VITRINE DE CRISTAL


001

Străbunica, bunica și mama

Străbunica, bunica și mama lui Iakob

 

…Anii socialismului nu s-au atins și de vitrinele vieneze, de cristal imprimat al fostului magazin de textile din casa aparținând vechiului ghetou evreiesc, în care este încă sediul Comunității evreilor timișoreni. Obloanele au fost ridicate abia după 1989, când am putut vedea aceste minunate relicve, pentru puțin timp, e drept. Vitrinele erau inscripționate în germană și maghiară, împreună cu reprezentarea marii roți din Praterul vienez, iar pe orizontală și verticală figurând și numele patronului, KLEIN, încadrat într-o cruce germană. Chiriașul de atunci l-a asigurat pe Iakob că vrea să păstreze totul așa cum este, fără teamă de eventuale proteste naționaliste. De ce proteste? Pentru că nu scria și în românește ce produse erau în fostul magazin. Just, dar la ora aceea Temesvar nu era locuit de români…

Trecea cu emoție prin dreptul acelor vitrine, care, după ani grei revedeau lumina soarelui. Până când, într-o zi observă că au fost schimbate. Desigur, Jonas Klein emigrase în Palestina, murise în 1958, aici venea un nou stăpân. Fostul depozit, care a înlocuit magazinul de textile, devenise magazinul “Stil”, al familiei Cârpanu, nume cunoscut de la directoratul combinatului porcin Comtim. Noile sticle, ordinare, în ton cu noua epocă, a declinului, cu inscripționări kitsch înlocuiră cristalul. Iakob a dat imediat fuga la secretariatul Comunității să întrebe ce se întâmplă. I s-a răspuns cu deosebită răceală că numele nu le este cunoscut  și, oricum, nu avea pentru ce să se amestece, fie și pentru niște informații…
Noroc că tocmai intra domnul profesor Victor Neumann, pe care Iakob îl cunoștea de la redacția revistei și care fusese colaboratorul lui. I-a explicat că îl preocupă acele vitrine, din motive lesne de înțeles. Nu venise acolo pentru a solicita cine știe ce restituiri, oricum nu avea actele necesare. S-a explicat:
-Bunica mea fusese secretara patronului Klein, avuseseră o relație pasageră, din care s-a născut mama mea. Totul s-a transformat într-o convenție. Comerciantul era familist, după cum, probabil știi, avea și două fiice, recunoscute drept cele mai frumoase timișorence. “Familistul”, bine cunoscut în oraș și pentru aventurile lui extraconjugale (întrucât bunica mea voia să păstreze sarcina și bine a făcut, așa s-a născut și genialul poet, care sunt, nu?) s-a oferit să o recompenseze bănește. Mama mea își amintea cum și după plecarea în Palestina, Klein tot mai trimitea bani și mergeau amândouă la București, la ambasada palestiniană pentru asta…
-Așa că, vezi bine, dragă Victor, nu am acte pentru nici o restituție, are în schimb vărul meu Szekely din Canada, care își va revendica vila lui Klein, în care s-a mutat acum, cu arme și bagaje, sediul Comtimului…Dar asta este altă poveste. Pe mine mă fascinează aceste bătrâne frumuseți de cristal care sunt vitrinele. Deocamdată am văzut că ele au fost depozitate în curtea Comunității. Am fost pe acolo și era să fiu agresat de unul din angajații lui Cârpanu, pentru că, vezi, nu venisem singur, ci cu un fotoreporter de la revista Copita a lui Dinu, care le-a fotografiat. Nu știu de ce noii stăpâni s-au înfuriat așa. De altfel le-am și spus-o: “Domnilor, dacă soarta mă ajuta, aici aș fi fost stâpân EU, astăzi și voi ați fi fost slugile mele!”
-Normal, așa stau lucrurile.
-Nu am altă dorință decât să cumpăr aceste vitrine.
-Din păcate, asta nu se poate. Ele au trecut automat în proprietatea Comunității evreiești din Timișoara și urmează să fie trimise Comunității din București. Îmi pare rău pentru tine…Asta e voința Comunității din București.

-Mă așteptam să primesc măcar niște scuze. Dar cine eram eu? Proprietarul de drept. De care nu se ține cont.

Asta a fost situația în 1990.
(P.S. Din păcate, poza vitrinelor lui Iakob e foarte proastă, pentru că reproduce pagina unui ziar care se tipărea pe atunci în galaxia Gutenberg. Proprietarul ziarului nu a vrut să-i dea originalul, adică fotografiile. Ce naiba, v-a apucat pe toți mania colecțiilor? Băgați-vi-le undeva…) /Fragment de roman/

Advertisements

Muzicienii evrei în SUA


Celebrul dirijor Bruno Walter (Schlesinger) a închis ochii în casa lui de pe Bedford Drive din Beverly Hills, un bulevard cât se poate de specific acestei zone mirifice, cu vile somptuoase, înecate în verdeață, străjuite de șirul neîntrerupt al palmierilor înalți. Pentru mine, un timișorean californian de adoptie, marele dirijor rămâne un concitadin, pentru că a fost, la sfârșitul secolului XIX director al Operei din Temesvar/Timișoara.

Site-ul instituției timisorene menționează faptul că sub conducerea lui Bruno Walter sunt prezentate: “Trubadurul” de Verdi, “Cavalleria rusticana” de Mascagni, “Paiaţe” de Leoncavallo, “Boema” de Puccini şi altele, în total 15 opere, ceea ce reprezintă o performanţă (care nu s-a mai repetat mult timp după Primul Război Mondial). A fost bine, confortabil în acest oraș imperial, locuit majoritar de germani, evrei, maghiari.
Antisemiți au fost francezii, canadienii și britanicii, chiar înaintea germanilor. În spațiul spiritual german evreii și-au găsit un loc favorabil creației artistice. Marele exod începea abia în deceniul IV. Clubul de elită se reunea în Statele Unite, California devenind locul de întâlnire pentru Gustav Mahler, Arnold Schoenberg, părintele dodecafoniei, Darius Milhaud, Thomas Mann…Bruno Walter devenea dirijor la Los Angeles Philharmonic Orchestra. (Astăzi tânărul genial Gustavo Dudamel, ecuadorian, a preluat bagheta acestei orchestre, probabil cea mai bună din lume).

S-au legat atunci, în exil, prietenii din care au rezultat creații esențiale pentru civilizația modernă, îmbogățind spiritual America, răsplătind-o pentru ospitalitate. Thomas Mann scrie aici DOCTOR FAUSTUS în care se regăsesc, ca personaje sau modalități novatoare de creație Schoenberg și Bruno Walter. După război dirijorul se întoarce în Europa, dar revine, spre sfârșitul vieții în acest cel mai minunat loc din lume.
Interzise de naziști, marile simfonii ale lui Gustav Mahler, interpretate în acea vreme doar în Statele Unite, au fost recuperate abia în zilele noastre, corijându-se o imensă greșeală a umanității. Alături de eseul lui Bruno Walter despre Bruckner și Mahler (pe care îi consideră cei mai importanți simfoniști ai erei moderne), rămân în memoria colectivă interpretări celebre ale simfoniilor celor doi postwagnerieni sub bagheta unor Claudio Abado (decedat recent), Bernard Haitink, Barenboim, Ivan Fischer, Christian Thielemann, Nikolaus Harnoncourt, Mariss Jansons, Sir Simon Rattle.  Gustavo Dudamel posedă deja o impresionantă discografie Mahler, de altfel recent a dirijat în sala Disney din Los Angeles simfonia I de Mahler. Bruno Walter, bun amic al marelui romancier Thomas Mann rămâne și ca un excelent eseist al romantismului muzical târziu german. Dacă al treilea Reich i-ar fi conferit o stea galbenă, America îi dăruiește post-mortem una la Hollywood. Iar timișorenii îl păstrează cu mândrie în patrimoniul memoriei lor.