clasificator de impresionist, ce-l însoţeşte cu fidelitate în aproape oricare istorie a muzicii şi care, prea generalizator şi în acelaşi timp insuficient de cuprinzător al artei debussyene, rămâne totuşi un termen în bună parte acceptabil.” Aminteşte reacţia împotriva formalismului artei academice caracteristică lui Claude Debussy. Ne propune și varianta conform căreia Monet, Manet, Degas, Renoir, Verlaine nu se încadrează exclusiv în curentele în care am obişnuit să-i categorisim. La Debussy stările pe care acesta le evocă prin muzică nu sunt niciodată maladive, îmbibate de pesimism, ci vitalizante, stenice şi solare specifice impresionismului. O.K. Stările maladive, îmbibate de pesimism le lăsăm unei muzici dotată cu simțul tragicului, cu profunzimile abisale ale naturii umane, prea puțin înclinată spre vitalismul solar inconștient și de un senilism infantil precoce. Am lăsat atât de mult spațiu unui artist superficial, miștocar și răutăcios prin cuvintele sale, dar atât de luminos în muzică, tocmai pentru a-l vedea într-o opoziție profundă cu incomparabila muzică a germanilor.
George Bălan notează că și Enescu „al nostru” a pictat impressionist Suita sătească și Impresii din copilărie. Destul de ciudat, dar nu nefiresc. La începuturi a fost și el un Wagnerian, dar „nu s-a prins”. Oricum, el nu este inclus în războiul franco-german precum Andre Gide care mărturisește că „am oroare de persoana (?) și opera lui Wagner. Din copilărie încoace, aversiunea mea pasionată n-a făcut decât să crească. Acest geniu prodigios nu te exaltă, cât te zdrobește. A permis unei mulțimi de snobi, literați și proști (vezi Thomas Mann? N.n.) să creadă că geniul se învață. Germania (generalizarea, n.n.) n-a produs poate niciodată ceva care să fie în același timp atât de mare și atât de barbar”. Proasta educație muzicală din Franța se adaugă absenței vocației/urechii la această rasă în general. Dar să compui CA REPLICĂ este jalnic. Debussy o face cu „Pelleas și Melisande” contra lui „Tristan și Isolda”. O întreagă „școală” franceză s-a afirmat prin antiwagnerianism, Cesar Franck, Ernest Chausson, Gabriel Faure, Saint Saens, Vincent d`Indy. „Vârtelnița Omialei” versus „Tetralogia”.

Anton Bruckner



Anton Bruckner este cel mai mare simfonist al tuturor timpurilor (lăsându-l în urmă pe Beethoven. Apropos de simfonia a noua beethoveniană, nu întâmplător lui Thomas Mann nu-i plac decât primele trei părți. Invazia în simfonie a vocii umane, fie și cu „Oda bucuriei” l-ar plasa, oarecum alături de Mahler). „A noua” a lui Bruckner a rămas neterminată, după cele două părți interpretându-se deobicei o lucrare mai veche, un „Te Deum”. În zadar rugile lui Bruckner:
„Dedic cea de a IX-a simfonie celui a cărui majestate primează asupra tuturor majestăţilor. Lui Dumnezeu I-o ofer, dacă El o acceptă… Acum trebuie să lucrez foarte mult ca să termin Simfonia a noua. Altfel nu o să mă pot înfăţişa în faţa lui Dumnezeu, pe care am să-l văd în curând. Căci mă va întreba: De ce ţi-am dat talent, ticălosule, dacă nu ca să mă glorifici pe mine? Dar ai realizat mult prea puţin. (…) Doamne, am suferit, dar îţi mulţumesc pentru suferinţele mele. Inima îmi era deschisă iubirii, dar nici o femeie nu m-a iubit. A fost voia Ta şi voinţa Ta s-a împlinit. Am luptat, dar adesea am pierdut. Sunt sătul de viaţă, dar nu de a exista, căci Ţi-am aparţinut mereu. Momentul sfârşitului se apropie. O, bunule Dumnezeu, lasă-mă să termin acest imn al măreţiei Tale. Nu-mi refuza această bucurie şi voi veni către Tine smerit şi cu sufletul senin.”
„Dumnezeu” i-a refuzat bucuria terminării simfoniei. Este păcatul „celui de sus”. Se anunța a fi o lucrare deosebită. De altfel am greși mult dacă l-am conecta pe Bruckner la religiozitate. Cine interpretează lucrările lui ca fiind o expresie a credinței nu este decât un biet habotnic. Muzica este absolut independentă de orice pretinsă divinitate.
Nouă simfonii compuse de Bruckner constituie produsul principal al puterii lui creatoare. Natura temelor, evoluțiile, combinațiile, sunt (în conformitate cu natura sa) cu adevărat simfonice. Tonului eroic din lumea lui este predominant, ca și surprizele opririlor la mijlocul motivului sau contrastele puternice între nuanțe.
Prin teme diatonice și contrapunct s-a alăturat în mod direct la tradiția clasică. Un posibil drum duce la Schubert, prin fundamentele armoniei, cadență și fondului de simetrie și structurilor periodice regulate.
Întâlnim, așadar, ceea ce unii numesc un farmec „tipic austriac”. Nu sunt prea clare dimensiunile „austriece”, care ne-ar putea duce la o eventuală „școală națională”. Orice, numai asta nu. Ritmurile dansante invocate de unii comentatori care țin să regăsească popularul în muzică sunt absolut inexistente la Bruckner, cel mai clar și nepoluat de „inspirații” vulgare. Idiomul lui tonal este lipsit de erotism. Înclinat adesea spre patos, asceză, tragism puternic, și extreme emoționale ale rostirii, el atinge punctele culminante ale extazului. Soarele și seninul cer albastru nu apar în atmosfera cu totul ne-mediteraneană a muzicii bruckneriene. “Romantica” a fost numele pe care Bruckner l-a dat la „a patra” a lui. Cu toate acestea nota romantică este inexistentă. O monocromie cenușie nu lasă pătrunderea sentimentelor poluante și frivole. Extrem de caracteristică pare o manifestare negativă față de wagnerianism, mai bine-zis față de lipsa de puritanism al lui Wagner, cu toată experiența lui extraordinară cu muzica titanului de la Bayreuth, din care a rămas doar o mică influență asupra instrumentației, ochestra modernă statuată de el, prezența „tuburilor/tubelor-Wagner”. Nu există urme wagneriene în munca lui Bruckner, cu excepția unor motive ce țin de „melodia infinită”, devenită metodă de lucru pentru postwagnerieni ca Mahler și Richard Strauss.
Individualitatea lui Bruckner a fost atât de robustă (lucru uimitor în acea epocă a istoriei muzicale), că, în ciuda urechii deschise, a inimii deschise și a simpatiei fără rezervă, a ascultat cântecul de sirenă wagnerian, dar nu i-a cedat. Desigur, fiind în esență simfonist, și în consecință neavând nimic în comun cu „drama muzicală”, a avut o egală autodeterminare în fața amenințării dramaturgului. Nicio atracție pentru scenă. Muzica absolută îl individualizează integral pe Bruckner și o iscusită folosire a melodiei infinite, în care se insinuează leitmotive ce apar de fiecare dată modificate, anticipând sau amintindu-ne, dar nu de personajele pentru care Wagner realizase tabule (Tafel) cu motive, ci de stările de spirit prezente în simfonii. Muzica absolută dispare în vecinătatea vocii umane. Introducerea acesteia în arhitectura unei simfonii este o inovație absolută, însă discutabilă. Bruckner pară să-și fi dat seama de asta și de aceea îi surclasează pe Beethoven, Wagner și Mahler.
Muzica lui Bruckner a crescut de la adâncimi mai puțin tangibile, mai întunecate, în profunzimea subconștientului. Un mister profund înconjoară muzica si actul creației. Cu toate acestea, dacă intenția compozitorului este într – adevăr descriptivă, adică, în cazul în care el face din muzică mijlocul de a înfățișa o idee sau o imagine, atunci, desigur, el însuși și-a blocat singur calea către muzică pură. Asta nu se întâmplă la Bruckner.
Brahms este bântuit de Schumann. Bruckner a compus nouă simfonii care sunt lucrări pur instrumentale, fără asemănare în istoria muzicii, fără să fie bântuit de nimeni.
În afară de simfonii, Bruckner a compus trei Mise, un Te Deum (cu voci!), Psalmul. În afară de simfoniile lui, s-a concentrat aproape în întregime asupra textelor sacre, în care mișcarea cea mai pasională are un fundament de certitudine. Domeniul de aplicare al expresiei la Bruckner este nelimitată, deși are puține subdiviziuni principale.
Mesajul lui muzical provine din sfera cosmosului. Tonul din lumea lui Bruckner radiază, e de nezdruncinat. Nu are un tărâm extrem de variat de exprimare, rămîne la cele două direcții esențiale, “feierlich” (solemn, sărbătoresc) și “innig” (din inimă, din interior, din tot sufletul, n.n.) , sunt aproape de ajuns pentru scherzo-uri bogat diferențiate , care ne amintesc de bogăția ornamentelor exterioare umoristice ale catedralei gotice. Nu există muzici sacre, sugerând sfinți sau Maria din care picură lacrimi. Înlăturați textele religioase și muzica, rămasă singură, vă poate sugera orice. Harul creației umane nu are nimic cu o forță externă, individualitatea nu-i datorează nimic lui „dumnezeu”.
Orchestra la Bruckner nu suferă aproape nici o schimbare. Odată cu a șaptea el adaugă tuba wagneriană (tuburile lui Wagner, „Wagners Tube”, n.n.), în al optulea harpa, dar el nu schimbă metodele sale instrumentale ca atare. Începând cu a cincea, caracterul armoniei și polifoniei lui nu mai variază, deși este suficient de bogat în mijloace de exprimare expresivă și inspirat ca să nu aibă nevoie de o schimbare. Marele stres în muzica lui Bruckner se bazează pe idee.
Bruno Walter observă: „Mărturisesc că de mai mulți ani, în ciuda dragostei mele pentru limbajul tonal al lui Bruckner, pentru melodiile sale minunate, m – am simțit oarecum confuz în fața aparentei sale lipsă a formei, (pe care probabil o considera) un neîngrădit lux, o risipă. Această confuzie a dispărut imediat după ce am început să dirijez simfoniile lui. Fără dificultate am realizat că identificarea cu munca sa este fundamentul oricărei interpretări autentice. Acum, de când m – am simțit mult timp profund acasă în domeniul său, din moment ce forma sa nu mai apare ciudată pentru mine, eu cred că accesul spre el este deschis tuturor celor care se apropie cu venerație ca de un adevarat creator. (Toate acele) pauze și reluări abrupte ar putea la fel de bine indica un defect de putere constructivă, ca și un concept individual de simfonie…”
Sunt categoric un original concept de simfonie acea rupere de fraze, discontinuitatea melodică dar și acele contraste sonore ( nuanțe ) și chromatismul; imensa lui polifonie, capacitatea lui de a încorpora forme arhaice în interiorul unui stil propriu, pasiunea lui pentru contraste bruște de timbru și dinamică, precum și utilizarea unor efecte magnifice cu alămurile, toate converg spre „brandul” Bruckner. Simfonia lui este fără program (programatismul lui Berlioz din „Fantastica” i-ar fi părut ridicol).
Bruckner (se vrea) purtătorul unei misiuni transcendentale, un înțelept spiritual și ghid, maestru al unui limbaj tonal îmbogățit și îmbunătățit de el însuși.
Au existat dintotdeuna, în spațiul spiritual german (chiar și pe vremea celui de al treilea Reich) “cercuri Bruckner” , care au comentat din imaginea personalității sale, atmosfera sa, modul său de viață, conversația lui, obiceiurile și excentricitățile sale și e ciudat pentru fanii lui că Bruckner ca persoană nu reflectă măreția și sublimul muzicii sale. Scurt, bondoc, Anton Bruckner este confortabil, liniștit, contrastând cu modelul de a fi romantic. Dar cu un cap de Cezar, care ar putea fi descris ca maiestuos. Bruckner a fost o ciudată ființă care iese la pensie, copilărească, naivă, a cărui candoare și simplitate primitive au fost amestecate cu o porție generoasă de viclenie rustică. El a vorbit dialectul din Austria Superioară, provincial, nerafinat chiar dacă a trăit în Viena, o capitală mondială, timp de zeci de ani. Conversația lui nu a trădat vreo lectură, literatură sau poezie, nici vreun interes în chestiuni științifice. Domeniile largi ale intelectului nu-l atrăgeau. Cu excepția cazului în care muzica ar fost subiectul. Cu toate acestea , personalitatea lui trebuie să fi fost atractivă, trezind fascinația deosebită exercitată de naivitatea lui, evlavia, simplitatea familiară, și modestia, care se învecinează uneori cu slugărnicia, astfel cum este confirmată de multe dintre scrisorile sale. Este relevant, în acest sens, celebrul desen/siluetă care-l reprezintă înclinat, dând mâna cu un Wagner având nasul pe sus. Două caractere diferite radicale.
O conștiență fermă a existenței lui Dumnezeu a umplut inima lui Bruckner. Adânca sa evlavie, catolicismul său fidel au dominat viața lui. Nu numai că Missele lui, Te Deum-ul, lucrările lui devoționale corale, dar și simfoniile lui (și acestea înainte de toate) sunt considerate, după părerea mea, în mod cu totul eronat, ca izvorâte din acest sentiment religios. El nu a trebuit să se lupte pentru Dumnezeu; el a crezut. Este totuși îndoielnică prezența lui dumnezeu în muzică, în general. Oare și respirând aer, inhalăm dumnezeire? Nu punem în cârca unui dumnezeu inexistent meritele creației artistice? Acest habotnicism, care marchează toate neamurile lumii, încearcă să arunce meritele operelor umane pe seama unor fantomatice dogme. Nu, muzica nu emite dumnezei și nu respiră infern ori paradis. Este o intensă mișcare a sentimentelor și rațiunii creatoare. Altfel vom asculta muzica lui Bruckner cu mâna pe biblie și ca pe un acompaniament la o predică oarecare…
Bruno Walter crede că „alături de muzica Bruckner ( în afară de legăturile mai concrete) vibrează o nuanță mahleriană secretă, la fel ca și în lucrarea lui Mahler , un element intangibil amintește de Bruckner. Din această intuire a rudeniei lor transcendentale, ne este în mod clar permis a vorbi de “Bruckner și Mahler”; Prin urmare, este posibil ca, în ciuda diferențelor dintre natura lor, în ciuda incompatibilității dintre trăsăturile importante ale muncii lor, dragostea mea fără rezerve și nelimitată îi cuprinde pe amândoi.”