Pop și jazz-rock


Provenind din Victoria, zona Vancouver, David Foster este, la șaptezeci de ani, unul dintre cei mai importanți si prolifici compozitori contemporani. Inegalabil pianist de facturã clasicã, descoperã ingineria de sunet în studiourile Chicago 1, Nashville si Los Angeles. Se stabileste în California, la LA.
Notabile colaborãri cu formatia Chicago si vocalistul ei, Peter Cetera, devenit ulterior independent; lucreazã ca inginer de sunet, ceea ce îi va forma experienta de orchestrator al propriilor lucrãri, aranjate, deobicei, în jurul partiturii pianului. „Hard To Say I’m Sorry” îi va fi preluatã si prelucratã de Chicago în stilul propriu group-ului, pop-rock, dupã sosirea lui Jason Chef ca vocalist si bass. Multe compozitii Foster, lansate în variante orchestrale au fost preluate de formatii sau studiouri de film, devenind celebre. Poartã amprenta clarã a formatiunii sale clasice, unele oferã portiuni aducând a concerte de pian, poate mai ales Grieg („The Dancer”, „Our Romance”), de un nobil lirism, cu accente dramatice chiar. Pieselor în tonalitãti major-minor („I Will”, „The Best Of Me”) li se adaugã cele în care se insinueazã ceea ce as numi stilul specific american, marcat de modurile specifice jazzului East si West Coast. În acestea din urmã parcã orchestratia este mai complexã, subtilã si de un rafinament unic. Nu rezist sã-l compar pe David Foster cu longevivul sãu coleg britanic, Alan Parsons, care s-a ridicat în studiourile Abbey Road, devenind compozitorul celebrului „A.P. Project” care cuprinde variate stiluri pop, apartinând curgerii a peste trei decenii, lucrãri deosebit de melodioase; o muncã monumentalã, în studio, fãrã reflectoarele concertelor live, pe stadioane si super-sãli. Fãrã strigãtele si fluierãturile fanilor de moment. O muncã pentru eternitate.

Concert în San Jose (California)

Concert în San Jose (California)

Legendarii profesionisti jazz-pop de la „Blood Sweat and Tears” („Bloody”) n-ar fi fost ceea ce au fost dacã nu venea din Toronto la N.Y. David Clayton-Thomas. Azi compozitorul si unul dintre cei mai importanti vocalisti ai lumii pop-jazz-rock s-a întors în Canada si suntem informati cã, la peste șaptezecide ani mai sustine concerte. Am primit discul apãrut în 2005 la Toronto si abia atunci am aflat cã sufletul formatiei a fost un canadian.  Iar de pe –net am vãzut un tip bonom, bine împlinit si nu mi-am închipuit niciodatã cã asa aratã omul cu o voce atât de agresivã, antrenantã, coplesitoare. Ca redactor într-un studiou de radio în anii 80, difuzasem formatia, cu putinele piese la îndemânã, celebrele „Hi-de-ho” sau „40.000 Hedmen”. Mult mai târziu am dat peste esentialul absolut impresionant al creatiei americanilor care au spart sound-ul epocii, nu numai cu modalitatea utilizãrii brass-ului, ci cu piese iesite din comun, ca „Go Down Gamblin”, „Spinning Wheel”, „Lucretia Mac Evil”(mai ales!), compuse de genialul canadian si cântate de acesta; sã adãugãm „Lisa, Listen To Me”(compusã împreunã cu D. Halligan) sau compozitia lui L. Nyro, „And When I Die”, pe care nimeni nu ar fi putut s-o interpreteze precum canadianul  torontez.
Sunt pagini de artã absolut personalizate si unice care au intrat în istoria muzicii universale definitiv. Cu amprenta inconfundabilã a spiritului american.

Advertisements

Jazz Festival


Jazz Festival San Jose / foto ELBureriu

Jazz Festival San Jose

 

În Concord (fostă Todos Santos), San Francisco Bay Area s-a născut Dave Brubeck, în 1920… Am participat la un festival de jazz la San Jose,  unde concertase și Brubeck și fiii. În ultimii săi ani de viață.

Compozitorul francez DARIUS MILHAUD i-a fost profesor lui Dave Brubeck. Ceea ce nu se spune în Calendarul muzicii universale al lui Jack Bratin, apărut la București în 1966, cum a ajuns în America, o vom spune aici. Născut în 1892 la Aix-en Provence, compozitorul francez este de origine evreiască. A făcut parte din Grupul celor 6, între care Arthur Honegger și Francis Poulenc, influențați de Jean Cocteau. Devine profesor la Conservatorul din Paris. Conform lui Bratin, compozițiile lui Milhaud sunt „controversate”. Or fi fost la vremea aceea, când modernismul său devine incomod pentru antisemiții fasciști din Franța, iar mai târziu, pentru respirația otrăvită a comunismului sovietic, revărsată peste continent. I se recunosc merite în stăpânirea contrapunctului politonal. Expresionismul austriac, încă după primul război, dezvoltase utilizarea politonalității și atonalismului, dodecafonia nu era invenție franceză. Sub influența, nerecunoscută de Bratin, a muzicii expresioniste a evreilor din Austria, Darius Milhaud evoluează sub zodia modernismului postbelic. Și iată-l pus în postura de a emigra în Statele Unite, în 1940, fapt cu totul ignorat de autorul Calendarului. Compune muzică de film și de radio, muzică simfonică și…de jazz. Muzică pentru orgă, pian și unde Martenot. Instrumentul Ondes Martenot, realizat în anii treizeci este capabil să creeze efecte de glissandi, descoperă zone sonore nemaiauzite și ar putea figura ca strămoș al sintetizatorului lui Moog. Până și la Timișoara mi-a fost dat să ascult o demonstrație cu Ondes Martenot. Piese pentru noul instrument au mai scris și Olivier Messiaen, Pierre Boulez și Jolivet. Îmi imaginez fascinația pe care acest profesor de la Mills College din Oakland (vizavi de San Francisco) o exercitase asupra tânărului Dave Brubeck. Ca și personalitatea lui Arnold Schoenberg, emigrat și el în California, împreună cu Thomas Mann…Părintele dodecafoniei îl instruise și el pe Dave. Bătrânul continent influența muzica americană, încă dinainte de terminarea războiului mondial.

În mod cert, stilul jazzului și muzicii simfonice compuse de Brubeck stau sub zodia modernismului european. Dave a impus, sub influența profesorilor săi, un jazz neconform cu cel practicat de afro-americani. Jazzul alb provine din această, la început, colaborare a nativului american cu ceea ce au adus spiritual emigranții, continuând ca o notă foarte personală a lui Dave. El rămâne unul din dinozaurii jazzului modern şi un mare fan al coastei Pacificului. În Anglia trăieşte o parte din familia sa, fiii săi, muzicieni. De la Johann Sebastian Bach, doar jazzmanul Dave a mai întemeiat aşa o mare familie de muzicieni. Guvernatorul Schwarzenegger i-a dedicat o sală la Muzeul de Istorie din Sacramento, capitala Californiei, iar Condoleeza Rice l-a numit „Benjamin Franklin al muzicii”. Dave Brubeck a devenit istorie. El a compus şi jazz simfonic, cântând mereu el însuși la pian şi acompaniat de orchestre celebre.

 

Pop-rock


 

Semnalul dat cu mai bine de cinci decenii în urmă de către curentul COUNTER-CULTURE s-a amplificat prin prestația cu adânci rezonanțe în întreaga lume a unor personalități cu adevărat remarcabile, care au perseverat, revoluționând, în plan estetic, o artă cu începuturi firave. Noile genuri și specii ale muzicii tinerilor, chiar dacă nu au fost admise de muzicologie, precum jazzul, alături de cele clasice, în timp au luat contururi nebănuite; în paralel cu creația se dezvolta în UK și mai ales SUA o tehnologie tot mai sofisticată, atât în ce privește instrumentele, cât și recordingul. De la un timp, mesajul politic al textelor se estompează, în schimb este tot mai vizibilă calitatea artistică a prestațiilor. Și mă refer categoric la evoluția muzicii pop-jazz-rock din vremurile bune, nicidecum la rap-urile tinerilor de azi…

Simmons și McFee /Doobie Bros

Am avut ocazia să particip la o emoționantă, pentru mine întâlnire cu formația „CHICAGO”. Din studioul de radioteleviziune la care lucrasem prin anii șaptezeci, am difuzat în emisiunile mele  câteva piese existente în fonotecă ale acestui grup. Nu mi-a fost ușor să străbat prin cenzură și restricții. Și eram poate singurul din țară care „dădea în eter” muzică pop-rock americană. De fapt mă atrăgea în mod deosebit ceea ce consideram pe atunci o inovație la „BLOOD, SWEAT & TEARS” și „CHICAGO”, interferența cu jazzul, utilizarea „brass”-ului. (În paralel cu ultimul LP BEATLES, CREEDENCE CLEARWATER REVIVAL, ELTON JOHN, BEACH BOYS, prezenți și ei în emisiunile mele.)

Și iată că în California i-am ascultat pe cei din „CHICAGO”, laolaltă cu mai puțin cunoscuții pentru mine „DOOBIE BROS”, în amfiteatrul din Concord (nu departe de San Francisco), numit „Sleep Train Pavillion”; ambele formații evoluând în același concert, cu prilejul împlinirii a patruzeci de ani de la debut. Impresiile au fost deosebite și am început de atunci să studiez fenomenul dezvoltării în timp a counter-culturii muzicale, californiene sau având tangențe cu acest stat în special.

2.” Doobie Brothers ” utilizează din plin produsele industriei de ghitare californiene al cărei părinte este Leo Fender, originar din Anaheim. Grupul s-a format timp de peste patru decenii, desăvârșindu-și un repertoriu compus încă în primii ani de activitate. Fiecare piesă este interpretată nu numai cu un alt instrument, dar și când se cântă în grup, cu 4 ghitare simultan, acestea sunt astfel alese încât soundul pieselor să fie individualizat. În cel mai interesant mod este abordat un folk, începând cu una sau două ghitare acustice, cu niște cutii de rezonanță enorme, care au un efect liric special. Piesa evoluează treptat în folk-rock, cu instrumente Fender, Rhytm Guitar, care adaugă lirismului ritmicitate și forță. Cele două vedete ale formației, Simmons și Johnston, au evoluat în rafinament , aducând la concert rezerve de instrumente, nordice și sudice. Simmons are o înclinație deosebită spre piesele cu accent arhaic, parcă păstrate în Vestul Californiei de pe vremea primilor căutători de aur. Le începe, cântând folk ca un ghitarist singuratic, utilizând niște instrumente Gibson, apariții ciudate, fiind probabil unicate. Sonoritatea lor e stinsă, discretă. Trecând partea introductivă, intră în arenă Johnston, cu un Fender Stratocaster, strident, puternic. Întreaga formație creează un contrast puternic, de fapt inducând ritmicitate și energie. Cele trei unități de percuție, pianul electric și brassul fac de nerecunoscut prestația lui Simmons. Alte combinații instrumentale interesante le dau asocierile dintre pian și saxofon, pedal steel guitar și sax, violina lui McFee, suprapusă ghitarelor. Alte instrumente și efecte în posesia formației, sitar drums, trombon, clarinet, pedal, harmonica, banjo, flute, dobro, pedal steel, slade guitar, grupul brass The Memphis Horns… Capodopere ale seniorilor formației, „ Long Train Runnin`”, „Takin` it to the Streets”, „Listen to the Music”, „Jesus Is Just Alright”, „China Grove”, „Black Water”, „Take Me in Your Arms”, „Cow boy song Rainy Day Cros Srood Blues”, „Little Darling ( I Need You)”, „People love again”…Acești californieni reprezintă la ora asta cea mai numeroasă formație americană. Hiturile clasice pop-rock de acum 30-40 de ani, pe lângă faptul că sunt nemuritoare, s-au tocit pe la coate de atâta audiție, de la original, la variante de tot felul, videoclipurile punând capacul pe acest ilustru tomberon cu vechituri. Mă refer la cele elaborate în arealul britanic sau american, de pe Coasta de Est. New York-ul a obosit deja, cu tot cu industria lui de enterteinment. Celebritățile migrează în Vest, spre clima mediteraniană a Californiei și spre facilitățile infinite pe care le cuprinde zona pacifică, între San Francisco și Los Angeles. Ele vin încoace aducând bagajul creației de-o viață. Însă brusc, în ambianța care mai amintește eroica și adesea sumbra migrație spre Vest de acum două sute de ani, creatorii longevivi mai trăiesc o viață, reînnoindu-și repertoriul în ambianța sălilor de spectacol, studiourilor de sunet, civilizației computerului, aflată la doi pași, în Silicon Valley…
„Doobie Brothers”, vestici adevărați, proveniți din San Francisco Bay Area au imprimat la Burbank live și digital. În piesele lor strălucește adeseori filonul unor vechi balade, ale celor ce au venit aici din toată lumea, cu lopata și ghitara. Omenirea le-ar fi pierdut cu desăvârșire. Nu numai europenii ascultă aceste piese absolut necunoscute, cu ecouri istorice, dar și americanii din Est manifestă același interes pentru acest repertoriu de care nu știu mare lucru. Doobie Bross nu și-au irosit viața în multe turnee lungi, „Long Train Runnin`”, s-au păstrat în statul natal. Au avut inteligența de a-și grefa propria creație pe suportul acelor frumoase și primitive ecouri. Dar în afara câtorva ghitare absolut nemaivăzute, decât în mâinile lui David Simmons, acești bine păstrați old boys au adăugat micului group de acum câteva decenii, un grup întreg, funcționând în toate registrele, modernizat cu toate elementele specificului american. Pe de altă parte, interesant este că într-o zonă atât de bogată în spiritualitate asiată, există, într-o viață exclusivă jazzul alb al lui Brubeck și pop-rock-ul alb al celor de la „Doobie”. Și publicul este la fel, poate pentru că albii consideră că-și ascultă muzica LOR. N-am văzut pe la concerte alte rase decât cea caucaziană. Piesele Doobie nu prezintă accente sudamericane, orientale sau gospel, utilizează însă sunetul ghitarei orizontale, slade guitar.  Piesele sunt foarte frumoase, melodioase . Însă le lipsește kitsch-ul care globalizează omenirea. În ascunzătoarea lor pacifică, Doobie Bross păstrează, într-o formulă elegant-modernă, pagini muzicale care nu mai există niciunde, însă care, în mod paradoxal  reprezintă autentic, așa cum au fost acum două sute de ani, neamurile venite din toată lumea pentru a se îmbogăți și a implanta civilizația pacific-americană. Este atât de vie această muzică, încât spectatorii californieni o fredonează împreună cu orchestranții.

„Vârtelnița Omialei” versus „Tetralogia”


Recitesc „Domnul Croche antidiletant” al lui Debussy (Achille-Claude) ori de câte ori am chef să mă enervez. Alfred Hoffman, în prefață, îl găsea pe ranchiunosul francez „prototipul ideal al criticii muzicale…A trebuit să lupte pentru arta sa și cea franceză în general, care era silită să-și găsească calea proprie într-un vălmășag de tendințe”. Acest text, de altfel plin de cacofonii, exprimă un adevăr. Desigur, mediocritatea muzicii franceze este tradițională, de la melodiile populare la cea simfonică și de operă amestecată cu balet, ea trebuia să lupte în tranșeele războiului de poziție cu imensitatea copleșitoare a muzicii germane. Spiritualul Debussy, probabil după modelul prodigiosului autor de memorii, Berlioz, a ținut să arunce articole fumigene pe scenele și în fosele artei inamice. Popoarele care au simțul grandorii imperiale nu se pricep să piardă în niciunul dintre domeniile activității umane, principiul forței trebuind să fie și o caracteristică a artei practicate în teritoriul lor imens. Ceea ce nu se produce deloc și lasă doar senzația unui regretabil complex de inferioritate.
-Adesea contestat și la el acasă, Debussy simte nevoia unei revanșe, așa cum vor fi resimțit și armatele germane care au asediat și cucerit Parisul, mai târziu…Și cel mai semnificativ atac este acela la adresa wagnerianismului, „un fel de pastă multicoloră întinsă aproape uniform în care nu se poate deosebi sunetul unei viori de acela al unui trombon…Câteva opere fezandate ale lui Wagner, „Tannhauser”, „Siegmund” (probabil „Siegfried”, n.n.), „Lohengrin”…( …) „Sonatele lui Beethoven sunt foarte prost scrise pentru pian…” Să fi fost mai bine scrise pentru…orchestră? „Să vezi soarele ridicându-se este mai folositor decât să asculți simfonia Pstorală.” E valabil și pentru lucrările descriptivist-naturaliste ale lui Claude Debussy. „Gândiți-vă la scena de la pârâu, unde boii vin să se adape (vocea fagoturilor), fără să mai vorbim de privighetoarea mecanică și de cucul elvețian…furtuna, spaima ființelor se învăluie în faldurile unei mantii romantic, în timp ce un tunet nu prea serios își face auzit bubuitul.” Lasă, că bine le-a făcut francezul, ar zice comentatorii noștri miștocari din zona Vechiului Regat…„Beethoven nu era literar nici de doi bani.”
-Debussy consideră (eronat!) că odată cu descoperirea cuvântului în simfonia a IX-a „de la Beethoven încoace dovada inutilității simfoniei se făcuse”. Schumann și Mendelssohn sunt doar niște epigoni! Desigur, cunoștințele lui Debussy nu includ, și nu-mi explic de ce, existența lui Bruckner și Mahler. În 1914 ar fi putut afla ceva măcar despre cel mai mare simfonist al lumii, Anton Bruckner. În schimb, tradiționala prietenie franțuzească față de ruși, care va anticipa WW1 , își face loc. ”Tânăra școală rusă a reîntinerit simfonia, împrumutând idei din temele populare”. Mein Gott! Matrioșca Musorgski naște capodopere, noroc că a mai beneficiat de orchestrația deferentă a lui Maurice Ravel care umple „Tablourile dintr-o expoziție”…Interesant este și fragmentul de cronică în care este atacat publicul englez, care ascultă deobicei foarte disciplinat, cam fără să înțeleagă, dar în întunericul sălii se poate trage și câte un somn, ceea ce englezii o pot face fără grijă. Nici ei nu se ridică la înălțimea geniului francez.
Cronicile ocazionale adunate în această carte surprind evenimente pasagere. „În aceste ultime săptămâni ne-a sosit un mare transport de şefi de orchestră germani. E mai puţin grav decât o epidemie, dar produce mult mai mult zgomot…un şef de orchestră putându-se multiplica mai mult de 90 de ori. Nu-i contest pe Weingartner, Richard Strauss, Mottl sau Richter , dar n-ar trebui să se exagereze şi să se confunde Parisul cu o sală de antrenament. Şi dacă, cel puţin aceşti domni ar aduce o oarecare noutate în programul lor, lucrul ar fi totuşi interesant; dar asta nu se întâmplă câtuşi de puţin şi vom asista la obişnuitele exerciţii în legătură cu diferitele maniere de a dirija simfoniile de Beethoven; unii vor întcetini, ceilalţi vor accelera (tempourile/tempii, n.n.). De unde au căpătat aceste persoane atâtea certitudini?”
– Ne punem serios problema dirijorilor francezi și în ce măsură sunt ei ALTFEL decât cei din desantul dirijorilor germani care au agresat amabilitatea membrilor Jokey-club-ului parizian, eventual aceleași figuri stilate care au fluierat Tannhauser și au aruncat în el cu mere pentru că Wagner a refuzat să introducă balerinele preferate la premiera pariziană a operei sale. Apropos, Debussy a scris și muzică de balet!…
„Nimeni n-a auzit fluierându-se muzică de Bach, precum se aude pe boulevard „Cântecul Primăverii” din „Walkyria”…N-ar fi trebuit să cunoaștem „Tetralogia” de mai multă vreme? Ne-am fi descotorosit astfel de ea și pelerinii de la Baureuth nu ne-ar mai plictisi cu povestirile lor.”
-Nici Nietzsche nu a nutrit atâta ură la despărțirea de Wagner, când, în nebunia lui a preferat „carmenismul” lui Bizet, sărmanul.
-Antidilentantul domn Croche consideră, la modul patriotic, că muzica lui Massenet e de o „fermecătoare specialitate”. Ca și a lui „Berlioz AL NOSTRU” (s.n.) O fi specialitatea casei. În schimb „muzica plicticoasă ne vine de la neowagnerieni…„arta wagneriană va suferi decăderea fatală, ca licoarea fermecată ce se transformă în oțet…” Puține orașe germane, chiar și New York la Metropolitan, nu pun azi în scenă operele maestrului de la Bayreuth, în vogă mai mult ca oricând.
”Când Wagner vrea ceva de la viață, el o domină, îi pune piciorul pe grumaz și o silește să-i strige numele…Pe Liszt l-a jefuit cu conștiinciozitate…Wagner avea ceva de vraci și n-a fost pedepsit pentru asta…Doar trăinicia l-a ajutat să reziste…Wagner falsificase personajul lui Tannhauser și pentru asta n-are nici o scuză.” Încă un motiv pentru ca membrii Jokey-clubului să fluiere?…„Geniul francez (?) a naufragiat în copii proaste ale unor Wotani în cizme treisferturi și ale unor Tristani în haină de catifea…” Cine e de vină că francezii cei geniali n-au o muzică la fel de puternică? Iar „Gluck a adus pentru francezi folosul neașteptat de a fi căzut în brațele lui Wagner .” Wagnerianul Till Eulenspiegel de Richard
Strauss „seamănă cu o oră de muzică nouă la casa de nebuni”. „Aflaţi că Şahul Persiei posedă o orgă electrică care cântă de minune preludiul la Parsifal. Dacă credeţi că aceste audiţii în haremuri sunt măgulitoare pentru Wagner, vă înşelaţi! Cu toată înclinaţia lui către mister, trebuie să recunoaşteţi că acesta e totuşi cam dubios! De altfel, n-a afirmat el oare de atâtea ori că nu va fi înţeles decât în Franţa? Opera n-a şovăit să joace „Paiaţe”; deci, nu mai şovăiţi şi fabricaţi neîntârziat instrumente demne să cânte „Tetralogia.”
-Zis și făcut, germanii, pentru interpretarea „Tetralogiei” chiar au conceput instrumente noi ( tubă/tuburi wagneriene).
Anca Ioana Andriescu reproduce cuvintele lui Dan Grigore, după ce acesta a interpretat Sonata op.111 de Beethoven şi Burlesca de Richard Strauss: „Mi se pare că există capodopere care pentru noi – muzicienii (să zicem) deschid perspective absolut uriaşe pentru muzica ce le urmează dar ele sunt mai puţin receptabile sau “acceptabile” de către public. Aşa mă gândesc la ultimele cvartete sau la ultimele sonate ale lui Beethoven sau chiar la modul în care a fost receptat Wagner (modul critic în care îl privea Debussy pe Wagner în rândurile sale “Domnul Croche antidiletant”… eu îmi imaginez aici un duel – comic de fapt – între un masiv şi impunător luptător înveşmântat în zale şi mânuind plin de semeţie o bardă, un buzdugan şi un…floretist iute, extrem de prezent în actul acesta al argumentaţiei!”
-S-ar părea că Debussy, prin lecțiile sale nonconformiste, ar reprezenta o alternativă la muzica germană. Postwagnerianismul i-a dat pe Bruckner, Mahler și Richard Strauss, urmând expresionismul austriac cu Schoenberg, Alban Berg și Webern.
4. Acestui atac masiv francezii îi opun „impresionismul”, cu toţi scriitorii şi pictorii impresionişti şi simbolişti ai timpului. Totuşi, lui Debussy nu-i plăcea ca lucrările sale să fie încadrate în curentul impresionist. (Era singurul considerat impresionist, eventual alături de Ravel, dar el nu se voia etichetat astfel, în același ambalaj cu pictorii). Cine a fost, de fapt acest domn? Cumva trebuia să se numească această muzică a sa, eterată, fără consistență/liant, căreia i s-au găsit felurite descripții pentru a o scoate în relief. „Muzica sa este apreciată pentru componenta senzorială şi frecventele modificări de tonalitate. De altfel, lucrările lui Debussy reflectau întâmplările şi faptele din viaţa sa tumultuoasă.” Mai ceva mai tumultuous decât Till Eulenspiegel. „Arta lui Debussy îşi trage aproape întreaga sursă de inspiraţie din natură.” La fel ca Pastorala beethoveniană, atât de dur comentată? „ Această natură capătă la el o altă modalitate de tălmăcire în limbaj muzical, diferită de încercările înaintaşilor clasici sau romantici exclusiv descriptive.” Fantastic! Geniul franțuzesc, opus diletantismului agresiv al mașinii de război muzical german. Zic „cunoscătorii” că Debussy căuta „tălmăcirea în graiul sentimentului a ceea ce este nevăzut în natură”. „…Vizând să confere muzicii capacităţi de sugestie.” Ceea ce vrea orice muzician, de altfel. Pentru Debussy „singură muzica are putinţa de a evoca după plac meleagurile ireale, lumea de certitudini şi himere ce trudeşte în ascuns pentru a făuri poezia nopţilor, miile de şoapte anonime ale frunzelor mângâiate de razele lunii.” Creveții striviți ai cuvintelor bețive, vorbe la fel de lipsite de sens ca și compozițiile lui Debussy, abundă în comentariile anonimilor care, probabil, au fost după cumpărături la Paris.
Unul dintre cele mai mari semne de îndoială privind apartenenţa lui Claude Debussy la curentul impresionist este însă şi atitudinea lui faţă  de acesta, fiind cunoscut faptul cǎ el însuşi respingea epitetul de „impresionist”, acest termen aparține, după el, criticilor. Schumann ar fi reacţionat în acelaşi mod la clasarea lui în rândul compozitorilor romantici. Știu compozitorii mai bine despre propriile opere sau se abandonează celor ce pun etichete? „Impresionism = o artă a emoţiilor vagi şi evanescente care se întrepătrund şi se transformă insesizabil…”
Debussy era ataşat de cuvântul „impresii”, ca o contrapondere la estetica wagneriană (în cele două călătorii realizate la Bayreuth se vorbeşte de o perioadă de wagnerizare şi una de dewagnerizare). Impresia însemna pentru el cultivarea unei arte care exprimă latura delicată a sentimentelor şi nu exces emotiv aşa cum se întâmplǎ la Wagner. „Te rog să reţii cuvântul impresii la care ţin pentru că îmi lasă libertatea să-mi apăr emoţia de orice estetică de prisos.” Ce eroare. Nimic nu poate fi considerat de prisos. Doar un nemăsurat orgoliu consideră estetica altora de prisos, Claude-Achille instalându-se în epicentrul universului. Micul imperialist nu e aici nici Wagner, nici Bruckner, la fel de ostili senilității delicatelor sentimente suave, discontinui și fără finalitate.
Impresionismului muzical, susțin gaia-mațu comentatorii francofoni, ar coincide cu prezentarea lucrării „Preludiu la după-amiaza unui faun. Mallarmé îi solicitase lui Debussy un acompaniament muzical pentru texte de-ale lui: „Ilustraţia dumneavoastră nu prezintă nici o disonanţă în raport cu textul meu, decât, cel mult, în sensul că merge mult mai departe în nostalgie şi în lumină, cu fineţe, (iarăși „finețe, delicatețe, efeminare”, n.n.) cu nelinişte, cu bogăţie (…) Nu mă aşteptam la aşa ceva. Această muzică prelungeşte emoţia poemului meu şi creează cadrul cu mai multă pasiune decât coloritul”. Dar impresionismului poate fi legat și de Nocturne, care nu sunt doar invențiile lui Chopin.
Debussy explicǎ: „Titlul Nocturne vrea să ia aici un sens mai general şi îndeosebi mai decorativ. Nu este vorba deci despre forma obişnuită de nocturnă, ci de tot ceea ce acest cuvânt conţine ca impresii şi lumini speciale.” Nu cred că nocturnele au neapărat o formulă specială. De ce n-ar fi nocturn și marșul funebru al lui Siegfried? Nocturnele lui Debussy ar fi inspirate de pictura unui oarecare Whistler, (Tablourile lui Musorgschi or fi și ele impresionism? )„cu aspectul imuabil al cerului, cu marşul lent şi melancolic al norilor sfârşind într-o agonie de gri, uşor nuanţată cu alb”(oare cum ar fi redată muzical culoarea albă, eventual cu cornul francez?), „Fêtes” care redă mişcarea, ritmul dansant al atmosferei, cu fulgerele bruşte de lumină, (…) cu pulberile luminoase participând la un ritm total…” şi Sirènes, unde ascultăm marea şi ritmurile sale nenumărate”. O pictură parfumată cu miros de violet, cu alte cuvinte simbolism curat și literaturizare în muzică.
„ Ca şi picturile lui Monet”. Cam puțin, comparativ cu desfășurarea unei întregi mitologii, alcătuirea orchestrei moderne, inventarea unui întreg arsenal interpretativ, leitmotivul, melodia infinită etc. . Ceva mai târziu specialiștii evită să facă o încadrare a compozitorului în vreunul din curentele ivite atunci în Franţa, preferând, mai degrabă, să vorbească despre caracterul francez al muzicii lui (național și unitar? N.n.) „ Debussy vede totul cu ochii unui francez”, probabil că și aude cu urechile unui francez.
Datorită pictorilor francezi, se poate vorbi despre „culorile instrumentale” ale lui Debussy . Harold C. Schonberg, critic muzical american, afirmă despre Claude Debussy că mai bine i s-ar potrivi termenul de simbolist. (V-am spus eu!). Cu toate acestea, fără a aprofunda sau dezvolta această opinie, se înclină în faţa tradiţiei care l-a consacrat drept impresionist, înghite terminologia gata preparată în Europa, spunând că „impresionismul şi Debussy sunt definitiv legaţi unul de altul, şi pe bună dreptate. Prin analogie cu pictorii impresionişti care au dezvoltat noi teorii despre lumină şi culoare, Debussy a făcut acelaşi lucru în muzică. La fel ca şi pictorii impresionişti sau poeţii simbolişti, a încercat să surprindă o impresie sau o stare sufletească trecătoare, şi-a propus să sesizeze exact esenţa unui gând cu cât mai multă economie. Era incomparabil mai puţin interesat de forma clasică decât de sensibilitate.”
Cu alte cuvinte, o artă sincretică. Dar e o simplă speculație. Roland-Manuel, muzicolog francez şi compozitor, afirmă că muzica lui Debussy prezintă stranii afinităţi cu wagnerismul, (afirmație uluitoare, cu caracter revoluționar, n.n.) muzica renascentistă şi muzica indoneziană (interesant! Complex imperial, n.n.) prin magia timbrelor, prin misterioase iluminări sonore”. Colecție de vorbe goale, de gintă latină. De asemenea, în opinia lui, Debussy cerea muzicii sale să reproducă ceea ce îndrăgea simultan în poezia simbolistă (care îi conţine şi pe poeţii prerafaeliţi), or asta e chiar prea de tot.Evită să numească drept programatism (de ce nu? Berlioz a avut și el așa ceva, programatism, n.n.). Debussy ar fi avut un gust al său pentru… arta japoneză.
Romeo Alexandrescu constată că „epitetul clasificator de impresionist, ce-l însoţeşte cu fidelitate în aproape oricare istorie a muzicii şi care, prea generalizator şi în acelaşi timp insuficient de cuprinzător al artei debussyene, rămâne totuşi un termen în bună parte acceptabil.” Aminteşte reacţia împotriva formalismului artei academice caracteristică lui Claude Debussy. Ne propune și varianta conform căreia Monet, Manet, Degas, Renoir, Verlaine nu se încadrează exclusiv în curentele în care am obişnuit să-i categorisim. La Debussy stările pe care acesta le evocă prin muzică nu sunt niciodată maladive, îmbibate de pesimism, ci vitalizante, stenice şi solare specifice impresionismului. O.K. Stările maladive, îmbibate de pesimism le lăsăm unei muzici dotată cu simțul tragicului, cu profunzimile abisale ale naturii umane, prea puțin înclinată spre vitalismul solar inconștient și de un senilism infantil precoce. Am lăsat atât de mult spațiu unui artist superficial, miștocar și răutăcios prin cuvintele sale, dar atât de luminos în muzică, tocmai pentru a-l vedea într-o opoziție profundă cu incomparabila muzică a germanilor.
George Bălan notează că și Enescu „al nostru” a pictat impressionist Suita sătească și Impresii din copilărie. Destul de ciudat, dar nu nefiresc. La începuturi a fost și el un Wagnerian, dar „nu s-a prins”. Oricum, el nu este inclus în războiul franco-german precum Andre Gide care mărturisește că „am oroare de persoana (?) și opera lui Wagner. Din copilărie încoace, aversiunea mea pasionată n-a făcut decât să crească. Acest geniu prodigios nu te exaltă, cât te zdrobește. A permis unei mulțimi de snobi, literați și proști (vezi Thomas Mann? N.n.) să creadă că geniul se învață. Germania (generalizarea, n.n.) n-a produs poate niciodată ceva care să fie în același timp atât de mare și atât de barbar”. Proasta educație muzicală din Franța se adaugă absenței vocației/urechii la această rasă în general. Dar să compui CA REPLICĂ este jalnic. Debussy o face cu „Pelleas și Melisande” contra lui „Tristan și Isolda”. O întreagă „școală” franceză s-a afirmat prin antiwagnerianism, Cesar Franck, Ernest Chausson, Gabriel Faure, Saint Saens, Vincent d`Indy. „Vârtelnița Omialei” versus „Tetralogia”.

Anton Bruckner



Anton Bruckner este cel mai mare simfonist al tuturor timpurilor (lăsându-l în urmă pe Beethoven. Apropos de simfonia a noua beethoveniană, nu întâmplător lui Thomas Mann nu-i plac decât primele trei părți. Invazia în simfonie a vocii umane, fie și cu „Oda bucuriei” l-ar plasa, oarecum alături de Mahler). „A noua” a lui Bruckner a rămas neterminată, după cele două părți interpretându-se deobicei o lucrare mai veche, un „Te Deum”. În zadar rugile lui Bruckner:
„Dedic cea de a IX-a simfonie celui a cărui majestate primează asupra tuturor majestăţilor. Lui Dumnezeu I-o ofer, dacă El o acceptă… Acum trebuie să lucrez foarte mult ca să termin Simfonia a noua. Altfel nu o să mă pot înfăţişa în faţa lui Dumnezeu, pe care am să-l văd în curând. Căci mă va întreba: De ce ţi-am dat talent, ticălosule, dacă nu ca să mă glorifici pe mine? Dar ai realizat mult prea puţin. (…) Doamne, am suferit, dar îţi mulţumesc pentru suferinţele mele. Inima îmi era deschisă iubirii, dar nici o femeie nu m-a iubit. A fost voia Ta şi voinţa Ta s-a împlinit. Am luptat, dar adesea am pierdut. Sunt sătul de viaţă, dar nu de a exista, căci Ţi-am aparţinut mereu. Momentul sfârşitului se apropie. O, bunule Dumnezeu, lasă-mă să termin acest imn al măreţiei Tale. Nu-mi refuza această bucurie şi voi veni către Tine smerit şi cu sufletul senin.”
„Dumnezeu” i-a refuzat bucuria terminării simfoniei. Este păcatul „celui de sus”. Se anunța a fi o lucrare deosebită. De altfel am greși mult dacă l-am conecta pe Bruckner la religiozitate. Cine interpretează lucrările lui ca fiind o expresie a credinței nu este decât un biet habotnic. Muzica este absolut independentă de orice pretinsă divinitate.
Nouă simfonii compuse de Bruckner constituie produsul principal al puterii lui creatoare. Natura temelor, evoluțiile, combinațiile, sunt (în conformitate cu natura sa) cu adevărat simfonice. Tonului eroic din lumea lui este predominant, ca și surprizele opririlor la mijlocul motivului sau contrastele puternice între nuanțe.
Prin teme diatonice și contrapunct s-a alăturat în mod direct la tradiția clasică. Un posibil drum duce la Schubert, prin fundamentele armoniei, cadență și fondului de simetrie și structurilor periodice regulate.
Întâlnim, așadar, ceea ce unii numesc un farmec „tipic austriac”. Nu sunt prea clare dimensiunile „austriece”, care ne-ar putea duce la o eventuală „școală națională”. Orice, numai asta nu. Ritmurile dansante invocate de unii comentatori care țin să regăsească popularul în muzică sunt absolut inexistente la Bruckner, cel mai clar și nepoluat de „inspirații” vulgare. Idiomul lui tonal este lipsit de erotism. Înclinat adesea spre patos, asceză, tragism puternic, și extreme emoționale ale rostirii, el atinge punctele culminante ale extazului. Soarele și seninul cer albastru nu apar în atmosfera cu totul ne-mediteraneană a muzicii bruckneriene. “Romantica” a fost numele pe care Bruckner l-a dat la „a patra” a lui. Cu toate acestea nota romantică este inexistentă. O monocromie cenușie nu lasă pătrunderea sentimentelor poluante și frivole. Extrem de caracteristică pare o manifestare negativă față de wagnerianism, mai bine-zis față de lipsa de puritanism al lui Wagner, cu toată experiența lui extraordinară cu muzica titanului de la Bayreuth, din care a rămas doar o mică influență asupra instrumentației, ochestra modernă statuată de el, prezența „tuburilor/tubelor-Wagner”. Nu există urme wagneriene în munca lui Bruckner, cu excepția unor motive ce țin de „melodia infinită”, devenită metodă de lucru pentru postwagnerieni ca Mahler și Richard Strauss.
Individualitatea lui Bruckner a fost atât de robustă (lucru uimitor în acea epocă a istoriei muzicale), că, în ciuda urechii deschise, a inimii deschise și a simpatiei fără rezervă, a ascultat cântecul de sirenă wagnerian, dar nu i-a cedat. Desigur, fiind în esență simfonist, și în consecință neavând nimic în comun cu „drama muzicală”, a avut o egală autodeterminare în fața amenințării dramaturgului. Nicio atracție pentru scenă. Muzica absolută îl individualizează integral pe Bruckner și o iscusită folosire a melodiei infinite, în care se insinuează leitmotive ce apar de fiecare dată modificate, anticipând sau amintindu-ne, dar nu de personajele pentru care Wagner realizase tabule (Tafel) cu motive, ci de stările de spirit prezente în simfonii. Muzica absolută dispare în vecinătatea vocii umane. Introducerea acesteia în arhitectura unei simfonii este o inovație absolută, însă discutabilă. Bruckner pară să-și fi dat seama de asta și de aceea îi surclasează pe Beethoven, Wagner și Mahler.
Muzica lui Bruckner a crescut de la adâncimi mai puțin tangibile, mai întunecate, în profunzimea subconștientului. Un mister profund înconjoară muzica si actul creației. Cu toate acestea, dacă intenția compozitorului este într – adevăr descriptivă, adică, în cazul în care el face din muzică mijlocul de a înfățișa o idee sau o imagine, atunci, desigur, el însuși și-a blocat singur calea către muzică pură. Asta nu se întâmplă la Bruckner.
Brahms este bântuit de Schumann. Bruckner a compus nouă simfonii care sunt lucrări pur instrumentale, fără asemănare în istoria muzicii, fără să fie bântuit de nimeni.
În afară de simfonii, Bruckner a compus trei Mise, un Te Deum (cu voci!), Psalmul. În afară de simfoniile lui, s-a concentrat aproape în întregime asupra textelor sacre, în care mișcarea cea mai pasională are un fundament de certitudine. Domeniul de aplicare al expresiei la Bruckner este nelimitată, deși are puține subdiviziuni principale.
Mesajul lui muzical provine din sfera cosmosului. Tonul din lumea lui Bruckner radiază, e de nezdruncinat. Nu are un tărâm extrem de variat de exprimare, rămîne la cele două direcții esențiale, “feierlich” (solemn, sărbătoresc) și “innig” (din inimă, din interior, din tot sufletul, n.n.) , sunt aproape de ajuns pentru scherzo-uri bogat diferențiate , care ne amintesc de bogăția ornamentelor exterioare umoristice ale catedralei gotice. Nu există muzici sacre, sugerând sfinți sau Maria din care picură lacrimi. Înlăturați textele religioase și muzica, rămasă singură, vă poate sugera orice. Harul creației umane nu are nimic cu o forță externă, individualitatea nu-i datorează nimic lui „dumnezeu”.
Orchestra la Bruckner nu suferă aproape nici o schimbare. Odată cu a șaptea el adaugă tuba wagneriană (tuburile lui Wagner, „Wagners Tube”, n.n.), în al optulea harpa, dar el nu schimbă metodele sale instrumentale ca atare. Începând cu a cincea, caracterul armoniei și polifoniei lui nu mai variază, deși este suficient de bogat în mijloace de exprimare expresivă și inspirat ca să nu aibă nevoie de o schimbare. Marele stres în muzica lui Bruckner se bazează pe idee.
Bruno Walter observă: „Mărturisesc că de mai mulți ani, în ciuda dragostei mele pentru limbajul tonal al lui Bruckner, pentru melodiile sale minunate, m – am simțit oarecum confuz în fața aparentei sale lipsă a formei, (pe care probabil o considera) un neîngrădit lux, o risipă. Această confuzie a dispărut imediat după ce am început să dirijez simfoniile lui. Fără dificultate am realizat că identificarea cu munca sa este fundamentul oricărei interpretări autentice. Acum, de când m – am simțit mult timp profund acasă în domeniul său, din moment ce forma sa nu mai apare ciudată pentru mine, eu cred că accesul spre el este deschis tuturor celor care se apropie cu venerație ca de un adevarat creator. (Toate acele) pauze și reluări abrupte ar putea la fel de bine indica un defect de putere constructivă, ca și un concept individual de simfonie…”
Sunt categoric un original concept de simfonie acea rupere de fraze, discontinuitatea melodică dar și acele contraste sonore ( nuanțe ) și chromatismul; imensa lui polifonie, capacitatea lui de a încorpora forme arhaice în interiorul unui stil propriu, pasiunea lui pentru contraste bruște de timbru și dinamică, precum și utilizarea unor efecte magnifice cu alămurile, toate converg spre „brandul” Bruckner. Simfonia lui este fără program (programatismul lui Berlioz din „Fantastica” i-ar fi părut ridicol).
Bruckner (se vrea) purtătorul unei misiuni transcendentale, un înțelept spiritual și ghid, maestru al unui limbaj tonal îmbogățit și îmbunătățit de el însuși.
Au existat dintotdeuna, în spațiul spiritual german (chiar și pe vremea celui de al treilea Reich) “cercuri Bruckner” , care au comentat din imaginea personalității sale, atmosfera sa, modul său de viață, conversația lui, obiceiurile și excentricitățile sale și e ciudat pentru fanii lui că Bruckner ca persoană nu reflectă măreția și sublimul muzicii sale. Scurt, bondoc, Anton Bruckner este confortabil, liniștit, contrastând cu modelul de a fi romantic. Dar cu un cap de Cezar, care ar putea fi descris ca maiestuos. Bruckner a fost o ciudată ființă care iese la pensie, copilărească, naivă, a cărui candoare și simplitate primitive au fost amestecate cu o porție generoasă de viclenie rustică. El a vorbit dialectul din Austria Superioară, provincial, nerafinat chiar dacă a trăit în Viena, o capitală mondială, timp de zeci de ani. Conversația lui nu a trădat vreo lectură, literatură sau poezie, nici vreun interes în chestiuni științifice. Domeniile largi ale intelectului nu-l atrăgeau. Cu excepția cazului în care muzica ar fost subiectul. Cu toate acestea , personalitatea lui trebuie să fi fost atractivă, trezind fascinația deosebită exercitată de naivitatea lui, evlavia, simplitatea familiară, și modestia, care se învecinează uneori cu slugărnicia, astfel cum este confirmată de multe dintre scrisorile sale. Este relevant, în acest sens, celebrul desen/siluetă care-l reprezintă înclinat, dând mâna cu un Wagner având nasul pe sus. Două caractere diferite radicale.
O conștiență fermă a existenței lui Dumnezeu a umplut inima lui Bruckner. Adânca sa evlavie, catolicismul său fidel au dominat viața lui. Nu numai că Missele lui, Te Deum-ul, lucrările lui devoționale corale, dar și simfoniile lui (și acestea înainte de toate) sunt considerate, după părerea mea, în mod cu totul eronat, ca izvorâte din acest sentiment religios. El nu a trebuit să se lupte pentru Dumnezeu; el a crezut. Este totuși îndoielnică prezența lui dumnezeu în muzică, în general. Oare și respirând aer, inhalăm dumnezeire? Nu punem în cârca unui dumnezeu inexistent meritele creației artistice? Acest habotnicism, care marchează toate neamurile lumii, încearcă să arunce meritele operelor umane pe seama unor fantomatice dogme. Nu, muzica nu emite dumnezei și nu respiră infern ori paradis. Este o intensă mișcare a sentimentelor și rațiunii creatoare. Altfel vom asculta muzica lui Bruckner cu mâna pe biblie și ca pe un acompaniament la o predică oarecare…
Bruno Walter crede că „alături de muzica Bruckner ( în afară de legăturile mai concrete) vibrează o nuanță mahleriană secretă, la fel ca și în lucrarea lui Mahler , un element intangibil amintește de Bruckner. Din această intuire a rudeniei lor transcendentale, ne este în mod clar permis a vorbi de “Bruckner și Mahler”; Prin urmare, este posibil ca, în ciuda diferențelor dintre natura lor, în ciuda incompatibilității dintre trăsăturile importante ale muncii lor, dragostea mea fără rezerve și nelimitată îi cuprinde pe amândoi.”

Foster/Parsons


"CHICAGO"

“CHICAGO” in concert

Provenind din Victoria/Canada, DAVID FOSTER este, la șaptezeci si ceva de ani, unul dintre cei mai importanți si prolifici compozitori contemporani de pop. Inegalabil pianist, de factură clasică, descoperă ingineria de sunet în studiourile Chicago 1, Nashville si Los Angeles, unde se stabilește. Notabile colaborări cu formația Chicago si vocalistul ei, Peter Cetera, devenit ulterior free lancer; lucrează ca inginer de sunet, ceea ce îi va forma experienta de orchestrator al propriilor lucrări, aranjate, deobicei, în jurul partiturii pianului.„Hard To Say Im Sorry” îi va fi preluată si prelucrată de „Chicago” în stilul propriu group-ului, după sosirea lui Jason Chef ca vocalist si bass. Multe compozitii Foster, lansate în variante orchestrale au fost preluate de formatii sau studiouri de film, devenind celebre. Cu amprenta clară a formațiunii sale clasice, unele piese oferă portiuni aducând a concerte de pian, poate mai ales stil Grieg („The Dancer”,„Our Romance”), de un nobil lirism, cu accente dramatic-eroice chiar.
Pieselor în tonalităti major-minor („I Will”, „The Best Of Me”) li se adaugă cele în care se insinuează ceea ce aș numi stilul specific nord-american, marcat de modurile specifice jazzului, cu subtile schimbări de tonalități. În acestea din urmă parcă orchestratia este mai complexă, subtilă și de un rafinament unic.

Cred că pot să-l compar pe David Foster cu longevivul său coleg britanic, ALAN PARSONS, care s-a ridicat în studiourile Abbey Road din Londra, devenind compozitorul celebrului său  „Project”, incluzând piese în variate stiluri pop, apartinând curgerii a peste trei decenii, lucrări deosebit de melodioase; o muncă monumentală, în studio, fără reflectoarele concertelor live, pe stadioane si super-săli. Fără strigătele si fluierăturile fanilor de moment. O muncă pentru eternitate. Ieșirea la aer a lui Parsons m-a frapat. De la studioul londonez până la front stage-urile californiene e o distanță de o viață. Tânărul inginer asistant de la mixerul studiourilor de pe Abbey Road, tocmai îi făcea oameni pe Beatles, cu ultimul lor LP, „Abbey Road” și pe Pink Floyd cu „The Dark Side of the Moon”. Geniul său a amprentat multe imprimări celebre, după care a căutat și alte căi de afirmare. A devenit compozitor și interpret. Împreună cu multivalentul Eric Woolfson, din păcate, decedat, s-a înhămat la o serie de imprimări exclusiv de studio, care aveau să vadă scena abia mult mai târziu. „ALAN PARSONS PROJECT” este de o melodicitate pregnantă, dar, spre deosebire de Foster, care e un clasic, Parsons și compozitorii pe care i-a luat colaboratori, Woolfson, Jan Bairnson, Stuart Elliot, Andrew Powell etc., adăugau dinamismul pop-rock. Projectul se întinde din 1977 până în sec.XXI. Fiecare disc are o anume tematică, se înscrie într-o anumită atmosferă, cu un inteligent comentariu poetic. „I Robot”(1977), „Pyramid”(1978), „Eve”(1979), „Eye in the Sky”(1982), „Stereotomy”(1985),„ Vulture Culture(1985)”, „Gaudi” (a lui Woolfson, poem despre catedrala din Barcelona, 1987), „Freudiana” (Parsons persiflează pe alocuri ideile psihanaliste, 1990), „On Air”( de Bairnson, 1996), sunt doar câteva discuri ale Projectului. Dintre piesele cele mai frumoase aș cita „Day After Day”, „The Eagle”, „Shadow of the lonely Man”, „Silence and I”, „Step by Step”, „Days are numbers”, „Closer to Heaven”, „Little Hans”(stil Beatles), „Far Away”, „Destiny”, „Blue, blue Sky”…Oricum, un monument de frumuseți sonore, realizate în studio (și nu recordinguri din spectacol), croșetate cu o migală și o minuțiozitate aproape fanatică. O operă care frizează perfecțiunea.
Și în concertele date în Los Angeles sau în turneul din Germania  se mai regăsește claritatea perfectă realizată în redutabilele studiouri de pe Abbey Road, deja legendare. Colaborarea cu alți instrumentiști face ca în variantă LIVE  binecunoscutele piese să sune altfel, sintetizatoarele au luat locul orchestrei semisimfonice. Noii colaboratori sunt excelenți,  asceza rece a studiourilor, unde se părea că se poate obține totul este înlocuită acum de  imprimările direct din concert,  mai animate, iar când agregatele digitale își fac treaba retușează  și ne oferă variante care nu puteau fi realizate în anii 70-80, cu tehnica analogică de atunci. Parsons a fost un antemergător, făcând cu aparatura de acum 35 de ani și cu multă trudă ceea ce sintetizatoarele, digitalizarea, aparatura computerizată fac să fie înlocuită cu brio o epocă apusă. Trăind, așadar, în două epoci foarte deosebite, un artist longeviv evoluează în continuare.

Război scăpat de sub control


„Dicke Bertha”

„Dicke Bertha”

În 1914, între sancţionarea terorismului printr-un act punctual şi dezvoltarea unui conflict de largi proprorţii au excelat o serie de erinii scăpate de sub control, prostii, acte nesăbuite, conflicte reale sau inventate. Greşeala aparţine celor ce au pus cap la cap acest şir de slăbiciuni omeneşti, fără să-şi dea seama că amorsează o maşină infernală.
Aparent, nimeni nu dorea un astfel de război, însă toţi l-au început cu o veselie aptă pentru o cauză mai bună. Fâlfâiau drapele, cântau fanfare, noile uniforme stârneau pasiuni şi admiraţie. Panslavismul se dorea mai mult decât o doctrină, Sanctificarea recentă a țarului rus mi se pare o paradă de prost gust.
Germania nu se simţea comod, cu o populaţie numeroasă încadrată în mijlocul unei Europe, în vreme ce Franţa sau Anglia aveau căile deschise pe toate mările, spre coloniile lor, sfidând cu nonşalanţă Puterile Centrale. Înghesuită de Imperiul Austro-Ungar, Serbia nu-şi dorea, totuşi, o relaţie proastă cu acesta. Mai ales în contextul în care se ştia de un Project al principelui moştenitor de a rezolva multietnicitatea teritoriului printr-o federalizare care să includă chiar şi amici tradiţionali, precum România, și de ce nu, Serbia. În ultimă instanță, cu cinism, se poate spune, monarhul nici nu a prea regretat atentatul de la Sarajevo.
Victorios în războiul cu burii, Churchill se bucura de o oarecare notorietate, așa că, încă neocupând apartamentul din Downing Street, se mulțumi cu titlul de lord al Amiralității. Conform afirmațiilor nepotului său, care a îngrijit o ediție a Memoriilor demnitarului, Churchill avea o legătură de sânge cu Statele Unite, mama sa, quasi-necunoscută în Europa, fiind descendentă dintr-o indiancă irocheză din Ontario. Nasurile fine ale demnitarilor britanici n-au făcut prea mult caz despre acest metisaj. Pofta de război ale acestui adevărat kriegerische Lehrer l-a cooptat și pe viitorul președinte al SUA să participe la asaltul împotriva deranjantelor Puteri Centrale.
Franța contribuise din plin la instabilitatea europeană sprijinind Rusia fățiș, adică edificându-i infrastructura feroviară grație căreia trupele puteau fi aduse într-un timp mai scurt la mobilizarea cea mare. Cu puțin timp înainte ca furtuna de foc să înceapă, președintele Poincare se întorcea, sfidător, pe un pachebot luxuriant, de la vizita întreprinsă la prietenii săi ruși.
ZAUBERBERG-ul lui Thomas Mann conține o uriașă metaforă a dezbaterilor doctrinare din preajma Marelui Război. În LA EST DE EDEN Steinbeck îi descrie pe voluntarii care defilau în sunet de fanfară, în timp ce fermierii se profilau cu voioșie în prepararea conservelor din producerea cărora vor ieși îmbogățiți în urma războiului European.
Cu timpul s-au mai devoalat niște adevăruri, au mai ieșit la lumină documente secretizate a căror ascundere a determinat interpretări mincinoase. Corul celor ce au cântat pe o singură voce vinovăția Germaniei a început să se disipeze.

RĂZBOIUL LIMITAT
În Balcani apar pogromurile croaţilor catolici austrofili contra sârbilor care-şi căutau sprijin la ruşi.Austriecii erau suspicioși, Franz Ferdinand, după anexarea Bosniei-Herzegovina îi şi spuse principelui Carol că sârbii vor să-l ucidă. Informaţia venea de la ambasadorul Serbiei, care nu-şi dorea ostilitatea imperialilor.
Vizita lui Franz Ferdinand voia să potolească naţionalismul sârb; căci războaiele balcanice din 1912-13 au consolidat Serbia. După atentat, Austro-Ungaria au sperat la un război limitat cu Serbia. Dacă nu intervenea punitiv, chiar simbolic, îşi pierdea credibilitatea internaţională.
Fruntaşul croat Ivan Frank declară: „„Azi la Sarajevo au fost ucise mândria şi gloria monarhiei, protectorul Croaţiei, urmaşul la tronul Croaţiei. Sârbii, aşa-numiţii noştri fraţi, care pretind a fi acelaşi popor ca al nostru, au lovit în inima poporului croat. Sârbii au ucis pe protectorul creştinismului şi slavismului în monarhie. Răzbunare!””

SCRISOAREA KAISERULUI
Cităm din “Die deutschen Dokumente,17, p. 335, 29 iulie 1914”. Kaiserul Wilhelm al II-lea a scris ÎN ENGLEZĂ vărului său, ţarul Rusiei:
„„Dragă vere,
Cu cea mai mare îngrijorare aflu de impresia pe care o creează în ţara ta acţiunea Austriei vizavi de Serbia. Agitaţia fără scrupule care s-a desfăşurat în Serbia ani de-a rândul a dus la un atentat odios, căruia i-a căzut victimă arhiducele Franz Ferdinand. Mentalitatea care a împins Serbia să-şi asasineze propriul rege şi pe soţia lui domină încă în această ţară. Vei fi fără îndoială de acord cu mine că amândoi, tu şi eu, avem interes, ca de altfel toţi suveranii, să insistăm pentru ca toate persoanele moralmente răspunzătoare de acest asasinat abominabil să-şi primească pedeapsa pe care şi-o merită din plin. În acest caz politica nu joacă nici un rol. Pe de altă parte, înţeleg prea bine cât de dificil este pentru tine şi guvernul tău să înfruntaţi ridicarea opiniei publice. Iată de ce, ţinând seama de cordiala şi duioasa prietenie ce ne uneşte pe amândoi prin legături trainice de multă vreme, exercit întreaga mea influenţă pentru a determina pe austrieci să negocieze cu sinceritate spre a ajunge cu tine la o înţelegere satisfăcătoare. Nădăjduiesc cu încredere că mă vei ajuta în eforturile mele de a aplana dificultăţile ce ar mai putea interveni. Al tău devotat şi sincer prieten şi văr, Willy.””

RĂSPUNSUL FIARELOR
Drept răspuns, Sazonov, ministrul de externe rus, anunţă mobilizarea parţială, utilizată în conflicte locale, dar ţarul o semnează şi pe cea generală. Flota engleză e rechemată din imperiu la baza sa de război, Scapa Flow de Winston Churchill. El trăia în continuare într-un extaz bolnăvicios al dorinţei de război și într-o existență privată îmbibată de whiskey…

SCĂPAREA DE SUB CONTROL
După deteriorarea necontrolată a evenimentelor, Kaiserul Wilhelm a exclamat: „„N-AM VRUT AŞA CEVA !” ”Și Austro-Ungaria au sperat într-un război limitat cu Serbia. Nu doreau, inițial, nici un fel de expansiuni teritoriale. A intervenit însă Rusia, care a „europenizat” conflictul.

IORGA SÂRBOFILUL
Nicolae Iorga declara, despre politica Serbiei, într-un volum de memorii : „„Întru împlinirea idealului unei Serbii Mari, ei ţinteau Macedonia, spre Salonic, trecând prin Bosnia şi Herţegovina. Astfel se ajunse, după declaraţia de independenţă a Bulgariei, devenită Ţarat, să posede un imperiu, la anexarea celor ţeri sârbeşti. Şi un război general putea să pară iminent, cum şi era; singurele sfaturi ruseşti care se dădură sârbilor, pentru că la Petersburg nu erau încă pregătiţi, au împiedicat dezlănţuirea lui, ameninţătoare. Ce era să facem noi? Să rămânem alături de aliaţii pe cari ni-i dăduse teama de Rusia?…””(Austro-Ungaria, n.n.)

ÎN COADĂ DE PEȘTE
(La sfârşitul războiului, nici un oraş german nu fusese ocupat de învingători. Până în 1918, Germania rămăsese superioară, prin organizare şi eficienţă. Însă blocada instituită de Marea Britanie îi tăiase căile de aprovizionare.
Petre Pandrea: „„Idealul României nu mai poate fi decât unul de neutralitate, de scoatere a ţării din angrenajul satanic internaţional.””
Germanii propuseseră României o alianţă cu Suedia împotriva Rusiei.
„Aliaţii au câştigat războiul, dar au pierdut pacea, iremediabil” (N. Steinhardt.)
„În 1917 SUA intră în război după modelul Germaniei, fără ca cineva să fi dorit acest lucru. Până la urmă ei ar fi făcut orice pentru a se include în război, scufundându-şi propriile vapoare…”(Jean Louis Dufour, istoric.)
Nicolae Iorga tratează cu ironie demersul celui ce ar fi devenit premier al Austro-Ungariei, bănăţeanul Aurel Popovici : ”„Chel, microcefal, cu bărbuţă decisivă şi ţilindru pe cap (!), revoluţiona spiritele; ideea naţională, dar nu singură, ci cu Viena. Cu o nouă Vienă, nu a molâului, supravieţuitului Franz-Joseph, ci a Moştenitorului (arhiducele Franz Ferdinand, n.n.), om cu orizonturi , care cu gaşca austro-maghiară şi cu slavii, cu românii, va face Austria cea Mare, în forma federativă a unor state unite. Arhiducele Franz Ferdinand o promisese solemn lui Popovici. Zicea DA, respectatul şef al românilor din Banat, coprovincialul lui Popovici, Brediceanu…””
Petre Carp: „ „Cu MĂGARUL ACELA Ferdinand nici nu voi sta de vorbă!””
„„Război de operetă, cu aspect african, operă a unor muieri, regina anglă, doamnele Brătianu, Bibescu…Vinovata principală e Anglia.”” (Tudor Arghezi)

ARDELENII RIPOSTEAZĂ
Vaida Voevod, deja premier la Bucureşti: „„Unirea noastră cu România veche nu putea să urmărească în niciun caz scopul ca noi, cu cultura noastră vest-europeană, să devenim un morman de mizerie. Noi, politicienii din Ardeal, ne-am urmat şcolile într-o ţară cu 52 milioane de oameni, şi nu într-un stat balcanic. Nu toți politicienii înţeleg situaţia de la noi, cu oamenii noştri buni, de la ţară, având proprietăţi mici şi mari, administraţia noastră , sistemul nostru şcolar etc.”” Războiul ar fi putut fi evitat. Împăratul Carol, după asasinarea principelui moştenitor, plănuia să devină monarh al confederaţiei danubiene.

INTERVENȚIA ROMÂNIEI, ÎNTRE GREȘEALĂ ȘI OPORTUNITATE
Memoriile lui Marghiloman au fost arse în 1924 (eveniment fascist) pentru că autorul observa o clasă politică execrabilă. Reprezentanți ai acesteia considerau că, păstrând în plin război ţara în neutralitate, nu trebuie să facă nici un demers pentru a primi teritorii. Răutatea atribuită lui Marghiloman nu este reală; Brătianu dezinformase ascunzând faptul că Anglia oferea garanţii: teritorii vor fi acordate României chiar și numai în cazul păstrării neutralităţii. Premierul a promis, formal, o „neutralitate binevoitoare” Germaniei, ascunzându-şi intenţiile. Se pare că pe regină o angoasa mai mult. La moartea lui Carol I, unele glasuri radicale puneau chiar problema proclamării republicii!

SÂRBII AU AMENINȚAT CU UCIDEREA LUI FERDINAND AL ROMÂNIEI
Din Serbia se aud voci amenințătoare: „„Noul rege al vostru ori, merge cu noi, sau vom avea pentru dânsul un nou Sarajevo…”” Un Prinzip fără prinţipii urmând să tragă cu pistolul pe Calea Victoriei ! Guvernul român a rupt atunci Tratatul dintre români şi austro-ungari . Amicul asasinatului Franz Ferdinand, Aurel Popovici, afirmă că bucovinenii nu cer anexiune cu România şi se opune intrării armatei române în Transilvania. Îngrijoraţi erau şi dâmboviţenii: „N-avem material cu ce duce războiul nici două luni”. Falkenhein însă îi avertizează, din punct de vedere al Puterilor Centrale: „Dacă nu faceţi nimic, nu veţi primi nimic”. Atunci Brătianu a luat tunuri de la Nămoloasa, din celebra linie fortificată, şi le-a dus pe unde l-au conseiat militarii.
Franz Joseph se cam îmbăta deobicei seara şi atunci i se cereau peceți diverse, pe care le onora, semnând aiurea…Probabil că așa, cu neglijența cu care țarul a semnat și ucazul de mobilizare generală, și bătrânul împărat austro-ungar o fi semnat ordine punitive exagerate pe care militariștii săi voiau să le aplice Serbiei, care fusese de acord cu unele condiții puse de imperiu, dar nu era de acord cu amestecul în trebile interne, implicate de un control sever exercitat de habsburgi în ograda sârbească. Și astfel, cu un pahar de alcohol în plus se puse în mișcare mașina de război.

PRETENȚIILE SÂRBEȘTI
Fruntaşul sârb Marinkovici se plânge de procedeele neamicale ale României către Serbia: el şi ai lui vor cu orice preț Banatul. „Vârşeţul e teritoriu sârbesc. Timişoara în 1848 a fost recunoscută, prin rescript imperial, ducat sârb…” O dezinformare grosolană, Banatul timișean aparținând Imperiului Habsburgic. Ruşii găseau pretenţiile României exagerate: „…asta e tiranie, nu e colaborare. Ei, românii, câştigă teritorii imense fiindcă noi ne-am omorât oamenii; aşa că ne vom lipsi de ei”. Czernin, ministrul Austriei răspunde tranșant pretențiilor române: „„Brătianu tot întreabă ce dăm pentru neutralitatea lui. Ca în 1913, ar fi încântat să aibă câştig fără a trage sabia. Dacă vom fi bătuţi, România tot se va arunca împotriva noastră. Cine poate face atâtea concesii , dacă e vorba doar de o neutralitate?” Brătianu opiniază, înainte de a intra în război: „Să dăm drepturi transilvănenilor români? Mi-e teamă că aceasta nu va produce nici un efect în România.” Brătianu vede o rectificare de frontier㠖 „luăm Caransebeşul şi Haţegul, urmând deznaţionalizarea restului Ardealului”.” .

ROMÂNIA NU INTRĂ ÎN RĂZBOI PENTRU SATISFACȚIA ROMÂNILOR DIN ARDEAL
La Bucureşti, curteanul reginei, Costinescu, anticipează poziția regatului vizavi de conaționalii imperiali: ”„Când vom face război, nu va fi nici de dragul ruşilor, dar, nici pentru aşa-zişii fraţi din Ardeal..”.” Prințul Ştirbey îi împărtășește opiniile: „ „Doar din cauza Transilvaniei şi a românilor de aici, n-o să ne oprim din drum şi să pierdem totul, nu înţelegem să sacrificăm Basarabia din cauza pretenţiilor transilvănene”.”
Czernin observă direcția în care se duce politica României: „„Brătianu nu-şi dă nici cea mai mică osteneală să discute cu noi…Cu Brătianu nu mai tratăm. Care neutralitate? Două torpiloare ruse sunt deja la Cladovo…””
Social-democratul ardelean T.Mihali a fost umilit în România. El răspunde: „„Ungurii nu sunt aşa. O promisiune este întotdeauna ţinută.””
Maşina de război a Puterilor Centrale decide: „ întrucât România nu se va mişca, nu se va pertracta nici o afacere cu ea”. Bethmann-Hollweg, premierul Austriei, are idei: „„Ne vom ocupa mai degrabă de Bulgaria şi vom face o Bulgarie Mare, din moment ce nu aţi dorit o Românie Mare…”” Serbarea în onoarea aniversării împăratului austro-ungar s-a ţinut totuşi la Bucureşti, Brătianu însă, laş, dispărând din capitală în acele zile, pentru a nu da explicații.
Același social-democrat ardelean, T.Mihali afirmă clar: „„Să stea românii la ei acasă şi să ne lase în pace; totul este minciună, furt, dispreţ de drepturile altuia…opinia publică este cum vrea Guvernul să fie…La ei, cocota parisiană a învins pe institutorul german. Dacă n-au un război care să spele tot, furturile de armament etc., general Iliescu va trebui să dea foc Ministerului de Război. Ardelenii nu au nimic de câştigat cu noi, românii ardeleni; niciodată un ministru ungur nu şi-ar călca cuvântul, cum fac cei din România”.” (“Un război care să spele tot”…De altfel si regele sustinuse că “Ne trebuie razboiul” care să purifice putregaiul intern. Și ce l-a mai purificat, de se vede până azi…
Brătianu promisese că niciodată, că el, ca şef al Guvernului, nu va declara război Germaniei. Falkenhein a scris că după război ar dori să-l cunoască personal pe acest domn, deoarece nu a văzut niciodată un om în stare să mintă ca premierul român…

POVESTEA REGINEI MARIA
„Povestea vieții mele”, memoriile reginei Maria a apărut în Editura „Adeverul S.A.” şi a fost tradusă din limba engleză de Margarita Miller- Verghy. Maria se supărase pe țară.
“Aţi fost mândri să IMPORTAŢI o prinţesă de neam mare. Este între noi o diferenţă: sunt anglo-saxonă, iar voi sunteţi LATINI . La voi nimic nu e sfânt, vă bateţi joc de toate. Nu mă pot prinde în luptă cu meşteşugita voastră FĂŢĂRNICIE. M-am hotărât să părăsesc ţara. Totul s-a sfârşit între noi…”
Bătrânul Carol I era bolnav, la începerea Primului Război Mondial; nutrea gânduri negre şi dorea să se autoexileze, din ţara care-l primise ca salvator, iar acum, conform „dorinţei poporului”, copios instigat de nomenclatură, ar fi trebuit să rupă documentele Alianţei cu Austria. Şi a fost silit să le rupă. Deja fruntaşul liberal Costinescu, despre care se spune că îi făcuse lui Nando un copilaş cu zvăpăiata Maria; acum o conseia blajin, patern, în toiul protestului ei, să-şi trădeze familia: „Chiar dacă Prinţul (viitorul rege Ferdinand, n.n.), soţul Alteţei Voastre, găseşte de cuviinţă să urmeze pe Unchiul Său în exilul impus de el însuşi, făgăduieşte-ne că vei rămâne cu noi împreună cu Fiul Alteţei Voastre, Carol şi dacă se poate, cu toţi copiii, pentru a duce mai departe opera începută de bătrânul Rege. Nu e cu putinţă şi nici drept să ne părăseşti în ceasul de grea cumpănă, când ştim că din toată inima eşti alături de noi”(pg.492). Nu ne putem decât încrede, cu tristeţe, în memoriile reginei Maria a României; paginile scrise cu nerv şi atestând o personalitate mai puternică decât aceea a lui Ferdinand, aflăm şi alte lucruri foarte interesante. Iată, în Austria, pe împăratul Carol „l-a detronat revoluţia în urma războiului mondial, deoarece copiii lui Franz Ferdinand nu erau priviţi ca având drept la moştenirea tronului”. Austria, ţărişoara “moştenitoare” a fostului imperiu, devenise republică NUMAI din cauza absenţei unui descendent al lui Franz Joseph, “autentic”. Dacă se găsea vreunul, ar fi fost alta situaţia Austriei? Oricum, prin persoana reginei Maria, însăși ANTANTA acționa chiar din interiorul României. Va fi prezentă și la Paris, după marele măcel, dar nu cu prea mult succes, date fiind evoluțiile discutabile, politico-militare ale României.

COLONELUL ANTONESCU DESPRE COLABORAREA CU RUȘII
ANTONESCU ne spune c㠄„…trupele ruse nu se clinteau şi continuau a privi, cu o indiferenţă de fiară, la tragedia sfâşietoare care se juca la picioarele lor. Comandanţii ruşi promiteau, se agitau, dădeau ordine, nimeni însă nu mişca. Intervenţia ruşilor ar fi fost decisivă”. Armatele române au reuşit să se retragă în Moldova, înapoia frontului format de Siret, „…unde comandamentul superior rus dorea să ne vadă, chiar de la intrarea noastră în acţiune. Inamicul şi ruşii SE COALIZASERĂ CU TOŢII PENTRU A NE DISTRUGE”… „Ruşii s-au instalat în Moldova ca cuceritori”. „Toate operaţiunile lor militare se reduceau în a jefui, teroriza populaţia, stăruiau din răsputeri ca misiunile aliate, Regele, Armata, Guvernul şi refugiaţii să treacă în Rusia, la răsărit de Nistru, să luăm, în condiţiile arătate drumul exilului şi-al morţii. ROMÂNIA ERA DESTINATĂ A FI ÎMPĂRŢITĂ ÎNTRE AUSTRIA, BULGARIA ŞI RUSIA. Şi pentru că nu vroiam să mergem să murim în Rusia, au decis să ne facă să murim la noi în ţară. Comandamentul rus ne-a impus să le punem la dispoziţie toate rezervele noastre alimentare. Deşi echipament şi armament fusese trimis de aliaţi, totuşi nimic nu sosea în ţară fiindcă de la Arhanghelsk la Iaşi totul dispărea…Lumea întreagă prinde a avea încredere în armatele revoluţionare, când”…începe marea fugă a ruşilor de pe front, cu ordin chiar de la Kerenski, şeful guvernului provizoriu. Acum va începe un mic război româno-rus: „…Între duşmanul invadator şi aliatul trădător şi jefuitor nu era greu de ales. Soldaţii ruşi trec inamicului, pe parale şi băutură, armele şi aprovizionamentele, tot frontul se transformă într-o tarabă. Am fost nevoiţi să slăbim frontul şi să răspândim din forţele noastre prin Moldova; vânătoarea de ruşi a fost scurtă. Sperând în constituirea unui front ucrainean, am încercat să-i oprim cu forţa. Şi s-a încins atunci între noi şi ruşi, în spatele întregului front, o luptă inegală, scurtă dar sângeroasă, zadarnică”.”

CONSPIRAȚIA DECONSPIRATĂ DOAR ÎN ANII ȘAPTEZECI

CHURCHILIADA ȘI ROOSEVELTEEA. Obsesia scenariilor este bazată pe deconspirarea unor documente, care a demonstrat faptul că de unde nu e foc nu iese fum. Abia în jurul anilor șaptezeci s-au aflat mai multe despre adevăratul scenariu al scufundării LUSITANIEI.
Presedintele Wilson ajunsese la cârma SUA sprijinit de bancherii din “Trustul banilor”, care-și dorea intrarea Americii in razboi din interese proprii,. dar 83% dintre americani se împotriveau, așa că trebuia comis un scenariu. O capcană întinsă germanilor.( Istoricul LUCIAN BOIA a publicat la Humanitas o carte cu mare deschidere spre adevăr, TRAGEDIA GERMANIEI, 1914-1945. )
Colaborator al acțiunii secrete a fost, bineînțeles războinicul Winston Churchill, “der kriegerische Lehrer”. Co-autor, Roosevelt, pe atunci secretar al Marinei. Wilson și-a ambarcat și vreo 120 de americani, pe lângă cei 1000 de pasageri ai pachebotului britanic, tras la cheul New Yorkului, dar și munitii pentru Marea Britanie, încărcate de muncitori germani, anume angajați pentru a colabora cu spionajul german ca informatori…Germania a avertizat SUA să nu trimită vase în zona unde patrulau submarinele U-Boote, prin intermediul ziarelor newyorkeze, în care îndemnau pasagerii americani să nu se ambarce pe Lusitania..Și vasul, datorită mai ales explodării muniției s-a dus la fund în 20 de minute, cu toți pasagerii.
Acţiunea germană cu acest război submarin (ce e drept, interzis pe atunci) era însă determinată de blocada impusă de britanici porturilor hanseatice, oprind transportul de hrană din colonii. Nenumăraţi copii au murit în Germania de foame. Din 1776, SUA au evitat, la ordinul lui Washington, implicarea în disputele din Europa. Pretextul imixtiunii SUA în război a fost legat şi de un pretins plan secret german de a convinge Mexicul să-şi atace vecina, niciodată dovedit. Până la intervenţia Americii, spre sfârşitul marii conflagraţii, nu existau învingători reali.

ROMÂNIA A PRELUNGIT RĂZBOIUL
În 1916 Hindenburg a declarat că în caz că România ar fi intrat în conflagrație de partea Puterilor Centrale, chiar fără să tragă un foc, situația ar fi fost echilibrată și, conform unor vechi tradiții europene, părțile ar fi căzut la pace.

TRĂNCĂNEALĂ LA TRATATIVELE DE PACE
Trei camioane de hărţi pentru Europa ! Când SUA declara război Germaniei, în 1917, preşedintele Wilson înţelege intervenţia ca pe o “Cruciadă”, America trebuind să impună bătrânului continent principiile democratice pe care acesta “nu a ştiut să le dezvolte”; o Europ㠓a naţionalităţilor” urma să răsară postbelic din cenuşa imperiilor. În volumul “Geopolitică şi geostrategie” (tradus la Bucureşti în 2001) istoricul francez Paul Claval consideră că Wilson nu prea cunoştea situaţia etnică în care se implica. O oaste de 150 de oameni lucrase de zor la hărţile pe care urmau să le folosească participanţii la Conferinţa Păcii. Se detaliază zonele cu probleme fierbinţi. Rezultă hărţi, care abia încap pe un vapor și traversează Atlanticul. Găsesc o definire a unei formule statale conformă cu principiile wilsoniene: “Noile state trebuie să fie viabile, ceea ce obligă ca elementele strategice ale reliefului să fie luate în considerare atunci când sunt trasate limitele lor. Nu vor putea supravieţui decât dacă teritoriile lor vor avea resurse suficiente, şi posibil, complementare”. După rectificarea wilsoniană, istoricul american Isaiah Bowman se întreabă: “Noua lume are şanse să se bucure de pace?”

NICI CHIAR AȘA !
Istoricul american Eric Hobsbawn: găsește argumente pentru neînceprea unei conflagrații mondiale: 1.) „Anglia, în declin, ar fi putut fi repede deposedată de colonii de către germani, Franţa era în inferioritate demografică şi economică. Chiar fără o conflagraţie, Germania mai putea aştepta o creştere naturală. După victoria discutabilă a aliaţilor, în 1918, trebuiau redistribuite uriaşele spaţii goale rămase în Europa, oferite mişcărilor naţionaliste, încurajate în măsura în care erau antibolşevice. Puii Tratatului de la Versailles, inclusiv conflictele dintre unguri şi români referitoare la Transilvania nu ar fi putut să existe înainte de 1914 . Finlanda, statele baltice, Basarabia ar fi fost redate Rusiei, dacă nu venea revoluţia . În Cehoslovacia şi Iugoslavia nu exista nici un precedent istoric pentru un stat, nou-createle state, cu excepţia Austriei şi Ungariei, nu erau mai puţin multinaţionale decât predecesoarele lor. Paradoxal: deposedate de teritoriile cu populaţie mixtă, cele două ţări, foste gestionare de imperiu ajung într-adevăr naţional şi unitar; Serbia s-a triplat, România s-a dublat, puzderie de minorităţi au fost anexate noilor state; şi s-a văzut ce probleme vor crea aceste minorităţi şi cum niciodată aceste probleme nu s-au rezolvat, căci nu s-a dorit.”
2.) I.G.Duca afirmă : „„Carol I i-ar fi mulţumit lui Ion I. C. Brătianu pentru că l-ar fi împiedicat să facă o greşeală, dacă s-ar fi alăturat Puterilor Centrale.” Încăpăţânarea şi nepriceperea lui Brătianu au lezat interesele naţionale . Brătianu a venit la Paris cu aerele dictatoriale de la Iaşi”. După cum spune S. Watson, în timp ce “multe naţiuni europene se străduiau să fie reprezentate de toate regiunile, politica românească era încredinţată, la Paris, unui singur om”. Generalul Prezan, conform lui Gh.I.Brătianu, “stătea retras la moşia lui din judeţul Vaslui pentru o examinare mai completă a situaţiei militare”. Că Marghiloman “îşi juca ultima carte anunţând regelui că dăduse dispoziţii trupelor noastre să treacă graniţa Bucovinei, de acord cu austro-germanii”, căci, vorba lui I.I.C. Brătianu, “dacă armistiţiul se va fi încheiat fără întârziere, gestul nostru militar n-ar avea o importanţă”. În cea mai mare grabă, regele promite reforma agrară pentru că trebuia să se intervină militar pentru ştergerea păcii ruşinoase din 1918. Gh. I. Brătianu: “…textul ultimatumului pe care regele îl trimitea lui Mackensen, somându-l să capituleze în 24 ore, iar de nu, armata noastră îl va ataca a fost citit de I.I.C. Brătianu miniştrilor aliaţi, înainte ca să fie expediat… Take, împreună cu Trumbici şi Paşici, asigurase de renunţarea României la revendicarea integrală a Banatului, înscrisă în tratatul de alianţă din 1916 şi admisese ca partea occidentală a acestei provincii să fie alipită Serbiei. Departe de a constitui pentru România un act inamical faţă de Serbia, lămurea I.I.C. Brătianu pe principele Alexandru, soluţia în chestiunea Banatului…” Princepele îi dădea cu chestiunea că Belgradul nu putea rămâne la graniţă şi poporul sârb din Banat nu putea fi părăsit”. Gh.Brătianu satirizează pe Lloyd George: „“degetul lui fantezist se plimba pe hartă, el spunând: Nu înţeleg de ce sunt atâtea discuţii pe chestiunea Banatului.” În timp ce se oprise deasupra Cernăuţilor”. “Problema centrală o constituia Banatul, asupra căruia stăruia îndărătnicia primului delegat sârb…Bătrânul Paşici, necunoscând limbi străine, îşi rezuma totuşi îndestul de elocvent apriga sa revendicare, ciocănind insistent cu degetul asupra hărţii şi repetând cu încăpăţânare Ba-nat, Ba-nat…” Gh.I. Brătianu recunoaşte nedreptatea făcută Germaniei la Paris, unde delegatul Rantzau refuză să semneze Tratatul, care arunca toată vina războiului pe germani: pacea “taie toate posibilităţile expansiunilor economice unui popor de 80 milioane”. În legătură cu rezistenţa românilor şi sârbilor la controlul supra chestiei minorităţilor, Wilson răspunse tranşant: „„Dacă consimţiţi la acest imens spor de teritorii, trebuie să acceptaţi şi acest preţ”.” I.I.C. Brătianu se radicalizează: „„dacă se va schimba Wilson din fruntea statului său, vor mai fi valabile pretenţiile actuale, nu se vor ivi noi interese? Care să nu mai fie acelea ale trusturilor evreieşti din spatele preşedintelui SUA”.” Gh.Brătianu, cu umor : „barba primului nostru delegat stârnea obiecţii în cercurile anglo-saxone. Desigur însă nu îndeajuns pentru a îndreptăţi favoarea pe care o arătau Serbiei, deoarece peste delegaţia iugoslavă cobora majestoasă ca un fluviu barba impunătoare a venerabilului Paşici”.

TRĂDĂTORUL MANGRA
Mitropolitul Transilvaniei, Vasile Mangra, care a trimis o circulară despre intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei în 1916. Nu mult după emiterea acelui act, se spune că s-a sinucis…Iată un fragment din nefericita circulară: „“România, căreia fiinţă i-a dat patria noastră, Ungaria şi cu sprijinul monarhiei s-a ridicat s-a legat de monarhia noastră cu contract de credincioşie a călcat făgăduiala de credinţă, a rupt peceţile contractului. Da, ei n-au ascultat porunca sângelui, n-au auzit chemarea fraţilor de o limbă şi un sânge de a ne da mână de ajutor, ca trupele regatului român să lupte împotriva duşmanului comun, care tinde la nimicirea patriei noastre şi la sugrumarea neamului românesc, să lupte în contra Rusiei cotropitoare. Au desconsiderat cele mai vitale interese ale neamului şi sub cuvînt că vin să ne slobozească, vin să ne facă robi muscalilor, vin înfrăţiţi cu hoardele ruseşti, care au jefuit şi au aprins bisericile lui Ştefan cel Mare. Faţă cu noul duşman veţi şti să luptaţi. Înălţatul nostru împărat şi rege, împreună cu luminatul său guvern ungar nu va întârzia a vă răsplăti, asigurând cele trebuincioase dezvoltării etnice, culturale şi economice ale poporului român din patrie”.” (Oradea, 5-21 sept. 1916).

FEDERALISM
Încercarea de a se realize o republică în Banat seamănă cu cea a unui grup de români care la Paris au pus bazele unei republici transilvane, stat care ar fi fost întrutorul viabil. S-ar fi realizat, de fapt, o federație română, idée care dă bătăi de cap politicienilor.
Dialogând cu inflexibilii parteneri francezi, politicianul german Jozska Fischer sublinia ideea că în întâmpinarea globalizării nu pot veni decât acele formaţiuni statale „care constituie formule eficiente de colaborare internaţională. Paradoxal, FEDERALISMUL GERMAN A DEVENIT MAI MODERN DECÂT INVERSUL SĂU, STATUL NAŢIONAL FRANCEZ. Nu e totul să fii primul stat de acest fel, ci totul e ca formula să mai fie viabilă azi; să nu împiedice dezvoltarea în general şi în particular”.

DIN PLEDOARIA CONTELUI APPONYI LA PARIS
„Din punct de vedere intelectual şi economic Transilvania este cu o sută de ani mai avansată decât România, de aceea alipirea ei la România va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării sale şi poate provoca tulburări cât se poate de serioase. Viaţa socială a maghiarilor şi a saşilor este mult mai diferenţiată. Procentul lor în profesiile calificate depăşeşte cu mult procentul populaţiei lor, asta nu se datorează protecţiei statului maghiar, în shimb, inferioritatea rasială a românilor se manifestă ori de câte ori le este lăsat spaţiu liber pentru iniţiativa privată. Naţiunea română este una tânără şi care nu şi-a descoperit conştiinţa naţională decât la mijlocul sec XIX. Religia sa este cea bizantină, limba ritului său este slavă, iar în Transilvania biserica românească şi-a câştigat independenţa datorită pricipilor maghiari protestanţi şi uniunii confesionale, pe care românii nu au putut-o realiza prin forţe proprii. Cruciadele, sistemul feudal, papalitatea, Sfântul Imperiu Roman, Renaşterea şi Reforma au trecut fără să lase urme asupra acestui popor. Dimpotrivă, naţiunea maghiară a luat parte la toate aceste evenimente . Poporul român nu a reuşit să scoată la lumină individualitatea rasei sale, nici să imprime un specific naţional instituţiilor ţării sale .Trăind într-un stat, alături de alte popoare românii nu au reuşit multă vreme să egaleze acele popoare, nu au reuşit să formeze UN STAT AL LOR; în Ardeal şi Banat elementul românesc nu a înfiinţat decât în ultima sută de ani instituţii proprii intelectuale şi economice, sub influenţa mediilor maghiar şi german . Acesta este şi motivul pentru care românii din Transilvania au depăşit cu mult în ultimul secol pe fraţii lor de rasă care trăiau în afara acestui amestec etnic, în propriile lor ţări, Valahia şi Moldova. În interiorul zonei carpatice primul stat veritabil a fost format în sec. al X –lea de către maghiari. În sec. XIV-XV, în urma invaziei turce în Balcani a crescut în mod considerabil imigrarea românilor de dincolo de Dunăre în Transilvania. Primul care a exprimat ideea că românii trebuie să fie urmaşii elementelor poporului roman care a rămas în Dacia a fost Bonfinius…Această teză a trecut prin operele lui Toppeltinus şi Cantemir în ştiinţa europeană şi a devenit o dogmă ştiinţifică. Anonymus, unicul cronicar care găseşte români la sosirea maghiarilor, nu este o sursă istorică autentică. Inspirată de o fantezie patriotică, această istorie nu redă istoria adevărată a cuceririi ţării de către unguri, ci o epopee, partea care se referă la români a fost INTERPOLATĂ ÎN ACEASTĂ CRONICĂ ABIA MAI TÂRZIU. Raporturile românilor cu saşii şi maghiarii au fost la fel de proaste ca şi cele cu populaţiile balcanice. Nu s-au putut obişnui decât greu sau deloc cu ordinea statului maghiar şi au fost priviţi peste tot, de la prima lor apariţie, ca un element perturbator, care nu respectă nici proprietatea individuală, nici ordinea socială, nici instituţiile juridice ale statului. A fost foarte dificil pentru guvernările Transilvaniei să obişnuiască acest popor cu o morală, cu ordinea socială legală, într-un cuvânt, să facă din aceşti păstori seminomazi un popor agricol şi muncitor, apt pentru civilizaţie…”

RECENT-DESCOPERITA SCRISOARE A LUI TRAIAN VUIA
„Când s-a făcut Unirea nu s-a pus nici o condiţiune. Au fost două momente istorice când trebuiau discutate condiţiunile Unirei: 1. Înainte de intrarea României în război…când România CU CONCURSUL MANDATARULUI PARTIDULUI NAţIONAL A STABILIT FRONTIERELE ROMÂNIEI NOUĂ, CARI AU SERVIT DE BAZĂ GUVERNULUI ROMÂNIEI ÎN TRATATIVELE SALE CU ALIAŢII (s.n.) 2.După armistiţiu, la Alba Iulia…Aici au lucrat oamenii noştri în mod copilăresc…trăbuia să precedeze un PACT BILATERAL întră guvernul Român şi mandatarii poporului nostru întrunit la Alba Iulia şi ratificat printr-o Constituantă. Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din vechiul Regat l-au privit cu zâmbet…Când două societăţi fuzionează, se face un contract, un pact…Funcţionarii din Administraţie trebuia să fie recrutaţi din noile provincii…Baza anexării, după dânşii, trăbuia să fie sacrificiul participării la războiul european…Unirea n-a fost decât o anexare deghizată. Împrejurările, în special expediţiunea contra lui Kun Bela, i-a favorizat. Proba că, îndată ce s-au simţit stăpâni prin un ucaz au trimis la plimbare Consiliul Dirigent. Unirea n-a fost decât o anexare deghizată…(pusă pe seama naivităţii, lipsei de pregătire politică a ardelenilor, n.n.) Am atras atenţiunea dlor Bocu, Goga, Lucaciu, le-am spus că Unirei trebuie să-i dăm o bază juridică şi conformă dreptului internaţional. Am fost suspiţionat că voiesc Independenţa Transilvaniei. Ca să ne putem uni cu Regatul trăbuie să rupem cu Ungaria, să ne declarăm independenţi prin act bilateral. Când am văzut în ce mâini incompetente, peştii politici a Fanarioţilor este depusă soarta poporului aici, m-am retras…Pentru repararea erorii nu vom avea recurs niciodată, pentru că este în contrazicere cu tot trecutul nostru şi cu caracterul intelectualilor de la noi…N-am crezut niciodată că ungurii ne vor maghiariza…am avut credinţa că nu ne vom fanariotiza, acum mă tem că nu vom scăpa de acest virus bizantin, pentru că Fanarioţii dispun de mijloace care lipseau Ungurilor…ei nu par grăbiţi a ne ciocoi. Ei au probe istorice despre blândeţea noastră, răbdarea fără margini, răsămnarea…Ne vor lăsa să strigăm şi să ne lamentăm până ce vom obosi şi ne vom calma…

Dacă o nouă comoţiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi, după ce am avut frumosul vis de a DEBALCANIZA PE FRAŢII NOŞTRI DE DINCOLO DE CARPAŢI.””

DIN VOLUMUL ÎN LUCRU „Capitulare necondiționată”

San Andreas Fault


6a0105363c53a6970c0154363b2dc1970ctrenchsitessan andreas

A crăpat pământul

034(Fotografii Google)
Dacă falia San Andreas s-a activat în anul 1906, provocând cel mai mare cutremur istoric din Statele Unite, la San Francisco, cu magnitudinea între 7,7 și 8,25 pe scara Richter, sumbrul eveniment s-a mai repetat și în secolul XXI, seismul denumit LOMA PRIETA și altele cauzând dezastre, însă nu de această amploare. Dar asta nu înseamnă că mai mult de zece milioane de locuitori ai arealului  Californiei de Centru și Nord, precum și alte zeci de milioane din Sud nu cultivă o superstiție față de ceea ce s-ar putea repeta, la o scară asemănătoare, mai ales că, din când în când infernul de sub falii dă semne, rămase în jurul cifrelor 3 și 4, dar cu un impact zgomotos alarmant. Aveam să simt, în San Francisco Bay Area huruitul acela grozav, scurt însă de neuitat, de M4 și ceva. Sunt lucruri despre care ai face mai bine să nu vorbești, dar asta nu e o soluție. Magma continuă să fiarbă sub plăcile care plutesc pe ea, oamenii execută exerciții anti-seism, știința face progrese, asta nu e o simplă lozincă. Cei ce au trăit seismul din 1906 nu mai există, nici casa lui Jack London dar, la vremea respectivă au avut grijă să imortalizeze, în cele mai neobișnuite feluri, drasticul eveniment. La început de secol XX, orașul avea 400.000 de locuitori, din care 3000 au decedat la seism, fiind prinși în locuințe la ora 5 dimineața. Se spune că impactul ar fi putut fi mai puternic. De două ori, în doar câteva zeci de secunde au fost distruse 28.000 de locuințe, avariată grav primăria, la care s-a tot construit timp de 27 de ani și era bine cotată la capitolul anti-seism… Epicentrul a fost la 2 mile pe coasta San Mateo, la doar 3km de oraș, acolo unde San Andreas intră în imersiune în Pacific, și s-a manifestat pe o lungime de aproape 500km. Falia San Andreas a alunecat 6 metri pe o lungime de 430 km spre Est. Interesant că, resimțit până în Oregon, Los Angeles și Sierra Nevada, seismul nu a provocat pierderi prea mari în Oakland, situat vizavi de San Francisco, în golful interior, Bay Area.

Fantezia frenetică, specifică celor născuți aici, l-a determinat pe un fotograf să profite de briza puternică, venită dinspre Ocean și să ridice un aparat foto legat de un…zmeu, până la incredibila înălțime de 600m. De acolo a fost luată imaginea orașului plin de ruine și capătul Peninsulei, cu marele port. Martorii susțin că pământul ar fi ridicat valuri de un metru. Dar tragedia s-a desăvârșit prin marele incendiu, dezlănțuit datorită spargerii conductelor cu gaz. Pompierii nu puteau face față flăcărilor din lipsa apei, datorată altor conducte sparte. De-a lungul țărmului s-a creat o crevasă adâncă, lungă de 500km. După cele trei zile de incendiu, pe mijlocul arterelor largi au fost construite lungi mese în jurul cărora se îngrămădeau sinistrații, cărora municipalitatea și unele firme le aduceau mâncare. S-au ridicat numeroase corturi. Multă lume a plecat din oraș pentru totdeauna. Dar  s-a refăcut simbolicul edificiu al City Hall, ciudata Transamerica Pyramid, un downtown pe măsura tuturor metropolelor americane, utilizând uneori metode-unicat de rezistență la mișcările scoarței terestre, folosite și la modernizarea vechiului pod peste golf, Bay Bridge ( afectat de un seism mai recent, din 1998), căruia i s-au mai adaugat, în paralel, două tronsoane de beton, realizându-se cel mai lat pod din lume și cel mai sigur loc în caz de megaseism. Însăși poarta aeriană a orașului, aeroportul internațional SFO este cea mai mare clădire de acest fel din lume care a fost concepută antiseism.

SAN ANDREAS FAULT pornește de la Sud de Los Angeles, din vecinătatea lacului SALTON SEA, are un traseu vizibil la suprafață, intră în imersiune în dreptul arealului SAN FRANCISCO și se termină la Nord de acesta. Falia marchează întretăierea plăcii Pacificului cu aceea a Americii de Nord.