MARIAN POPA și dicționarul său discutabil

Marian Popa ar putea să-i facă pe necunoscători să creadă că am dus o viaţă normală, că am publicat cu toţii tot ce am scris. Tragic este că spaţiul tipografic, drămuit cu zgârcenie de patria-mumă, s-a dat unora mai mult, altora mai puţin şi doar pe anumite criterii.
Textele, pretextele şi contextele au fost teste de calitate umană. Cam proastă, dar asta e, criticul ne consolează cu un surâs caustic: sunt “…experienţe care lipsesc literaturilor franceză, britanică sau americană, cu care a contribuit la îmbogăţirea tezaurului mondial, scutind pe alţii de pionieratul unor experienţe în această direcţie sau sugerându-le ce merită a fi repetat şi, la o adică, perfecţionat”. Cinic și răutăcios.  Au cam avut parte, cei din teritoriu, din partea capitalei de zeflemea başibuzucă mereu şi mereu, nu numai acum.
Sigur, e mai de senzaţie ceea ce se întâmpla la Bucureşti: Nina Cassian avea 1000 de amanţi, pe mulţi i-a propulsat în foncţii de respondere ; Preda moare asasinat de propria sa vomă, dacă nu şi de securişti…Poate că oricare dintre noi ar fi avut o altă evoluţie dacă ar fi locuit în capitală. Dependenţa de Centru a fost principala preocupare a României, după modificarea frontierelor în stil wilsonian. De atunci spaţiile spirituale, altele decât acela al aşa-zisului românism de bază şi de pază, s-au reorientat spre polul naţionalului şi unitarului. Şi acum, pentru a răspunde cumva acuzelor de oportunism pe care ni le tot face, pe bună dreptate, domnul Popa, o să repetăm că nu din Banat a căzut pe capul ţării românismul (în exces de zel) şi comunismul, ci mai din estul teritoriului, tovarăşi. “Nu ne mai amintim de o mulţime de lucruri(…) faptul că Banatul a fost (cucerit şi) rupt în două(…), că zone importante au început brusc să depindă de Bucureşti…” (C.Ungureanu, “Orizont”, oct. 2000). Domnul Popa a mai alcătuit (alkotmany) dicţionare. Mai bine că le-a făcut
incomplete, decât “completate” astfel: autorul “…n-a putut parcurge toate cărţile apărute: a apelat de aceea la lecturile de bunăcredinţă ale altora”. Care lecturi de bunăcredinţă vă urez şi vouă: acum treizeci şi trei de ani Dumitru Micu scria despre volumul meu de debut o cronichetă în “Gazeta literară”. Impresiile domniei-sale au fost preluate, din post în post, de Mircea Zaciu, cu ajustări, în DSR( Dicţionarul Scriitorilor Români), document refolosit apoi de Marian Popa, tot cu ajustări minime, cruţând esenţialul. De unde se vede că uneori (e vorba doar de una din “filiere”) e suficient ca unul să citească şi mai mulţi să comenteze. Treabă valahică. În lecturarea „autorilor de provincie” e bine, distinşi domni, să faceţi economie de vedere. Cu ştampila lui Micu pe frunte defilez de trei decenii şi tot aşa voi trece în eternitate. Mulţumiri. Oricum ar fi, subiectiv, objectiv, adjectiv, niciodată genialul Călinescu n-ar fi făcut aşa ceva, adecă să se lase pe “bunăcredinţa”altuia. Oricât de ortodoxă ar fi fost.
Dar nu cu toată lumea a procedat autorul MP în acest fel; acolo unde avea interese, a cetit, a pus osul. Naţionalismul îl face pe autor să îi pună pe minoritari în mici ghetouri încare se dezbat problemele ungurilor, nemţilor, evreilor. La ciorbă mai scapă şi câte un nume “străin”: Anavi Adam e pomenit la o excludere din US. Franyo Zoltan la o premiere. Dacă mă semnam cu numele complet, adică şi Erwin, picam de tot din această combinaţie naţional-unitară. Vadim, cu care Marian Popa a fost coleg, este elogiat peste măsură, cu poeme conjuncturale, penibile: “Cernobâle, Cernobâle…” C.Vadim Tudor (omul cu trei prenume), cu “alegoriile splendide.

Criticul constată că lui Hitler i-au fost dedicate cărţi “de autor”, textierii respectivi lăsând găuri negre în urma lor. Se presupune că dictatorul român ar fi preferat cărţile colective. Dar asta este o bârfă, probabil. Nu-mi amintesc să fi existat asemenea ordine de sus. S-a mers pe lirică festivă, de pagina-ntâi, care niciodată n-a fost inclusă şi în volumele autorilor. Printr-o chirurgie facilă se pot detaşa operele noastre festive, dedicaţiile ceauşiste, de restul, cu adevărat reprezentativ pentru fiecare autor. A trânti tot ce s-a scris în ultimele decenii sub semnul obedienţei faţă de stăpânire este o crudă lovitură ÎN STOMACUL MOALE, cum ar zice BĂSESCU, parafrazându-l pe CHURCHILL. Libertatea de care dau dovadă spiritele noastre azi, fără părtinire faţă de conducători este dovada unui mai îndelung exerciţiu de independenţă. MP ştie că poezia festivistă trebuia să aibă un ştaif, să posede o versificaţie perfectă. Nu orice
dobitoc era invitat să scrie poezii dedicate preşedintelui țării. Viaţa noastră era duplicitară. Dădeam Cezarului ce trebuia, într-un ton de zeflemea camuflată, într-un joc de-a pisica şi şoarecele cu cenzura, şi ne vedeam de treabă. Maica Austro-Ungarie curgea la fel prin vinele noastre, lucru “străin” celor de dincolo de Carpaţi. Aşa că putem să-l înţelegem pe domnul MP, care, înghesuind totul între cele două paranteze sinistre, 1944-1989, procedează determinist, conform esteticii marxiste, chiar dacă în sens negativ. Or, se crede pe undeva că a treia Europă s-a inventat după aşa-zisa răsturnare a comunismului? Că şi în Banat, “limba se îmbogăţeşte invers proporţional cu
jefuirea materială”, este o altă problemă. Dar ce se întâmplă astăzi?…Ca să nu mai vorbim de continuitatea şi desăvârşirea mizeriei.

…Măcar pe atunci, după cum spune autorul MP, s-au realizat “centre de recuperare nutriţională”. Exista “Libertatea de a trage cu puşca”. Azi – libertatea de a muri de foame. Se continuă cu brio ceea ce s-a început: “exterminarea românilor”. Are dreptate criticul: am fost “provinciali”, “complexaţi sau naivi” sau “ticăloşiţi”. S-a utilizat un “naţionalism resuscitat pentru a zmulge noi energii unui popor obosit”.  Epoca debuturilor din 1968 e specială. “Epoca aceasta produce tineri prea inteligenţi pentru ea”. Suntem de acord cu MP. Am fost prea inteligenţi pentru vremea noastră, pentru spaţiul nostru confiscat de regăţenime…Cu cât poezia devine mai intraductibilă, cu atât faptul e mai lăudabil, dată fiind perfecţionarea limbajului. Dar…”cuvintele sunt tot ce-a mai rămas din ce n-a fost, înlocuind idei”. Concluzie genială. Ca şi consideraţia asupra generaţiilor de azi: “lipsă execrabilă de caracter şi
solidaritate, necesare binelui”. Splendid citatul din Fănuş Neagu: “Ori măriţi osul, ori răriţi câinii”. Intervenţia lui Doinaş faţă de şaptezecişti ar trebui conturată mergându-se la cauze. În text apare:”…cei în vârstă permit criticile noii poezii. Admonestează pe şcolari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Şt.Aug.Doinaş în serialul MODA POETICĂ 68. Dar “detaliile” acelea au fost esenţa. Esenţa nesupunerii.
Golirea şpaisului, spolierea colonialistă efectuată de România în regiunile ocupate după Primul Război s-a simţit mai mult la noi,
în Banatul ciuntit, decât oriunde. Dar, îmbătrânind ne-a scăzut puterea de a lupta; parantezele s-au strâns tot mai mult, nu se mai putea ieşi „afară”. Revoluţia culturală n-a pornit din Banat, ci din Regat. Dacă ne-am despărţi de trecut, am face-o categoric şi la modul teritorial.

 

Advertisements